CURSUL IV

TERAPIA SISTEMICĂ DE FAMILIE (BOWEN)

Sumar:
1. Figuri reprezentative
2. Conceptualizări teoretice: diferențierea sinelui, triunghiuri emoționale, procesul emoțional al
familiei nucleare, procesul de proiecție al familiei, Procesul de transmitere
multigenerațional, poziția de frați.
3. Dezvoltarea familiei normale. Ciclurile vieții de familie.
4. Dezvoltarea tulburărilor de comportament
5. Scopurile terapiei boweniene
6. Condiții pentru schimbarea comportamentului
7. Tehnici terapeutice
8. Studiu de caz: aplicarea în practică a principiilor terapeutice boweniene.

Conform lui Bowen, relațiile umane sunt conduse de două forțe de viață contraechilibrate:
individualitatea și a fi împreună. Fiecare dintre noi are nevoie de companie și de un grad de
independență. Ce face viața interesantă, dar și frustrantă – este tendința pentru aceste nevoi de
polarizare (de concentrare în jurul său) a fiecăruia. Când un partener presează pentru o legătură mai
strânsă, celălalt se simte sufocat și vrea să plece.
Deși nimeni nu se îndoiește de influența familiei asupra modelării personalității, mulți
oameni își imaginează că, de îndată ce au plecat de acasă ei au crescut, sunt adulți independenți,
eliberați în sfârșit de influența părinților. Dar, așa cum a descoperit Bowen, familia rămâne cu noi
oriunde am merge. Așa cum vom vedea, reactivitatea emoțională cu părinții noștri este cea mai
importantă afacere neterminată în viața noastră.
Figuri reprezentative

Murray Bowen (1913 – 1990), SUA

- La sfârșitul anilor 1940, Bowen, fiind psihiatru la Clinica Menninger, a fost izbit de
sensibilitatea emoțională deosebită dintre pacienții schizofrenici și mamele acestora.
- 1954, lucrând la Institutul Național de Sănătate Mentală, Bowen a inițiat un proiect de
spitalizare a familiilor întregi acre aveau un membru schizofrenic. Ceea ce a observat a fost
că legătura emoțională intensă dintre mame și copiii lor cu tulburări emoționale implică în
mod inevitabil întreaga familie. În aceste familii, oamenii erau prizonierii emoționali ai
modului în care ceilalți se comportau. Caracteristica lor era lipsa de autonomie. La fel,
Bowen a observat un patern repetitiv, cicluri alternante de apropiere și depărtare, deosebit de
sensibile la schimbări în tensiunea emoțională a mamei sau copilului și a relațiilor dintre ei.
- 1959, când proiectul NIMH s-a terminat, Bowen s-a mutat la Universitatea Georgetown,
începând să lucreze cu familii, ale căror probleme erau mai puțin severe. Spre surprinderea
sa, a descoperit aici multe dintre mecanismele observate la familiile psihotice. Aceasta l-a
convins că nu există discontinuitate între familiile normale și cele patologice și că toate
familiile variază în mod continuu de la fuziune emoțională la diferențiere. A continuat să
lucreze aici timp de 31 de ani, dezvoltându-și teoria vizând terapia de familie.
Studenți proeminenți și continuatori ai terapiei lui Bowen:
-Philip Guerin și Thomas Fogorty, care s-au nit, în 1973, pentru a forma Centrul pentru
Învățământ de Familie. Cărți importante: „Evaluarea și tratamentul conflictului marital” și
„Lucrând cu triunghiurile de relații”
- Betty Carter și Monica McGoldrick au promovat feminismul în terapia de familie, scriind și
una dintre cele mai valoroase cărți privind ciclul vieții de familie.

Formulări teoretice
Cei mai mulți pionieri ai terapiei de familie erau pragmatici, interesați mai mult de tehnică și
acțiune decât de teorie. Bowen însă, a constituit o excepție, înțelegând terapia mai mult ca o
modalitate de gândire, decât un set de intervenții.
Conform lui Bowen, noi avem mai puțină autonomie în viețile noastre emoționale decât
credem. Cei mai mulți dintre noi suntem mai dependenți și mai reactivi unul față de altul decât
ne place să credem. Teorai sistemică a lui Bowen descrie cum familia, ca o rețea de relații
multigenerațională, formează interjocul individualității și a faptului de a fi împreună, folosind
șase concepte interconectate: diferențierea sinelui, triunghiurile, procesul emoțional al familiei
nucleare, procesul proiecției familiei, procesul de transmisie multi-generațională și poziția de
înrudire. Mai târziu (1970), Bowen a adăugat alte 2 concepte suplimentare: separarea
emoțională și procesul emoțional societal.

