Acest material este destinat Gestalt terapeuţilor şi studenţilor in Gestalt Terapie din

cadrul SGTR.
El este doar pentru uz personal şi nu poate fi distribuit. Mulţumim.
PENTRU EMILY,
ÎN CLIPA ÎN CARE O VOI GĂSI

JOHN FREW
Traducere: Tatiana Chicu
Începem cartea cu acest studiu de caz pentru că este o prezentare exemplară a
Gestalt Terapiei în acţiune. La Frew accentul cade pe confluenţă şi contact.
Observaţi răbdarea, sensibilitatea şi respectul cu care o tratează pe Emily.
(Editorii). 2
1
PENTRU EMILY, ÎN CLIPA ÎN CARE O VOI GĂSI
JOHN FREW
*
(Autorul recunoaşte faptul că titlul acestui capitol a fost adoptat după titlul unui
cântec al lui Paul Simon publicat în 1966
1
.)
Aceasta este o poveste despre o femeie pe care o voi numi Emily şi despre
cursul unei terapii care, la momentul la care o scriu, durează deja de trei ani.
Cred că vă veţi identifica într-o anumită măsură cu Emily. Cu toţii avem propriile
moduri de a pierde oportunităţi de contact cu ceilalţi. Inevitabil în viaţa noastră
ajungem la compromisuri, cădem la învoială, adoptăm soluţii care stânjenesc
procesul numit în teoria terapiei Gestalt “funcţionare liberă”. Ne mulţumim cu mai
puţin în relaţiile cu cei pe care îi iubim cel mai mult. Adesea aceste soluţii
descoperite în mod creativ la o vârstă fragedă când nu se oferă suport pentru
contactul cu ceilalţi se obiectivează în pattern-uri persistente care pot fi
observate de terapeutul gestaltist. Există şi nume pentru aceste pattern-uri,
termeni definiţi de Fritz şi Laura Perls cu peste cincizeci de ani în urmă, iar cel
care surprinde cel mai bine povestea lui Emily este “confluenţă”.
Acest capitol va începe cu o scurtă descriere a teoriei contactului şi confluenţei în
Gestat Terapie. Următoarea secţiune a acestui capitol va detalia bucăţi de
experienţă selectate din copilăria lui Emily. Apoi voi sublinia evenimentele cheie
care au îndemnat-o pe Emily să înceapă terapia cu mine, precum şi statutul
familiei sale şi contextul relaţional existent la vremea aceea. Terapia însăşi va fi
povestită punând un accent particular pe o serie de şedinţe care au avut loc în
ultimele nouă luni. Atunci când voi discuta aceste şedinţe, intenţia mea va fi
aceea de a face comparaţii între rezultatele unor tipuri diferite de intervenţie pe
care le-am utilizat în munca mea cu Emily. În final voi prezenta un sumar al
lucrului din prezent cu Emily şi voi comenta asupra unor dezvoltări recente, care
vor configura contactul nostru în viitor.
O trăsătură foarte izbitoare a Gestat Terapiei este, spus simplu, procesul numit
“de contact”. Contactul este experienţa diferenţelor şi ceva mai mult. Contactul
este procesul care se desfăşoară, care apare între indivizi şi mediul lor. În fiecare
episod de contact individul este obligat să finalizeze în maniera care produce cea
mai multă creştere, date fiind condiţiile curente ale câmpului organism-mediu
(Perls et al, 1951, p.229).
*
1
Paul Simon – For Emily, whenever I may find her. (n.t.)3
La contactul care are loc între indivizi facem referire ca la contact interpersonal.
Prin contact noi angajăm aspecte ale mediului nostru, experimentăm rezolvarea
de nevoi şi tensiuni, ne maturizăm şi ne schimbăm şi ajungem să ne înţelegem
mai clar pe noi şi pe ceilalţi. Particularitatea contactului este excitarea. Una dintre
dimensiunile contactului este definită în Gestalt Terapie de polarităţile confluenţă
şi izolare (Jacobs, 1989, p.32).
Confluenţa este condiţia lipsei de contact. “Suntem în confluenţă cu orice lucru
de care suntem dependenţi în mod fundamental, non-problematic şi iremediabil:
acolo unde nu există nici o nevoie sau posibilitate de schimbare” (Perls et. al.,
1951, p. 451). Vom vedea că Emily frecventează polarităţile confluenţă şi izolare
şi că un pattern de confluenţă “se instalează” foarte devreme în viaţa ei, ca o
ajustare creativă, ea fiind în mod iremediabil şi problematic dependentă de
mama ei, fără nici o posibilitate de schimbare. Acel pattern de contact diminuat,
încadrat de izolare şi confluenţă străbate toate relaţiile apropiate ale lui Emily şi
inevitabil se manifestă şi în relaţia terapeutică, limitându-ne posibilităţile de
contact.
În confluenţă individul se agaţă de lipsa awareness-ului, interzicând apariţia a
orice este nou sau diferit. În confluenţă contactul nu se poate realiza deoarece
contactul implică aprecierea diferenţelor pe care persoana a devenit incapabilă
să le cunoască. "Noi păstrăm câmpul nediferenţiat în mod patologic, renunţând la
cunoaşterea pe care o avem asupra diferenţelor care există în noi sau în
mediu… precum copiii suntem incapabili să ne jucăm rolul în schimbarea
circumstanţelor în care existăm…” (Latner, 1986, p.85). Deciziile şi
comportamentul intră în mod automat sub incidenţa primei directive a sistemului
interpersonal confluent – fără diferenţe, fără contact, fără schimbare. Copila
învaţă să-şi înţeleagă propriile sentimente monitorizând îndeaproape
sentimentele celorlalţi. În afara sistemului nu există nici o mângâiere, nici o
consolare. Odată, într-un moment de disperare, Emily mi-a spus:
- Doar mama şi fiica mea m-ar putea ajuta acum pentru că doar ele simt
exact ceea ce simt şi eu.
