AXELE PARENTALITĂŢII1

NOTĂ DE SINTEZĂ

Didier Houzel,

în colaborare cu:
R. Bécue, A. Bouregba, J. Dayan, D. Favre, A. Féo,
H. Hamon, F. Jardin, J. Lalanne, J. Leclerc, E. Ong,
H. Rottman, C. Sellenet, F. Tendron, V. Thorn

Cercetările din ultimii cincizeci de ani au îmbogăţit considerabil cunoştinţele noastre

privind nevoile copilului mic, din punct de vedere al îngrijirilor fizice dar al celor şi psihice.
Acest lucru a permis ca, puţin câte puţin, calitatea îngrijirilor oferite copiilor separaţi
temporar sau pe termen lung de părinţii lor să se îmbunătăţească.

„Operaţiunea Leagăne”, demarată de Ministerul Muncii şi Afacerilor Sociale la

sfârşitul anilor ’70, a contribuit în mare măsură la dinamizarea cercetărilor în acest domeniu,
precum şi la difuzarea cunoştinţelor în cadrul instituţiilor unde erau primiţi aceşti copii. Mai
recent, am devenit conştienţi de o altă problemă, cea a legăturilor dintre părinţi şi copilul
separat de aceştia. În ce măsură este cazul ca aceste legături să fie menţinute şi favorizate sau,
dimpotrivă, să fie limitate? În ce condiţii menţinerea acestor legături este favorabilă
dezvoltării psihice a copilului şi în ce condiţii aceasta devine defavorabilă? Care este, pentru
copil, semnificaţia legăturilor de filiaţie, atunci când acestea nu mai sunt în strânsă
corespondenţă cu legăturile sale afective şi educative actuale? Toate aceste întrebări par să nu
îşi fi găsit încă un răspuns clar, soluţiile, variabile şi nesigure, fiind adoptate ad hoc, pe teren.

Pornind de la această constatare, Ministerul Muncii şi Afacerilor Sociale (din 1997,

Ministerul Muncii şi al Solidarităţii), a decis să formeze, în 1993, un grup de cercetare în
problematica parentalităţii, în continuarea programului „Operaţiunea Leagăne”. Acest grup
a reunit în jur de cincisprezece specialişti în domeniul copilului: pedopsihiatri, pediatri,
psihologi, lucrători sociali, un judecător pentru copii, un inspector de la serviciul de sprijin
social pentru copii, un psihosociolog, cărora li s-a alăturat o documentaristă. Lucrările s-au

1
Reprodus după: Caiete de lucru , Nr. 1, AsociaŃia Sinergii, decembrie1999
Reprodus după: Caiete de lucru – AsociaŃia Sinergii, 1999 -2-

derulat pornind de la cazuri clinice complexe raportate de membrii grupului, întâlnite de

aceştia pe teren. Punctul de plecare l-au constituit zece cazuri; este vorba, prin urmare,
despre o metodă ce poate fi clasificată drept cazuistică. Cazurile analizate nu presupuneau
luarea vreunei decizii în acel moment; ca regulă generală, era vorba despre situaţii deja vechi
şi, în tot cazul, grupul nu şi-a dat ca sarcină să le rezolve, ci numai urmărirea minuţioasă a
derulării lor, în căutarea obstacolelor apărute şi a proceselor ce puteau fi reperate.

Un prim seminar, ţinut în primăvara lui 1994, a prilejuit prezentarea şi discutarea

aprofundată a celor zece cazuri. În urma acestui seminar au fost degajate mai multe piste de
reflecţie şi au fost constituite sub-grupuri de discuţii pe marginea acestor teme. Fiecare sub-
grup s-a reunit în mai multe rânduri şi a redactat un raport al activităţii sale. Rapoartele sub-
grupurilor au făcut obiectul unui al doilea seminar, în primăvara lui 1995. Prezentarea sinteză
ţine cont de ansamblul acestor lucrări, ce urmează a fi publicat în curând.

Acesta cuprinde, în primul rând, o prezentare detaliată a fiecăruia din cazurile

raportate, urmată de comentariile făcute cu ocazia primului seminar. Fiecare din aceste
cazuri este paradigmatic pentru un tip de situaţie de copil separat de părinţii săi şi de părinţi
aflaţi în imposibilitate de a-şi exersa, total sau parţial, funcţiile parentale. Titlurile acestor
cazuri sunt sugestive pentru tipul de situaţie descrisă: Îngrijire şi proiect – Munca în reţea şi
garanţia cadrului judiciar – Ruptură genealogică şi transgresare – Psihoza parentală şi
menţinerea legăturilor – O parentalitate nemediată – O parentalitate discontinuă –
Parentalitate şi aculturaţie – O parentalitate abuzată2 – Parentalitate marginală – Copilul
receptacul al suferinţei parentale.

