UMBARESCU CATALINA

Psihosexologie si sexopatologie aspect legale

PARAFILIILE

Parafilia reprezintă dorința sexuală intensă, fantezii sau comportamente care implică

obiecte, activități sau situații insolite și cauzează suferința sau umilința altor persoane sau
propriei persoane. Aceste tulburări se întâlnesc mai frecvent la bărbați decât la femei.
Parafilia se mai numește și „deviație sexuală”, deviația (παρά para-) constă în ceva spre
care este atrasă (φιλία -filia) persoana.
Parafilie este un termen general pentru o practică sexuală necesară excitării sexuale a
unui individ, dar care nu este aprobată de normele sociale, fiind considerată o anormalitate
sau perversiune sexuală.
Parafilia se caracterizează prin căutarea regulată a plăcerii sexuale cu ajutorul unui obiect
sau a unor situații bizare, neobișnuite, ieșite din comun (stimul extern sau fantezie internă).
Conform DSM-5 (Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Bolilor Mintale,
ediția a V-a) și ICD-10 (Clasificarea Internațională a Bolilor, ediția a 10-a), cele mai comune
forme de parafilie sunt reprezentate de:
 voyeurism;
 exhibiționism;
 frotteurism;
 fetișismul transvestic;
 sadism;
 masochism;
 pedofilie. 

În noua ediția a DSM s-a încercat o delimitare clară a comportamentului sexual atipic,

fără nicio implicație psihopatologică, și a comportamentului care ar trebui privit ca tulburare
psihiatrică.

În acest mod, anumite activtăți sexuale ce pot părea ciudate pentru un observator extern,
indiferent că deține sau nu cunoștințe medicale sau psihologice, pot să nu constituie o
tulburare parafilică numai prin prisma faptului că lui i se par neobișnuite. De asemenea,
unele persoane pot avea interese parafilice fără a îndeplini criteriile pentru o tulburare psihiatrică.

Specific pentru o tulburare parafilică este că:

 persoana cu un comportament sexual parafilic simte un disconfort personal accentuat
legat de interesul său, disconfort ce nu este legat neapărat de neacceptarea socială a unui
asemenea comportament;
 persoana are o dorință sau un comportament sexual ce presupune afectarea psihologică,
rănirea sau moartea unui individ sau nevoia de a practica un anumit comportament sexual fără
consimțământul celeilalte persoane implicate.

În egală măsură, criteriul temporal și tendința la recidivă sunt factori care pot conduce

spre diagnosticul de tulburare parafilică. Pentru a se considera ca atare, principalele criterii

1
UMBARESCU CATALINA
Psihosexologie si sexopatologie aspect legale

enunțate anterior trebuie să fi avut o durată de minimum 6 luni, iar tendința la recidivă să fie
cunoscută.
Din punct de vedere psihodinamic, tiparul de excitație sexuală atipică se dezvoltă, de
regulă, înainte de pubertate, fiind implicate cel puțin 3 procese:

 anxietate sau traume emoționale timpurii care interferează cu dezvoltarea psihosocială

considerată normală;
 înlocuirea tiparului de excitație erotică privit a fi normal cu un tipar sexual alternativ,
uneori prin expunerea timpurie la experiențe cu încărcătură erotică, menite să clădească
nevoia persoanei de a căuta plăcere sexuală în acestea;
 tiparul excitator capătă conotații simbolice și elemente de condiționare (spre exemplu,
fetișul simbolizează elementul capabil să genereze excitatația, însă s-ar putea să fi fost
selectat din cauză că a fost asociat accidental cu o curiozitate sexuală, dorință sau excitație).

Cercetările mai recente au avut ca scop stabilirea unei corelații între modelul
psihodinamic și modelul neurocognitiv, considerând fanteziile parafilice drept comportamente
dezvoltate cu rol defensiv împotriva tulburărilor de personalitate subiacente, anxietății sau
conflictelor. Din această perspectivă, parafilia ar fi un antidot al sentimentului de neputință, lipsă
de putere sau de inadecvare.

Aceste mecanisme generale de producere a parafiliilor au fost observate, în special, la

persoanele cu tulburări parafilice internate în centre specializate sau în unități de
corecție. De asemnea, trebuie avut în vedere și faptul că procesele psihodinamice enunțate
anterior rămân la stadiul de ipoteze când vine vorba despre apariția parafiliilor și a formele
psihiatrice ale acestora. Astfel, studiile mai recente pun accentul pe modificările funcționale
cerebrale sau, în cazul pedofiliei, pe elemente de anatomie funcțională.

