III.

FORMAREA CUPLULUI : INTIMITATEA ŞI IUBIREA

INTIMITATEA

Strenberg şi Grajek (apud Iolanda şi Nicolae Mitrofan, 1996) considerau că intimitatea,

alături de pasiune şi cunoaşterea de sine şi a celuilalt, constituie componentele armoniei şi
longevităţii unui cuplu, iar Jacque Salome (2002) punea dezvoltarea intimităţii pe primul loc în
ierarhia aspectelor care contribuie la dezvoltarea unui cuplu.
Intimitatea joacă un rol primordial în existenţa şi dezvoltarea unui cuplu, fiind liantul care
menţine trăinicia legăturii celor doi, dar şi aspectul care favorizează revitalizarea pasiunii
acestora. Intimitatea poate fi privită ca un rezervor cu afectivitate al cuplului, rezervor de lungă
durată, care asigură confortul afectiv al cuplului chiar şi în momentele mai dificile ale acestuia.

La baza unei relatii de cuplu armonioase, profunde si longevive se afla

Intimitatea este elementul central care contribuie la profunzimea şi longevitatea

unei relaţii de cuplu, astfel încât, descifrând ce factori, ce elemente, ce mecanisme-
individuale şi relaţionale stau la baza intimităţii în relaţiile de cuplu putem afla ecuaţia
succesului sau eşecului în relaţiile de cuplu. Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu
înseamnă de fapt cum se realizează intimitatea în cuplu, care sunt aspectele care contribuie la
instalarea şi menţinerea acesteia sau, dimpotrivă, ce împiedică constituirea sau perpetuarea
intimităţii.

Intimitatea reprezintă, cel mai adesea, liantul diadei amoroase şi fundalul pe care iubirea

se poate dezvolta. Înainte ca intimitatea să apară, indivizii trebuie să prezinte anumite

caracteristici personale, care sunt premisele de bază ale formării unei relaţii intime. În

continuare, între indivizi trebuie să apară anumite forme particulare de interacţiune, iar în al

treilea rând, anumite componente situaţionale vor avea un anumit impact asupra apropierii.
 Factorii ce contribuie la aparitia intimitatii sunt atat cei care tin de caracteristicile

individuale, cat si cei interactivi si situationali.

Asadar, atunci cand vorbim despre un model al dezvoltării intimităţii, avem in vedere

interactiunea dintre:

1. caracteristicile individuale ale unei persoane precum: stima de sine pozitivă, acceptarea

unui anumit grad de dependenţă personală, încrederea in ceilalti şi percepţii realiste despre

viata si stilul de ataşament;

2. factori interactivi ce se refera la capcitatea de a intretine interactiuni pozitive, de a face

autodezvăluiri senzitive despre sine, empatia, plăcerea de a fi împreună, capacitatea de

rezolvare a conflictelor şi consensul valoric;

3. factori situaţionali ce tin de spaţiu, timp şi normele privitoare la intimitate.

1. Caracteristicile individuale prealabile

Relaţiile dintre indivizi poartă amprenta personalităţii lor. Comportamentele individuale,

atitudinile, valorile, sentimentele şi percepţiile sunt cruciale în determinarea sau excluderea

intimităţii.

a. Concepţia şi stima de sine pozitivă. Concepţia despre sine se referă la suma tuturor

credinţelor individuale cu privire la propriile atribute. Ea reprezintă o perspectivă subiectivă

rezultând din ceea ce gândim şi simţim despre propria noastră persoană. De aceea, concepţia

despre sine se află în strânsă legătură cu stima de sine a unei persoane. Prima constituie

componenta cognitivă a eului nostru social, cea de-a doua reprezintă componenta lui afectivă.

