UNIVERSITATEA AUREL VLAICU – ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAȚIEI, SPIHOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Specializarea: CEP
Anul I

Paradigme în consilierea psihologică

Paradigmele moderne:
BEHAVIORISMUL

Masterand: RISTEA (VICE)RAMONA

Arad
-2020-
 BEHAVIORISMUL

Behaviorismul este un curent psihologist American, apărut la începutul sec. XX, care a pus
la baza studierii comportamentului uman relaţia de tipul “stimul-răspuns.
Acest curent considera că pentru cunoaşterea, înţelegerea şi prevenirea
comportamentului uman este suficientă studierea relaţiei dintre stimul şi răspuns, fără a mai fi
necesară apelarea la conştiinţă.
Printre primii fondatori ai behaviorismului s-a aflat şi psihologul american Edward Lee
Thorndike. În 1898 Thorndike a realizat o serie de experimente ce vizau modul de invăţare a
animalelor. Într-unul din studii acesta a pus o pisică într-o cuşca, iar în afara cuştii o bucată de
hrană. Apoi a măsurat timpul în care animalul învaţă şi reuşeşte să deschidă uşa cutiei pentru a
ajunge la hrană. Supunând pisica aceleiaşi acţiuni de mai multe ori, a văzut că aceasta repetă
comportamentele care au dus la succes şi în încercări succesiv scapă din ce în ce mai repede şi mai
uşor. În urma acestui experiment, Thorndike a propus o "lege", conform căreia comportamentele
urmate de o întărire pozitivă (recompensa) se vor repeta, iar cele urmate de o întărire negativă ori
fără întărire nu vor fi învăţate şi se "pierd". Edward Lee Thorndike a formulat aceasta lege in 1911,
numită Legea Efectului, după care comportamentul e determinat de consecinţele sale: o conexiune
pasibilă de modificări escortată sau urmată de o stare satisfăcătoare devine consolidată şi prevalent
expectată.
În 1906 psihologul rus Ivan Pavlov, care câştigase cu doi ani în urmă premiul Nobel,
formulează unul dintre principiile celei mai importante ale învăţării. Acesta investigase procesele
digestive la câini măsurând cantitatea de salivă secretată în momentul în care acestora li se punea o
bucată de hrană în gură. După măsurători repetate acesta a descoperit că animalele salivau chiar la
anticiparea primirii mâncării. Mai mult, dacă primirea hranei ar fi fost asociată cu un clopoţel,
atunci secreţia salivei s-ar fi declanşat doar la simplul auz al acestui clopoţel. Acesta este o formă
de bază a ceea ce în psihologie se numeşte condiţionare clasică (sau pavloviană) în care organismul
asociază un stimul cu un altul. Ca urmare a acestei asocieri, acesta va reacţiona la al doilea stimul,
cel asociat, într-un mod similar cu reacţia faţă de primul stimul. Cercetările ulterioare au arătat că
acest proces poate fi baza formării, chiar fobiI. unor preferinţe sau a structurării unor temeri
Se crede de obicei că Pavlov anunț a aducerea hranei printr-un clopoț el, însă notițele sale arată
utilizarea unui număr mare de stimuli auditivi , incluzând fluiere, metronoame, împreună cu
stimuli vizuali. În anii 1990 , când savanții occidentali au avut acces la laboratorul lui Pavlov, nu
s-a găsit niciunul din aceste obiecte.
2.2 Reflexele condiţionate. Ivan Pavlov este un cunoscut fiziolog şi psiholog rus, renumit
mai ales pentru experimentele sale asupra cîinilor şi pentru cercetările în domeniul “reflexelor
condiţionate” (în variant originală a lucrării “condiţionale”).
Celebra sa lucrare Reflexele conditţionate. O cercetare a activităţii fiziologice a
cortexului cerebral, reprezintă rezultatele a 25 de ani de crcetări, întreprinse de Pavlov împreună
cu echipa sa. Pavlov a remarcat că, în urma expunerii repetate la anumiţi stimuli, salivaţia cîinelui
nu mai apare doar ca reacţie la vederea mîncării, ci şi la excitanţii cu care fusese invăţat. De aici,
trage concluzia că există, pe lîngă reflexele natural, necondiţionate şi o serie de reflexe dobîndite
prin învăţare, numite condiţionate.