Există și cercetători care consideră că premisele dezvoltării parafiliilor și, mai ales a
formelor grave ale acestor comportamente, ar fi definite prin dificultățile de construcție a
relațiilor interpersonale.

Modelul comportamentului învățat încearcă să explice apariția tulburărilor parafilice și

se axează pe internalizarea experienței trăite la un moment dat de un copil care a fost victima sau
a fost expus la un comportament sexual inadecvat. El va învăța să-l repete și va fi influențat de
acesta în cursul dezvoltării sale.

Modelul compensației este o altă ipoteză de avansare a unui comportament parafilic spre

o tulburare parafilică și indică faptul că persoana privată de contact sexual firesc caută
gratificarea prin mijloace sexuale mai puțin acceptate social.

Este important de menționat faptul că nivelul pornirilor sexuale nu este totuși în relație de
directă cauzalitate cu comportamentul parafilic și nici nu s-a observat că o concentrația mai mare
de testosteron să predispună un bărbat la dezvoltarea unui comportament sexual atipic.

De asemenea, nu toate persoanele care au o tulburare psihică pornită din parafilie comit
acte criminale cu încărcătură sexuală, studiile arătând că mulți indivizi care întrunesc criteriile

2
UMBARESCU CATALINA
Psihosexologie si sexopatologie aspect legale

clinice pentru acestea nu acționează sub imboldul orientării sexuale. Astfel, persoanele care
ajung să-i agreseze pe ceilalți prin comportamentul lor deviant asociază și alte comorbidități,
precum: tulburări dispoziționale, tulburare de anxietate socială, tulburarea de spectru
autist, ADHD, tulburări neurologice. De cele mai multe se consideră că tulburarea parafilică nu
este decât o consecință a patologiilor enumerate anterior, fapt pentru care tratarea lor va
determina măcar diminuarea comportamentului parafilic, dacă nu chiar extincția lui. 

Neîntâmplător însă, sexualitatea și expresia ei sunt ambreiate pe ontologia diverselor

societăți, într-o dinamică individuală, dar și de grup. Crimele sunt violări ale unor norme sociale
care sunt clasificate prin legi, în sisteme de drept, fie ele primitive ori modelate. O crimă sexuală
deci nu urmează obligatoriu dintr-o tulburare a comportamentului sexual sine qua non, dar tinde
să fie definită și prin sedimentul credințelor într-o anumită comunitate. De exemplu, în anumite
țări africane, credința religios-tribală că HIV/SIDA se vindecă dacă faci sex cu o virgină a
crescut dramatic numărul violurilor asupra fetelor la vârstă prepuberală în anii ’90.
Odată lămurit conceptul de „normalitate” sexuală, parafilie este acel comportament
sexual în afara sau dincolo de această normalitate, independent de aspectele legale (dar
intersectat cu ele). Aici regăsești două sinonime utile:  devianța, respectiv perversiunea. Uzul în
propaganda secolului XX, din păcate, a făcut astăzi imposibilă o mențiune a lor fără trimiterea în
peiorativ, deși epitetele rețin detalii utile. De exemplu, devianță înseamnă o abatere laterală de la
norma societală, fie ea benignă ori ba (de exemplu, capnolagnia este excitația sexuală pe care
unii oameni o resimt când văd o persoană că fumează).

„Perversiunea” e o exacerbare în frecvență ori intensitate a unui comportament sexual, fie

el deviant ori ba (vezi aici biastofilia, excitația sexuală pe care o resimte un violator recidivist, un
prădător sexual, spre deosebire de varianta comună, a violatorului „de oportunitate”, sau mai rara
acrotomofilie, în care persoana este excitată de parteneri cărora le lipsește un membru, prin
amputație).