Diferențierea sinelui
Reprezintă capacitatea de a gândi și a reflecta pentru a nu răspunde automat presiunilor
emoționale, interne sau externe. Este capacitatea de a fi flexibil și de a acționa cu înțelepciune,
chiar în momentele de anxietate.
 Oamenii care nu au capacitatea de diferențiere se deplasează cu ușurință la emoționalitatea
care le subjugă autocontrolul. Viețile lor sunt conduse de reactivitatea la cele din jur.
Persoanele care posedă diferențierea sinelui este capabilă să echilibreze gândirea și
sentimentul: este capabilă de emoție puternică și spontaneitate, dar posedă și autoconstrângere,
rezistând la efortul impulsurilor emoționale.
Oamenii care nu posedă capaciattea diferențierii sinelui, tind să reacționeze emoțional – cu
supunere sau neâncredere – față de alți oameni, având tendință defuziune emoțională cu alții.
Întrebați ce gândesc, ei spun ceea ce simt; ei fie sunt de acord cu tot ce spui, fie se ceartă pentru
orice.
Diferențierea sinelui se definește ca un proces de eliberare parțială a unei persone de haosul
emoțional al familiei sale. Eliberarea conduce la analizarea rolului propriu ca participant activ
în sistemul de relații, în locul învinovățirii tuturor.
Diferențierea sinelui semnifică un nivel adaptativ de funcționare și de comportament
rațional în fața presiunilor emoționale.

Triunghiurile emoționale
Majoritatea relațiilor emoționale semnificative sunt umbrite de părți terțe: rude, prieteni sau
chiar amintiri.
Influența majoră asupra activității triunghiurilor o are anxietatea. Cu cât crește anxietatea,
oamenii au o nevoie mai mare de apropiere emoțională.
Dacă 2 oameni au probleme pe care sunt incapabili să le rezolve, conflictul respectiv atrage
de obicei o a II-a persoană, care încearcă să-l rezolve sau să ia o poziție. Dacă implicarea celei
de-a treia persoane este numai temporară și determină pe cei doi să cerceteze diferențele,
triunghiul nu devine fix. Dar dacă a III-a persoană rămâne implicată, triunghiul devine o parte
regulată a relației. Implicarea unei a III-a persoană diminuează anxietatea în cuplu prin
împrăștierea acesteia.
Ex: O soție supărată din cauza distanțării soțului ei, poate să-și mărească implicarea cu
unul dintre copiii ei. Petrecerea timpului cu fiica ei poate îndepărta presiunea asupra soțului
pentru a face lucruri de care nici soției nu-i pasă. Cu toate acestea, descrește și posibilitatea ca
soțul și soția să învețe să dezvolta interese pe care și le pot împărtăși, subminând și
independența copilului.
Guerin a făcut distincție între „triunghiuri” ca o structură stabilă de relații și „triunghiulare”
ca proces reactiv.
În procesul triunghiulării, o a treia persoană, care este sensibilă la anxietatea dintr-un cuplu,
se implică pentru a oferi reasigurarea sau pentru a calma lucrurile.
 Ex: O fiică mai mare poate încerca să reducă conflictul marital, intens vorbind cu fiecare
părinte în parte, sau cu părintele asupra căruia are cea mai mare influență. În același timp,
fratele ei mai mare poate absorbi tensiunea părinților săi, exteriorizând-o într-un mod
antisocial.
Unele triunghiuri par atât de inocente, încât noi observăm cu dificultate efectul lor dăunător:
„Mama ta întârzie întotdeauna”, „Tatăl tău nu lasă niciodată pe altcineva să conducă
mașina”. Ceea ce face triunghiurile problematice, este faptul că ele au o tendință de-a deveni
obișnuite și de a corupe relația originală.
Cele mai multe probleme de familie sunt triunghiulare, de aceea atunci când se referă la
cuplu, pot avea rezultate limitate. Atunci când învățăm mama unele tehnici mai bune pentru a-și
disciplina fiul, nu va rezolva problema dacă ea este excesiv implicată cu fiul ca rezultat al
distanțării emoționale a soțului ei.
Procesul emoțional al familiei nucleare
Vizează forțele emoționale din familie care operează de-a lungul anilor în patternuri
recurente (care revin). Bowen a folosit termenul de „masă a egoului familiei, care nu are
capacitate de diferențiere”, pentru a descrie un exces de reactivitate emoțională sau fuziune în
familii.
Lipsa capacității de diferențiere din familia de origine conduce la o separare emoțională de
părinți, care conduce în schimb la fuziune în căsătorie – deoarece oamenii cu resurse emoționale
limitate proiectează tipic toate nevoile lor asupra fiecăruia.
(Exemplul cu granițele între copiii adulți – părinți)
Din momentul în care această nouă fuziune este instabilă, ea tinde să producă una sau mai
multe din următoarele:
- Distanțare emoțională;
- Disfuncție fizică sau emoțională la partener;
- Conflict marital;
- Proiecția problemei asupra unuia sau mai multor copii.
Intensitatea acestor probleme este legată de nivelul lipsei capacității de diferențiere, de mărimea
separării emoționale din familiile de origine și de nivelul de stres din sistem.