Momentele de confluenţă pot fi o parte pozitivă a procesului de stabilire a
contactului. Te poţi simţi “una” cu oceanul, cu o melodie sau cu altă persoană
atunci când faci dragoste. În acest context confluenţa este o experienţă
trecătoare, o uşurare a greutăţii de a fi separat. În contextul acestui capitol
confluenţa se referă la o perturbare a contactului… o stare îndârjită de fuziune cu
celălalt, în care diferenţierea şi separarea sunt experimentate ca fiind
îngrozitoare şi intolerabile în timp ce izolarea inerentă confluenţei este
experimentată ca inevitabilă, de neocolit şi tolerabilă.
Cum abordează un Gestalt terapeut o terapie cu cineva atât de absorbit într-o
relaţie confluentă?4
“Antidoturile confluenţei sunt contactul, diferenţierea şi articularea. Individul
trebuie să înceapă să experimenteze alegeri, nevoi şi sentimente, care sunt ale
sale şi care nu trebuie să coincidă cu cele ale altor oameni. El trebuie să înveţe
că poate face faţă terorii separării de aceşti oameni şi să rămână totuşi în viaţă
“(Polster & Polster, 1973, p.95).
Emily a crescut într-o comunitate rurală restrânsă. Avea două surori mai mari,
una cu douăzeci de ani, cealaltă cu doisprezece ani. Marea majoritate a
amintirilor sale din copilărie o implică pe ea, pe mama şi tatăl său, din moment ce
ambele surori părăsiseră deja căminul la vremea când Emily avea şase ani.
Sistemul familial primar în care s-a pus temelia pentru pattern-urile pe care le
vom discuta în acest capitol consta în Emily, mama şi tatăl ei. Mama lui Emily
avea patruzeci de ani atunci când s-a născut Emily, iar tatăl ei avea aproape
cincizeci.
Tatăl lui Emily lucra într-o firmă de producţie din apropiere, în timp ce mama ei
stătea acasă având grijă de un mic magazin de familie care era deschis şapte
zile pe săptămână şi ocupa partea din faţă a casei familiale. Emily are amintiri
clare cu clopoţeii care sunau atunci când un client intra în magazin şi cu
întreruperile frecvente ale contactului cu mama ei care lăsa baltă orice făcea în
momentul respectiv pentru a fugi în magazin şi a-şi servi clientul. Atunci când
Emily a mai crescut, ea era cea de la care se aşteptau să aibă grijă de clienţi
atunci când mami şi tati nu puteau să facă asta.
Părinţii lui Emily erau alcoolici. Capacitatea lor de a răspunde nevoilor clienţilor şi
furnizorilor lor a devenit din ce în ce mai afectată pe măsură ce problemele cu
băutura creşteau. Emily a relatat două seturi de experienţe clar legate de
gestionarea magazinului. În primul ea încerca să servească un client sau să
asiste un furnizor şi se simţea depăşită de cerinţele situaţiei. Existau întrebări la
care ea nu putea răspunde, sau socoteli pe care nu le putea face. Competenţa şi
adecvarea sunt probleme permanente pentru ea. În cel de-al doilea tip de
experienţă, mama ei era în magazin şi se ocupa de public într-o asemenea stare
de “ruină” încât Emily simţea o profundă umilire şi jenă. Nu s-a simţit niciodată
mândră de mama ei şi chiar şi în ziua de azi mama o poate face să se simtă
jenată făcând sau spunând ceva în public.
Din punct de vedere al dezvoltării sale, procesul de formare a figurii la Emily
(definit ca şi conştientizare deplină a individului asupra senzaţiilor şi nevoilor care
apar şi modul în care el satisface acele nevoi prin contact cu mediul) a fost
deraiat încă înainte ca trenul să părăsesc gara. Singurul îngrijitor disponibil din
punct de vedere fizic pentru a răspunde nevoilor sale era mama ei, care îi neglija
în mod consistent sau care îi îndepărta abrupt. Atunci când tati era acasă, mami
se ocupa de nevoile lui în primul şi în primul rând. Alte dăţi de vină era magazinul
şi mereu nevoile mamei care nu erau satisfăcute de soţ. Un copil ale cărui nevoi
sunt în permanenţă neglijate sau care este abandonat “în mijlocul nevoii” se
ajustează creativ la situaţie. 5
Emily îşi aminteşte că era singură mai tot timpul. Tatăl ei îi acorda puţină atenţie.
Emily îşi aminteşte cum mami tresărea atunci când tata venea acasă de la
muncă sau striga după ea şi cum mama fugea imediat la el. Emily şi-i aminteşte
pe mama şi pe tata la masa din bucătăria, bând excesiv. Ea nu era binevenită
acolo şi se retrăgea în camera ei. Emily îşi aminteşte o uşă de dormitor închisă şi
încuiată, din spatele căreia se auzeau zgomote ciudate şi înfricoşătoare. Emily
îşi aminteşte privirea dezgustată şi repulsia de pe faţa mamei atunci când ieşea
din dormitor. Emily şi-o aminteşte pe mama ei venind în camera sa, ziua sau
noaptea, neinvitată, duhnind a alcool şi dorind să-I vorbească sau s-o alinte. În
acele momente Emily se simţea invadată, dezgustată şi copleşită şi în acelaşi
timp recunoscătoare pentru atenţia şi atingerea mamei. În astfel de momente sau
plantat seminţele confluenţei. În acele momente Emily o strângea în braţe tare
pe mama ei, conştientă fiind de frica chinuitoare că într-o bună zi mama ei va
muri şi de un sentiment din ce în ce mai puternic al faptului că mama ei depindea
de ea exclusiv pentru susţinere emoţională.