Concepţia sa despre cum funcţionează formarea reflexelor la animale şi paralelismul cu
comportamentele sociale invăţate de oameni a fost preluată şi dezvoltată în scrierile sale de către
John B. Watson, întemeietorul behaviorismului.
În ciuda faptului că nu a fost un susţinător al psihologiei, considerînd că studiul
creierului ar trebui să fie rezervat fiziologilor, contribuţiile sale au avut un impact major asupra
acestui domeniu. Ca recunoaştere a activităţii, în anul 1904 îi este acordat Premiul Nobel
pentru Medicină, pentru cercetări referitoare la funcţionarea sistemului digestiv.
Cel care a dat denumirea de "behaviorism" noii paradigme a fost John B.Watson (1878-1958).        
În 1913, apare în "Psychological review " lucrarea polemicǎ "Psychology as the behaviorist wiews
it". Aici defineste psihologia ca o stiintǎ naturalǎ pur experimentalǎ, ce urmareste predictia si
controlul comportamentului. Excluzând introspectia din aria metodologicǎ, nu recunoaste nici
demarcatia dintre om si animal; cât de complexǎ este manifestarea comportamentalǎ a omului, ea
apartine totusi schemei generale de investigare a comportamentului, astfel încât referirea la
constiintǎ si la alte entitǎti mentaliste devine inutilǎ. În lucrǎri ulterioare, Watson a promovat un
reductionism provocator (de exemplu, afectele reduse la modificǎri vasculare) si a fǎcut referiri
pozitive la reflexologia lui I.P.Pavlov. În "Behaviorism" (1925) apare preocupat de ambient si de
perfectionarea fiintei umane.). A fost considerat principalul teoretician al behaviorismului şi s-a
opus introspecţionismului lui Wilhelm Wundt. A acordat mare importanţă lucrărilor lui Pavlov şi
bazat pe acestea a realizat cercetări experimentale referitoare la condiţionările emoţionale
împreună cu soţia sa R. Rayner. Scopul cărţii nu era altceva decât o completă redefinire a
psihologiei ca "ramură pur experimentală şi obiectivă a ştiinţei naturale ". Scopul teoretic al acestei
ştiinţe este predicţia şi controlul comportamentului. Noua strategie propusă presupunea variaţia
stimulului din mediu, observarea reacţiei organismului la această schimbare. Comportamentul,
arată J. Watson, este ansamblul de reacţii obiectiv observabile raportat la stimuli obiectiv
observabili. În concepţia lui Watson, emoţiile sunt comportamente. În 1930 Watson dezvolta teoria
metrică a gândirii aratând ca: gândirea este o activitate complexă care mobilizează întreaga
organizare corporală.
Lui Watson i se părea ca vechii psihologi au încercat să studieze ceva ce era prea vag şi
subiectiv, poate prea -ireal, pentru a fi un subiect adevărat pentru o cercetare ştiinţifică. Întrebările
pe care şi le punea el erau: Ce este acest lucru care se numeşte -minte"? Cum putem să ne bazăm
pe afirmaţiile introspecţioniştilor despre ce se întâmpla în minţile lor, inobservabile pentru noi?
Ce faceam atunci când introspecţionişti diferiţi fac afirmaţii contradictorii, fiind supuşi aceluiaşi
stimul? Pentru ca psihologia să devină o ştiinţă autentică, Watson susţinea că trebuie să se
concentreze asupra unui fapt definit care să poată fi observat în mod direct de către toţi
investigatorii interesaţi. Astfel studiul adevărat al psihologei este comportamentul. Watson afirma
că psihologia în viziunea comportamentalistă, era -o ramură experimentală pur obiectivă a cărui
scop este predicţia şi controlul comportamentului. Introspecţia nu formează o parte importantă în
metodele sale.
În 1913 – în Psychology as the Behaviorist Views It – Watson susţinea că psihologia
introspectivă era neştiinţifică, pentru că nu se ocupa de fapte obiective. El a respins toate stările
subiective ca senzaţia, imaginaţia sau gândirea, argumentând că nu pot fi observate de alţii. De la
acest manifest a pornit behaviorismul american.
