Beneficiile / Consecințele atașamentului securizant / insecurizant în relația de cuplu

Atașamentul constituie baza într-o relație, calitatea atașamentului depinde de calitatea

interacțiunii celor doi, a plăcerii pe care o au fiind împreună, a sensibilită ții și ajustărilor pe
care le fac, fizic și psihic, în interacțiunea lor. (Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane,
POLIROM, Collegium, 2006;pag. 195).

Beneficiile atașamentului securizant: persoanele cu atașamentul sigur profită la

maximum de oportunitățile de viață, sunt apreciați de cei din jur, dețin capacități de lider sunt
încrezuți în sine. Într-un studiu realizat de Cowan, Cohn și Pearson (1996) s-a observat că
interacțiunile maritale și stilurile parentale cunt corelate cu nivelul de înțelegere a experiențelor
de atașament; un atașament sigur legat de tată este predictiv pentru un comportament extrovert
al copilului (și viitorului adult), în timp ce un atașament sigur legat doar de de mamă va duce la
un comportament introvert.

Repercursiunile atașamentului insecurizant: copiii cu atașament anxios, anxios

rezistent și dezorganizat deseori se confruntă cu probleme și conflicte, ceea ce se menține și în
viața de adult - conflicte cu partenerul; copiii cu atașament anxios vor fi mai dependenți, cei cu
atașament anxios – rezistent vor fi cei mai dificili prieteni, cu manifestări răutăcioase,
manipulându-i pe ceilalți; copiii cu un stil dezorganizat vor fi dificil de înțeles de către
societate...

Relațiile de atașament au o natură ciclică, fiecare partener îl influențează și îl stimulează

pe celălalt, relația facilitează atingerea unui nivel optim de dezvoltare, iar acesta este
amenințat dacă unul dintre parteneri se schimbă, dacă relația se modifică sau dacă intervine
despărțirea (după Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, POLIROM, Collegium,
2006;pag.198).

Efectele de durată ale atașamentului se resimt în special în următoarele sfere psihice:

 Nevoia de siguranță și sentimentul de a fi protejat – atașamentul securizant respectiv

formează sentimentul de securitate, de încredere în partener, în oameni, în forțele proprii
și încrederii în sine de a face față tuturor problemelor.

 Organizarea sistemului de procesare a informației – atașamentul insecurizant va face ca

copilul să se axeze mai mult asupra relațiilor cu ceilalți, iar atașamentul securizant îi va
 oferi șansa de a trăi intens starea de fascinație prin jocurile sale de explorare a lumii.
(după Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, POLIROM, Collegium,
2006;pag.199).

Atașamentul insecurizant împiedică persoana să se apropie pe deplin de partener, astfel încât

nu doar aceasta se simte inconfortabil, ci și partenerul.

Dacă individul se caracterizează printr-un stil de atașament anxios, atunci se va confrunta

mereu cu gelozia, va fi permanent neliniștit dacă partenerul nu va fi alături, va căuta în
permanență dovezi de infidelitate, va începe o ceartă dintr-o problemă inexistentă sau pur și
simplu îi va demonstra persoanei iubite că e mereu anxios, că permanent își face griji față de
relația lor, că îi este frică să nu îl piardă, să nu ajungă la divorț, să nu i se întâmple ceva celuilalt,
etc.

În cazul unui atașament evitant persoana va forma cu greu o relație serioasă sau chiar dacă o
va și forma partenerul său se va simți respins, pentru că evitantul nu se apropie, evită partenerul,
evită discuțiile care pot duce la un conflict, evită apropierea deplină, chiar și în momentele
intime nu poate fi vorba de o apropiere deplină.

Indiferent de tipul stil de atașament insecurizant a unui partener sau a amândurora,

divergențele apărute în relația de cuplu se aplanează cu mult mai dificil și cu mai mare efort din
partea partenerilor decât atunci când predonimă atașamentul securizant, mai mult decât atât
atașamentul insecurizant face ca persoana să se simtă singură, fie din cauza că mereu e în alertă,
fie din cauza că nu se poate apropia, acest tip de atașament nu îi oferă individului confort
psihologic și siguranță, iar acest lucru este simțit de partener și respectiv nici relația nu este una
puternică sau în permanență cei doi se confruntă cu probleme ( care apar din cauza geloziei
puternice sau neapropierii depline), pe care nu le-ar avea dacă ar fi vorba de un stil de atașament
securizant.
1.2. Tipurile de ataşament la copii şi adulţi
Un avantaj al focalizării comportamentelor de ataşament constă în faptul că el este uşor
de observat şi cuantificat şi că, în acelaşi timp, se poate acorda cu uşurinţă atenţie atît
comportamentelor ce relevă căutarea proximităţii, cât şi acelora ce relevă opusul (evitarea
proximităţii).

Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei ataşamentului, a elaborat bine
cunoscutul experiment "Strange Situation (Ainsworth, Blehar, Waters & Wall, 1978)" prin care
se pot observa modelele internalizate de reprezentare a ataşamentului, formate deja la 1 an- 1 an
şi jumătate. Această procedură supune copilul la şapte situaţii a câte trei minute, total 21 de
minute, urmărind interacţiunile, respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama şi
copilul, în condiţii de stres prin schimbare de mediu şi în prezenţa unei persoane nefamiliare
copilului. Camera în care decurge experimentul este un mediu nou, străin pentru copil şi, în
acelaşi timp, este un mediu interesant, plin de jucării, de noutăţi interesante de explorat.

Comportamentul copilului este cotat de cercetători în faza de reuniune cu mama care l-a
lăsat 3 minute cu o persoană străină şi a revenit, ca apoi să îl lase din nou singur pentru 3 minute,
urmând să revină mama dupa alte 3 minute. În acest experiment, atenţia se concentrează asupra
comportamentului manifestat de copil în toate episoadele, pentru a vedea dacă acesta se simte
mai bine în prezenţa mamei. În urma acestui experiment devenit clasic, se pot descrie
următoarele tipuri de ataşament: 
    1. Copilul ataşat sigur: Este supărat când mama pleacă lăsându-l în acest loc străin, dar la
întoarcerea mamei caută proximitatea ei şi acceptă confortul care i se oferă. De asemenea, poate
fi puţin afectat de plecarea mamei, dar la revenire îi adreseaza un zâmbet sau îi caută privirea şi
se lasă mângâiat. 
    2. Copilul cu atasament nesigur 
      - anxios-evitant: Este nesigur în explorare, se desprinde greu de mamă, este rezervat şi timid,
la plecarea mamei se calmează greu, după reântalnire, deşi se lasă luat în braţe, păstrează o mică
barieră (fie o mână, un cot) între corpul mamei şi al său fiind vigilent, conform experienţelor
anterioare. 
      - anxios-rezistent: Pare hiperkinetic, nu explorează mediul sau o face inconstant, la plecarea
mamei este inconsolabil, iar la întoarcerea ei nu se lasă luat în braţe, ci se zbate, se loveşte
încercând "sa scape", fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de strategie să
transmită toată nefericirea acumulată, de teamă că nu este înţeles corect în încercările lui de a
face faţă stresului. 
      - ambivalent: Copilul este anxios după despărţirea de mamă; este afectat în timpul separării;
ambivalent, când caută şi evită simultan contactul cu mama. 
    3. Copilul cu ataşament dezorganizat: Explorează mediul haotic, fără scop. La plecarea
mamei, se lasă consolat de persoane străine, prezintă un comportament adeziv sau indiferent, atât
faţă de străini, cât şi faţă de părinte, nu pare să diferenţieze persoanele familiare de cele străine
sau pare indiferent faţă de tot sau toate. Aceţti copii se pare că au o istorie în care nu s-au putut
ataşa de nici un adult semnificativ, fie prin absenţa fizică a acestuia, fie că nu era disponibil
(boala, alcoolism, depresie), existând pentru aceşti copii un risc extrem de înalt pentru
psihopatologie sau o existenţă marginală (Karen, 1994).

Mary Main extinde perspectiva teoriei ataşamentului studiind istoria de viaţă a adultului
cu referire la sistemul de ataşament (figura principală şi figurile secundare de ataşament),
încercând să determine o corespondenţă între tipurile de ataşament descrise în mica copilărie şi
comportamentele adultului posibil manifeste în intimitate, în cuplul cu partenerul de sex opus,
dar mai ales în cele cu proprii copii. "Interviul de Ataşament al Adultului" (The Adult
Attachment Interview, AAI), dezvoltat de Nancy Kaplan şi Mary Main, cere individului să
reflecteze asupra relaţiilor de ataşament precoce şi asupra experienţelor acestuia în acest sens. Pe
baza acestui interviu putem descrie următoarele tipuri de ataşament la adult, corelate cu tipurile
de ataşament din mica copilărie şi respectiv tipul de ataşament care se poate dezvolta la copiii
acestor adulţi (în 75% cazuri cercetate copiii au abordat acelaşi stil de ataşament ca părintele
acestuia)(Goldberg, 2000; Main, Kaplan& Cassidy, 1985; Fonagy, Steel & Steel, 1991): 