Parafiliile nu cuprind elemente care țin de gen, identitate sau orientare sexuală. Este
motivul pentru care homosexualitatea a fost scoasă, acum aproape o jumătate de secol, din
clasificarea tulburărilor sexualității, fiind considerată o „orientare”. Așa cum există heterosexuali
parafiliaci, veți întâlni și homosexuali cu varii tulburări clasificabile în această categorie.
Ca lucrurile să fie și mai fin granulate, indiferent de orientare, gen sau sex, atitudinea
vizavi de practici/comportamente sexuale, la nivel subiectiv (individual), poate fi egosintonică
sau egodistonică (adică individul poate sau nu resimți distress privind propriile-i impulsuri
sexuale). În cea mai recentă clasificare a parafiliilor, criteriul de diagnostic privind egodistonia a
fost reformulat încât să reflecte faptul că un pedofil, zoofil etc. nu e musai să resimtă anxietate
privind acțiunile lui, respectiv să fi „acționat” asupra impulsurilor, gândurilor sau fanteziilor.
Scopul final al oricărei taxonomii este includerea anumitor descrieri/definiții pentru optimizarea
accesului la resurse, în speță ajutor de specialitate, nicidecum stigmă sau marginalizare socială,
pentru cei implicați de taxon. Cât privește parafiliile, o constatare sobră este că, pe cât de

3
UMBARESCU CATALINA
Psihosexologie si sexopatologie aspect legale

răspândite sunt, pe atât de puține servicii au fost gândite (fie că vorbim de psihologie, psihiatrie,
asistență comunitară etc.).

Se întâmplă, cu titlu de excepție, ca o persoană cu o parafilie egodistonică să ajungă la

doctor. Într-un studiu realizat în Suedia, de exemplu, de cele mai multe ori simptomele unei
parafilii egosintonice au fost anunțate de... partener. De asemenea, amenințarea repercusiunilor
legale împinge masa, bazinul de patologie, într-un subteran greu explorabil. Intersecția cu
criminalitatea continuă să îngreuneze rafinarea unor criterii de diagnostic, mai ales când ai de
navigat o legislație cutumială, neschimbată în unele state de zeci de ani.
Este crucial să diferențiem fenomenologic între „devianță” și „perversiune”, sub aspectul
dimensiunii atât a ofensei sexuale din perspectivă victimologică, cât și a încadrării legale. Chiar
dacă în vernacular cele două adeseori sunt superimpuse, în limbajul medical ori legal ar trebui
separate pe un continuum al varianței între sexualitatea normală, respectiv patologică. Să nu
uităm că – nu e mai mult de un secol de atunci – orice formă de sex în afara actului procreării era
considerată deja o formă de devianță, iar orice poziție în afară de cea a „misionarului” era
considerată perversiune.

Criticii discuției pe marginea parafiliilor vor obiecta, poate, că să vorbești înseamnă să

deschizi cutia Pandorei către raționalizarea unor practici nu doar neortodoxe, dar în cele din
urmă detrimentale societății. Îmi pare un argument slab și inconsistent. Simplu spus, dacă e să
observi organizarea diverselor microcosmosuri sociale, fie că vorbim de mediu carceral, armată,
cler, dar și structura ermetică a anumitor organizații, se poate observa că gratiile claustrației,
intoleranța și obscurantismul sunt ingredientele devianței

Adversitatea e „mama” creativității, și aici o spun în sens patologic. Devianța este

naturalist-observabilă și fluidă. Perversiunea este categorică și compulsivă. Cât din fenomenul
infracțional arondat parafiliilor/paralagniilor este endogen bolii, dar cât este circumscris de lipsa
accesului la ajutor medical ori psihologic? Este de relevanță, aici, că emergența unei parafilii
începe în adolescența târzie, și vârful epidemiologic se suprapune etapei 20–40 de ani.
Motivația sexuală a crimei – și nu în sens psihanalitic – se întâlnește în probatoriu cu
multe alte elemente: depresia, consumul de alcool, comorbide la parafiliac. Aidoma, anamneza
reține că majoritatea au în istoric mulți ani de „preinfracționalitate” în care au avut
comportament sexual deviant, liminar pervers, dar atât de privat, încât să nu fi beneficiat nici de
educație, nici de dialog profesional.

Nu în ultimul rând, din motive care depășesc scopul acestei expuneri, parafiliile au
cronoplasticitate, altfel spus continuă să se nască oameni care, prin traiectoria vieții și
interacțiunea genă-mediu, vor continua să aibă comportamente sexuale atipice, neobișnuite și,
pari passu, deviante ori perverse. Trebuie pusă întrebarea: dacă medicina stagnează în a dezvolta
cunoaștere, dar și soluții pentru probleme ale sexualității care aduc atingere individului, vorbim
de un impas sau de un alibi?