Emily a început terapia cu mine acum trei ani. Două evenimente au făcut-o să
mă caute. Frecventa o psihiatră de mai bine de zece ani. Atitudinea psihanalitică
a psihiatrei a reprodus pentru Emily o relaţie foarte familiară în care neutralitatea
menţinută de terapeut favorizează confluenţa (nu exista nici o limită de care
Emily să se ciocnească) şi izolarea. Atunci când Emily m-a sunat tocmai primise
nota de plată finală de la secretara psihiatrei sale împreună cu o notă finală,
dactilografiată, care preciza că psihiatra s-a pensionat (lipsa încheierii este un alt
semn de confluenţă). Cam în aceeaşi perioadă cel de-al doilea soţ al lui Emily a
părăsit-o pentru a încerca să-şi reia relaţia cu fosta soţie.
Emily a fost destul de zguduită de pierderea neaşteptată şi bruscă a terapeutei şi
soţului său. Totuşi, am aflat repede că principalele ei linii de apărare constau în
confluenţa înrădăcinată în relaţiile sale cu mama şi cu fiica ei, iar acele linii de
apărare erau încă intacte.
Foarte rapid a devenit evident faptul că simţul sinelui (self) la Emily (care în
Gestalt Terapie este definit ca fiecare moment al seriei de contacte cu situaţia
prezentă şi imediată) era fix şi rigid şi că Emily nu experimentase acest simţ ca
fiind separat de mama şi fiica ei. O diagramă care apare în notele mele de la
acea vreme, pentru a descrie simţul sinelui la Emily, arată cam aşa:
Emily era vie şi se simţea bine în măsura în care mama şi fiica ei erau în
viaţă şi se simţeau bine. Atunci când Emily a început terapia cu mine trăia un
Mama
Fiica
Emily
Restul
lumii6
nivel moderat de anxietate legat de pierderea terapeutei şi a soţului său.
Pierderile erau serioase însă nu “ameninţau viaţa”.
Atunci când am început să mă întâlnesc cu Emily aceasta avea 33 de ani. Tatăl
şi sora ei cea mai mare decedaseră. Cel de-al doilea soţ al său tocmai o
părăsise. Locuia cu fiica ei din prima căsătorie, care avea şapte ani. Era angajată
pe post de şofer al autobuzului şcolii, slujbă care-I permitea să fie aproape de
casă în marea parte a zilei şi care-i lăsa verile libere. Mama ei locuia în casa
alăturată. Mi-a povestit că înainte ca tatăl său să moară i-a spus că treaba ei
acum era să aibă grijă de mama sa. Emily descria o relaţie lipsită de graniţe cu
mama sa. Petrecea tot atât de mult timp în casa mamei ca şi în propria casă.
Uşile nu erau niciodată încuiate, iar Emily, mama şi fiica se perindau între cele
două case pentru a se vizita, a se “verifica” reciproc, pentru a lua masa
împreună, pentru a face curat şi a face treaba în casă ca şi cum era vorba de o
singură casă. Acest tip de aranjament a fost cel care, în ultimă instanţă, l-a
alungat pe cel de-al doilea soţ al ei. El o critica constant pe Emily datorită acestei
relaţii cu mama ei. El se asemăna cu tatăl lui Emily fiindcă solicita permanent
atenţia ei şi-i critica defectele aşa cum făcea tatăl lui Emily cu mama acesteia. În
primele noastre şedinţe Emily era înclinată să discute şi să se plângă de relaţia
cu soţul ei. Pe de o parte, ea trăia un disconfort intens (şi câteodată dezgust)
atunci când el se apropia prea mult de ea fizic şi sexual. Pe de cealaltă parte,
atunci când el s-a îndepărtat de ea pentru a fi cu altă femeie, ea s-a panicat şi a
dorit ca el să se întoarcă.
În viaţa sa adultă, Emily îi accepta pe bărbaţi dintr-un sentiment vag de
singurătate sau ca urmând introiecţia că “ar trebui să fie măritată”. Întotdeauna
relaţiile ei cu bărbaţii evoluau într-un pattern pe care l-a observat în relaţia dintre
părinţii săi. Emily ajungea să urască solicitărilor acestora ca ea să se ocupe de
nevoile lor. Fiind incapabilă să spună un “nu” direct ea inventa scuze sau
petrecea mama mult timp cu mama şi cu fiica ei. În cele din urmă, bărbaţii din
viaţa ei deveneau din ce în ce mai solicitanţi, mai puţin atenţi faţă de ea şi foarte
critici, acuzând-o că era prea apropiată de mama şi fiica sa, că era frigidă şi
închistată sexual.
Ea a recunoscut devreme în terapie că, de fapt nu-i prea plăceau bărbaţii. Ea
introiectase (înghiţise pe de-a întregul) atitudinea mamei sale conform căreia
bărbaţi trebuiau toleraţi şi serviţi în schimbul securităţii financiare. Avusese o
mulţime de experienţe proprii cu bărbaţi centraţi pe ei înşişi, ale căror atitudini şi
solicitări o dezgustau, tot aşa cum îl văzuse pe tatăl său provocându-i dezgust
mamei sale. Faptul că lui Emily nu-i plăceau bărbaţii avea la bază faptul că nu-l
plăcea pe tatăl său şi că nu avea nici o amintire pozitivă, călduroasă faţă de el.
Atunci când eu am întâlni-o pe Emily, ea se baza pe soţul său din punct de
vedere financiar şi practic, dar nu şi emoţional. Chiar dacă Emily trăia un nivel
moderat de anxietate referitoare la activităţile soţului său cu fosta nevastă, ea era
ambivalentă în ceea ce priveşte plecarea acestuia. Mai târziu în terapia noastră
ea îmi va spune că poziţia spaţială ideală pentru el ar fi într-o rulotă undeva în 7
spatele casei – nu prea aproape (şi solicitant) şi nici prea departe. Relaţia lor, de
fapt orice relaţie pe care Emily a avut-o cu vreun bărbat, nu era confluentă, în
mod clasic. Pentru Emily bărbaţii erau entităţi ciudate şi diferite care, în fond şi la
urma urmei ”doreau doar un singur lucru” şi nu erau deloc timizi în exprimarea
acelei nevoi.