Stima de sine implică, printre altele, autoevaluarea gradului în care persoana se autoevaluează ca

fiind de încredere, capabilă să iubească, să fie iubită. Experienţele socializatoare din familia de

origine nu predetermină totuşi dezvoltarea nivelului stimei de sine în stadiile ulterioare ale vieţii.
 Pentru ca o persoana sa fie capabila sa-si construisca si sa beneficieze de o relatie

intima, este nevoie sa posede o stima de sine de nivel mediu. Unii

Unii psihoterapeuţi (Freud, 1922; Reik, 1944) au considerat că atracţia

interpersonală şi intimitatea are drept sursă insatisfacţia de sine, în tip ce alţii (Horney,

1939; Sullivan, 1947) au apreciat că atracţia spontană, dezinteresată, resimţită faţă de

cineva (sau apropierea spontană de cineva), are la bază încrederea în propria persoană şi

sentimentul securităţii personale. Se pare că şi unii şi alţii au dreptate doar că, nivelul

ridicat sau scăzut al stimei de sine are efecte diferite asupra procesului dezvoltării atracţiei

şi intimităţii.

b. Acceptarea dependenţei personale. O altă caracteristică prealabilă necesară achiziţiei

intimităţii este recunoaşterea nevoii emoţionale de a fi împreună cu ceilalţi. Ca fiinţe sociale

avem nevoie de compania altor persoane. Independenţa totală este o iluzie, iar dacă cineva o

atinge totuşi, trebuie să plătească preţul totalei singurătăţi. De aceea, conştientizarea dependenţei

sau interdependenţei noastre înseamnă recunoaşterea caracterului nostru uman.

Dependenţa este nevoia de fi iubit necondiţionat şi neîntrerupt, dependentul fiind mai

aproape de trebuinţa de a primi iubirea, decât de aceea de a o oferi. Admiterea dependenţei

personale are drept urmare mai multe funcţii:

1. acceptarea vulnerabilităţii proprii şi a experienţei intimităţii;

2. funcţia de a-l face pe partener să se simtă dorit;

3. fixarea graniţelor libertăţii personale, prin angajamentele şi obligaţiile pe care le

presupune o relaţie.
 Unii indivizi simt mereu nevoia de a-şi controla partenerul, ei obţinând cele mai multe

recompense în momentele în care exercită acest control. În cazul lor, împărtăşirea sentimentelor

reale este percepută ca fiind riscantă deoarece, ea poate conduce la pierderea puterii şi a

controlului asupra celuilalt. Mai mult, dorinţa de a renunţa la control este percepută ca

periculoasă de cei care cred că securitatea lor constă în puterea lor. Dar, inegalitatea puterii în

cuplu poate împiedica apropierea şi dezvoltarea intimităţii dintre parteneri.

c. Încrederea în altul. Încrederea implică sentimentul de siguranţă al unei persoane faţă

de cinstea, credinţa şi/sau sinceritatea altcuiva, ce va acţiona astfel încât să asigure satisfacerea

obiectivelor sale. Ea trece prin încrederea în sine şi reprezintă cadrul care ghidează

raţionamentele de tip cauzal pe care individul le face cu privire la partener şi la reacţiile sale,

filtrul prin care evenimentele dintr-o relaţie sunt percepute şi interpretate (Rempelm, Ross şi

Holmes, 2001). De aceea, ea este şi una dintre cele mai importante trăsături care vor determina

modul în care persoanele interacţionează şi dezvoltarea intimităţii. În lipsa încrederii nu poate

exista nici o relaţie semnificativă. Atunci când afirmăm că avem încredere în cineva noi

sugerăm, mai întâi, că putem face predicţii asupra felului în care cealaltă persoană se va

comporta şi, în al doilea rând, că nu ne aşteptăm ca persoana să ne facă rău intenţionat.

Intimitatea se dezvoltă şi cuplul poate funcţiona optim atunci când încrederea este continuă şi

reciprocă.

d. Percepţiile şi expectanţele realiste. Conştientizarea propriilor sentimente, gânduri şi

comportamente ne permite să le comunicăm celorlalţi informaţii mai acurante despre sine. Dar,

cantitatea de informaţii acurate transmise despre sine variază mult de la o persoană la alta. Din

acest motiv, percepţia corectă a persoanelor este uneori mai facilă, în timp ce, alteori, ea devine

extrem de dificilă. Intimitatea necesită ca partenerii să aibă o percepţie realistă unul asupra
celuilalt şi conştiinţa realistă a relaţiei lor. În lipsa unei percepţii acurate asupra partenerului

său, persoana îl poate idealiza, trecând cu vederea comportamentul negativ şi acţiunile celuilalt,

care pot pune în pericol relaţia.

e. Stilul de ataşament. Modelul ataşamentului primar apare de timpuriu în copilărie.

