Rana narcisică – cum cresc copiii care nu s-au simțit iubiți de părinti

Ce este rana narcisică?

Când am vorbit despre tulburarea borderline am atins puțin motivul pentru care ai
putea fi tentat să intri și să rămâi într-o relație cu un partener abuziv. Este însă nevoie
de o discuție separată a acestui subiect pentru că lucrurile nu sunt simple. De ce ai sta
totuși într-o relație care îți face rău, chiar după ce te-ai lămurit fără nici o urmă de
îndoială că acea relație îți face rău?

Răspunsul este rana narcisică. Rana narcisică este ceea ce duce toată viața cu sine o
persoană care, în copilărie, a simțit că nu este iubită sau dorită de propriii părinți.
Termenul de rană narcisică a fost introdus de Freud în 1920.

Există psihologi care privesc subiectul rănii narcisice din perspectivă situațională și
consideră că rana narcisică se produce atunci când un eveniment (și mai ales o
persoană) amenință să dezvăluie adevărul: acela că narcisicul nu este deloc atât de
puternic, important sau valoros precum se crede. Vorbim de o amenințare percepută de
narcisic, nu neapărat de una reală, și vorbim de „adevărul” subiectiv al narcisicului,
acela că nu se consideră în esență demn de admirația pe care o pretinde. În realitate este
foarte posibil ca narcisicul să fie întradevăr demn de admirație însă percepția asupra
propriei personalități este deformată de convingerile sale personale.

Personal, nu împărtășesc acest punct de vedere. Consider că rana narcisică este un unic
eveniment traumatic (chiar dacă poate fi împărțit cronologic în mai multe etape) și că
toate evenimentele ulterioare nu produc răni narcisice noi ci redeschid rana inițială.
Acest lucru survine atunci când mecanismele de coping ale persoanei cedează, dintr-un
motiv sau altul.

James Frosch, profesor de psihiatrie la Harvard Medical School, are și el o opinie

similară însă o formulează puțin mai dramatic: „Existența însăși este o rană narcisică.
Este realizarea timpurie că ceilalți sunt separați de noi și că, din acest motiv, este posibil
să nu ne răspundă dorințelor și nevoilor noastre. Este agonizanta descoperire ulterioară
că persoanele de care ne pasă și de care avem nevoie vor muri într-o zi, iar noi vom avea
același sfârșit”.

Ceea ce spune are însă un fundament extrem de serios: rana narcisică este despre
nevoile și dorințele fiecărei persoane și, mai ales, despre nesatisfacerea
acelor nevoi în copilărie, de către părinți ( în special de către mamă).

Ceea ce înseamnă că aproape toți oamenii au, într-o măsură mai mică sau mai mare, o
rană narcisică. Credeai că articolul nu e despre tine și ți-ai spus că îl citești doar din
curiozitate?

Este important de făcut o precizare în acest punct: doar pentru că ai o rană narcisică nu
înseamnă că suferi de tulburarea narcisică de personalitate. Evită să cazi în capcana
sindromului studentului la medicină care, pe măsură ce citește despre diferite afecțiuni
și simptomatologia lor, crede că suferă de fiecare dintre ele. Diagnosticul se pune doar
de către un specialist, nu după ce ai citit un articol.

Rana narcisică nu este tipică doar narcisicului și stă în fapt la baza tuturor tulburărilor
de personalitate de categorie B: antisocială, narcisică, borderline sau
histrionică iar uneori și C: evitantă, codependentă sau obsesiv-compulsivă
(însă mai ales codependentă).

Cum apare rana narcisică?

De la naștere și până la vârsta de aproximativ doi ani, orice copil este complet
dependent de mama sa și o consideră o prelungire a sa. În această perioadă mama este
privită ca fiind omnipotentă și, ca atare, capabilă să aibă grijă de toate nevoile copilului.
Când copilul plânge iar mama îl alăptează, acesta învață două lecții importante:

 că el, copilul, este important pentru mama sa

 că poate să exercite acțiuni asupra lumii din jurul său, acțiuni care produc
consecințe sau rezultate (de exemplu, este hrănit pentru că plânge)
Pe lângă necesități de ordin fizic precum hrana, copilul are nevoie și de hrană
emoțională. Din punctul său de vedere, mama trebuie să simtă când are nevoie de acest
lucru și să răspundă pozitiv acestor nevoi, indiferent de propria sa stare sa fizică sau
emoțională.

Când aceste nevoi primare nu sunt satisfăcute, se întâmplă două lucruri:

 copilul rămâne blocat în această etapă

 dezvoltă o rușine profundă legată de convingerea că nu este demn de dragoste și
nu este capabil să se descurce în lume

Din acest punct încolo copilul, și mai târziu adultul, va avea nevoie de două lucruri:

 o sursă narcisică: adică oameni care să-i hrănească toate aceste nevoi neîmplinite
(iar modul în care decide să procure această resursă va decide elementele
patologice ale personalității sale)
 un mecanism de apărare împotriva rușinii profunde din interiorul său

De exemplu, narcisistul exhibiționist obține ceea ce are nevoie prin utilizarea unui
număr mare de oameni care să-i ofere mult dorita atenție și adorație și prin evitarea cu
orice preț a rușinii.

Narcisistul ascuns rezolvă nevoia prin atașarea de o persoană și proiectarea rușinii

asupra altora. Proiecția presupune criticarea fără milă a partenerului sau copiilor săi.
Narcisistul ascuns va căuta un partener pe care fie îl poate adora sau care îl va adora,
prin intermediul căruia va căuta să retrăiască povestea copilului neajutorat sau a mamei
denaturate. Se va atașa de acest partener cu toată energia de care dispune. Aproape
întotdeauna, se va atașa și de cel puțin unul dintre copiii săi, întrucât relația adultă este
imposibil să-i satisfacă integral nevoile infantile de atenție și afecțiune.

Perpetuarea rănii narcisice

O mamă cu rană narcisică o va perpetua în copiii săi, dacă nu depune efortul necesar
pentru a se vindeca. Principala modalitate prin care se produce această perpetuare este
devalorizarea nevoilor și a personalității copiilor.

Devalorizarea nevoilor de atașament este cea mai întâlnită formă. De exemplu, mama
pleacă de acasă și lasă copilul de 3 ani singur, spunându-i că se va întoarce după un
anumit timp. Copilul nu știe să citească ceasul sau mama întârzie: pe măsură ce trece
timpul anxietatea copilului se amplifică tot mai mult și, de la plâns, trece la strigăte
disperate după mamă. Aceasta revine acasă și găsește copilul cuprins de o panică
generalizată. În loc de a recunoaște efectul acțiunilor sale asupra copilului, mama îi
reproșează felul în care s-a simțit și îi spune că trebuia să știe că se va întoarce. În acest
fel, mama nu doar ignoră starea emoțională a copilului dar îi provoacă și rușine pentru
nevoia sa de atașament. Mama de fapt ascunde și ea o durere legată de separare și o
rușine pentru că și-a lăsat copilul singur și pentru că nu este capabilă să răspundă
adecvat nevoilor sale. Copilul însă nu înțelege toate aceste implicații și învață doar că nu
ar trebui să aibă nevoie de mama sa.

Alte tipuri de devalorizare sunt cea intelectuală, cea fizică, cea sexuală și cea a
creativității.

Efectele emoționale ale rănii narcisice

Un copil căruia eforturile de adaptare la lume i-au fost subminate de părinte crește cu o
dezamăgire care se reflectă în dependențe, anxietate și depresie, precum și într-o
senzație generalizată de lipsă de direcție în viață. Efectele mai pot include fie relații
romantice nepotrivite (cu parteneri căsătoriți, prea în vârstă sau prea tineri, abuzivi,
indisponibili emoțional și așa mai departe) și pasagere, fie o lipsă completă a acestui tip
de apropiere. Copilul rănit ar putea să devină o persoană extrem de competentă
profesional însă va descoperi, în cele din urmă, că obținerea succeselor profesionale nu
îi rezolvă problema lipsei unui scop în viață. Astfel, sentimentul de lipsă de direcție va fi
amplificat și mai mult. Persoanele care se dedică exclusiv carierei (spre exemplu femeile
care renunță la a avea copii în favoarea carierei) sunt persoane cu o rană narcisică
profundă. Din păcate, de multe ori acel moment de realizare a faptului că succesul
profesional nu este răspunsul la problemele cu care se confruntă vine târziu, la o vârstă
la care întemeierea unei familii devine problematică.