Procesul de proiecție al familiei

Este procesul prin care părinții transmit copiilor lor lipsa capacității lor de diferențiere. Fuziunea
emoțională dintr-un cuplu creează tensiune acre conduce la conflict, distanțare emoțională sau supra
și subfuncționalitate reciprocă.
Exemplu: Un soț, care este despărțit de părinții și frații lui, are relații foarte distante cu soția sa.
Acest lucru o predispune pe ea să se concentreze asupra copiilor. Ținută la distanță de soțul ei, ea
devine atașată anxios de copii, de obicei cu cea mai mare anxietate asupra unui copil. Acest copil
ar putea fi fiul sau fiica mai mare, mai mică, sau poate cel care seamănă mai mult cu unul dintre
părinți. Acest atașament este diferit de preocupările de îngrijire: este o preocupare anxioasă,
implicată. Soțul acceptă implicarea excesivă a soției sale cu copiii, întărind complicația și
distanțarea. Obiectul acestui proces de proiecție – copilul prin care mama trăiește cel mai mult –
realizează cea mai mică diferențiere a sinelui și devine cel mai vulnerabil la probleme
Aceasta înseamnă că procesele emoționale în familie au o influență majoră asupra abilității
individului de a se adapta altor factori care precipită disfuncția.
Cu cât mama își focalizează mai mult anxietatea asupra unui copil, cu atât funcționarea copilului
este oprită. Această subdezvoltare încurajează mama să supracontroleze copilul, distrăgând-o de
la propriile anxietăți, dar mutilând emoțional copilul.

Procesul de transmitere multigenerațional

Acest concept descrie transmiterea anxietății cronice de la o generație la alta. În fiecare generație
copilul cel mai implicat în fuziunea familiei se deplasează spre un nivel mai scăzut al capacității de
diferențiere a sinelui (și anxietate cronică), în timp ce copilul cel mai puțin implicat se deplasează
către nivelul cel mai ridicat al capacității de diferențiere (și anxietatea cea mai scăzută).
Atunci când copilul cu capacitatea mai mică de diferențiere se căsătorește, va alege – la fel – un
partener care are cam același nivel al capacității de diferențiere, stabilind atmosfera emoțională în
familie. Astfel, nivelul de anxietate în noua familie este posibil să fie mai mare. Deoarece există
mai multă anxietate, mecanismele pentru a o suporta (conflict marital, disfuncția soțului, disfuncția
copilului), vor fi mai active în această generație decât în cea precedentă. Modalitățile specifice în
care anxietatea este suportată (în a II-a generație), determină gradul de separare emoțională a
fiecărui copil (din a treia generație).
Cu cât anxietatea părinților se focalizează mai mult pe copii, cu atât mai puțin copilul va fi acpabil
să crească o persoană matură și fericită. În loc să învețe să gândească pentru ei înșiși, acești copii
funcționează în reacție cu alții.
Astfel, teoria lui Bowen arată căile de-a lungul cărora procesele emoționale trec prin generații.