Cam la vreo 20 de ani după ce Pavlov „chinuia” câinii în laboratoarele ruseşti, Watson
făcea acelaşi lucru, dar pe subiecţi umani. El considera că forme complexe de comportament pot fi
programate în cazul oamenilor. A condus un experiment în care unui băieţel („micul Albert”) i s-a
dat un şoricel alb cu care să se joace. După ce băiatul s-a obişnuit cu animalul, experimentul
continua astfel: se izbea puternic podeaua cu o bară de oţel ori de câte ori şoarecele era adus
înăuntru. Copilul se speria şi în cele din urmă a ajuns să se sperie ori de câte ori avea în preajmă un
animal cu blană. Watson afirma – referindu-se direct la acest tip de experiment: „Daţi-mi un copil
şi îl voi face să se caţere sau să-şi folosească mâinile pentru a construi clădiri din piatră sau lemn…
Îl voi face hoţ, răufăcător sau toxicoman. Posibilităţile în orice direcţie sunt nenumărate…
Oamenii se construiesc şi nu se nasc.
În lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928), se recomandă părinţilor să nu
manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. În opinia sa, copiii
trebuie trataţi ca tineri adulţi, comportamentul părinţilor trebuie să fie obiectiv şi ferm, dar blănd.
Copii nu trebuie îmbrăţişaţi, sărutaţi sau ţinuţi pe genunchi. Gesturile permise sunt legate de
recompnsă şi salut şi se rezumă la o strîngere de mîină sau o bătaie pe umăr şi o mîngîiere pe
creştet. În locul căldurii şi dragostei, Watson recomandă părinţilor să folosească metode eficiente
care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri. Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie
să înceapă din primele luni de viaţă ale copilului, printr-un program de hrănire rigid şi prin
introducere oliţei de la vîrsta de 1-3 luni. Şi în momentul acela dar şi în astăzi recomandările lui
Watson sunt prea dure şi nu ţin seama de nevoile şi capacităţile copilului pentru a duce la o
dezvoltare sănătoasă. Watson este pionerul behaviorismului – a psihologiei experimentale a
copilului.
Mai târziu Watson s-a orientat spre o latură mai puţin experimentală a behaviorismului,
încercând să explice aspectele practice ale teoriilor sale. Behaviorismul trebuia să fie cheia prin
care ori societatea putea fi modificată pentru a se potrivi comportamentului grupurilor sau
indivizilor, ori indivizii puteau fi modelaţi pentru a se potrivi mediului.
Argumente pentru noua paradigmă din psihologie:
- toată lumea utilizează psihologia, chiar şi fără să ştie (învăţăm din succese şi eşecuri cum
să conducem o afacere, cum să ne înţelegem cu semenii etc.);
- toate societăţile au utilizat psihologia pentru a controla grupurile sau indivizii;
- observaţia este necesară pentru înţelegere; comportamentul este observat, dar stimulul care
a dus la acel comportament trebuie să fie identificat prin investigaţii şi observaţii;
- behavioristul trebuie să înţeleagă trecutul subiectului (un copil care a fost muşcat mai
demult de un câine va reacţiona altfel la contactul cu alt câine în comparaţie cu un copil
care nu a fost muşcat);
- simţul comun este o psihologie grosieră, dar în acelaşi timp reală (de ce oamenii nu îşi
prind intenţionat degetele la uşă?);
- este aproape imposibil să izolezi un stimul (unde luminoase, unde sonore, mirosuri etc.)
chiar şi în situaţii experimentale; de aceea, este mai uşor să luăm în calcul un complex de
stimuli (foame, sperietură etc.); există patru tipuri de răspunsuri: răspunsuri
comportamentale explicite (construirea unei case, trimiterea unei scrisori); răspunsuri
comportamentale implicite (limbajul trupului, reflexele condiţionate); răspunsuri
instinctuale explicite (strănutul, furia); răspunsuri instinctuale implicite (modificări ale
funcţionării sistemului endocrin).
 Inca din 1913 Watson publica un articol intitulat “Psihologia asa cum o vede un
behaviorist” in care isi defineste scopul de a prezice si controla comportamentul uman in termeni
de stimul si raspuns, excluzand factori precum: constiinta, introspectie, imagerie etc.
In anul 1924, cartea sa “Behaviorismul” aduce mai multe definitii si clarificari orientarii al
carui fondator va ramane: behaviorismul. J. Watson sustine ca psihologia are nevoie de o
abordare pur obiectiva si experimentala, facand o paralela intre studiile realizate pe animale si
om. Pentru celebrul behaviorist, termenul de constiinta este ambiguu si lipsit de utilitate, iar
credinta in existenta constientului “ne poarta inapoi in Antichitate catre superstitie si magie”. Drept
urmare, psihologia umana ar trebui sa se limiteze la observarea a ceea ce este vizibil si masurabil
(comportamentul) si sa formuleze legi in legatura cu acesta.