Cu toate că părintele este cel care a suprimat dorința de a crește în copil, această lipsă de
susținere trăiește acum în copilul devenit adult, când persoana care are rana narcisică a
devenit sursa propriei sale descurajări. Persoana nu poate să înțeleagă ce i s-a întâmplat
de una singură și folosește negarea pentru a nu fi nevoită să confrunte realitatea propriei
vieți: aceea că părintele său nu i-a oferit ceea ce avea nevoie în copilărie. Negarea însă
împiedică și vindecarea și doar prin scurt-circuitarea acestui mecanism de apărare
persoana poate să depășească acest blocaj. Demontarea negării și a mecanismelor de
apărare nu se poate face decât prin terapie.

Câteva reacții emoționale la rana narcisică

Persoanele cu rană narcisică au diverse reacții legate de aceasta: unii oameni dezvoltă
fantezii (și chiar gândire magică) în care își imaginează că nu există separare. Poate că ai
auzit ideea asta pe la diverși guru spirituali, că noi, toți oamenii, suntem unul. Dacă ți s-
a părut o idee atrăgătoare, cel mai probabil ai o rană narcisică ce răspunde la această
idee. Seducția vine din promisiunea că, astfel, separarea de părinte nu mai este o
problemă și durerea provocată de această separare poate fi suprimată.

O altă variantă a acestei idei este fantezia sufletului pereche, cu care persoana speră să
fuzioneze complet la un moment dat, atunci când se vor întâlni. Este de fapt dorința de a
se reuni cu mama și, cât timp este menținută, împiedică formarea unui cuplu adult și
funcțional. Cuplurile adulte nu fuzionează complet unul cu celălalt: ceea ce se întâmplă
este că relația adaugă elemente peste individualitatea fiecăruia, iar cuplul nu suprimă
nicidecum individualitatea fiecăruia dintre parteneri.

Alte reacții emoționale frecvente la rana narcisică sunt rușinea, sentimentul de

neajutorare, umilința, furia și auto-învinovățirea.

Persoanele cu rană narcisică simt frecvent că s-au dezamăgit pe ei înșiși sau că alte
persoane le-au dezamăgit. Dezamăgirea provine din confruntarea aspirațiilor copilărești
și nerealiste de fuzionare afectivă cu realitatea. Frosch spunea că „pacienții caută
înfrigurați idealul, pentru că nu pot tolera limitările realității. Din acest motiv
experimentează o frustrare cronică”.

Așa, și?

Am ținut să scriu despre aceste lucruri pentru a-ți spune că nu este obligatoriu să te
simți așa tot restul vieții iar vindecarea este posibilă. Va fi de durată pentru că va trebui
să demontăm toată mitologia pe care ai creat-o în jurul copilăriei tale, a relației cu
părinții și relațiilor intime în general. Este posibil însă să nu trăiești toată viața cu acel
sentiment de gol interior.

Vrei să înveți cum să te eliberezi definitiv de gelozie?

„Înconjurat de flăcările geloziei, gelosul sfârșește, asemeni scorpionului, prin a întoarce
acul înveninat împotriva lui însuși”. Friedrich Nietzche, Așa grăit-a Zarathustra

Poate știi deja că gelozia distruge mai multe relații decât infidelitatea. Cu alte cuvinte,
ideea că am putea fi trădați cântărește adesea mai mult decât realitatea ca acel lucru
chiar să se fi întâmplat. Este aproape imposibil să nu te fi confruntat cu gelozia în istoria
relațiilor tale personale: dacă nu ai simțit niciodată gelozie, cel puțin unul sau mai mulți
dintre partenerii tăi a manifestat-o.

Și totuși, care e adevărul despre gelozie? E bună, e rea, distruge relații sau le întărește?
În cele ce urmează vom discuta pe larg subiectul.

Mai întâi, să vedem cu ce avem de-a face.

Ce este gelozia
Gelozia este în primul rând o utilizare neconstructivă a imaginației, iar imaginația ne
poate ușor păcăli că este realitate. Creierul uman nu face de fapt diferența între real și
imaginar decât prin învățare și experimentare. Aceste procese dezvoltă un filtru prin
care judecăm dacă ne putem baza sau nu pe propriile percepții însă acest filtru rămâne
mereu extrem de fragil și vulnerabil: ca dovadă că este așa, este suficient să îți aduci
aminte de percepțiile false pe care le ai tot timpul, când „ți se pare” că ai văzut sau auzit
ceva. Sau atunci când ai un coșmar și ești convins că visul este real până când te trezești
(sau până când realizezi, în vis și fără să te trezești, că este doar un vis).

Cam la fel funcționează și gelozia: scenariile care o declanșează sunt toate compuneri
proprii, se dezvoltă în mintea ta iar tu te comporți ca și cum ar fi reale. Așa că, dacă
toată ziua te-ai gândit cum partenerul tău flirtează cu alte persoane la serviciu, când
ajunge acasă nu-ți mai pierzi timpul cu nimicuri și treci direct la acuzații: „unde ai fost,
ce-ai făcut și, mai ales, cu cine”.

Gelozia mai este și o profeție auto-împlinită, adică „de ce ți-e frică de-aia nu scapi”.
Gelozia întrerupe comunicarea deschisă în cuplu, distruge încrederea dintre parteneri și
furnizează un teren propice pentru ca cei doi să se rănească reciproc. Aceste elemente
destabilizează profund relația și, chiar dacă infidelitatea nu era o amenințare reală până
atunci, devine o opțiune din ce în ce mai tentantă. În definitiv, dacă tot e acuzat de ceva,
parcă ar fi o idee bună să simtă și beneficiile, nu doar să plătească prețul.

Nu în ultimul rând, gelozia este un sentiment incapacitant (asemeni furiei) care

dezechilibrează profund buna funcționare a persoanei care o trăiește. În cadrul unor
experimente de percepție la care au participat persoane geloase, s-a demonstrat că
vederea periferică este drastic redusă în momentul în care persoana simte gelozie.
Această „îngustare” a câmpului perceptiv este asemănătoare celei care se petrece în
momentele de furie extremă, când„nu mai vezi nimic în jur” în afară de cauza furiei tale.
Astfel, gelozia poate să te facă să te comporți într-un mod pe care mai târziu să îl regreți.
Din acest motiv, consider gelozia drept unul dintre cele mai dăunătoare sentimente pe
care le poate trăi cineva.

Tipuri de gelozie
Cele mai des întâlnite tipuri de gelozie sunt următoarele:

1. Gelozia reactivă: după ce afli că partenerul a fost infidel sau în urma altor factori
declanșatori (vezi secțiunea următoare).

2. Gelozia suspicioasă: atunci când începi să te îndoiești de fidelitatea partenerului și

scade încrederea în el. Simți asta fără vreun argument concret, ceea ce diferențiază
gelozia suspicioasă (fără motiv) de cea reactivă (bazată pe unele semnale, chiar dacă
foarte vagi).

3. Gelozia retroactivă: legată de informații din trecutul partenerului. Bărbații tind să

fie mai geloși pe foști parteneri ocazionali (pentru că percep acest lucru ca un indiciu că
partenera este capabilă de infidelitate – ceea ce, din perspectivă evoluționistă, crește
șansele ca ei să ajungă să crească copilul altui bărbat) iar femeile tind să fie mai geloase
pe fostele partenere față de care partenerul a fost atașat emoțional (pentru că astfel
crește riscul ca acel bărbat să se reatașeze de acele partenere și, în perspectivă
evoluționistă, să le lase să crească singure copiii concepuți împreună).