Astfel, un copil care a fost victima indiferenţei, inconsecvenţei afective, a ostilităţii sau

agresivităţii mamei sale, un copil care nu s-a simţit iubit şi valorizat de mama sa, cu care a avut

relaţii tensionate şi nesatisfăcătoare, va reuşi foarte greu la vârstă adultă să dezvolte un bun nivel

de intimitate cu partenerul său, datorită temerilor şi mecanismelor inconştiente de apărare.

Ataşamentul primar poate cunoaşte, însă, o anumită evoluţie în timp. Unii adulţi – care anterior

au stabilit legături afective slabe, instabile şi insecurizante cu membrii familiei de origine – sunt

capabili să analizeze şi să accepte relaţiile lor din copilărie şi să-şi creeze un nou model interior

al ataşamentului. Indiferent dacă modelul urmat de tânărul adult este

produsul unei re-definiţii sau al ipotezelor precoce, neschimbate, el influenţează aşteptările cu

privire la partener, tipul partenerului ales, atitudinea adoptată faţă de acesta şi stabilitatea relaţiei.

Adulţii puternic ataşaţi, aparţinând stilului securizant, afirmă că au beneficiat de relaţii

afective calde şi stabile în copilărie sau îşi definesc relaţiile actuale ca implicând încredere,

fericire şi prietenie. Ei au tendinţa de a avea încredere în ceilalţi, de a-şi considera partenerul

prieten, iar ca iubiţi, sunt încrezători în reciprocitatea sentimentelor, fiind rareori geloşi.

Adulţilor aparţinând stilului evitant le este teamă de relaţiile apropiate. Ei sunt neîncrezători în

ceilalţi, evită intimitatea, se confesează foarte puţin şi îi acceptă mai greu pe ceilalţi, fiind mai

nefericiţi în relaţiile lor. Adulţii cu un stil anxios sunt nesiguri cu privire la relaţia lor, geloşi şi

au dubii cu privire la reciprocitatea sentimentelor. Viaţa lor afectivă este plină de trăiri extreme,

opuse, au preocupări obsesive şi un libido puternic.

 Hazan (1987) şi Shaver (1990) au evaluat prezenţa celor trei tipuri de ataşament la un

număr mare de subiecţi. Astfel, din cei 600 de subiecţi de vârstă adultă, 56% au considerat că

modelul sau stilul securizant descrie cel mai bine ceea ce simt ei, 25% au ales stilul evitant, iar

19% se descriu ca aparţinând stilului anxios. Rezultatele obţinute de cei doi autori coincid în

mare măsură cu datele obţinute în cazul copiilor.

Collins şi Read (1990) au observat că adulţii care aparţin stilului securizant au tendinţa de

a prefera partenerii cu un stil similar, în timp ce adulţii care aparţin modelelor slabe de ataşament

(evitant sau anxios) nu se preferă între ei. Cele mai nefericite relaţii apar în două situaţii:

1. atunci când femeia aparţine stilului anxios, cuplul este împiedicat să funcţioneze din

cauză că soţia este prea dependentă şi geloasă, caracteristici care displac în mod deosebit

bărbaţilor

2. atunci când bărbatul are un model de tip evitant, se instalează tot o relaţie nefericită,

ceea ce îi confirmă credinţa că mariajul, viaţa de cuplu nu-i va aduce mare lucru. Totuşi,

corelaţiile între modelele de ataşament şi calitatea unei relaţii sau între modele şi

comportamentul partenerilor este, în general, scăzută.

2. Factorii interactivi

a. Schimburile pozitive. În interacţiunile noastre cu ceilalţi, schimburile constau în a oferi

şi a primi recompense şi costuri, iar indivizii diferă mult în abilităţile lor de a realiza schimburi

interpersonale. Unii se focalizează pe „a primi”, iar alţii pe „a da”. Cei care ştiu să facă

schimburi pozitive - să ofere şi să primească, în egală măsură - şi-au interiorizat conceptul de

„cunoaşterea a propriului interes” (Lenski, 1966), fiind capabili să coopereze cu ceilalţi, ţinând

seama şi de interesele lor. Astfel, cei care realizează schimburi bune recunosc că:

1. ceilalţi caută recompense, la fel ca şi ei;

 2. recompensele pot fi obţinute prin/sau de la alţi indivizi;

3. cooperarea cu aceşti indivizi este avantajoasă.