    1. Adultul ataşat autonom :

      - În copilărie a fost ataşat sigur, a dobândit un grad de independenţă, autonomizare,

poate descrie coerent experienţele proprii de ataşament, chiar dacă sunt dureroase. Este capabil
de realizarea cu uşurinţă a proceselor de adaptare. 
      - Detaşare, fiind încrezător în unicitatea şi forţa cuplului şi a capacităţilor fiecăruia de a
reface echilibrul temporar pierdut. Poate descrie dificultăţi cu părinţii, inclusiv traume sau
abandon, dar îşi menţine o înţeleaptă balanţă în integrarea trecutului cu experienţele sale actuale. 
      - În relaţia cu copilul prezintă încredere în sine ce-i permite creativitate, flexibilitate în
această relaţie. Calmează şi reconfortează partenerul (copilul etc.) într-o relaţie de plăcere
împărtăşită, imprimând copilului un ataşament sigur, iar partenerului adult, securizare. 
    2. Adultul cu ataşament dezinteresat (indiferent) 
      - În copilărie corespunde unui ataşament ambivalent (evitant), presupune experienţe
amprentate de teamă. Este inflexibil şi evitant (decât să rănească din nou, mai bine pretinde că nu
e interesat de acea relaţie, în care este sigur că va eşua din nou şi acest lucru i se pare de
netolerat). 
      - Idealizează relaţia cu părinţii, este incoerent şi inconsistent în relatarea amintirilor despre
copilărie, persistă obsesiv în afirmaţiile standard pozitive despre rolurile parentale. Tinde să
idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, dar imaginile evocate nu constituie suportul
pentru protecţie şi îngrijire, care, de fapt, reprezintă portretul actual idealizat al persoanei în
cauză. 
    3. Adultul cu ataşament preocupat: 
      - În copilărie corespunde unui ataşament anxios rezistent, este invadat de amintiri dureroase
în care relatează drama inconstanţei, incoerenţa experienţelor micii copilării; 
      - Interacţionează imprevizibil la stări de frustrare, cu agresivitate, mânie, iar histrionismul
posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem de ataşament anume în
care să poată avea totală încredere, fiind suspicios, e gelos pe orice alt tip real sau imaginar de
relaţie al persoanei iubite. Se chinuie pe sine şi pe alţii căutînd dovezi, niciodată suficiente. 
      - Devine astfel abuziv în relaţiile de intimitate sau va imita modelul propriilor părinţi,
transmiţând în acest fel un sistem de ataşament nesigur anxios copilului.

4. Adultul cu ataşament dezorganizat (cu doliu şi traume nerezolvate): 

      - corespunde în copilarie ataşamentului dezorganizat; este impredictibil şi dezorganizat în
relaţii; face experienţe nerealiste. Speculează fără suport. Este un dezadaptat, potenţial adictiv la
alcool şi drog, aflându-se aproape în imposibilitatea de a-şi asuma rolul de partener de cuplu sau
parental; 
      - în mod predictibil se poate afirma că îşi expune copilul la abuz sau neglijare. În cazul
neintervenţiei determină un ataşament dezorganizat şi la copil; 
      - important de precizat este faptul că o intervenţie de specialitate poate modifica, redirecţiona
tipul de ataşament, cu condiţia că intervenţia să aiba loc înainte de vârsta de 5 ani a copilului
(deoarece la vârsta adultă intervenţia nu poate schimba tipul primar de atasament, dar poate fi
eficientă la persoanele cu potenţial cognitiv nealterat, care sunt dispuse la acceptarea unui suport,
obţinându-se un comportament faţă de copil asemănător ataşamentului sigur autonom).

1.4. Stabilitatea pattern-urilor de ataşament din copilărie în maturitate

În momentul introducerii conceptului de ataşament, relaţiile de ataşament erau

considerate ca fiind caracteristice, unice şi stabile pentru întreaga viaţă. De aceea, cercetările care
au urmat ideilor originale ale lui Bowlby s-au concentrat, iniţial, pe perioada copilăriei. Cauza
acestui lucru îl consituie cadrul teoretic din care a emers teoria ataşamentului, perspectiva de
dezvoltare în care au evoluat cercetările privind ataşamentul, precum şi a ipotezelor cu privire la
situaţiile care activează comportamentele de ataşament şi permit clasificarea modelelor de
ataşament (Schneider-Rosen, 1990). Din anul 1980, modelele conceptuale şi noile metodologii
introduse au extins domeniul de aplicare a teoriei (Bretherton 1985; Cassidy şi Shaver 1999;
Greenberg, Cicchetti, Cummings, 1990). Rezultatul acestor eforturi constă în existenţa curentă a
mai multor sisteme de clasificare pentru a evalua diferenţele individuale în relaţii de ataşament în
copilărie, adolescenţă şi maturitate.