4. Gelozia delirantă (o întâlnești sub diferite alte denumiri în literatura de

specialitate: gelozie morbidă, gelozie patologică sau sindromul lui Othello): atunci când
gelozia atinge paroxismul și începe să semene tot mai mult cu o obsesie. Te comporți tot
mai irațional și disperat, cu toate că partenerul nu ți-a dat motive reale pentru a fi gelos.
Orice incident irelevant este pentru tine o dovadă de netăgăduit a infidelității
partenerului și refuzi să îți schimbi părerea chiar și atunci când ești confruntat cu dovezi
care contrazic suspiciunile tale. Cel care suferă de gelozie delirantă de obicei își acuză
partenerul de infidelități multiple (cu mai multe persoane). Consecințele sunt grave: de
obicei ambii parteneri dezvoltă boli cronice sau dependențe de substanțe și există un
risc sporit de violență domestică. Cei care suferă de gelozie delirantă sunt de obicei
foarte preocupați de viața altor persoane (și tind să încalce limitele bunului simț și să
invadeze intimitatea altora), pentru că vor cu orice preț să evite propria realitate.
Oricare ar fi forma în care se prezintă, gelozia are același tipar de desfășurare și cauze de
apariția. Formele de mai sus se deosebesc numai prin ceea ce declanșează inițial gelozia
și prin intensitatea trăirilor.

Factori declanșatori ai geloziei

Chiar dacă nu ai fost gelos până acum, situațiile următoare au potențial să îți provoace
oricând sentimente de gelozie.

1. Trecutul: atunci când afli detalii din trecutul partenerului care nu îți convin sau
atunci când acesta îți povestește cu prea multe detalii ce s-a petrecut în relații
anterioare.

2. Comportamentul suspect: dacă partenerul se ascunde de tine, dacă pleacă din

cameră atunci când răspunde la telefon sau dacă e încă în relații bune cu foste iubiri.
Dacă atunci când intri în cameră partenerul închide repede telefonul sau calculatorul,
asta te poate face suspicios.

3. Rivalitatea: un concurent atrăgător sau perceput ca superior te poate face gelos, mai
ales atunci când manifestă interes față de partenerul tău.

4. Istoria familială: dacă tatăl tău a înșelat-o pe mama ta (sau invers), asta îți poate
afecta încrederea pe care o ai în oameni în general.

5. Bârfe: dacă auzi sau afli că altcineva, dintr-un alt cuplu, a înșelat, asta te poate face
suspicios în privința propriului partener, pentru că îți reamintește că unii oameni nu
sunt demni de încredere.

Cauzele geloziei

Gelozia poate avea mai multe cauze, cel puțin aparent. Suntem adesea tentați să credem
că sursele geloziei sunt evenimente exterioare nouă, însă sursa reală a geloziei este
exclusiv interioară. Adu-ți aminte ce spuneam despre filtrul prin care treci informațiile
și astfel faci diferența între real și imaginar: acel filtru este interior și nu depinde de alte
persoane sau evenimente.

Din punct de vedere psihologic și psihodinamic, sursa geloziei este complexul de

inferioritate. Complexul de inferioritate este o stare de neacceptare de sine, de
nemulțumire față de sine, cuplată cu o credință că ceilalți sunt mai buni decât noi. Adler
considera că sentimentul de inferioritate este ceva trăit de toți oamenii și că unul dintre
principalele scopuri ale omului este depășirea acestui sentiment și tinderea către o
poziție de superioritate. Chiar dacă eu nu cred că teoria stă în picioare în absolut toate
situațiile, în cazul geloziei explicația este pertinentă. Mai precis, gelozia ascunde
sentimente mai profunde și mai dăunătoare, precum rușine, nesiguranță și posesivitate.

La acestea se adaugă o tendință nesănătoasă a individului de a rămâne blocat în stadiul

auto-critic. Monologul interior în cazul gelosului este negativ și distructiv, nicidecum
încurajator. Acele lucruri critice pe care ți le spui au potențialul de a fi mult mai
dăunătoare și mai reale decât amenințarea infidelității în sine. Infidelitatea îl împlică și
pe celălalt, gelozia în schimb este despre părerea proastă pe care o ai despre tine însuți.
Gânduri precum „oamenii nu sunt de încredere”, „toți bărbații înșeală”, „toate femeile
vor bani”, „nimănui nu îi pasă cu adevărat de mine” reflectă de fapt părerea ta despre
tine însuți, și anume că nu ești demn de afecțiune.

Această voce interioară își are originea în copilărie, în experiențe umilitoare sau
traumatizante în urma cărora ai tras concluzii despre cum ești tu. Originea vocii este cel
mai adesea unul sau ambii părinți. Dacă ai fost permanent criticat de un părinte pe care
părea că este imposibil să îl mulțumești, atunci ai fi putut trage concluzia că este ceva în
neregulă cu tine, că ești rău sau incapabil să te descurci în viață. Dacă părintele te-a
ignorat, ai fi putut trage concluzia că ești nedemn de atenție.

Cu toate aceste idei pornești în viață și le duci cu tine permanent, inclusiv în relațiile pe
care le ai cu alte persoane. Părintele deseori nu mai este acolo să te critice dar tu ai
interiorizat deja vocea critică și o porți cu tine peste tot. Nu mai ai nevoie să fii abuzat
din afară pentru că te abuzezi singur ori de câte ori ai ocazia. Vocea părintelui a devenit
monologul tău interior.
Această voce critică acoperă monologul tău interior real și a făcut asta pentru că, inițial,
a provenit de la o figură autoritară: în primii ani de viață, autoritatea supremă a unui
copil este părintele. Înlăturarea acestei voci permite vocii tale interioare reale să se facă
auzită. Însă această eliberare se produce prin psihoterapie pentru că tu ai trăit atât de
mult timp cu vocea părintelui în capul tău încât nu mai faci diferența între ce crezi tu și
ce ți-au spus alte persoane: crezi că acele idei critice despre tine sunt ale tale, cu toate că
nu este așa. De-asta nu funcționează alte tehnici, precum să îți repeți zilnic ce persoană
minunată ești: pentru că, oricât ți-ai repeta asta, vocea părintelui e mai puternică și nu
vei crede noile judecăți de valoare.

Cei mai mulți oameni nu sunt conștienți de rușinea profundă care există în ei înșiși.
Trădarea și respingerea care uneori apare în relațiile de cuplu este pusă întru totul pe
seama celuilalt și a ceea ce a făcut însă aceste situații declanșează în fapt sentimentul
rușinii, învățat din copilărie, și reamintesc persoanei că trebuie să fie ceva foarte în
neregulă cu ea din moment ce a fost trădată, respinsă sau înșelată.

La fel cum, în copilărie, acea persoană nu și-a pus nici un moment problema că ar putea
fi ceva în neregulă cu părintele, tot așa acum, ca adult, prima idee care îi vine în cap este
că e ceva în neregulă cu propria persoană. Chiar dacă apare furie în urma geloziei sau
trădării, furia este de fapt îndreptată spre sine, indiferent de ce susține persoana.

Cum te poți elibera de gelozie

Te poți elibera de gelozie dacă mai întâi înțelegi și accepți că acest sentiment are în
primul rând legătură cu tine și cu modul în care te vezi și te raportezi la tine. Când
cineva este gelos și încearcă să controleze comportamentul celuilalt în ideea că astfel va
fi mai puțin gelos, acea persoană nu își asumă responsabilitatea pentru propriile trăiri.
Nu este problema celuilalt că ești tu gelos, ci a ta. A-i spune să nu facă ceva ca să nu te
facă gelos înseamnă că încerci să-i controlezi comportamentul. Acesta este scopul tău de
fapt, nu să nu mai fii gelos. Dacă celălalt acceptă târgul, deschide o portiță pentru
nenumărate alte cerințe, din ce în ce mai absurde.
Dacă te simți nesigur pe tine, acest lucru vine din ideea distorsionată că nu ești suficient
de bun. Ai ajuns să crezi că această idee ești chiar tu, nu că este de fapt doar o imagine
pe care o ai despre tine. Ca atare, te aștepți în permanență să fii respins și trădat. Într-
un fel, chiar cauți aceste sentimente pentru a-ți confirma credința.

Pentru a compensa această imagine, creezi alta, exagerat de bună. Este modul în care îți
dorești să te vadă ceilalți. Nu te-ai schimbat, doar ai creat o imagine cu care să poți
înlocui imaginea inițială negativă. De fapt, ambele imagini sunt false, singura diferență
este că sentimentul care te încearcă atunci când te concentrezi pe una dintre ele. De
obicei, te concentrezi pe cea pozitivă, însă orice mic semn de îndoială cu privire la relația
de cuplu te readuce față în față cu imaginea negativă.