După prima noastră şedinţă, Emily a admis faptul că relaţia cu mama sa era cea
care o tulbura cel mai mult. Pentru ea era imperativ s-o ţină pe mama sa în viaţă
şi a afirmat că de când se ştie era îngrozită de faptul că mama sa va muri. Emily
nu avea aproape nici o viaţă a ei, cu excepţia timpului pe care-l petrecea la
serviciu. Când era departe de mama ei se simţea uşor nervoasă şi vinovată.
Pentru a repara aceste sentimente verifica ce face mama ei de mai multe ori pe
zi şi aproape întotdeauna îşi lua mama în orice excursie pe care o făcea, cu
excepţia cazului în care ceda criticii soţului ei şi-şi lăsa mama acasă. Atunci trăia
un sentiment de vinovăţie faţă de mama sa şi resentiment şi furie faţă de soţul ei.
Pe măsură ce fiica ei creştea o trimitea alături, “să fie cu bunica”, fapt ce era o
soluţie la dilema satisfacerii nevoii soţului său de a fi singur cu ea şi nevoii proprii
de a avea grijă de mama sa.
Pe măsură ce discutam relaţia cu mama sa în aceste şedinţe iniţiale, Emily a
recunoscut o dorinţă ocazională de a fi departe de casă, fără mama ei. Tipic,
dorinţa este înlocuită de un sentiment proiectat referitor la cât de singură şi de
goală pe interior s-ar simţi mama ei în acea casă, aşa “singurică”. Eu spuneam:
- Cum ştii că se simte astfel?
Răspunsul, în confluenţă, era:
- Ştiu, pur şi simplu.
Acest sentiment al incapacităţii mamei sale de a face faţă faptului de fi singură o
împingea întotdeauna pe Emily (exceptând situaţiile în care intervenea soţul ei)
către a o lua cu ea oriunde mergea. Mama nu-i cerea niciodată să meargă
nicăieri deoarece într-un sistem confluent nu există o exprimare directă a nevoii.
Pe măsură ce terapia progresa, Emily a afirmat că experimenta ocazional
resentimente faţă de ideea de a se împovăra cu mama ei. Deseori acest
resentiment era deflectat în direcţia surorii ei, care locuia în cealaltă parte a
oraşului şi petrecea foarte puţin timp cu mama ei.
După ce am lucrat asupra fricii sale că ceva se va întâmpla şi va modifica
confluenţa cu mama, Emily s-a întors la subiectul relaţiei cu soţul său – un
subiect care trezea mult mai puţină anxietate. Notele mele indică faptul că
majoritatea timpului petrecut în terapie în primele şase luni a fost devotat soţului
ei.
În acest moment el s-a întors acasă. Aşa cum îl simţea Emily, acesta o invada cu
cerinţe iar apoi se retrăgea, fie că era satisfăcut sau frustrat, proliferând insulte
pe măsură ce se retrăgea. Am explorat rezistenţa ei de a stabili limite cu el şi de 8
a-şi exprima nevoile faţă de el. Ea îmi spunea că a zice “nu” o făcea să se simtă
rea, să simtă că-l răneşte, iar ea îi era îndatorată pentru tot ce el făcuse pentru
ea. Pentru a ieşi din această dilemă ea inventa scuze – “Sunt prea obosită” sau
“Nu mă simt bine”. În ceea ce priveşte nevoile ei, pe măsură ce timpul trecea,
singura nevoie pe care pe care şi-o putea identifica era ca el să stea departe de
ea sau să-şi poarte singur de grijă. Prin asta ea exprima dorinţa de a trăi în
izolare - polaritatea confluenţei la care ne refeream mai devreme.
În cele din urmă soţul lui Emily s-a mutat permanent. El continuă până în ziua de
azi să telefoneze aproape zilnic sau să apară la ea acasă neinvitat. Încă o critică
pentru relaţia pe care o are cu mama şi fiica ei şi pentru că nu are grijă de
nevoile lui.
Separaţia fizică a ajutat-o pe Emily să stabilească limite cu el, ceea ce în Gestalt
Terapie este procesul de a spune ceea ce doreşti sau nu în orice moment,
procesul de contact. În trecut, Emily stabilea limite doar atunci când aduna
suficient resentiment pentru a spune “nu” cu un rezervor de mânie. Acum ea
poate spune “nu” calm şi fără vinovăţie. Terapia a făcut-o capabilă de un contact
mai mare.
La acel moment accentul s-a transferat asupra relaţiei cu mama ei. Emily
îndurase separarea de soţul ei. Dar orice idee cum că ar putea supravieţui (sau
că mama ei ar putea supravieţui) unei separări relativ scurte de mama sa era
întâmpinată cu puternice obiecţii. La un an de când era în terapie cu mine mi-a
relatat un incident care se petrecuse cu o zi înainte. Mami se pierduse. Emily ştia
întotdeauna unde era mami, dar în acea zi nu era acasă şi nu avea nici o
întâlnire de care Emily să ştie. Uşoara alarmare a lui Emily a devenit rapid
panică cumplită după câteva telefoane date, telefoane care nu reuşiseră s-o
localizeze pe mama. În câteva minute anxietatea lui Emily s-a intensificat până la
teroare, iar ea a devenit convinsă că mama ei era moartă.