Un alt punct de atractie pentru fundamentarea teoriilor lui Watson a fost studiul
comportamentelor copilului. Dincolo de parerile sale extrem de radicale in legatura cu cresterea
acestora, el considera ca orice parinte ar trebui sa ii trateze pe cei mici ca pe niste adulti,
pregatindu-i pentru o societate in care asteptarile nerealiste nu isi au locul.
Cel mai puternic leader al behaviorismului a fost Burrhus Frederic Skinner, un psiholog
american care a început studiul învăţării la animale în anii 1930. Skinner a împământenit termenul
de "întărire" şi a inventat un nou instrument de cercetare denumit "cutia lui Skinner" folosită
pentru testarea animalelor. Având la bază experimente realizate pe cobai şi porumbei el, a
identificat alte principii de baza ale învăţării. Acesta susţinea că principiile învăţării explica nu
doar comportamentul animalelor de laborator, dar şi cel al oamenilor care asimilează sau îşi
modică comportamentul. O altă concluzie era că aproape toate comportamentele sunt modelate de
paternuri complexe de întăriri venite din partea mediului, un proces ce poartă numele de
condiţionare operantă. Această perspectivă l-a făcut pe Skinner cel mai controversat psiholog al
secolului XX dar în acelaşi timp şi cel mai influent şi mai marcant psiholog al secolului XX,
conform anchetelor publicate în American Psychologist.
În esenţă, behaviorismul recurge la studierea comportamentului pornind de la principiul
economiei explicative a schemei S-R: stimul-reacţie, respingând intervenţia variabilelor
intermediare între acestea, considerate ca intrare şi ieşire. Susţinătorii curentului subliniază rolul
mediului înconjurător în formarea naturii umane şi acorda un rol minor trăsăturilor ereditare.
Behaviorismul este o teorie considerată a fi fundamentală în inovaţiile din educaţie cum ar fi
“maşinile de instruire”, instruirea asistată de calculator, educaţia bazată pe competenţe (mastery
learning), design-ul instruirii, testarea competenţelor minime, constructivismul social. Deşi, în
prezent, behaviorismul nu mai este o abordare prea populară în educaţie, este esenţială înţelegerea
conceptelor lor specifice în practica curentă a tehnologiilor în educaţie.
Primele sale experimente au avut ca rezultat porumbei care puteau dansa sau juca tenis de
masă. Experimentele sale nu s-au oprit însă la porumbei. Ce mai faimoasă invenţie a lui Skinner,
destinată să producă un „copil socializat” era o cutie de mărimea unei căsuţe pentru copii în care
introducea copii (inclusiv pe ai lui). Scopul său final nu era de a controla comportamentul unui
individ izolat, ci de a-şi da seama cum poate fi controlată societatea ca întreg. Cartea sa Walden
Two (1948) descrie întocmai acest lucru şi este o utopie comunistă văzută din perspectiva unui
behaviorist. Societatea este condusă de Frazier, care are în subordine şase „planificatori”;
planificatorii îi conduc pe „manageri”, care sunt responsabili de „controlaţi” – cei care execută
sarcinile de zi cu zi. Membrii societăţii respectă un „Cod de comportament” foarte puritan, care se
aplică fiecărui aspect al vieţii (există inclusiv interdicţia de a lua o gustare noaptea târziu). Copiii
nu sunt educaţi în familie, ei sunt predaţi grupului de către familie. Esenţa cărţii este sistemul de
aplicare a întăririlor pozitive şi negative în scopul creării unui stat liniştit, fără crime dar şi fără
posibilitatea de a alege.
Aşa cum am văzut anterior, Watson credea că dispune de toate instrumentele pentru a putea
crea din copii orice dorea, de la la genii la criminali. Cu toate acestea, behavioriştii mijlocului de
secol al XX-lea au admis că Watson fusese prea optimist şi au oferit şi o explicaţie. Watson
avusese la dispoziţie doar legile învăţării ale lui Pavlov (condiţionarea clasică) şi alte câteva
principii, ca de exemplu învăţarea prin încercare şi eroare. Dar apăruse între timp un sistem
complementar care părea să ofere mai multă putere behaviorismului: abordarea lui B.F.Skinner.