Ca să te poți elibera de gelozie trebuie să înțelegi că ambele imagini sunt false. Tu nu ești
imaginile din capul tău.

Imaginea pozitivă ai construit-o din caracteristici pe care tu consideri că femeile sau

bărbații le consideră atrăgătoare. Atunci când primești atenție sau afecțiune presupui că
acest lucru se întâmplă din cauza imaginii pozitive pe care o proiectezi și asta îți
provoacă sentimente plăcute precum acceptare, iubire, fericire. Ce nu vezi este că tu ești
sursa acestor sentimente, nu faptul că altcineva ți-a dat atenție. Când proiectezi
sentimente pozitive, sunt șanse mari ca acele sentimente să primească un răspuns
similar din partea celorlalți. La fel se întâmplă atunci când proiectezi sentimente
negative.

Ca atare, ideea că altcineva „te face fericit” sau că „ai nevoie de cineva ca să fii fericit”
este o iluzie. Dacă înțelegi că tu ești sursa acestor sentimente, nu mai depinzi de
altcineva pentru a te simți bine și, mai important decât atât, nu mai dai vina pe altcineva
atunci când te simți rău.

De multe ori înțelegem gelozia ca o teamă de a nu-l pierde pe celălalt. Adevărul este însă
că teama cea mai mare este să nu te confrunți cu imaginea negativă și cu rușinea. Atunci
când atenția partenerului este pe altcineva, imaginea negativă este declanșată și
sentimentele precum rușinea și credința că nu ești suficient de bun pun stăpânire pe
tine. Asta încerci să eviți cu orice preț atunci când ești gelos, nu neapărat riscul de a-l
pierde pe celălalt.

Furia ca mecanism de control al celuilalt

Copiii învață de timpuriu că prin furie se poate controla comportamentul unei alte
persoane. Când eram copii, pedeapsa era adesea însoțită de furie. Uneori erau suficiente
câteva cuvinte dure pentru a fi dispuși să ne schimbăm comportamentul. În cel mai rău
caz, ne atrăgea măcar atenția cineva care era furios pe noi. În acest fel, învățăm de mici
că furia este o modalitate de a atrage atenția celuilalt și de a controla comportamentul.
Pe măsură ce creștem, nu renunțăm ușor la această idee.

Gelosul folosește furia pentru a-l pedepsi și a-l controla pe celălalt. Pedepsirea prin furie
are ca efect durerea emoțională iar partenerul este astfel stimulat să își schimbe
purtarea pentru a evita pe viitor să mai simtă aceeași durere.

Efectul obținut de multe ori însă este tocmai ceea ce încearcă să prevină: asta pentru că
un adult rezistă mai bine la pedeapsa prin furie decât un copil. Tendința adultului
confruntat cu furie este de a se retrage, pentru a evita neplăcerea emoțională. Această
retragere reactivează în celălalt ideea că nu este demn de atenție, adică exact ceea ce
voia să evite să simtă.

După o criză de furie, gelosul se analizează și acel moment este unul dintre cele mai greu
de suportat. Este momentul în care se confruntă cu consecințele acțiunilor sale și cu
eșecul strategiei de a obține atenție de la celălalt. Perspectiva din care analizează
evenimentele este aceea de judecător (asemeni părintelui critic), fără să realizeze că
partea care judecă este aceeași care perpetuează imaginea falsă că nu este bun de nimic.
Soluția pe care o găsește este aceea de a deveni imaginea pozitivă. Dacă ar putea să aibă
încredere în el, să nu mai fie gelos, să fie puternic și demn de admirație, atunci toți l-ar
aprecia și iubi și totul ar fi bine. Nu-și dă seama că, atât problema cât și soluția, nu
există decât în mintea sa.

Iluzia perfecțiunii ar putea să te ajute să funcționezi o perioadă. Există însă 2 probleme:

1. Ori de câte ori vei fi respins sau ignorat imaginea negativă se va reactiva, cu
consecințele emoționale negative aferente.
2. Pentru că ai convingeri negative despre propria persoană, te vei simți adesea
neautentic sau asemeni unui șarlatan. Aceste emoții vor fi extrem de prezente în special
atunci când te va lăuda cineva pentru vreo realizare personală sau profesională.

În psihoterapie poți învăța cum să nu te mai raportezi la aceste imagini false din mintea
ta. Poți înceta să mai crezi povestea din mintea ta, cu puțină îndrumare. Ține minte că e
nevoie de mai mult efort ca să crezi ceva decât ca să nu crezi.

Alte idei care perpetuează gelozia

1. Iluzia permanenței

Cu toate că este știut că singurele lucruri sigure pe lumea asta sunt taxele și moartea,
oamenii continuă să se comporte ca și cum nimic nu ar avea sfârșit: nici relații, nici
sentimente, nici împrejurări.

Această așteptare a permanenței poate provoca gelozie. Ceea ce v-a adus împreună la un
moment dat vă poate despărți într-un alt moment. Să te aștepți ca o relație să dureze
veșnic nu schimbă faptul că poate să nu fie așa.

Nesiguranța și incertitudinea sunt parte esențială din viață și din condiția umană. Chiar
dacă te minți că nu e așa, la un moment dat realitatea îți va demonstra că te înșeli. E mai
bine să fii pregătit pentru acel moment decât să fii luat prin surprindere.

2. Proiecția

Proiecția înseamnă că îl învinuim pe celălalt de gânduri sau intenții pe care de fapt le

avem chiar noi.

Uneori gelozia este declanșată de propriile dorințe și impulsuri: dacă suntem atrași de
un coleg sau o colegă de serviciu, de exemplu, ne-am putea pune problema că și
partenerul nostru are aceleași gânduri. Într-o anumită măsură, acest gând ne provoacă
și gelozie dar ne și ajută să ne privim în continuare cu ochi buni: în caz contrar,
concluzia ar putea fi că suntem lipsiți de moralitate sau de etică.

3. Iluzia controlului celuilalt

Printre minciunile pe care și le spun frecvent oamenii, aceea că se poate controla o altă
persoană este dintre cele mai populare. Dacă nu crezi asta, gândește-te doar cât de mare
căutare au toate materialele, cărțile și cursurile referitoare la manipulare. Visul oricărui
om care se simte neputincios este să îi controleze pe ceilalți, cu speranța că astfel se va
simți mai puternic.

În realitate nu poți controla pe nimeni. De multe ori ne este greu să ne controlăm până
și propria persoană, ce să mai vorbim de alții. Îți vei irosi viața alergând după iluzia că
poți controla pe cineva. Sigur, este decizia ta dacă o irosești sau nu. Pentru că nici eu nu
te pot controla. Pot doar să sper că vei alege ceea ce îți va face bine.

4. Competiția

În ciuda formației de adlerian, nu sunt de acord cu toate ideile lui Adler. Ideea că toți
oamenii se simt inferiori și tind către superioritate este cea cu care rezonez cel mai
puțin. Chiar dacă se aplică la unii oameni, nu cred că se aplică la tuturor. Mai mult, când
te simți inferior soluția nu este să tinzi să devii superior. Aceasta se cheamă compensare,
nu rezolvarea problemei.

Soluția să nu te mai simți inferior este să ieși din paradigma comparației cu alții. Soluția
nu este să vrei să fii superior pentru că asta înseamnă să rămâi captiv în problemă. Când
încerci să fii mai bun decât altul înseamnă că în esența este asemănător cu acea
persoană. Nu ar fi mai bine să fii incomparabil?

Cum încetezi să te mai compari cu alții? Compară-te doar cu tine: cum vrei să fii mâine
mai bun decât azi și ce ai de făcut pentru asta?
Soluția pentru a nu mai fi gelos nu este să devii cel mai bun/atrăgător/deștept/bogat
etc. Soluția este să devii unic, astfel încât comparația să nu aibă rost. Altfel, dacă ești
doar cel mai (ceva), există mereu pericolul să apară cineva mai bun.