S-a dovedit că mama se hotărâse în acea zi dintr-o dată, aşa de capul ei,
să-şi coafeze părul la un alt salon decât cel pe care-l frecventa de obicei. O astfel
de spontaneitate şi de gândire independentă rupe sistemul confluent. În acest
moment ruptura a fost atât de mare încât Emily a ajuns la teroarea de a-şi pierde
mama, fiind zguduită de această experienţă, a doua zi pe când îmi relata aceste
evenimente. Am întrebat-o dacă se gândise să mă sune şi pe mine în acea zi. A
părut încurcată şi a spus:
- Ce aţi fi putut face dvs.?
Pe măsură ce am continuat s-o întreb, a afirmat că singura persoană care ar fi
putut-o ajuta în acele momente de teroare era fiica ei, pentru că “doar fiica ei
putea simţi exact ce simţea ea.”
În acea zi în care Emily şi-a pierdut mama ea a luat contact cu teroarea faptului
de a fi complet singură. Doar gândul de a fi cu fiica ei îi aducea o oarecare
uşurare. Într-o relaţie în care nu se percep diferenţele nu există nici un contact 9
disponibil; ea găsea o oarecare alinare în presupunerea că fiica ei îi împărtăşea
experienţa. Nici o persoană din afara sistemului confluent nu-i putea aduce
alinare pentru că nu putea simţi ceea ce simţea ea.
Experienţa pe care în Gestalt Terapie o numim “contact” este foarte greu de
descris. Pe măsură ce terapia noastră progresa mi-a devenit evident faptul că
Emily era avidă de contact. Se mulţumise cu securitatea eluzivă a negării
diferenţelor dintre ea şi aceia pe care-i iubea cel mai mult. Era îngrozită de ziua
în care mama şi fiica ei ar pleca şi nu ar mai fi nimeni ca ea. Avea un vis repetitiv
în care era bătrână şi singură într-o casă veche, închisă în scânduri pe dinafară,
întunecată şi răcoroasă pe dinăuntru. Nimeni nu poate intra înăuntru, iar Emily
nu are nici un motiv să iasă afară.
Teoria Gestalt Terapiei nu abordează abilităţile de contact distruse dintr-o
perspectivă istorică. Din contră, contactul întrerupt din momentul prezent devine
baza unui diagnostic funcţional care îi ajută pe pacient şi pe terapeut să
înţeleagă modul în care contactul este scurt-circuitat înainte ca o legătură să fie
făcută.
Totuşi, în cazul lui Emily o perspectivă istorică furnizează o imagine utilă a
originii relaţiei confluente dintre Emily şi mama sa. După cum menţionam mai
înainte, Emily şi-a petrecut majoritatea copilăriei singură în camera ei, flămândă
de contact cu mama şi aşteptând ziua următoare când tatăl ei şi alcoolul nu vor
mai sta în drum iar mama se va întoarce la ea. Izolarea a fost întărită de
dezgustul ei, de jena şi de sentimentul că este invadată atunci când mama sa
era în stare de beţie. Confluenţa cu mama ei era cimentată de impulsul de a se
“agăţa” atunci când mama era disponibilă pentru ea. După ce tatăl a murit iar
mama ei s-a oprit din băut, Emily a avut în cele din urmă drumul deschis. S-a
legat de mama ei şi “a rămas în aşteptarea unei vieţi mai bune”. Emily se agăţa
de mama ei ca o persoană care pluteşte în derivă. Nu avea nici un pic de
încredere în capacitatea ei de a înota. Nu avea nici nu motiv să creadă vor mai
trece şi alte “bărci” pe lângă ea dacă i-ar fi dat drumul mamei.
Pe măsură ce scriu acest capitol sunt în curs de a o învăţa pe fiica mea de patru
ani să înoate. Prin intermediul acestui proces am înţeles că fiica mea nu va
învăţa cum să înoate până când nu va învăţa că poate să-mi dea drumul şi doar
să se apuce de mine, să dea drumul şi să atingă, să dea drumul şi să atingă. Eu
stau aproape de ea şi susţin contactul ei cu apa prin faptul că sunt la dispoziţia ei
oricând doreşte să fie ţinută deasupra apei în timp ce învaţă cum să se ţină
singură deasupra apei. Contactul este astfel… a da drumul şi a atinge, într-un
ritm nesfârşit. Pentru Emily viaţa alterna între a sta în afara apei (polaritatea
izolării) şi a se ţine de mama ei (care se ţine la rândul ei de ea) pentru a fi în apă
(polaritatea confluenţei).
Teroarea pe care o simte Emily de a fi fără mama ei este anticiparea unei vieţi
“în afara apei” şi a unei vieţi fără atingere. Sarcina terapiei este evidentă: Emily 10
trebuie să înveţe cum să înoate în apele învolburate ale relaţiilor umane
nonconfluente. Iazul în care a început acest proces de învăţare era relaţia noastră.
Lecţia noastră a devenit mai focalizată.
Pe măsură ce deveneam tot mai conştient de nevoia de a crea mai multe
oportunităţi de contact în relaţia noastră, mi-am dat seama de faptul că un gen
de “confluenţă târâtoare” prostise şedinţele noastre de terapie. “Într-adevăr, o
persoană poate fi implicată într-un contact de confluenţă fără să fi fost consultată
în prealabil sau chiar fără să fi „negociat‟ termenii contractului” (Polster & Polster,
p. 93).
Am menţionat mai înainte că relaţia lui Emily cu bărbaţii nu ar putea fi niciodată
în mod clasic confluentă pentru că pentru Emily bărbaţii erau, în mod inerent,
entităţi diferite şi ciudate. Această barieră nu a împiedicat evoluţia unei relaţii
terapeutice care era aproape lipsită de conflict, confortabilă şi uşoară atât pentru
Emily cât şi pentru mine. După o perioadă relativ scurtă de timp Emily a devenit
“în mod fundamental, non-problematic şi iremediabil dependentă” de mine şi de
întâlnirile noastre săptămânale. În discuţiile noastre despre soţul şi mama ei “nu
exista nici o posibilitate pentru schimbare”. Această confluenţă pe care o târăşte
după ea nu este surprinzătoare în lumina stilului de contact dominant al lui Emily,
care a predominat în relaţia sa cu terapeutul anterior la fel cum a făcut-o în
întreaga sa viaţă.
