Construirea subiectivitatii si raportul ei cu starea de suferinta

Individul uman devine subiect, pentru sine si pentru celalalt, prin accesul la limbaj.
Urmarind procesul de subiectivare a individului uman constatam ca subiectivitatea se
structureaza dialectic.
Rene Roussillon, psihanalist si psiholog clinician la Universitatea Lyon II, identifica
paradoxul care sta la baza acestui mod de subiectivare si anume, pentru a deveni subiect, o
persoana are nevoie sa se identifice cu Celalalt si sa se diferentieze de Celalalt.
Importanta acestui concept pentru o intelegere profunda o vietii psihice a omului este
pusa in evidenta si in domeniul psihopatologiei prin confruntarea dintre intalnirea clinica
(consultatia clinica, relatia terapeutica) si suferinta ca traire subiectiva. Suferinta este
intotdeauna in legatura cu atribuirea sensului experientei subiective traite si a situatiilor
particulare de esec.
Instrumentul cel mai util si mai eficient pentru o abordare complexa si comprehensiva
a subiectivitatii si realitatii psihice este metapsihologia.
Metapsihologia reprezinta ansamblul de principii, legi, concepte articulate intre ele
pentru a forma o reprezentare coerenta a realitatii si a vietii psihice si pentru a le face
inteligibile.

Realitatea psihica si metapsihologia

Realitatea este un concept folosit in opozitie cu conceptul de fantasma sau cu toate

modurile de depreciere, derealizare, denegare a psihicului. In raportul dintre realitate si
fantasma trebuie sa avem in vedere consistenta, rezistenta si autonomia proprie a psihicului.
In cadrul metapsihologiei aplicata in psihopatologie abordam mai multe tipuri de
realitati :
Realitatea fundamentala a fiintei umane. Ne nastem, crestem, imbatranim, murim,
iubim, ucidem, juisam, in raport cu realitatea psihica, in functie de care dam sens lumii si
vietii.
Realitatea obiectiva, care are propriile ei constrangeri si efectele sale proprii, care
conditioneaza modul nostrum de viata.
Realitatea complexa care cuprinde o parte constienta si o mai mare parte inconstienta,
necunoscuta perceptiei care care are influenta majora asupra subiectivitatii noastre. Partea
inconstienta sau inaccesibil direct a acestei realiatati se manifesta prin semen si poate deveni
accesibila prin interpretarea acestor semene.
Realitatea organizata, (chiar de mai multe ori in diferite etape ale vietii si in moduri
diferite) de ratiunea noastra proprie, dar organizata si de inconstientul nostru. Nu traim oricum
un eveniment ci in maniera proprie.
Realitatea ascunsa care scapa atat partii noastre constiente cat si partii inconstiente,
dar care implica ceea ce urmeaza sa devina, sa aiba loc.
Realitatea non-totalizata si non-totalizabila. Este o realitate hipercomplexa pe care nu
o putem atinge decat intr-o forma redusa. Aceasta realitate este caracterizata prin faptul ca
este enigmatica, este o zona de umbra din care izvorasc toate enigmele noastre interne.
In fata acestei parti necunoscute si inaccesibile in mod direct noua, individual uman
are trei tipuri de raspuns:
- Descalificarea acestei zone, refularea ei, ignorararea acesteia. Toate aceste
modalitati reprezinta forme de defensa.
- Obturarea bresei care separa inteligibilul realitatii de ininteligibilul acesteia.
Omul incearca sa-si explice toate aspectele realitatii prin ratiune si logica.