În cea de-a doua parte, raportul prezintă reflecţiile teoretice pe care grupul de
cercetare le propune în faza actuală a elaborării sale, sprijinindu-se pe cazuistica studiată.
Aceste reflecţii pot fi rezumate în trei nivele de analiză şi articulate în jurul a trei axe:

Trei nivele de analiză

Cele trei nivele de analiză stabilite în cadrul grupului sunt:

Aprecierea obiectivă a rupturilor prin care a trecut copilul, a naturii şi frecvenţei

acestora;

Stabilitatea reprezentărilor pe care diferiţii actori implicaţi în îngrijirea copilului le

au în legătură cu situaţia familiei, în general, şi a fiecăruia dintre membrii acesteia;

2
Une parentalité violentée
Reprodus după: Caiete de lucru – AsociaŃia Sinergii, 1999 -3-

Procesele de inducţie şi contagiune psihică la nivelul echipelor implicate, care sunt

adesea contaminate, mai mult sau mai puţin, de mecanismele patologice din cadrul
grupului familial.

Aceste trei nivele de analiză pot fi situate într-o progresie, dinspre exteriorul către
interiorul funcţionării psihice a profesioniştilor implicaţi. Primul nivel, cel al reperării
rupturilor, se află la polul exterior şi se pretează la o evaluare obiectivă, ce poate fi
cuantificată. Cel de-al doilea nivel, cel al stabilităţii reprezentărilor diferiţilor actori
implicaţi, este unul mai spre interior şi depinde de subiectivitatea fiecăruia, dar se situează
încă, în această fază, într-un plan al analizei cognitive relativ exterior personalităţii celor
implicaţi. Al treilea nivel, cel al mecanismelor de inducţie, implică mult mai profund
personalitatea fiecăruia. Profesionistul se vede prins, fie că doreşte sau nu, în procese
dinamice care îl influenţează fără să-şi dea seama şi care repetă mai mult sau mai puţin, pe
durata măsurii de protecţie a copilului, ceea ce s-a întâmplat în istoria familială, cu un soi de
reeditare a aceloraşi proiecţii, aceloraşi clivaje, a aceloraşi mecanisme psihopatologice, chiar
dacă în mod considerabil atenuate în intensitate.

Rolul patogen al rupturilor în existenţa copilului mic este cunoscut de multă

vreme. Multiplicarea acestor rupturi duce la o creştere a puterii lor patogene. De asemenea,
ştim bine că de o mare importanţă sunt condiţiile în care s-a produs ruptura. Nu este deloc
acelaşi lucru pentru copil dacă a fost separat brusc de părinţii săi, fără să fie pregătit, fără să
poată lua cu sine obiecte personale, care îi sunt familiare şi care vor fi constitui pentru el o
anumită continuitate (obiecte cu funcţie tranziţională) – sau dacă a trăit, dimpotrivă, o
separare pregătită şi amenajată.

Poate că s-a insistat prea puţin până acum asupra condiţiilor psihice ale acestor
separări, şi nu atât asupra celor reperabile din exterior (climat de angoasă sau de calm,
urgenţă sau nu), cât asupra celor interne ale protagoniştilor. Cum se implică ei, în mod
subiectiv, în decizia de separare a copilului de părinţi? Cazul nr. 1 este ilustrativ pentru
această întrebare: asistenta socială care solicită preluarea copilului din familie o zugrăveşte
pe mama copilului în termeni negativi: „Aceasta este instabilă, debilă şi în situaţie de
ruptură familială, iar examenele psihiatrice nu au explicat tulburările sale de
comportament; duce o viaţă desfrânată.” Se pare că această condamnare fără apel, ce
comportă în mod vădit elemente proiective, a cântărit pe tot parcursul acompanierii
copilului, în care nu s-a putut niciodată depăşi în întregime clivajul între instituţie – resimţită
ca indispensabilă pentru protecţia copilului – şi mamă, judecată ca fiind incapabilă.