Poziția de frați
Teoria lui Bowen oferă o perspectivă interesantă pentru a reconsidera noțiunea familiară de
rivalitate frățească.
Ex.: Cu cât mama este mai neliniștită pentru a controla cum se simt copiii, ea poate aplana
disputele lor, lipsindu-i de oportunitatea de a face ei acest lucru, dându-le motive în plus pentru a se
simți tratați inegal („Cum să mă duc în camera mea? El a început!).
Conform lui Frank Sulloway (Born tu Rebel), personalitatea este un repertoriu de strategii pe acre
frații le folosesc pentru a intra în competiție unul cu celălalt, pentru a-și asigura un loc în familie.
Primii născuți au o tendință să se identifice cu puterea și autoritatea, luptând ulterior cu ceilalți
frați/surori pentru a-și apăra statutul, a-și conserva puterea, a-și restaura supremația.
Ultimii născuți sunt mai deschiși pentru experiențe, deoarece această deschidere îi ajută în găsirea
unor nișe neocupate (de ceilalți membri ai familiei)

Dezvoltarea familiei normale

Este gândită să aibă loc atunci când membrii familiei sunt relativ diferiți, când anxietatea este
scăzută, iar partenerii sunt într-un bun contact emoțional cu propriile lor familii.
Ex: Mulți oameni părăsesc căminele familiale în mijlocul transformării relațiilor cu părinții lor de la
adolescent la adult. Astfel, transformarea este de obicei incompletă și mulți dintre noi, chiar și adulți
fiind, continuăm să reacționăm cu sensibilitatea de adolescent – în fața părinților, sau la oricine care
ne apasă aceleași butoane.
Odată aflați înafara familiei de origine, tinerii tind să presupună că lasă în urmă vechile dificultăți.
Cu toate acestea, ei duc cu ei probleme neterminate sub forma unor sensibilități nerezolvate, care
apar oriunde merg în relațiile intense. Învățând să ignore propriul lor rol în conflictele de familie,
mulți oameni sunt incapabili să prevină recurențele în noile relații.
Ciclul vieții de familie
Conform lui Nichols și Scwartz (2005) conceptul de ciclul vieții de familie adaugă două aspecte la
modul in care privim dezvoltarea individuală:
- familiile trebuie să se reorganizeze pentru a se acomoda cu creșterea și schimbarea
membrilor lor
- schimbările in oricare din generațiile familiei pot avea un impact asupra unuia sau a tuturor
membrilor familiei
Astfel când un copil se confruntă cu grădinița sau ajung la pubertate, copilul nu numai că trebuie să
învețe să se descurce cu noul set de circumstanțe ci întreaga familie să se readapteze. Mai mult,
tranzițiile de dezvoltare care afectează copii nu sunt numai ale lor ci și ale părinților lor.
Folosind acest exemplu dat de Nicols & Scwartz pentru a privi realitatea cuplului, putem
spune că atunci când un tânăr formează un cuplu stabil sau se căsătorește, nu numai el trebuie să
invete să se descurce cu noul set de circumstanțe ci și familia trebuie să se readapteze, modificând,
spre exemplu, granițele legate de partenerul de cuplu al tânărului. Bineînțeles stadiu de tânăr
independent sau de adult care formează un cuplu corespund sau ar trebui să corespundă unui
stadiu al cuibului gol la părinți, in care aceștia isi îndreaptă mai mult atenția asupra lor si a
relației pe care o au.
 De multe ori se pot întâmpla sincope, fie anumiți membri sau subsisteme ale familie, fie
întreaga familie, rămâne blocată in stadiile anterioare, necorespunzătoare vârstei sau situației in care
se află. Aceste situații au drept consecință o incapacitate a familiei de a face față provocărilor
prezente, apărând de multe ori diverse comportamente problemă care să regleze relațiile și să ajute
familia sa supraviețuiască conform regulilor și relațiilor pe care le are.
Valoarea clinică reală a conceptului ciclului de viață nu constă atât de mult in a învăța ce e normal
sau așteptat in anumite etape, ci in a recunoaște că familiile, adesea, dezvoltă probleme la tranzițiile
în ciclul vieții datorită inabilității sau temerii de a face tranziția (Nichols & Scwartz, 2005).
Ciclul vieții de familie:
 Părăsirea căminului – sarcina primară pentru tineri este separarea de familii fără a fugi spre
un substitut emoțional; dezvoltarea unui sine autonom înainte de-a te uni cu altă persoană;
 Căsătoria – sarcina principală este realizarea noului cuplu. Nu este o uniune simplă a doi
indivizi, ci mai degrabă o transformare a două întregi sisteme.
 Familii cu copii mici – trebuie să se adapteze noilor completări, să coopereze în rezolvarea
sarcinilor privind creșterea copilului, să evite ca și căsătoria să fie scufundată în probleme de
paternitate și să realizeze relațiile cu familia extinsă.
 Familii cu copiii adolescenți – este perioada când copiii nu mai vor să semene cu mama sau
cu tata – ei vor să fie ei înșiși. Luptă (mai mult decât trebuie) pentru a deveni persoane
autonome și pentru a deschide granițele familiei. Părinții mai insistă să-și controleze
adolescenții de parcă ar fi copiii mici.
 Etapa de lansate a tânărului – părinții trebuie să lase copiii să plece și să-și vadp de
propriile vieți. Pentru ei, acesta ar putea fi un timp de libertate și împlinire, sau – dimpotrivă,
criza de la mijlocul vieții. Părinții trebuie să-și rezolve nu doar schimbările din relații lor cu
copiii, dar și din relația lor cu părinții care îmbătrânesc.
 Familiile în viața târzie – trebuie să-și aranjeze pensionarea. Cu amândoi parteneri acasă
toată ziua, casa poate părea dintr-odată prea mică. La fel, familiile trebuie să țină seama de
declinul sănătății, de îmbolnăvire și apoi de moarte – marea egalizatoare.
 O variație a ciclului de familie ar putea fi și Divorțul. O consecință a acestuia ar putea fi
recăsătoria , în care adesea, singurătatea se schimbă în conflict.