1
 Aceste explicatii reprezinta o apararea fata de sensul acestei realitati ascunse
sau de manifestarile ei inexplicabile logic.
- Incercarea de a intelege aceste aspecte inconstiente ale realitatii. Omul
incearca sa inteleaga aceasta realitatea prin atribuirea de sensuri, mai mult sau
mai putin logice si care ii permit acestuia sa-si reprezinte fata ascunsa a
realitatii.
Manifestarile psihopatologice apar de obiecei cand acest ultim tip de raspuns esueaza
sau cand raspunsul gasit determina unele reprezentari negative si autoculpabilizante.
In intelegerea realitatii rolul metapsihologiei este de a explica functionarea realitatii
psihice oferind un model euristic construit pe baza experientei clinice practice.
Metapsihologia ofera o teoretizare a realitatii psihice atat constiente cat si inconstiente,
fiind o metateorie care vizeaza enigma interna care actioneaza in psihicul nostru si locul pe
care il acordam acestei enigme.

Acesta teorie a rezultat din practica clinica bazandu-se pe observatie si ascultarea

pacientilor, conditii esentiale ale procesului psihanalitic. Terenul observatiei este extrem de
vast, de la nou-nascuti, adulti cuplu, familie si pana la intreprinderi sau societati in ansamblul
lor.
Metapsihologia este o meta-teorie care nu explica sensul lucrurilor ci cum se
construieste acest sens, cum se elaboreaza acesta si reprezentarile care actioneaza asupra vietii
noastre psihice. Aceasta metateorie permite interpretarea si intelegerea teoriilor psihologice.
Metapsihologia, prin aplicarea sa in psihopatologie a pus in lumina natura diferentelor intre
normal si patologic, evidentiind si justificand faptul ca aceasta diferenta este doar una de
intensitate si cantitate, nu de proces sau fenomen.
Asa cum am spus la inceputul acestei prezentari, omul devine subiect prin accesul la
limbaj. Limbajul permite sau mai precis prin limbaj omul, subiectul uman dispune de
posibilitatea manifestarii realitatii psihice inconstiente.
- limbajul verbal este caracterizat prin structura sintaxei, aspectul pragmatic,
prosodia. Acest tip de limbaj care implica si un tip specific de comunicare
pune accentul pe enunt, in care se exprima sensul, dorinta, diferite aparari ale
subiectului uman. Ex : « Tata, la scoala toti copiii a bicicleta». Distingem in
acest tip de enunt un polisemism, o dorinta, o aparare, un aspect narcisic, un
aspect pulsional, o discutie intre doua persoane.
- limbajul afectului: a) aspectul este inconstient de reprezentarea sa,
b) afectul non-compus sau descompus, ex : tratamentul comportamentalist al
arahnofobiei.
- limbajul reprezentarii asupra lucrurilor, simbolizarea, modelul visului si al
simbolizarii primare la nivelul corpului, mimica, gesturile, postura.

Observam importanta capacitatii de simbolizare pentru buna functionare a vietii

psihice si evitarea tulburarilor psihopatologice. Ceea ce da unicitate individului este
capacitatea sa de a se diferentia de ceilalti. Pentru a se diferentia de ceilalti este necesar sa se
poata reprezenta el si lumea pentru sine. Adica sa interiorizeze experientele sale de viata
atribuindu-le sens. Incapacitatea atribuirii corecte a sensului obiectelor, dar si al propriei
persoane determina, deci incapacitatea de reprezentare, asa cum spuneam, determina tulburari
majore in sfera subiectivitatii individului uman.
Pentru a deveni subiect persoana umana mai intai se identifica cu semenii sai, iar
ulterior pe parcursul dezvoltarii si structurarii personalitatii sale va cauta sa se diferentieze de
ceilalti. Acest raport dintre eu si non eu se structureaza inca de la nastere. Prima distinctie