Recompensele pot fi definite prin conceptele de plăcere, satisfacţie şi gratificaţie pe care

o persoană le primeşte (Thibaut şi Kelley, 1959). Dar, semnificaţia atribuită unei anumite acţiuni

poate fi extrem de diferită, de la o persoană la alta. Recompensa cuiva poate reprezenta costul

altcuiva. Dar, în relaţiile intime, indivizii îşi pot gratifica adesea simultan dorinţele. Abilitatea

cuiva de a realiza schimburi pozitive depinde de capacitatea să de a-şi asuma o serie de

angajamente şi de a-şi îndeplini obligaţiile şi responsabilităţile. Cei care întâmpină dificultăţi în

aceste domenii au, în general, probleme în stabilirea relaţiilor apropiate. În plus, relaţiile intime

au şanse mai mari de a se dezvolta atunci când partenerii realizează echilibrul recompenselor.

b. Autodezvăluirea reciprocă. Autodezvăluirea poate cunoaşte mai multe niveluri, de la

cele mai superficiale şi până la cele mai profunde, de la stereotipuri sau clişee verbale, fapte,

opinii şi până la sentimente. Adâncimea sentimentelor comunicate partenerului reprezintă,

probabil, cel mai important element din dezvoltarea intimităţii. De aceea, apropierea necesită

relevarea celor mai personale gânduri şi sentimente, împărtăşirea celor mai intime secrete.

Desigur, cu cât autodezvăluirea creşte mai mult în profunzime, cu atât pot să apară şi mai multe

riscuri. Deşi este adevărat faptul că prezentarea sinceră şi profundă facilitează înţelegerea,

sensibilitatea şi empatia dintre parteneri, există şi riscul apariţiei dezacordurilor şi conflictelor.

De aceea, auto-dezvăluirea adecvată este şi flexibilă. Aceasta presupune abilitatea persoanei de

a-şi ajusta nivelul dezvăluirii în funcţie de solicitările momentane, interpersonale şi situaţionale.

Importanţa ei în cadrul relaţiilor intime rezidă în relevarea gradului în care indivizii sunt

similari, a nevoilor celuilalt şi a gradului în care acesta este de acord sau deviază de la sistemul

de valori al partenerului-confesor, de la standardele etice şi morale.

 c. Empatia mutuală. Indivizii mai puţin empatici tind să fie preocupaţi cu propriile lor

nevoi, emoţii sau sentimente, iar cuplurile în care empatia mutuală este slabă, partenerii nu vor

ajunge la înţelegerea acurată reciprocă şi de aceea vor fi mai îndepărtaţi afectiv. Cei care au

studiat empatia au subliniat faptul că atunci când ea se realizează într-o singură direcţie, apare ca

fiind mai puţin eficientă. În trăirea empatică mutuală se poate constata o potenţare a capacităţilor

empatice medii ale indivizilor, conducând la mai buna comunicare şi înţelegere reciprocă.

d. Compania plăcută. Partenerii intimi resimt plăcerea de a realiza activităţi comune

numeroase. Ea nu se rezumă la petrecerea timpului împreună, ci implică apropierea fizică şi

afectivă, împărtăşirea lumii interioare a celuilalt, cu stările sale afective, cu speranţele şi temerile

sale. Multe cupluri căsătorite resimt activităţile agreate de ambii soţi ca pe o provocare, dar

repetarea lor le transformă adesea în rutină.

Dar, pentru dezvoltarea intimităţii, cuplul trebuie să descopere şi să realizeze activităţi plăcute şi

interesante pentru ambii soţi, separat de restul familiei (Margolin, 1982).

e. Rezolvarea conflictelor. Dacă o mare parte a timpului pe care o familie îl petrece

împreună este consumată în cadrul conflictelor şi schimburilor negative, intimitate nu se poate

dezvolta. Jignirile, resentimentele sau furia nu creează terenul fertil al sporirii apropierii afective.

Totuşi, unele conflicte sunt inevitabile, iar întrebarea care se pune este aceea privind modul lor

optim de gestionare, în scopul menţinerii intimităţii. Dacă soţii reuşesc să rezolve cu succes

probele lor, sentimentul de apropiere se menţine, putând chiar să crească. Cei care fac faţă

conflictelor sunt nu numai capabili să discute fiecare aspect al problemei cu care se confruntă, ci

pot şi să acţioneze astfel încât să se producă o schimbare dezirabilă de comportament (G.