5. Antrenamentul cultural

Societatea ne învață în mod indirect că soții sunt proprietatea celuilalt soț: mai mult
soția proprietatea soțului dar și invers. Simplul fapt că o căsătorie se încheie la o
instituție de stat (Stare Civilă la noi, notar sau judecător de pace prin alte părți), indică
faptul că această uniune are și o componentă juridic-administrativă, mult mai puțin
romantică.

Această abordare contractuală a căsătoriei consider că este o sursă importantă nu doar

pentru gelozie ci și pentru violență domestică. Adică, mai direct spus, soțul își bate soția
pentru că i se pare că are tot dreptul să facă asta, ea fiind proprietatea lui, pe persoană
fizică, vorba unui clasic în viață.

Realitatea este alta: chiar dacă pare să fie un contract, certificatul de căsătorie nu
prezintă nici o garanție și nici vreo asigurare în plus. Nu e un moment decisiv dincolo de
care nu trebuie să mai faci nici un efort pentru că te-ai asigurat deja de afecțiunea și
prezența veșnică a celuilalt. Atitudinea asta nu va face decât să grăbească sfârșitul
relației, indiferent cum ar veni el: prin infidelitate, prin gelozie sau direct prin divorț.

Este gelozia justificată?

Sunt adesea întrebat: totuși, uneori nu este justificată gelozia, nu servește să protejeze
cuplul? Răspunsul meu este că depinde de situație dar, de cele mai multe ori, gelozia nu
este nici justificată și nici nu protejează cuplul în vreun fel.

Ba chiar, de cele mai multe ori, gelozia afectează cuplul pe care teoretic încearcă să-l
protejeze. Nu poți controla comportamentul altei persoane, nici prin gelozie nici prin
alte metode. Trebuie să te împaci cu această realitate și să îți găsești altă ocupație.
Această altă ocupație ar putea fi să te ocupi de tine și de ceea ce îți dorești să realizezi în
viață. Aceste realizări te pot individualiza în ochii celuilalt până la punctul în care devii
unic. Iar dacă ești unic nu mai poți fi înlocuit așa că nu mai ai nevoie să te temi că se va
întâmpla asta. Tendința celor mai mulți oameni este să își concentreze toată atenția pe
relație și pe celălalt când de fapt ar trebui să facă exact opusul. Omul este un animal
social și are nevoie de relații pentru a funcționa bine însă aceste relații nu trebuie
trasformate în scopuri în sine sau în obsesii.

„Privește dragostea precum o stare de grație: nu un mijloc de a obține ceva ci alfa și

omega, scopul însuși”. Gabriel Garcia Marquez – Dragoste în vremea holerei

Am auzit des sintagma „gelozia nu este lipsă de încredere, ci frica de a pierde pe cine
iubești”. Sunt două probleme cu această idee:

1. Ba este lipsă de încredere, și în propria persoană și în celălalt. Adesea, afirmația este

folosită ca să îl facă pe celălalt să se supună cerințelor aberante. „Vezi? Eu de fapt nu îți
pun condiții pentru că vreau să te controlez, ci pentru că te iubesc”.

2. Ce legătură are pierderea cu iubirea? Nu cumva pierderea are legătură mai mult cu
ideea de proprietate? Dacă iubești pe cineva și acel cineva pleacă de lângă tine, te obligă
cineva să încetezi să-l mai iubești? Nu vezi că, în mintea ta, ceea ce numești iubire este
de fapt posesie?

În concluzie

Scriitoarea Elizabeth Bowen spunea că „gelozia este sentimentul că ești singur împotriva
unor dușmani care îți zâmbesc”. Această afirmație surprinde modul în care se simte
adesea cel gelos: singur împotriva tuturor, toți se simt bine și îl disprețuiesc pe ascuns
pentru că știu că este mai slab decât ei.

„Ți-ai bătut joc de mine” este o acuzație rostită adesea de gelos, fără să realizeze că
nimeni nu își poate bate joc de tine fără ajutorul tău, fără ca tu să îl lași să facă asta.
Tulburarea borderline – tot ce ai nevoie să știi

Ai fost vreodată într-o relație cu cineva care te înnebunea de dorință și te scotea din
minți de nervi, ambele în același timp? Cu o femeie (doar ca exemplu, poate la fel de
bine să fi fost și bărbat) care îți provoca în același timp dorința de a o strânge de gât dar
și de a face sex pasional cu ea? Ai avut vreo relație în care ți se pare că ai dat tot ce aveai
mai bun din tine și mereu simțeai că nu e de ajuns? Ai avut vreo relație în care ai fost
înșelat, ai descoperit asta însă atunci când l-ai confruntat pe celălalt te-a convins că de
fapt ți s-a părut și e acuzat pe nedrept? Ai avut vreo relație extrem de intensă din toate
punctele de vedere peste care ți-a luat extrem de mult timp să treci (poate nici nu ai
trecut de tot încă) și la care încă te mai gândești cu toate că s-a terminat de mult timp?
Ai avut vreo relație care știai că îți face extrem de mult rău dar din care pur și simplu
simțeai că nu poți ieși? Ți s-a întâmplat frecvent în acea relație ca orice cuvânt pe care l-
ai spus să fie interpretat exact pe dos față de intenția ta?

Dacă ai răspuns afirmativ la măcar o parte din întrebările de mai sus, sunt șanse mari ca
relația la care te gândești să fi fost cu o persoană care suferă de tulburarea
borderline.

Asta dacă e vorba de o singură relație. Dacă descrierea se potrivește cu toate relațiile tale
de cuplu de până acum atunci sunt două explicații posibile: fie suferi de complexul
salvatorului (ceea ce te face partenerul de cuplu perfect pentru un borderline), fie tu ești
borderline-ul din toate acele relații.

Citește mai departe ca să înțelegi ce s-a întâmplat și mai ales de ce s-a întâmplat așa.

Ce este tulburarea borderline?

Borderline este numele dat unei tulburări a laturii emoționale a personalității,

caracterizată prin schimbări bruște de dispoziție, gândire dihotomică (doar în alb și
negru) și o capacitate scăzută sau chiar inexistentă de a exercita control asupra
propriilor emoții.
Dacă îți sună cunoscut dar nu recunoști numele, poate te gândești la tulburarea bipolară
(numită și maniaco-depresivă) care se caracterizează tot prin schimbări de dispoziție de
la depresie la perioade de energie incontrolabilă (manie). Nu este însă același lucru.
Ciclurile bipolare se întind pe perioade lungi, de săptămâni sau chiar luni, ritmul
schimbărilor dispoziționale la borderline este mult mai rapid, adesea de mai multe ori în
aceeași zi. Mai mult, tulburarea borderline nu este o boală psihică ci o tulburare
emoțională, o „blocare” a dezvoltării emoționale a persoanei într-un stadiu infantil.

Varietatea în care apare această tulburare

Tulburarea borderline poate fi încadrată doar într-un spectru, nu într-o

simptomatologie precisă. La unul dintre capetele acestui spectru se află borderline-ul
auto-distructiv, înclinat către comportamente prin care își face singur rău (abuz de
substanțe, angajare în activități cu risc ridicat, auto-mutilare), iar la celălalt capăt se află
borderline-ul distructiv față de ceilalți.

Ca să înțelegi cât de variată este modalitatea în care această tulburare apare la diferite
persoane îți voi da câteva exemple de persoane care suferă de tulburare borderline, așa
cum au fost ele reprezentate în cultura populară.

Polul auto-distructiv este reprezentat destul de slab în literatură și filme. Anna

Karenina de exemplu este un caz clasic de tulburare borderline de tip auto-distructiv.
Un alt exemplu este personajul interpretat de Wynona Ryder în filmul Girl, Interrupted.

Tulburarea borderline de la polul distructiv este reprezentată mult mai frecvent, poate și
pentru că oferă un material mult mai adecvat nevoii materialului de ficțiune de a
prezenta dramă și tensiune.

Walter White (personajul principal din serialul Breaking Bad) este un caz de tulburare
borderline (de data aceasta combinată cu tendințe narcisice și de grandomanie).