Prin stabilitatea reprezentărilor se înţelege capacitatea fiecărui actor implicat –

dar şi a fiecărei echipe şi a echipelor între ele –, de a-şi reprezenta în mod suficient de clar,
Reprodus după: Caiete de lucru – AsociaŃia Sinergii, 1999 -4-

constant şi convergent situaţia copilului şi a părinţilor săi. În cazul nr. 2, de pildă, putem
sesiza divergenţe considerabile între evaluările diferitelor echipe instituţionale (serviciu de
pediatrie, leagăn, serviciul social şi cel judiciar). Când aceste divergenţe persistă, este esenţial
să nu se procedeze la o decizie tranşantă, ci să se încerce prioritar o elaborare comună, în care
să se caute o convergenţă a punctelor de vedere. Experienţa ne arată că situaţiile cu o evoluţie
negativă nu au fost cele în care s-au instituit cele mai multe măsuri de protecţie, ci cele în
care a lipsit tocmai această convergenţă a punctelor de vedere şi a reprezentărilor.

Mecanismele de inducţie şi contagiune psihică sunt întotdeauna active, mai

mult sau mai puţin, atunci când o familie se destramă. Profesioniştii nu sunt deloc la adăpost
faţă de aceste mecanisme. Sarcina lor este mai degrabă să le repereze şi să încerce să le
elaboreze. În relaţiile care se stabilesc între profesionişti, părinţi şi copil – sau între diferiţii
profesionişti – apare deseori o repetiţie a proceselor patologice şi patogene prezente în
familie (clivaj, proiecţie, confuzie, transgresare, etc.). Cazul nr. 3 poate fi analizat, în parte,
din această perspectivă. Transgresările şi confuziile – care străbat istoria familiei – s-au
repetat în timpul acompanierii copilului, în special în sensul în care echipa care avea în
sarcină terapia tatălui intervine în realitatea relaţiilor de familie. De posibilitatea de a repera
şi elabora aceste fenomene de inducţie psihică depinde, în mare parte, calitatea acţiunilor
întreprinse, pentru a evita ca profesioniştii să devină cutie de rezonanţă pentru procesele
psihopatologice ale familiei şi, dimpotrivă, să ajute familia să iasă din impas.

Cele trei axe ale parentalităţii

Elaborarea teoretică a grupului de cercetare a condus la reperarea a trei axe în jurul

cărora se poate articula ansamblul funcţiilor ce le revin părinţilor. Aceste trei axe vor permite
definirea cadrului parentalităţii, care va fi pertinent doar dacă este pus în relaţie cu
dezvoltarea fizică şi psihică a copilului. Acestea au fost denumite după cum urmează:
exerciţiul parentalităţii; experienţa parentalităţii; practica parentalităţii.

a) Exerciţiul parentalităţii:

Termenul „exerciţiu” are în acest context un sens vecin celui juridic – exerciţiu /
exercitarea unui drept, de exemplu. Exerciţiul parentalităţii defineşte un domeniu care
transcende individul, subiectivitatea şi comportamentul său; el pune bazele şi organizează,
până la un anumit punct, parentalitatea, plasând fiecare individ în contextul legăturilor de
rudenie şi asociindu-i drepturi şi îndatoriri.
Reprodus după: Caiete de lucru – AsociaŃia Sinergii, 1999 -5-

În orice societate există o definire precisă a legăturilor de rudenie. Această definire

desemnează locul fiecărui individ în societatea concepută ca un ansamblu organizat.
Legăturile de rudenie constituie un ansamblu genealogic căruia îi aparţine fiecare membru, şi
care este guvernat de anumite reguli de transmitere. Grupul social nu se poate constitui ca un
ansamblu amorf, compus din elemente legate între ele doar prin relaţii de incluziune; el este
un ansamblu structurat prin legături complexe de apartenenţă (sau afiliaţie), de filiaţie şi de
alianţă. Regulile după care este condus acest ansamblu implică drepturi şi îndatoriri ce revin
fiecăruia dintre membri. În acelaşi timp, acestea garantează fiecăruia un spaţiu social propriu
dezvoltării, însă cu preţul anumitor restricţii.

Exerciţiul parentalităţii poate fi studiat din punct de vedere antropologic, în special

într-o perspectivă structuralistă, care a permis descrierea structurilor elementare de rudenie
(Cl. Levi-Strauss) în societăţile tradiţionale, în care alegerile matrimoniale sunt strict
prescrise în funcţie de structura de rudenie.