Margolin, 1982). Pentru iertarea unor greşeli sau răniri este nevoie de un

anumit nivel al securităţii personale şi al stimei de sine a membrilor familiei.

 f. Consensul valorilor. Valorile, scopurile, aşteptările şi priorităţile similare facilitează

comunicarea, empatia şi sensibilitatea dintre parteneri. Cercetătorii au sugerat chiar faptul că,

atitudinile şi valorile împărtăşite pot fi mai importante în succesul unei relaţii decât natura

particulară a acestora.

Comparând cuplurile premaritale care împărtăşeau atitudinile tradiţionale privind rolurile

de gen, cu cele care prezentau atitudini liberale, Hill, Rubin &. Peplau (1976) au concluzionat că

nu există diferenţe semnificative între nivelul satisfacţiei prezente în cele două tipuri de cupluri

premaritale sau ceea ce priveşte rata dizolvării lor. Consensul atitudinal este deci important.

3. Factorii situaţionali

Dintre factorii situaţionali care afectează relaţiile interpersonale, timpul, spaţiul şi

normele culturale sunt factorii asupra cărora individul poate exercita un control relativ scăzut.

Spre exemplu, normele culturale pot încuraja sau descuraja intimitatea, pot influenţa alegerea

persoanei cu care relaţia apropiată poate fi stabilită şi modul de comportament în acest context.

Aceşti factori nu sunt suficienţi, prin ei înşişi, pentru apariţia intimităţii, mai ales atunci când

există un deficit al condiţiilor individuale sau al factorilor interactivi.

a. Factorii spaţiali. Proximitatea este des invocată printre condiţiile necesare alegerii

partenerului intim şi formării cuplului. Mai întâi, este nevoie de o proximitate fizică a

persoanelor, deşi în condiţiile dezvoltării tehnologiei comunicării la distanţă şi a călătoriilor

rapide, distanţele fizice apar ca fiind mai mici. Totuşi, lipsa continuităţii contactului, evidentă în

relaţiile la mare distanţă, împiedică dezvoltarea intimităţii. Pe de altă parte, apropierea spaţială

prea mare (în cadrul aceleiaşi locuinţe) poate, la rândul ei, avea efecte negative asupra calităţii

relaţiei interpersonale.
 Un alt aspect, conex al proximităţii, este nevoia de izolare a cuplului. Pentru dezvoltarea

intimităţii, diada trebuie să dispună de un spaţiu privat, în care să poată dezvolta şi savura

interacţiuni plăcute complete. Cuplurile pot fi împiedicate să se dezvolte şi să funcţioneze, în

condiţiile prezenţei permanente în preajma lor a părinţilor, copiilor sau a altor persoane.

b. Timpul. Istoria comună a existenţei în cuplu le procură partenerilor baza comună a

experienţelor pe care ei îşi pot clădi relaţia afectivă. Pentru a avea o relaţie afectivă apropiată,

avem nevoie de un partener cu care să fi împărtăşit o mare parte din viaţa noastră adultă, atât

crizele cât şi succesele. Nu există intimitate care să survină brusc. Evoluţia ei este lentă şi,

uneori, dureros atinsă. Ea necesită o investiţie în timp, iar persoanele cu grade diferite de

maturitate sau de vârste diferite pot cunoaşte dificultăţi în realizarea intimităţii. Un alt factor

legat de timp este ritmul veghe-somn al partenerilor unei diade.

c. Normele privind intimitatea. În dezvoltarea relaţiilor intime, subestimăm adesea rolul

valorilor socio-culturale şi al rol-status-urilor (specifice unei culturi sau sub-culturi) în

determinarea persoanelor cu care stabilim relaţii apropiate şi a modului în care reacţionăm faţă

de acestea. Cu toate acestea, normele dintr-o cultură pot influenţa pozitiv sau negativ dezvoltarea

intimităţii. Normele privind apropierea fizică (atingerea), echilibrul puterii între bărbaţi şi femei,

comunicarea interpersonală, partenerul intim adecvat (legitim) etc. influenţează intimitatea

diadei.