500 de zile cu Summer descrie povestea de dragoste dintre personajul interpretat de

Joseph Gordon Levitt și o fată cu tulburare borderline (interpretată de Zooey
Deschanel). Așa cum se întâmplă frecvent după ce se încheie o relație cu o persoană cu
tulburare borderline, și acest bărbat nutrește speranța că marea lui dragoste se va
întoarce la el. De fapt, adesea persoanele afectate de tulburarea borderline rămân în
relații amicale și chiar apropiate cu foștii parteneri iar mulți dintre aceștia speră că mai
au încă șanse să reia relația amoroasă. O altă parte din acești foști (de obicei mai mică)
continuă să mențină relațiile cordiale de teama represaliilor care ar putea să apară în
cazul în care ar întrerupe complet contactul.

Păcat Originar este un film cu Antonio Banderas și Angelina Jolie care o portretizează
pe aceasta ca un borderline tipic. Tot tipică este și replica repetată obsesiv de Banderas
de-a lungul filmului: „Știu că nu ea nu e bună pentru mine dar o vreau în ciuda acestui
lucru”. Este ceea ce simt majoritatea bărbaților aflați într-o relație cu o femeie care
prezintă elementele tulburării borderline.

Lebăda Neagră cu Natalie Portman prezintă nu unul ci două personaje borderline: atât
fiica (Portman) cât și mama. Dualismul lebăda neagră-lebăda albă este o reprezentare
extraordinar de ilustrativă pentru dualismul gândirii borderline, în extreme de alb și
negru.

Eternal Sunshine of the Spotless Mind prezintă povestea de dragoste dintre două
persoane borderline aflate la capete diferite ale spectrului: personajul lui Kate Winslet
este la polul distructiv iar cel al lui Jim Carrey la polul opus, cel auto-distructiv. Ea îl
previne încă de la început că este malefică și că îi va face rău (așa cum se întâmplă
adesea la începutul acestor relații) însă el nu o ascultă și intră în relație (tot așa cum se
întâmplă adesea).

Vicky Cristina Barcelona este plin de personaje borderline. Scarlett Johansson (care o
interpretează pe Cristina) este aici un borderline destul de tipic, care nu știe ce vrea dar
știe ce nu vrea, anume o relație stabilă și afectuoasă. Penelope Cruz este un borderline
aflat la polul distructiv (reapare din senin în viața fostului soț, interpretat de Javier
Bardem, după ce terminase o altă relație distructivă și avusese o tentativă aproape fatală
de sinucidere, intră într-un menage-a-trois cu fostul soț și actuala lui iubită și aceasta
devine noua țintă a comportamentelor sale manipulatoare). Javier Bardem joacă rolul
facilitatorului clasic pentru persoana borderline, anume al salvatorului, cavalerul pe un
cal alb care vine să salveze domnița aflată la ananghie ori de câte ori aceasta are nevoie,
fără să realizeze că ea de fapt nu își dorește să fie salvată.

Sharon Stone în Basic Instinct și Glenn Close în Atracție Fatală interpretează persoane
afectate de tulburarea borderline, în forma specifică pentru extrema distructivă a
spectrului borderline, anume în combinație cu elemente de narcisism și sociopatie. Ar fi
de spus ceva aici, și anume că există o diferență esențială între o persoană care suferă de
tulburare borderline și un sociopat: sociopatul nu experimentează emoții, în timp ce
persoana borderline experimentează emoții la un nivel pe care nu îl poate controla.
Gândește-te la personajul din serialul Dexter: acela este un sociopat clasic, incapabil de
a simți emoții și nevoit să simuleze că este o persoană la fel ca toți ceilalți.De multe ori
cele două tulburări sunt confundate pentru că manifestarea este aceeași: ambii sunt
complet lipsiți de empatie. Motivele însă sunt diferite: sociopatul este incapabil să simtă
emoții, în timp ce persoana borderline simte prea multe. Sociopatul nu poate decât să
mimeze empatia, în timp ce persoana borderline nu a avut ocazia să învețe empatia. Un
alt exemplu de borderline cu elemente de sociopatie este personajul interpretat de
Charlize Theron în filmul Monster.

Dinastia Tudorilor prezintă două personaje borderline: Henric al VIII-lea dar și a doua
sa soție, Anne Boleyn.

După cum vezi, de regulă persoanele cu tulburare borderline sunt prezentate în filme ca
fiind în cel mai bun caz profund tulburate și în cel mai rău caz extrem de malefice și
manipulatoare. Dar nu e chiar așa. Ca să înțelegi această tulburare va trebui să îți explic
modul în care ea apare și se dezvoltă.

Cum apare tulburarea borderline

Există mai multe cauze care conduc la același efect însă ele pot fi încadrate toate la
capitolul traume ale copilăriei. Cauzele cele mai frecvente ale apariției tulburării
borderline sunt următoarele:
• Neglijare parentală
• Abandon parental
• Alienare parentală
• Abuzuri fizice
• Abuzuri emoționale
• Abuzuri sexuale

Cele mai frecvente sunt cele legate de relația cu părinții, în special alienarea parentală.
Ce se întâmplă de fapt: părinții se despart și copilul rămâne la unul dintre ei (de regulă
la mamă). Mama începe o campanie intensă de denigrare a celuilalt părinte,
tranformându-l în cel mai rău lucru de pe fața pământului (la asta se referă alienarea
parentală). În același timp, mama se prezintă ca o victimă nevinovată. Copilul însă își
dorește să aibă alături ambii părinți și atunci decide să facă acest lucru la nivel simbolic,
devenind asemeni ambilor: și victimă și personaj malefic în același timp. Așa se dezvoltă
schimbările de atitudine și gândirea doar în alb și negru. Albul și negrul reprezintă în
fapt cei doi părinți.

Ce este în mintea unei persoane care suferă de tulburare borderline

Cu toate că aceste persoane ar putea să-ți pară malefice, manipulatoare și care fac rău
intenționat, acest lucru nu este de regulă adevărat. Aceste persoane sunt blocate la
nivelul emoțional al unui copil de 3-5 ani, însă cu toate resursele și experiența pe care le
are la dispoziție un adult. La nivel cognitiv și intelectual aceste persoane sunt de regulă
la un nivel adecvat vârstei lor, numai latura emoțională este insuficient dezvoltată. De
aceea, ele pot funcționa fără probleme în domeniul profesional și doar în viața lor
personală domnește haosul, drama și suferința.

De fapt, această neînțelegere provoacă cea mai mare suferință persoanelor care intră
într-o relație cu o persoană afectată de borderline: faptul că nu pot să priceapă că au de-
a face cu o persoană perfect rațională dar cu maturitatea emoțională a unui copil de
vârstă foarte fragedă. Și atunci, pentru că nu pot să disocieze imaginea de adult de
nivelul emoțional real, presupun că toate comportamentele cu care au de-a face sunt
rezultatul unei răutăți sau cruzimi.
Nu este așa iar persoana borderline nu este un prădător emoțional de cele mai multe ori:
pur și simplu nu a învățat empatie, nu își dă seama de răul pe care îl provoacă altora,
este incapabilă să accepte critici, ori de câte ori se simte respinsă se agață pur și simplu
de cel care o respinge și imediat ce simte că l-a oprit din a pleca își pierde interesul
pentru acea persoană.

Știu că sună rău dar îți aduc aminte că vorbim de cineva care, emoțional vorbind, e un
copil. Am auzit comparația dintre borderline și un leu care ucide o antilopă: nu poți
reproșa leului nimic pentru că este în natura sa să facă asta. Cu toate că această viziune
conține un dram de adevăr (în privința faptului că actele unei persoane borderline nu au
încărcătură morală), o astfel de comparație pune aceste persoane într-o lumină extrem
de nefavorabilă și le neagă atât suferința care a dus la dezvoltarea tulburării cât și
șansele de recuperare.

Gândește-te așa: mulți copii rănesc pe alții (fizic de exemplu, îi iau la palme să spunem)
pur și simplu pentru că nu știu că acest lucru face rău. Dacă părintele sau alt adult îi
învață că astfel de acțiuni au consecințe negative asupra altora și le explică felul în care
se simt ceilalți atunci când cineva se poartă astfel cu ei, cu timpul copilul înțelege
consecințele și își dezvoltă empatie. Devine ceea ce numim adaptat. Copilul care va avea
tulburare borderline nu a avut parte de o astfel de educație. Fie nu s-a obosit nimeni să
îi explice, fie nu i s-a explicat destul. În aceste condiții, chiar crezi că e potrivită
comparația cu un animal de pradă?