În timpul primului an de terapie această confluenţă care minimiza oportunităţile
noastre de contact a fost deranjată de două incidente. În primul Emily a aflat
despre un grup pe care eu îl iniţiam şi s-a simţit furioasă şi rănită pentru faptul că
o exclusesem dintre membri. O femeie pe care o cunoştea făcea parte din grup
şi faptul că aceasta era în grup iar Emily nu a repus în scenă vechiul triunghi în
care mami şi tati o excludeau pe Emily din relaţia lor. În cel de-al doilea incident
eu mi-am mutat practica în altă zonă, iar Emily trebuia să conducă mai mult cu
maşina pentru a mă întâlni. A trăit un sentiment de abandon şi era iritată de
faptul că eu puteam pur şi simplu să mă mut şi să mă aştept ca ea să-şi schimbe
orarul pentru a veni să mă vadă la un alt cabinet. Prin aceste incidente liniştea
relaţiei noastre a fost pusă la încercare în mod necugetat de către acţiunile mele.
În ambele cazuri Emily era atrasă de ideea de a intra în contact cu mine pentru
a-şi exprima nefericirea. În ambele cazuri, confluenţa dintre noi a fost rapid
restabilită. Emily se simţea extrem de inconfortabil nutrind aceste sentimente faţă
de mine şi neîndemânatică pe măsură ce încerca să le exprime. În ciuda
încurajărilor mele ea lăsa momentul să treacă recurgând la comentarii
autodepreciatoare precum: “Este stupid să am aceste sentimente, aşa că haideţi
s-o lăsăm baltă” sau “De ce aţi lua în considerare sentimentele atunci când luaţi
decizii!”
La intrarea în al doilea an de terapie, o serie de şedinţe a evoluat într-o altă
direcţie decât confluenţa şi de data asta a fost iniţiată de Emily. Experienţa sa
anterioară cu bărbaţii a condus-o la concluzia că aceştia erau critici, emiteau
judecăţi de valoare şi erau solicitanţi. Experienţa ei cu mine era diferită. Emily era 11
într-o relaţie. Se resemnase ideii că bărbaţii pot relaţiona cu ea într-un singur
mod. Dezvoltase un tip de confluenţă cu această idee – bărbaţii sunt întotdeauna
aşa; asta nu se va schimba niciodată. Comportamentul şi felul meu de a fi cu ea
deranja acea idee şi, de-a lungul timpului o făcea pe Emily să se simtă din ce în
ce mai inconfortabil. A făcut o încercare de a rezolva dilema printr-o serie de
şedinţe în care a încercat să se certe cu mine. Spunea că sigur am critici la
adresa ei pe care le ascundeam, probabil deoarece consideram că era prea
slabă ca să le poată asculta. Eu sigur dezaprobam relaţia cu mama şi cu fiica ei
şi alte aspecte ale vieţii sale, aşa că să-i dau drumul şi să i le spun în faţă.
Emily a fost obligată să întrerupă confortul confluenţei din relaţia noastră fiindcă
modul în care mă raportam la ea începea s-o enerveze. Se aşteptase ca eu să o
seduc în cele din urmă sau să-i spun că trebuie să se îndepărteze de mama ei.
În timpul acestor şedinţe eu rămâneam ferm pe poziţie şi raportam doar
elementele care ţineau de awareness-ul meu prezent faţă de ea. Spuneam:
- Eu nu sunt conştient de vreun sentiment critic faţă de tine cu referire la
asta. Lucrurile de care sunt conştient sunt…
Emily a fost obligată să rupă confluenţa fiindcă începea să simtă că alături de
mine era posibil să se petreacă ceva diferit. În teoria Gestalt Terapiei organismul
are o înţelepciune inerentă referitor la aceste problemele, referitor la ceea ce se
poate întâmpla atunci când mediul înconjurător se schimbă şi contactul este
susţinut.
În timpul acestei serii de şedinţe (care s-a întins pe mai multe luni) eu am
continuat să clarific propriul awareness, în mod dureros pentru ea. Făcând asta
îmi aduceam contribuţia la şlefuirea graniţelor frontierei contactului meu cu Emily.
Am observat faptul că ea se simţea din ce în ce mai puţin “confortabil” în timpul
şedinţelor noastre. Experimenta un fel de excitare, timiditate şi anxietate care
anunţau emergenţa contactului.
În acest moment al terapiei eforturile mele de a pune la încercare confluenţa au
devenit din ce în ce mai ţintite. Prin interesul ei faţă de diferenţele dintre noi şi
prin toleranţa ei din ce în ce mai mare la conflict, Emily demonstra faptul că se
autoregla în relaţie cu mediul său terapeutic. La iniţiativa ei au fost create în
relaţia noastră mai multe oportunităţi de contact. Acum era rândul meu să găsesc
o cale mai focalizată care să o ajute pe Emily să treacă dincolo de o adaptare
confluentă, la o adaptare plină de contact.
Voi încheia acest exemplu de caz cu descrierea unei alte serii de şedinţe care a
apărut către sfârşitul celui de-al doilea an de terapie cu Emily. În timpul acestor
şedinţe “tăcerea” a devenit un coridor către explorarea ulterioară a confluenţei şi
contactului în relaţia mea cu Emily. Într-o zi Emily a recunoscut că se simţea
extrem de inconfortabil în jurul persoanelor care nu vorbeau prea mult şi nu
întreţineau conversaţiile. A admis faptul că uneori îmi cerea părerea asupra unor
probleme doar ca să mă facă să continui să vorbesc. Recunoaşterea acestui 12
lucru ne-a condus destul de natural către o perioadă care a durat câteva luni, în
timpul căreia noi experimentam tăcerea de fiecare dată când Emily simţea
impulsul de a vorbi sau de a mă face să vorbesc “doar pentru a omorî timpul”.