Dezvoltarea tulburărilor de comportament

Simptomele rezultă din stresul care depășește capacitatea unei persoane de a-l gestiona.
Capaciateta de a gestiona stresul este o funcție a diferențierii: cu cât persoana are o capacitate mai
bună de diferențiere a sinelui, cu atât ea este mai mobilă și mai flexibilă. Cu cât capaciattea de
diferențiere a sinelui este mai mică, cu atât este nevoie de mai puțin stres pentru a produce
simptomele.
Simptomele se dezvoltă și atunci când nivelul de anxietate depășește capacitatea sistemului de a
le manevra.
Ex: Un copil de zece ani care prezintă o tulburare de conduităeste posibil să fie cel mai triunghiulat
copil din familie și de aceea – cel mai prins emoțional în conflictul dintre părinți sau cel mai afectat
de una din tensiunile părinților.

Scopurile terapiei bowniene:

- Nu încearcă să schimbe oamenii.
- Ei văd terapia ca pe o oportunitate pentru oameni de a învăța mai mult despre ei înșiși și
despre relațiile lor, astfel încât să poată să-și asume responsabilitatea propriilor probleme.
- Terapeutul ajută oamenii să renunțe la ideea de vinovăție și să găsească greșeala pentru a se
confrunta și a explora propriile lor roluri în problemele de familie.
- Se acordă atenție esențială procesului și structurii. Procesul se referă la patternurile
reactivității emoționale, iar structura – la rețeaua interconectată a triunghiurilor.
- Pentru a schimba sistemul, modificarea trebuie să aibă loc în triunghiul cel mai important
din familie – acela care implică cuplul marital. Pentru a realiza acest lucru, terapeutul
creează un triunghi nou – unul terapeutic. Dacă terapeutul reușește să rămână neutru din
punct de vedere emoțional, ei pot începe porcesul detriunghiulării și diferențierii, care va
schimba profund și permanent sistemul întregii familii.
- Astfel, se urmărește creșterea capacității părinților de a-și gestiona propria anxietate și
fortificarea nivelului funcționării emoționale a cuplului prin creșterea capacității de a
opera cu anxietatea în familiile lor de origine.
- Variante modificate ale acestor scopuri vizează și stabilirea unor relații cu un copil
simptomatic și lucrul cu discuțiile disfuncționale și procesele emoționale reactive din
triunghiurile familiei nucleare.

Condiții pentru schimbarea comportamentului

- Creșterea capacității de a distinge între gândire și simțire, învățând să folosim capacitatea de
rezolvare a problemelor de relații;
- Micșorarea anxietății și mărirea concentrării asupra sinelui – capacitatea de a vedea și a
regla propriul rol în procesele interpersonale;
- Înțelegerea, nu acțiunea – este vehiculul vindecării;
- Atmosfera ședințelor și poziția terapeutului sunt desemnate să micșoreze emoționalitatea;
- Stimularea autoreflecției prin întrebări adresate fiecăruia, pe rând (nu la toți în același timp);
- Cheia terapeutului de a rămâne înafara triunghiului este aceea de a nu fi niciodată de aprtea
cuiva și de a atrage atenția fiecărei părți pentru acceptaera unei responsabilități mai mari
pentru a face lucrurile mai bine.