Diagnostic

Tulburarea borderline este celebră printre terapeuți și psihiatri pentru dificultățile pe

care le pune în diagnosticare, din cauza faptului că adesea apare în combinație cu alte
tulburări și racolează simptome din cele mai variate. Adesea este diagnosticată greșit ca
tulburare bipolară (am explicat deja diferența).

Nu există un set fix de indicatori ai acestei afecțiuni, de aceea un diagnostic corect se

pune doar de către un profesionist. Acest text nu este scris pentru ca tu să îl folosești
pentru a ataca o altă persoană sau pentru a-ți susține punctul de vedere. Acest text este
scris pentru ca, în cazul în care ai avut sau ai o relație cu o astfel de persoană, să înțelegi
mai bine ce se întâmplă cu tine și de ce ai ajuns aici. Nu scriu aceste lucruri pentru a-ți
furniza muniție în cearta cu partenerul. Oricum, chiar dacă ar fi așa tot nu ai ajunge
nicăieri pentru că persoana borderline are niște mecanisme de auto-apărare extrem de
puternice, pe care nu le vei putea dezamorsa prin argumente logice. Ai fost avertizat
așadar.

Acestea fiind zise, există totuși o serie de elemente care pot indica prezența acestei
tulburări. Este de spus că, izolat, astfel de comportamente sau atitudini se întâlnesc
frecvent și la persoane care nu suferă de tulburare borderline. Combinația lor este cea
care determină în final diagnosticul. Din nou, dacă nu ai pregătire în domeniu, nu te
hazarda în a pune diagnosticul singur.

Acele elemente care pot indica tulburarea borderline sunt următoarele:

• gândire dihotomică (în alb și negru)

• acest tip de gândire produce și comportamentul tipic borderline, acela de cald-rece:
când te respinge, când te seduce.
• teamă exagerată de abandon (de părăsire) însoțită de emoții extreme: furie, panică,
depresie, anxietate
• lipsă de acceptare a responsabilității pentru propriile comportamente, însoțită de
mecanisme complexe de apărare atunci când cineva încearcă să sugereze o consecință
negativă a comportamentului său
• emoții exagerate (atât pozitive cât și negative)
• lipsă de empatie (pentru că nu a învățat acest lucru dar și pentru că este copleșită de
propriul zbucium interior).
• comportament irațional, impulsiv sau chiar periculos
• comportament duplicitar, minciuni repetate și în cascadă (atunci când este prinsă cu
minciuna, în loc să recunoască, răspunde printr-o altă minciună)
• legat de comportamentul duplicitar, dacă privești cu atenție vei vedea că de multe ori
ceea ce spune este contrazis de ceea ce face
• hipersexualitate (libido extrem de ridicat)
• abuzuri comportamentale: abuz de substanțe, comportament financiar aberant
(cheltuie tot), comportament sexual promiscuu (parteneri sexuali numeroși, infidelitate
conjugală, relații extramaritale etc. – vezi și punctul de mai sus legat de
hipersexualitate)
• sentimente cronice de gol interior și/sau plictiseală extremă (are tendința de a evita
singurătatea cu orice preț pentru că singurătatea accentuează sentimentul de
gol/plictiseală)
• agresivitate fizică și/sau verbală: vorbim atât de violență fizică (sare la bătaie, lovește
obiecte, pereți, animale, persoane etc.) sau verbală (folosește cuvinte vulgare, înjură,
denigrează, calomniază, ironizează) cât și de o formă aparte de agresivitate, foarte
comună în cazul acestei tulburări: comportamentul pasiv-agresiv și subtil provocator. Ar
fi de spus multe pe acest subiect însă ce trebuie să reții este că scopul acestei forme
aparte de agresivitate este să obțină o reacție din partea ta, de regulă una negativă.
Scopul celorlalte forme de agresivitate este diferit (descărcare, intimidare a adversarului
și așa mai departe).
• relațiile unei persoane borderline urmează mereu un tipar: relația începe printr-o
etapă de idealizare (partenerul este pus pe un piedestal și este cel mai bun lucru care i se
putea întâmpla vreodată) și ajunge mai devreme sau mai târziu în etapa de devalorizare
(în care partenerul este cel mai rău lucru care i se putea întâmpla și cauza pentru toate
lucrurile care nu îi convin).

Opțiuni de tratament

Tulburarea borderline nu este o condamnare pe viață dar nici nu vorbim de o afecțiune

minoră. Consecințele comportamentului unei persoane borderline sunt de multe ori
severe, atât în privința propriei persoane cât și în privința celor din viața sa.

Nu există schemă de tratament medicamentos pentru această tulburare, se pot prescrie

anumite medicamente numai pentru a ține sub control anumite simptome acute
(precum atacuri de panică, stări depresive sau de anxietate).

Cea mai eficientă formă de tratament s-a dovedit până acum a fi psihoterapia. Opțiunile
de terapie sunt în general următoarele:
• terapie cognitiv-comportamentală
• terapie comportamentală dialectică (o formă specifică de terapie, dezvoltată special
pentru a adresa această tulburare)
• schema-based therapy (o metodă terapeutică integrativă care reunește elemente
cognitiv-comportamentale, elemente de Gestalt terapie, teoria psihanalitică a relațiilor
de obiect sau teoria atașamentului
• terapie psiho-dinamică (cum este și psihoterapia adleriană)

Este dificil să spunem care dintre aceste abordări este mai eficientă și răspunsul
consider că îl reprezintă o combinație a acestor abordări, în funcție atât de modul în care
reacționează fiecare pacient la diferite abordări dar și de severitatea tulburării.

Motivul pentru care optez către o abordare mai degrabă eclectică este că persoana care
suferă de tulburare borderline se confruntă cu două categorii de provocări:

• rănile psihice provocate de traumele din copilărie

• adaptarea incompletă din prezent: abilități insuficient dezvoltare de relaționare și
raportare la alte persoane, empatie scăzută sau inexistentă și așa mai departe

O abordare psiho-dinamică este capabilă să exploreze și să vindece rănile trecutului iar

abordarea comportamentală poate readapta individul la realitatea în care trăiește. Sigur
că se poate rezolva și numai unul dintre aceste aspecte însă în acest caz abordarea este
incompletă iar succesul terapiei devine extrem de discutabil.

Am auzit o persoană care suferă de tulburare borderline folosind următoarea metaforă

pentru a descrie situația cu care se confruntă mereu o astfel de persoană: gândește-te că
ești daltonist (în cea mai comună formă, anume că nu poți distinge culoarea roșie de
culoarea verde). Conduci o mașină și ajungi la un semafor însă nu știi dacă poți trece sau
nu pentru că nu știi ce culoare are semaforul. Asta se întâmplă când persoana borderline
încearcă să proceseze sentimente: vede doar extremele (albul sau negrul).

Ei bine, terapia comportamentală te învață că lumina de jos este verde și cea de sus este
roșie. Nu te ajută să le vezi, doar îți oferă o soluție imediată și care îți permite să poți
funcționa eficient în lumea din jurul tău. Ca să poți vedea culorile trebuie să vindeci
rănile copilăriei iar pentru asta se folosește terapia psiho-dinamică, pentru eliminarea
blocajului emoțional sau psihic.

Cât privește durata terapiei într-un caz borderline, aceasta depinde din nou de fiecare
situație în parte. Există cazuri documentate de persoane care au încheiat cu succes
terapia după numai 1 an dar și cazuri care au stat în tratament mai mult de 10 ani.

Succesul terapiei depinde și el de o multitudine de factori, statistici naționale (în special

SUA și Marea Britanie) raportează o rată de succes extrem de ridicată: aproximativ 50%
dintre pacienții tratați au scăpat complet de simptome la finalul terapiei iar restul de
50% au constatat o ameliorare considerabilă a simptomelor.