2
dintre eu si non-eu se realizeaza in relatia cu mama. Distinctia incepe odata cu perceperea
mamei nu ca obiect amorf ci ca subiect activ. Acest lucru presupune ca mama sa
interactioneze activ si adecvat cu copilul, sa-si acorde raspunsurile sale la nevoile afective ale
copilului.
Relatia timpurie mama-copil permite formarea primelor scheme de structurare a
subiectivitatii copilului. Maniera in care copilul invata sa interactioneze cu mama sau cu
persoanele surogat pentru mama, se va reproduce in relatiile ulterioare cu alte persoane.
Inainte de a avea acces la limbaj copilul realizeaza diverse intalniri in care se produc
schimburi non-verbale, paraverbale si mai ales afective. Daca aceste intalniri nu au efect
traumatic asupra copilului acesta va deveni capabil sa se diferentieze net de ceilalti.
Ne diferentiem de ceilalti in functie de modul in care ne-am identificat cu acestia. Pe
tot parcursul dezvoltarii propriei subiectivitati parcurgem diferite organizari, dezorganizari si
reorganizari care presupun implicit momente de criza mai mult sau mai putin intense.
Nu putem vorbi de haslucinatii, delir sau alte manifestari psihopatologice fara a avea o
viziune clara asupra subiectivitatii. Nici halucinatiile nici delirul nu pot exista in afara
subiectului uman.
Construirea subiectivitatii este un proces ce se desfasoara in timp si sufera modificari
in functie de momentul in care un anumit eveniment sau fenomen este trait de individul uman.
Tulburarile care pot aparea in construirea subiectivitatii se inscriu in sfera
psihopatologiei sub forma nevrozelor, psihozelor sau perversiunilor. Esecul subiectivarii
reprezinta tulburarea atribuirii sensului lumii inconjuratoare si propriei persoane. Deficitul de
simbolizare (incapacitatea atribuirii sensului) este una din cauzele importante ale
manifestarilor psihopatologice amintite (nevroze, psihoze, perversiuni). In maladiile
caracterizate prin pierderea contactului cu realitatea deficitul de simbolizare se caracterizeaza
prin atribuirea unor sensuri false atat lucrurilor si persoanelor din jur, cat si propriei persoane.

Psihozele sunt un ansamblu de manifestari psihopatologice in care relatia libidinala cu

realitatea este perturbata. Episoadele psihotice sunt caracterizate prin alterarea sensului
realitatii, idei delirante si halucinatii. Aceste episoade au durata variabila, uneori doar
tranzitorii sau prelungite. In timpul episoadelor psihotice subiectul nu este pierde contacul cu
realitatea.

In prezent termenul de psihoza se foloseste mai putin ca un diagnostic in sine si mai

mult ca stare asociata in diferite tulburari patologice.

Psihozele desi se caracterizeaza prin manifestari delirante, pierderea contactului cu

realitatea, halucinatii, trebuie diferentiate de delirium sau dementa.

Halucinatiile sunt definite ca perceptii in absenta stimulilor externi. Ele trebuie

diferentiate de iluzii, care sunt rezultatul perceptiilor alterate a stimulilor externi existenti,
halucinatiile fiind perceptii in absenta stimulilor externi, dar cu conservarea constiintei naturii
endogene a perceptiilor. Halucinatiile pot afecta toate modalitatile senzoriale si pot evolua de
la senzatii simple pana la experiente complexe in timpul carora pacientii cred ca
interactioneaza cu diferite persoane sau chiar extraterestrii care li se adreseaza sau care le
dirijeaza gandirea.

O forma clasica si frecvent intalnita de halucinatie este perceptia uneia sau mai multor
voci care i se adreseaza pacientului prin fraze mai mult sau mai putin lungi. Experienta este cu
atat mai perturbanta pentru subiect cu cat continutul halucinatiilor fiind negativ, este format
din ordine pe care subiectul se simte constrans sa le puna in practica. In cazuri destul de rare

3
continutul halucinatiilor este pozitiv, fiind constituit din laude sau mesaje care nu necesita o
transpunere a acestora in comportamentul subiectului.

Trebuie precizat ca anumite halucinatii pot exista si in functionare normala a psihicului, cum
este cazul halucinatiilor hipnagogice (apar la adormire sau la trezire) si care sunt descrise ca
resturi imagistice sau auditive a unui vis inceput si neterminat.