Ceea ce a descoperit ea stând în linişte cu mine a fost un nivel de foarte
inconfortabil de timiditate, ruşine (self-conscious).
Fritz Perls a discutat despre timiditate, ruşine, în lucrarea sa timpurie asupra
Gestalt Terapiei (Perls, 1969). El a descris conştientizarea de sine drept proiecţie
asupra celuilalt a unor atitudini critice şi dispreţuitoare pe care le avem despre
noi înşine, astfel încât în acel moment critica este trăită ca venind de la ceilalţi.
(p. 253). Aceasta este conştietizarea propriilor noastre trăsături şi
comportamente dispreţuite sau condamnate. Foarte frecvent conştientizarea
acestei timidităţi este legată de incapacitatea de a spune un “nu” clar cererilor
celorlalţi. Emily nu poate spune nu cererilor exprimate sau presupuse ale
celorlalţi pentru că a face asta ar aduce cu sine o schimbare în lumea ei. Se
formează astfel o ranchiună împotriva persoanei care face aceste cereri şi
această ranchiună duce la sentimente de slăbiciune şi neputiinţă. În timiditate
există întotdeauna ceva neexprimat (retroflectat, în limbajul Gestalt Terapiei).
Perls scria că metoda corectă de a ne ocupa de timiditate este aceea de a
desface retroflecţia sau de a promova spontaneitatea şi exprimarea şi de a
asimila proiecţia sau de a-ţi asuma atitudinile critice (Perls, 1969, pp. 253-257).
Atunci când exploram împreună tăcerea eu sugeram să fim tăcuţi pentru
perioade relativ scurte de timp. Într-o şedinţă Emily mi-a spus că în timp ce tăcea
devenise conştientă de faptul că eram supărat pe ea, plictisit şi o pedepseam
prin faptul că nu vorbeam. În şedinţa următoare Emily efectiv nu-şi găsea locul în
scaun şi a luat o postură corporală închisă. Mai târziu mi-a spus că avem “ochi
necuraţi” iar ea se simţea complet expusă. Intr-o altă şedinţă mi-a spus, după o
perioadă de tăcere, că îmi făcea plăcere să-i privesc disconfortul şi că astfel mă
simţeam superior ei. În cea de-a patra şedinţă mi-a spus că eram capabil să-i
văd toată defectele şi că o criticam. În acea şedinţă a devenit atât de agitată
încât pe la jumătatea perioadei de tăcere asupra căreia convenisem împreună a
spus că “ar face orice ca asta să înceteze.”
În timpul acestor tăceri eu eram transformat în ochii lui Emily. Am devenit
torţionarul, voyeuristul şi judecătorul. Mă uitam prin ea, îi vedeam toate defectele,
imperfecţiunile şi punctele slabe. Nefiind capabilă să pună capăt intensului
disconfort şi să-şi exprime nevoile şi sentimentele faţă de mine (acţionând în
sensul contactului) ea consimţea oricărei cereri pe care eu aş fi putut-o avea,
doar ca să fiu de acord să vorbesc din nou. Confluenţa liniştită care
caracterizase relaţia noastră terapeutică se terminase. Acestea erau vremuri
zbuciumate. Am încercat să reglez nivelul de tensiune pe care o trăia Emily
ajustând perioada de timp pe care o petreceam în tăcere. Am luptat împotriva
proiecţiilor ei spunându-i că, de fapt, eu trăiam contrariul a ceea ce credea ea că
gândesc şi simt. 13
Într-un articol anterior (Frew, 1992) am subliniat aceste trei tipuri de stil de
intervenţie pe care Gestalt terapeuţii le pot folosi atunci când servesc drept
mediu înconjurător pentru clienţii lor. Terapeutul îşi poate impune nevoile în orice
moment asupra clientului, în mod tipic pentru a mări awareness-ului clientului.
Terapeutul poate alege să intre în competiţie cu nevoile clienţilor printr-un proces
de negociere şi experiementare. Clientul vrea să facă un lucru iar terapeutul
altceva. Terapeutul poate urma nevoile şi experienţa clientului decizând să stea
deoparte o vreme astfel încât experienţa celuilalt să poată fi confirmată sau
validată şi nu pusă la încercare sau invadată. Oricare ar fi postura adoptată de
terapeut, clientul poate sau nu să experimenteze terapeutul sau intervenţiile sale
în mod congruent cu intenţia cu care au fost transmise.
Spre exemplu, atunci când eu am fost tăcut prea mult timp, Emily a trăit asta ca
şi cum aş fi fost foarte impunător (chiar cineva care pedepseşte), chiar dacă
intenţia mea nu era aceea de a mă impune. Îi făceam ei ceva prin faptul că nu
vorbeam. Indivizii închistaţi în sisteme confluente simt în mod frecvent că li se
impune ceva, indiferent de comportamentul celuilalt, pentru simplul fapt că nu au
puterea de a spune “nu”. Din contră, Emily mă vedea drept un mediu care
confirmă atunci când umpleam tăcerile şi o protejam de durerea şi tensiunea
faptului de a fi în centrul procesului de timiditate.
O altă şedinţă iese în evidenţă în perioada în care eu şi Emily experimentam
tăcerea, pentru a contesta confluenţa şi a mări contactul. În acea zi Emily se
simţea foarte inconfortabil cu tăcerea şi mi-a cerut să-i pun capăt spunând ceva.