Teoria ataşamentului susţine că diferenţele individuale în stilul de ataşament sunt relative

stabile în timp, în mare parte datorită modelelor de reprezentare ce au tendinţa de a funcţiona în
mod automat şi inconştient, şi pentru că ele servesc la direcţionarea atenţiei, precum şi la
organizarea şi filtrarea de noi informaţii (Bowlby 1988; Bretherton 1985, 1987; Collins şi Read
1994; Shaver, Collins şi Clark, 1996). Cercetătorii au studiat stabilitatea modelelor de
reprezentare a ataşamentului, analizînd stabilitatea stilului de ataşament. Astfel, stilul de
ataşament reflectă sistemul de idei, atitudini şi expectanţe ce constituie aceste modele,
schimbările în stilul de ataşament indicînd asupra modificărilor la nivelul modelelor de
reprezentare a ataşamentului.

Aproximativ 70-80 % indivizi nu trăiesc schimbări semnificative ale stilului de ataşament

de-a lungul vieţii (Waters, Merrick, Treboux, Crowell & Albersheim, 2000; Baldwin & Fehr,
1995). Faptul că stilul de ataşament nu se schimbă la majoritatea oamenilor ne vorbeşte despre
stabilitatea modelelor de reprezentare a ataşamentului. Cel mai stabil stil de ataşament din
copilărie pînă la vîrsta adultă s-a demonstrat a fi cel securizant (Waters, Weinfield & Hamilton,
2000). Cu toate acestea, aproximativ 20-30% persoane, totuşi, trăiesc modificări ale stilului de
ataşament, ceea ce sugerează că modelele de lucru nu sunt trăsături stabile şi rigide de
personalitate. Drept cauze ale acestor modificări în stilul de ataşament, conform cercetătorilor
Waters, Weinfield şi Hamilton, ar putea servi experienţele negative din viaţă(I. Goodwin, 2003).
Această idee este susţinută de corelaţia evidentă dintre experienţele negative din viaţă şi
determinantele acestora- modificările în stilul de ataşament (Hazan, Shaver , 1987). Astfel,
Hamilton conchide că ataşamentul insecurizant din copilărie este susţinut pînă la vîrsta adultă
prin evenimente negative ale vieţii, precum divorţul părinţilor sau moartea unuia dintre
aceştia(Hamilton, 2000). Davila, Karney şi Bradbury (1999) au identificat 4 seturi de factori ce
ar putea cauza modificări în stilul de ataşament: a) circumstanţele şi evenimentele situaţionale, b)
modificări în schemele de relaţionare, c) variabilele ce ţin de personalitate, şi d) combinaţia
dintre variabilele personalităţii şi evenimentele situaţionale.

Şi totuţi, deşi schimbările în sistemul de ataşament persistă de-a lungul vieţii, chiar de
nivel moderat, funcţiile de bază ale acestuia rămîn a fi constante (Hazan , Zeifman, 1999).
Adolescenţii, la fel precum copiii au necesitatea de a avea un îngrijitor alături, o persoană care
este deplin cointeresată de binele lor şi care este oricînd disponibil şi receptiv. Spre deosebire de
relaţia copil-părinte, care este unidirecţionată şi are un îngrijitor şi un căutător-de-îngrijire clar
determinaţi, relaţiile mature sunt reciproce şi mutuale. Astfel, în cazul legăturilor afective
sănătoase, partenerii de cuplu se bazează unul pe celălalt în momente de necesitate, îndeplinind
pe rînd rolurile de îngrijitor şi căutător-de-îngrijire (Collins & Freeney, 2004). Freeney (1999) a
reuşit să evidenţieze unele dovezi pentru stabilitatea stilurilor de ataşament de-a lungul întregii
maturităţi. Astfel, studiile privind ataşamentul afectiv la adulţi au determinat o stabilitate de nivel
moderat spre ridicat a stilului de ataşament pentru intervale variind de la o săptămână, la patru
ani (Scharfe & Bartholomew, 1994). Cercetătorii în domeniul ataşamentului investighează în
continuare continuitatea şi legităţile discontinuităţii modelelor de ataşament în timp.

1. Main M, Kaplan N, Cassidy J (1985). "Security in infancy, childhood and adulthood: A

move to the level of representation". in Bretherton I, Waters E. Growing Points of
Attachment Theory and Research. Chicago: University of Chicago press.
2. Scharfe, E., & Bartholomew, K. (1994). Reliability and stability of adult attachment
patterns. Personal Relationships, 1, 23-43.
3. Collins, N. L. & Freeney, B. C. (2004). An Attachment Theory Perspective on Closeness
and Intimacy. In D. J. Mashek & A. Aron (Eds.), Handbook of Closeness and Intimacy,
pp. 163-188. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
4. Hamilton, C. E. (2000). Continuity and discontinuity of attachment from infancy through
adolescence. Child Development, 71, 690-69