Ideile delirante

Aceste idei pot avea diferite teme: persecutie, misticism, grandoare, filiatie, erotomanie.
Emergenta lor se datoreaza unor mecanisme psihice cum sunt: interpretarea, intuitia. Ideile
generate de aceste mecanisme reflecta continutul credintelor pacientului si a apartenentei sale
socio-culturale. Un aspect important al ideilor delirante tine de aspectul lor structurat
(paranoiac) sau nestructurat (paranoid).

Tulburarile cursului gandirii

Acestea se traduc prin alterarea mecanismelor gandirii si sunt clasificate in functie de

modificarile discursului pe care-l intretin. In categoria acestor tulburari se incadreaza
tahipsihia, logoreea, digresiunile, circonlocutiunile, rationalismul morbid, saracia discursului
spontan, blocajele in exprimarea spontana.
Fadingul mintal descris ca o scadere progresiva a gandirii de catre GUIRAUD, se manifesta
printr-o incetinire a ritmului verbal, ca si cum bolnavul ar fi detasat, un scurt interval, de ceea
ce spune.
Barajul ideativ (Kraepelin), descris initial pentru a desemna doar oprirea actelor voluntare,
termenul de baraj se refera in prezent la oprirea ritmului ideativ.

Anosognozia

Reprezinta una din caracteristicile importante a starii psihotice caracterizata prin absenta
constiintei naturii patologice a simptomelor. Pacientului nu i se par deloc bizare
comportamentele sale, experientele halucinatorii pe care le traieste. Pentru el toate aceastea
sunt adevarate si reale. Pacientii psihotici sunt rezervati fata de analiza rationala a
comportamentului lor facuta de medic sau de psihoterapeut.

Delirul este o tulburare a continutului gandirii caracterizat prin permanenta ideilor

delirante. Delirul este considerat cronic daca dureaza mai mult de 7 luni. Discursul delirant
poate fi analizat dupa 5 axe: mecanism, tema, grad de adeziune, grad de sistematizare,
extindere. Caracterizarea sindromului delirant pe cele 5 axe permite reperarea diferitelor tipuri
de patologii psihotice: delirul schizofren numit si delirul paranoid, delirul paranoiac, delirul
psihozei halucinatorii cronice si delirul parafrenic.

Pentru psihiatrie delirul se raporteaza la modul de adecvare a discursului la realitate,

iar pentru psihopatologie el deriva din supozitia logicii interne a discursului.

Freud a transformat intelegerea delirului si a halucinatiilor prin repunerea in atentie a

disctinctie dintre reprezentare a lucrului si reprezentare a cuvantului. Disjunctia dintre cele
doua tipuri de reprezentari este considerata de Freud, ca lege fundamentala a gandirii
inconstiente, lucru constatat in practica analitica. Tot el a subliniat importanta limbajului de

4
organ, a refulatului si returului refulatului, delirul si halucinatiile fiind tentative de vindecare
si nu procese patologice in sine.

Satisfacerea halucinatorie a unei dorinte se succede declansarii semnalului unei nevoi

ce nu poate fi satisfacuta in realitate. In intelegerea delirului si halucinatiei este extrem de
important sa cunoastem intregul proces de dezvoltare al personalitatii, a stadiilor de
dezvoltare psihosexuala prin care trece individul uman. Fixatiile la diferite stadii ale
dezvoltarii au un rol determinant in intelegerea temei delirurilor si a halucinatiilor, deoarece
individul in anumite situatii cauta satisfacerea pulsionala cu obiecte specifice acestor stadii.

Relatia dintre corp si psihic este de asemenea extrem de importanta, anumite parti ale
corpului fiind direct implicate in limbaj (limbaj de organ).