B.F.Skinner este cel mai citat cercetător din literatura psihologică.. Skinner a evidenţiat
rolul consolidării şi al pedepsei în învăţare. Până în anii '50 mulţi psihologi americani, britanici şi
sud-africani au îmbrăţişat ideile psihologiei comportamentale ale lui Skinner. Clark Hull, de
exemplu, a decis să explice întregul comportament al animalelor folosind doar câteva concepte şi
formule comportamentale. Opera lui Hull fixează imaginea psihologului ca o persoană de
laborator care aleargă şobolani prin labirinturi.
Prin anii '70 behaviorismul domina psihologia experimentală de 50 de ani. Progresele
extraordinare promise de Watson şi Hull nu apăruseră. Psihologia comportamentală definise un set
eficient de proceduri pentru antrenarea animalelor şi modificarea comportamentului uman, aspect
cunoscut sub denumirea de "modificarea comportamentală", dar era departe de a atinge visul lui
Watson de control total al comportamentului uman. Cu toate acestea, retorica a rămas foarte
viguroasă.
Până la finalul anilor '70, formele extreme ale behaviorismului dispăruseră, deşi cu câteva
zeci de ani în urmă behaviorismul păruse curentul definitiv dominant în psihologia aplicată. În
fapt, mulţi psihologi au fost nemulţumiţi pentru că părea că psihologia le oferea studenţilor doar
două teorii: dacă vreai să faci terapie, trebuia să studiezi teoria mai degrabă excentrică a lui Freud,
dacă vreai cercetare, trebuia să studiezi behaviorismul. În acest context, mulţi psihologi doreau o a
treia variantă. Astfel s-a născut "a treia forţă", psihologia umanistă.

Concluzii
Behavioristii accentueaza rolul mediului inconjurator in formarea naturii umane si acorda
un rol minor trasaturilor. Putem spune că abordînd behaviorismul, psihologia a făcut ceea ce a
prescris Watson. Argumentele sale aveau o forţă enormă, nu atît pentru logica lor, ci mai ales
pentru vasta expansiune si obiectivitate a cercetării psihologice experimentale pe care perspectiva
comportamentalismului o încuraja. Din anii 1920 pînă în anii 1950, vasta majoritate a psihologilor
americani au fost de acord cu teoria lui J.Watson privitoare la faptul că psihologia este ştiinţa
comportamentului; mintea, constiinta si procesele mentale tindeau a fi ignorate in cercetar
psihologică. Behavioriştii pur şi simplu au accentuat simplitatea metodologica a
studiului comportamentului observabil şi a principiilor observabile ce rezultau dintr-un astfel de
studiu. Ceea spre ce tindea Watson şi toţi urmaşii lui a fost de nerealizat pîna la un final, s-a
constatat pînă la urmă că teoria lui Watson, conform, căreia acesta afirma, că orice individ poate fi
conformat regulilor societăţii aşa cum o vrea „societatea” nu s-a realizat. Dar totuşi să nu uităm de
contribuţiile lui Skinner care a pus baza învăţării programate care în prezent este aplicată in diverse
activităţi de educaţinale . Însăşi curentul dat se bazează pe studiul relaţiei dintre stimul-răspuns şi
în concluzie observînd că un anumit stimul provoacă mai multe reacţii şi viceversa, reprezentanţii
acestui curent au optat la aceea că comportamentul uman poate fi schimbat prin diferite
condiţionări. Intradevăr există o logică in sensul de a studia comportamentul omului şi chiar mai
mult o tendinţă de a-l schimba, spre aceasta tindeau behavioriştii.
 Bibliografie:

1. Graţiela Sion, Psihologia Vîrstelor, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003, pag
19-20.
2. Florian Alexandru CHIHAI, Evoluţia psihologiei universale – eseu.
3. Russel A. Dewey, Introducere in psihologie.
4. http://www.1235.ro/details-17732.html
5. http://www.ancasamachis.ro/1924.html
11.http://www.scientia.ro/homo-humanus/107-introducere-in-psihologie-de-russ-
dewey/2179-behaviorismul-la-mijlocul-secolului-al-xx-lea-12.html
12.http://ro.wikipedia.org/wiki/Ivan_Pavlov