În societăţile noastre industrializate şi de drept scris, exerciţiul parentalităţii este

definit de aspectele juridice ale rudeniei şi filiaţiei. Acest domeniu este în plin proces de
remaniere, datorată, pe de o parte, evoluţiei moravurilor şi, pe de altă parte, reproducerii
asistate medical. În mod paradoxal, această dezvoltare bazată pe progresele biologiei,
conduce la privilegierea legăturilor de filiaţie non-biologică şi la o disociere din ce în ce mai
accentuată dintre legăturile biologice, cele sociale şi cele juridice. În acelaşi timp, suntem
martorii unui anumit deficit simbolic în evoluţia legislaţiei, care ţine seamă din ce în ce mai
mult de situaţiile de fapt, pierzându-şi astfel o parte din funcţia sa întemeietoare şi de
organizare.

În plan psihodinamic, exerciţiul funcţiilor parentale este legat de interdicţiile ce

organizează funcţionarea psihică a oricărui subiect, în special tabuul incestului.

Cazul nr. 8 din colecţia noastră ilustrează un refuz al exerciţiului parentalităţii:

medicii decid, cu de la sine putere, să fie luat copilul de la mama sa, temându-se că aceasta ar
putea avea comportamente de îngrijire inadecvate. Cazul este semnalat doar ulterior
instanţelor judiciare, pentru a fi consfinţită o stare de fapt. În aceste condiţii, justiţia nu îşi
mai poate exercita rolul, ea devine un obiect de manipulare şi un instrument de putere.

b) Experienţa / experimentarea parentalităţii

Această sintagmă desemnează experienţa subiectivă, conştientă şi inconştientă, a

faptului de a deveni părinte şi de a îndeplini roluri parentale. Ea comportă numeroase
aspecte. Două dintre acestea merită puse în evidenţă: dorinţa de a avea un copil şi procesul
de tranziţie către parentalitate sau parentificarea.
Reprodus după: Caiete de lucru – AsociaŃia Sinergii, 1999 -6-

Dorinţa de a avea un copil devine tot mai separabilă de actul sexual, având în vedere
dezvoltarea tehnicii de control al naşterilor. Ea a făcut obiectul a numeroase ipoteze
psihanalitice şi sistemice.

Procesul de parentificare este din ce în ce mai bine cunoscut, mai ales în cazul
mamelor. Pentru a descrie acest proces a fost introdus termenul de maternalitate, apoi cel de
paternalitate. Astăzi sunt bine cunoscute modificările psihice care se produc la mame în
cursul sarcinii şi în perioada post-partum: preocuparea maternală primară descrisă de D.W.
Winnicot; transparenţa sarcinii descrisă de M. Bydlowski; constelaţia maternităţii, descrisă
de D. Stern. Cercetările privind modificările psihice ce apar la taţi în cursul tranziţiei către
paternalitate sunt abia la început.

c) Practica parentalităţii

Prin „practica parentalităţii” desemnăm sarcinile cotidiene pe care părinţii le au de

îndeplinit faţă de copilul lor. Domeniul îngrijirilor materne a făcut, de mai bine de cincizeci
de ani, obiectul unor studii aprofundate. Ar fi poate mai potrivit să spunem îngrijiri
parentale, decât materne, fiindcă nu există nici o îndoială că fiecare părinte are rolul său de
jucat în aceste îngrijiri. Să reamintim că prin îngrijiri înţelegem nu numai îngrijirile fizice, ci
şi pe cele psihice.

La început, obiectul cercetărilor l-au constituit situaţiile de privare sau carenţă de

îngrijiri materne. Referinţa teoretică a fost, într-o primă fază, psihanaliza şi mai ales
modelului sprijinirii [anaclisis], conform căruia legăturile afective pe care copilul le
stabileşte cu anturajul său se construiesc în jurul satisfacerii nevoilor corporale, în special a
nevoii de hrană. La sfârşitul anilor '50, John Bowlby a introdus teoria ataşamentului, după
care copilul are o nevoie de ataşament primar, mai mult sau mai puţin independent de
satisfacerea nevoilor [corporale]. Descoperirea competenţelor nou-născutului vine să
îmbogăţească considerabil înţelegerea modalităţilor prin care se stabileşte comunicarea între
copil şi anturajul său. Recent, a fost propusă noţiunea de interacţiune pentru a descrie
schimburile dintre părinţi şi copii. Astfel, distingem interacţiuni comportamentale, care sunt
observabile şi pot face obiectul unei descrieri obiective, interacţiuni afective, care implică
afectivitatea copilului şi a partenerului său parental, interacţiuni fantasmatice, aspectul
nevizibil şi inconştient al interacţiunilor, dar care le organizează ansamblul interacţiunilor în
funcţie de istoria părinţilor, de funcţionarea cuplului şi de personalitatea mamei şi a tatălui
(S. Lebovici şi M. Lamour).

[...]