Potrivit ierarhiei trebuinţelor, elaborată de Maslow (1970), factorii sociali şi economici

din mediul de viaţă al unei persoane determină în ce măsură nevoia de iubire şi intimitate va

deveni o prioritate. Dacă satisfacerea nevoilor de bază, fiziologice şi de securitate, a fost

asigurată, atunci şi numai atunci o persoană va fi capabilă să caute şi satisfacerea nevoii de

intimitate.
 Intimitate şi iubire

Intimitatea poate fi considerata acel cadru în care iubirea se poate cristaliza, la fel cum,

iubirea poate reprezenta contextul în care intimitatea poate deveni tot mai profundă.

Proximitea lor şi puternicele lor interacţiuni au făcut ca, noţiunile de iubire şi intimitate

să fie interschimbate, fapt care generează, deseori, confuzia în privinţa semnificaţiei lor.

Deosebirea principala dintre ele este aceea ca intimitatea poate fi dezvoltata numai intre doua

persoane, pe cand iubirea este o atitudine personala, individula. Iubirea poate fi traita si in

absenta unui partener activ, pe cand intimitatea este intodeauna interactiva, relationala.

Nu orice sentiment romantic, fie el şi reciproc, presupune existenţa intimităţii. Intimitatea

implică existenţa interdependenţei sau a dependenţei mutuale, pe când iubirea implică

dependenţa, care poate fi reciprocă, dar nu în mod obligatoriu.

Iubirea poate fi reciprocă dar şi unidirecţională, ca în dragostea necondiţionată sau în

iubirea platonică. Intimitatea implică întotdeauna reciprocitate, recompense oferite şi primite.

Iubirea poate exista fără prea mult schimb şi chiar fără angajare personală (ca în cuplul de tip

Tristan şi Isolda). În plus, dacă sentimentul iubirii poate spori în urma respingerii de către

persoana iubită, acest lucru nu se întâmplă niciodată în cazul intimităţii.

Iubirea poate să apară brusc, ca în dragostea la prima vedere, şi poate să dispară la fel de

rapid. De aceea, orice angajament amoros poartă amprenta acestei particularităţi a sentimentului

iubirii. Receptorul iubirii poate conta pe o securitate condiţionată. Dimpotrivă, intimitatea

necesită timp îndelungat pentru a se constitui şi dezvolta, fiind atinsă în cadrul unui proces care

implică angajament, implicare şi încredere. Rezultatul lui final este o securitate mai mare decât

aceea bazată tipic pe iubirea pasională.

 În mod deosebit, trebuie realizată distincţia dintre iubirea romantică sau pasională şi

intimitate. Cea dintâi implică, cel puţin într-o anumită măsură, şi aspectul (sau scopul)

sexualităţii. Intimitatea nu include în mod necesar activitatea sexuală şi nu generează reacţii

fiziologice (cum ar fi creşterea ritmului cardiac, a celui respirator etc.) la fel de intense ca în

iubirea romantică.

Dacă în iubire cineva poate fi romantic chiar şi cu o fantezie sau un vis, aceasta este

imposibil în cazul intimităţii. Fiind un „tren emoţional de mare viteză”, în iubirea romantică

indivizii îşi pot „pierde uşor capul”. În acest caz, ia naştere o „obsesie cognitivă” care nu apare în

intimitatea bazată pe sentimentul prieteniei sau camaraderiei. Intimitatea este mai relaxată, mai

consistentă şi mai mult controlată conştient.

Este posibil ca cineva să iubească fără a trăi intimitatea cu persoana iubită. Probabil că,

majoritatea indivizilor iubesc un număr mai mare de persoane decât cele cu care sunt intimi. De

altfel, iubirea poate fi exprimată într-un mod non-intim, de către persoane care nu sunt intime.

Prin urmare, intimitatea poate să aibă sau nu la bază sentimentul iubirii. Opusul iubirii este apatia

şi indiferenţa, în timp ce, opusul intimităţii este lipsa contactelor diadice, însingurarea şi izolarea.

Intimitatea fizică şi psihică, construită în timp, poate favoriza instalarea iubirii. Dar,

iubirea poate să apară şi timpuriu într-o relaţie, iar în urma sporirii ei, intimitatea emoţională să

devină unul din rezultatele ei.

Viaţa umană este îmbogăţită atât prin experienţa singurătăţii sau intimităţii cu sine, cât şi

prin intimitatea cu „celălalt semnificativ” sau prin intimitatea extinsă cu alte cupluri.