Intervenţia mea în acea zi a fost de natura competiţiei. Am spus:
- Nu am nimic de spus în acest moment. Vreau să tac. Tu va trebui să-ţi
asumi responsabilitatea pentru propriul tău disconfort.
Emily era obişnuită ca oamenii să-i impună ceva. Era obişnuită să fie în jurul
unor persoane care vorbeau suficient de mult încât să minimizeze timiditate şi
ruşinea sa. Era obişnuită să fie singură. Avea foarte puţină experienţă cu cineva
ale cărui cuvinte trimiteau mesajul: “În acest moment am grijă de mine; îţi
sugerez să faci şi tu la fel.” Această şedinţă a zăpăcit-o pe Emily ca nici o altă
şedinţă.
Săptămâna următoare mi-a spus că fusese supărată pe mine toată săptămâna.
S-a gândit chiar să anuleze întâlnirea noastră. Eu am încurajat-o să-şi exprime
mânia şi a făcut-o. Cum de îndrăzneam eu să nu o protejez de durere şi
disconfort? Cum putea ea oare să mai depindă de mine şi să mai aibă încredere
în mine din nou? Un contract, într-adevăr contractul de confluenţă pe care nu-l
semnasem niciodată fusese rupt în mod irevocabil!
Săptămâna următoare Emily părea mai sigură de sine decât o văzusem eu
vreodată. A dat buzna în cabinet şi mi-a spus că obosise să se tot prefacă cu
mine; că obosise să vorbească doar pentru a umple aerul, că obosise să se tot 14
îngrijoreze că m-ar plictisi. “Dacă nu sunt suficient de distractivă pentru dvs., asta
e!”
Am scris mai devreme faptul că este dificil să descrii contactul. În timpul acestei
şedinţe am trăit cu Emily o calitate a contactului pe care nu am trăit-o niciodată
cu ea. Era ca şi cum Emily era în sfârşit în cameră, ca şi cum în sfârşit o
găsisem.
După şedinţă, experimentele noastre formale cu tăcerea au luat sfârşit. Emily a
devenit mai conştientă de propriile critici la adresa ei. Mi-a spus că se simte
goală pe dinăuntru şi că nu are nimic de oferit în relaţie. Nu e deşteaptă, nu e a
amuzantă şi nu era cultă. Cum ar putea cineva, în afară de mama şi fiica ei, să
fie interesat să petreacă timpul cu ea?! Pe măsură ce îşi asuma şi încerca să
asimileze acele aspecte ale sale nu remarca tăcerile care punctau şedinţele
noastre din ce în ce mai natural.
Câteva luni mai târziu s-a întâmplat ceva remarcabil. Emily a planificat o vacanţă
în Hawaii şi a cumpărat două bilete de avion, pentru ea şi fiica ei. I-a spus mamei
sale că dorea să petreacă ceva timp exclusiv cu fiica ei. Conversaţia cu mama ei
a fost dificilă, dar când s-a terminat Emily se simţea puternică şi excitată la ideea
de a fi pe cont propriu timp de două săptămâni. Planificase să şi înoate un pic în
Hawaii.
Emily nu a mai ajuns în Hawaii. O săptămână înainte de plecarea lor mama sa a
fost diagnosticată cu cancer. Testele ulterioare au arătat că tumoarea se
răspândea foarte rapid şi că indiferent că făcea sau nu tratament, mama ei urma
să moară în câteva luni.
Acum, la momentul în care închei acest capitol, mă întâlnesc cu Emily
săptămânal, aşa cum am făcut-o vreme de mai mult de trei ani. Emily stă faţă în
faţă cu pierderea de care s-a temut întreaga sa viaţă. Odată a spus:
- Cum m-aţi putea ajuta dvs.? Dvs. nu simţiţi acelaşi lucru pe care îl simt
eu.
Stau cu ea deseori în tăcere. Eu sunt diferit de ea. Îi ofer şerveţele pentru a
ascunde cascadele de lacrimi. Stau cu ea în contact. Sentimentul meu este că îi
sunt de folos.
POSTSCRIPTUM
Mă pregătesc să predau acest capitol; au trecut zece luni de când am finalizat
prima ciornă. M-am întâlnit cu Emily acum câteva zile, cu ocazia întâlnirii noastre
săptămânale. Am comemorat şase luni de la moartea mamei sale. Fiica mea
tocmai a împlinit cinci ani iar acum două săptămâni a înotat pentru prima oară 15
fără ca tati, de care să se poată sprijini, să fie în apropiere. Acum eu şi Emily
suntem în apă iar ea învaţă cum să dea drumul şi să atingă. Este recunoscătoare
faptului că este aproape de suprafaţă după mai multe luni de înec în durere. O
parte din Emily a murit odată cu mama ei. În confluenţă, fie ea sănătoasă sau nu,
o parte din noi moarte odată cu cei de care suntem ataşaţi. Precum fiica mea, o
altă parte din Emily începe să înoate pentru prima oară. Mâinile lor lovesc apa
nenatural, nebuneşte, dar în ochii lor se vede încredere. Teama are la bază
excitare şi curiozitate, iar eu ştiu că ele sunt pe drumul lor.
REFERINŢE
Frew, J. E. (1992) “From the Perspective of the Environment”, The Gestalt
Journal, 15, pp. 39-60
Jacobs, L. (1989) “Dialogue in Gestalt Therapy”, The Gestalt Journal, 12, pp. 25-
67.
Latner, J. (1986) The Gestalt Therapy Book. Highland, NY: Gestalt Journal
Press.
Perls, F.S. (1969) Ego, Hunger and Aggression. New York: Vintage Books.
Perls, F.S., Heferline, R.F. & Goodman, P. (1951) Gestalt Therapy. New York:
Bantam Books.
Polster E & Polster M. (1973) Gestalt Therapy Integrated. New York: Vintage
Books