Terapia
Tehnicile majore în terapia boweniană includ:
 Genogramele – sunt diagramele familiei, ce organizează datele privind sistemul de familie
mutigenerațional pentru a scoate la lumină porcesele ralaționale și triunghiurile cheie.
 întrebările de proces – fiecărui soț i se pun o serie de întrebări de proces cu scopul de a
atenua emoția și a crește gândirea obiectivă. Atunci când sentimentele depășesc gândirea,
cel mai bine este să pui întrebări acre să facă cuplurile să gândească mai mult și să simtă mai
puțin și să vorbescă mai degrabă terapeutului decât unul altuia.
 Ex: Cupluri care s-au certat ani de zile pe oarecare temă sunt adesea mirate să descopere
că prima dată când ei se ascultă unul pe celălalt este atunci când ei ascultă ce spun
partenerii lor terapeutului. Este ușor să asculți atunci când nu ești ocupat să-ți planifici
propriul răspuns. Schimbarea cere nu doar vorbire, ci și ascultare.
 experimentele de relații – au drept scop conștientizarea proceselor sistemice și învățarea
recunoașterii propriului lor rol în ele.
Ex: Urmăritorii sunt încurajați să-și restrângă urmărirea, să înceteze să ceară și să diminueze
presiunea pentru legătura emoțională – și să vadă ce se întâmplă în ei înșiși și în relații.
Urmăriții sunt încurajați să găsească o alternativă -fie evitând, fie capitulând – în fața
cerințelor cuiva.
 desfacerea triunghiurilor. Această tehnică se bazează pe dezactivarea triunghiurilor legate
de simptomul cheie, cu menținerea stabilității. Este important ca terapeutul să reușească să
rămână înafara triunghiului familial.
 antrenarea. Prin acționarea ca un Antrenor, terapeutul bowenian speră să evite să devină
implicat în triunghiurile familiei. Terapeutul se concentrează asupra procesului interacțiunii
partenerilor, nu asupra detaliilor în discuție. Va fi greu să evite să fie implicat în subiecte
fierbinți precum bani, sex sau disciplină, dar funcția terapeutului nu este să liniștească
disputele, ci să ajute cuplul să facă acest lucru. Scopul este să-i facă pe clienți să exprime
ideile, gândurile și opiniile în fața terapeutului în prezența partenerilor.
 luarea pozițiilor -EU. Spunând ce simți, în loc de „cum sunt alții” este una din cele mai
directe căi de a rupe cercurile de reactivitate emoțională.
Ex: Este o mare diferență să spui „Ești leneș” și „Aș vrea să mă ajuți mai mult” sau „Răsfeți
întotdeauna copiii” și „Cred că ai putea fi mai severă cu ei”. Astfel, deplasând focusul și
făcându-l mai puțin amenințător, este un mod excelent de a mări obiectivitatea.
 Terapia de familie multiplă. Lucrând cu mai multe cupluri în același timp, Bowen se
concentra pe rând asupra fiecărui cuplu. Ideea este că un cuplu poate învăța mai mult despre
procesul emoțional observându-i pe ceilalți – ei nefiind implicați emoțional și viziunea lor
nefiind întunecată de sentimente.
 poveștile de deplasare (sau de înlocuire) semnifică – a arăta filme, casete video și a spune
povești, pentru a învăța membrii familiei despre funcționarea sistemelor într-un mod care
 minimizează defensivitatea acestora. Este, de obicei, despre alte familii cu probleme
similare.
Ex. de poveste terapeutică: „Cei patru prieteni credincioși”
Ex. de filme utilizate de Guerin: Kramer contra Kramer; Războiul rozelor; Nu cânt niciodată
pentru tatăl meu; Scene de căsătorie.
La fel, pot fi folosite și întrebări de înlocuire.
Ex: În loc să întrebe pe cineva foarte agitat și supărat când crede că ar putea să depășească
aceste sentimente pentru a începe să facă ceva pentru a schimba lucrurile, un terapeut ar
putea întreba: „credeți că cineva a depășit toată această agitație și supărare?”

Singurul mare impediment de a ne înțelege unul pe celălalt este tendința noastră de a deveni
reactivi emoțional și de a răspunde defensiv în loc de a ne asculta și a ne auzi unul pe altul. Bowen
descrie această reactivitate, localizează originile ei în lipsa diferențierii de sine și explică cum să
reducem emoționalitatea și cum să ne deplasăm spre un autocontrol matur- prin cultivarea mai largă
a relațiilor din familie și prin a învăța să ascultăm fără să devenim defensivi sau nesinceri față de
propriile convingeri.