Halucinatiile corespund opririi gandirii si descarcarea pulsionala asupra tipului de

perceptie care se putea prezenta ca gandire „in imagini” sau ca amintiri, halucinatia de organ
este deja inceputul transformarii eului.

Delirul reprezinta efortul gandirii de a reprezenta transformarea eului.

Halucinatiile sunt reprezentari stagnante ce se insotesc de convingerea bolnavului in realitatea

lor.

Clasificare:

Halucinatii adevarate (intraceptive)—reprezentarea lor se produce pe receptorii organelor de

simt. Acestea pot fi impartite in:
- exteroceptive uni sau multisenzoriale
- proprioceptive (cenestezice)
- kinestezice
Halucinatiile adevarate contin toate particularitatile atribuite structurii delirante a perceptiei
fara obiect. Bolnavul simte persoana respectiva despre care ne relateaza. Plaseaza actiunea
intr-un anume context spatial si este convins de realitatea reprezentarii sale.

Halucinatii intrapsihice (pseudo-halucinatii)—bolnavul plaseaza halucinatiile intrapsihic, in

afara receptorilor organelor de simt.

HALUCINATIILE VIZUALE pot fi:

Simple (fotoame)—apar in traumatisme cranio-cerebrale si in diverse tumori.
Complexe—sunt reprezentate de adevarate scene ce contin mai multe personaje. Aceste scene
se pot desfasura cinematografic in mintea bolnavului sau pot fi statice.
Halucinatiie vizuale pot fi alb-negru sau color. In intoxicatiile alcoolice apar o serie de
halucinatii caracteristice denumite zoopsii, care constau in scene in care sunt prezente
animale. Halucinatiile liliputane se intalnesc in cocaino-manii. Halucinatia heautoscopica
reprezinta proiectarea propriului corp ca in oglinda.

HALUCINATIILE AUDITIVE sunt de 2 feluri:

Elementare (acuasme)
Complexe.

5
Sunt reprezentate de zgomote si au un caracter vag. Se intalnesc in epilepsii. Bolnavii sau
multe amanunte. Vocile pe care le aud pot sa aiba un caracter placut sau neplacut. Uneori
vocile pot ordona. Halucinatiile bilateral-antagoniste pot fi simultane sau succesive.

HALUCINATIILE TACTILE (HAPTICE) sunt reprezentate de atingeri ale pielii sau curent
electric. Se insotesc si de alte tipuri de halucinatii si idei delirante. Se intalnesc in alcoolismul
cronic.

HALUCINATII OLFACTIVE SI GUSTATIVE sunt traite impreuna si se pot manifesta sub

diferite mirosuri si gusturi. Se intalnesc in epilepsie sau schizofrenie.

HALUCINATII PROPRIOCEPTIVE (CENESTEZICE) sunt ilustrate de o gama diversa de

senzatii localizate in diverse segmente viscerale.

HALUCINATII KINESTEZICE insotesc delirurile. Bolnavul simte ca mainile sau picioarele

executa fara voia lui anumite miscari.

O alta clasificare a halucinatiilor ia in considerare criteriul etio-patogenic:

Halucinatii fiziologice — pot fi intalnite si la oamenii normali. Sunt similare cu visele. Sunt
lipsite de convingerea ferma a realitatii lor.
Halucinatii produse prin lezarea receptorilor periferici.
Halucinatii produse prin lezarea centrilor corticali—se intalnesc in tumorile cerebrale si au
importanta patognomoreica de localizare a procesului neo-formativ. Halucinatiile vizuale sunt
in tumorile de lob parietal si cele auditive in tumorile lobului parietal.

Halucinatii onirice—se produc in prezenta tulburarilor de constiinta ce produc o dezorientare

temporo-spatiala. Pe acest fond pot apare o serie de halucinatii porisenzoriale. Se pot intalni
in diverse stari confuzive din intoxicatii, traumatisme si sunt consecinta unei tulburari difuze
din activitatea sistemului nervos central.

Halucinatii experimentale—sunt produse cu ajutorul unor substante halucinogene sau

psihodisleptice. Substantele halucinogene se caracterizeaza prin capacitatea de a produce
tulburari psihice tranzitorii in care un loc important il ocupa halucinatiile vizuale.

Delirul sau starea deliranta este starea morbida generata de dezordinea gandirii ce
altereaza profund personalitatea. Starea deliranta poate fi acuta sau cronica. Atunci cand
tema deliranta este multipla si disparata, avem un delir polimorf. Cand tema este unica si
organizata intr-o directie, vorbim de delir sistematizat. Unele delire au aspect de incoerenta,
absurditate si evidentiaza o grava regresie a gandirii. Alteori, delirele sunt disimulate cu grija
de catre bolnav sau prezentate cu aparenta de adevar, evocarea neputand fi depistata de la
inceput, mai ales atunci cand bolnavii, avand logica deductiva, pot impresiona si convinge
interlocutorii neavizati. continutul ideilor delirante intereseaza persoana bolnavului direct sau
indirect avand o tematica diferentiata in 3 grupe:

Idei delirante de persecutie—pot fi primitive, deseori retrospective si sunt produse de o

intamplare banala sau de lectura unui anumit text. Ideile de persecutie mai pot fi si
secundare, rezultate in unrma unor interpretari, a unor tulburari cenestezice, a unor iluzii sau
halucinatii. In cazul ideilor de persecutie, este vorba de un prejudiciu intentionat asupra
bolnavului, de natura morala, materiala, fizica sau psihica. Comportamentul bolnavului
consta in a suporta aceste idei sau a se apara prin procedee magice, violenta (crima), prin

6
reclamatii la autoritati sau prin diverse conduite antisociale. Aceste idei de persecutie se pot
intalni in unele socuri emotive, in unele episoade onirice, in schizofrenie, demente sau in
starile paranoide.
Idei delirante de grandoare si satisfactie—pot viza in mod direct personalitatea bolnavului,
pot viza situatia sa sociala sau averea acestuia. Pot include idei erotice sau mistico-religioase.
Manifestarea acestor idei se poate realiza numai prin afirmatia si satisfactie verbala, unele din
ele, avand o structura vaga. Altele sunt detaliate (filiatiile). Ideile erotice pot fi asociate cu
idei de grandoare (manie) sau cu idei de persecutie. Delirul cronic mistic este insotit de
halucinatii auditive si vizuale. I se pot asocia idei de persecutie atunci cand in locul sfintilor
apare Satana.
Idei melancolice—au tematica durerii morale (depresia) si include idei de autoacuzare, de
isposire prin moarte, hipocondriace, idei de ruina sau de negatie. Ideile de autoacuzare sunt
idei de invinuire, de nedemnitate, referitoare la cinste, la care se pot adauga si cele de ruina
care pot porni de la bolnav si se extind la prieteni. Acestea se intalnesc in melancolie, in
schizofrenie si alcoolism. Ideile de negatie se insotesc de idei hipocondriace.

Tematica deliranta—materialul ce se intalneste in temele delirante este acela oferit de

conditiile in care bolnavul si-a trait existenta. Ideea deliranta este o forma ce contrazice
evidenta rationala a realului, insotita adesea de un comportament absurd, izoland astfel
bolnavul. Anumite teme delirante au o frecventa caracteristica pentru anumite epoci istorice
sau zone geografice in functie de ideile culturii circulante in cael spatiu sau timp. Una din
temele delirante ce a facut “cariera” este tema demonopata. Aceasta tema a fost sustinuta de
autoritatea clericala ce domina la acel moment viata social-politica. Tema demonopata are 2
aspecte:
de posesiune—caracterizata de convingerea patrunderii demonului in corp de unde ar
actiona in mod distructiv in scopul implinirii telurilor malefice
obsesie—caracterizata prin actiunea din afara a demonilor asupra individului.