Chiar și fără tratament, simptomele acute asociate cu această tulburare se ameliorează

după vârsta de 40-50 de ani. Când spun simptome acute mă refer la crize de furie,
atacuri de panică și anxietate, depresie și comportamente periculoase. Ameliorarea
acestor simptome însă nu crește de obicei calitatea vieții persoanei deoarece până la acel
moment tulburarea a afectat grav sau chiar a distrus complet cele mai importante relații
cu persoanele apropiate. Ca atare, sentimentul de abandon (care este probabil cel mai
dureros simptom pentru persoană) nu este nici pe departe diminuat ci mai degrabă se
accentuează cu cât persoana înaintează mai mult în vârstă. Tratamentul așadar nu ar
trebui amânat din considerentul că oricum simptomele se vor ameliora la un moment
dat.

Însă, cu privire la tratament există o mare problemă: specificul acestei tulburări face ca
persoanele care suferă de pe urma acesteia să fie printre cel mai puțin pasibile de a intra
și a rămâne în terapie. Relația cu terapeutul nu se deosebește esențial de relația cu
celelalte persoane din viața sa, fiind vorba tot de o conexiune interpersonală. Ca atare,
etapa de idealizare și cea de devalorizare survin inclusiv în cadrul interacțiunii cu
terapeutul. Alianța terapeutică este aproape imposibil de stabilit iar pacientul va testa
mereu limitele terapeutului, încercând fie să îl provoace pentru a obține reacții
emoționale, fie să îl seducă.
De regulă persoanele borderline nu realizează că au o problemă, răspunsul lor automat
la orice încercare a vreunei persoane apropiate de a le arăta o deficiență
comportamentală este să întoarcă totul împotriva acelei persoane. Ei nu au o problemă
ci celălalt are o problemă și își proiectează lipsurile asupra lor, ei fiind niște victime
inocente și neînțelese. Pentru că nu realizează că au o problemă, nici nu vor cere
ajutorul unui terapeut. Când ajung totuși în terapie, de multe ori sunt acolo pentru că
persoane apropiate (de obicei membri ai familiei) i-au forțat sau i-au presat să meargă.
Dacă ajung în aceste condiții, terapia are șanse minime de reușită pentru că pacientul nu
este angajat în terapie ci este preocupat de două lucruri: să le demonstreze celor care l-
au trimis acolo că nu au avut dreptate (și că el de fapt n-are nici o problemă) și să
convingă terapeutul că el de fapt este o victimă nevinovată.

Există însă o situație aparte care creează premisele unei terapii de succes: dacă persoana
care suferă de tulburare borderline ajunge în terapie din proprie inițiativă, ca urmare a
faptului că a realizat (cumva) că modul în care se comportă face rău altora. Putem spune
că, în acea situație, persoana a dezvoltat o formă primară de empatie (sau cel puțin o
formă de responsabilitate față de propriile acțiuni și, ca urmare, o rușine față de propria
comportare din trecut). Aici ar fi de spus că această persoană provoacă daune psihice
frecvent celor din jurul său și că nu se poate spune exact când (și mai ales dacă) va
dezvolta genul acesta de conștientizare. Multe persoane afectate de borderline nu ajung
niciodată în acel punct. Iar cei care ajung, din păcate, de multe ori ajung să se izoleze
pur și simplu pentru a nu mai face rău altora, în loc să apeleze la terapie.

Oricare ar fi situația, ce este important să reții este că nu poți aduce cu forța pe o

persoană borderline în terapie (de fapt poți numai că nu are rost) și că nu poți forța
conștientizarea consecințelor faptelor sale pentru că de cele mai multe ori nu te va auzi
și va ajunge la concluzia că tu ai o problemă. Reține că, în ciuda faptului că de multe ori
pare o persoană fragilă și care are nevoie de un salvator, de cele mai multe ori persoana
borderline nu vrea să fie salvată pentru că nu crede că are nevoie de asta (doar de cineva
care să o înțeleagă, în sensul distorsionat de a îi accepta toate comportamentele,
indiferent cât de abuzive sunt).
Câteva date statistice

Există în acest moment date statistice care afirmă că 70% dintre persoanele cu tulburare
borderline sunt femei, 20% dintre persoanele care se internează în spitale de psihiatrie
suferă de tulburare borderline și că 1-2% din populația Globului suferă de această
tulburare.

Personal nu sunt foarte sigur că aceste procente sunt reprezentative pentru întreaga
populație pentru că, așa cum spuneam la punctul anterior, pentru a se interna persoana
trebuie să conștientizeze că are o problemă iar cele mai multe persoane borderline nu au
această revelație. În al doilea rând, tind să cred că aceste procente se bazează mai
degrabă pe borderline din polul auto-distructiv care sunt mult mai ușor de identificat și
care de multe ori prezintă semne vizibile are comportamentului auto-distructiv: o
persoană care se auto-mutilează (se crestează pe mâini de exemplu) rămâne cu semne,
cicatrici, ușor de depistat. O persoană la polul distructiv, mai ales dacă are elemente mai
degrabă narcisice decât de sociopatie, nu lasă semne nici asupra sa nici asupra celorlalți.
Cel puțin nu semne vizibile, doar traume emoționale.

Mai mult, femeile tind să fie diagnosticate mai frecvent cu tulburare borderline pentru
că bărbații beneficiază de o subiectivitate culturală care le oferă o oarecare legitimitate
pentru comportament agresiv sau periculos, pentru ieșiri emoționale puternice (în
special furie), pentru abuz de substanțe sau partenere sexuale numeroase.

De aceea am o serie de îndoieli cu privire la aceste statistici și consider că cele două sexe
sunt mult mai egal reprezentate printre cei care suferă de tulburare borderline și, mai
mult, că procentul din totalul populației este considerabil mai mare de 1-2%.

O precizare importantă: în tot acest text fac acordul la genul feminin și spun
„provocatoare, schimbătoare etc” pentru că mă refer la subiectul „persoană” nu
„femeie”. Nu te lăsa pradă acestei erori, ceea ce spun se poate aplica în egală măsură
unui bărbat sau unei femei.

Cum este să ai o relație cu un borderline?

Ca să descriem relația va trebui să împărțim povestea în cele două etape, de idealizare și
devalorizare.

În etapa de idealizare:

• crezi că ai întâlnit sufletul pereche, îi place ce-ți place și ție și se entuziasmează legat de
orice propui: persoana borderline este cameleonică și se adaptează gusturilor tale ca
metodă de a se asigura că nu o vei părăsi. Cameleonismul se formează și datorită
faptului că, latura emoțională fiind insuficient dezvoltată, întreaga personalitate nu este
închegată și ca atare poate fi adaptată mai ușor la persoana cu care interacționează.
Entuziasmul față de ideile tale ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru tine. Cu toate
astea, de obicei nu te alertează și ți se pare fascinant pentru că nu ai mai întâlnit reacții
atât de puternice. Dacă ai vedea obiectiv situația ți s-ar părea cel puțin ciudat să vezi un
adult cum se bucură de o plimbare în parc (de exemplu) asemeni unui copil de 3 ani care
merge prima dată la DisneyLand. Vezi? Întotdeauna există semnale timpurii însă fie nu
le-ai văzut, fie le-ai interpretat greșit.

• nu respectă limitele tale dar le apără cu îndârjire pe ale sale: la început admiri că își
apără integritatea și te gândești că faptul că nu îți respectă limitele arată că te dorește.
De fapt nu este așa, pur și simplu nu înțelege conceptul de limite iar ceea ce ți se pare că
sunt limite pe care și le apără sunt de fapt mecanisme de protecție împotriva
abandonului, nu principii de viață. Rolul lor este de a nu te lăsa să te apropii prea mult,
dându-ți astfel putere asupra ei, pentru că, dacă te apropii prea mult, vei vedea cu cine
ai de-a face și o vei părăsi așa cum au făcut-o toți cei dinaintea ta.

• nu respectă convenții sociale, ar putea fi considerată prost-crescută însă îți pare atât de
inocentă încât nu vezi nimic în neregulă cu asta. Sunt multe lucruri în neregulă cu asta,
gândește-te cât de inocent poate fi totuși un adult.

• este extrem de provocatoare sexual însă într-un mod ambiguu care te face să crezi că
nu își dă seama ce face; de fapt, își dă seama foarte bine și acest comportament este o
metodă de seducție. Seducția îi permite să se asigure că nu vei pleca. Este printre
puținele acte conștiente pe care le face în interacțiunea cu alte persoane.
• dacă are tendințe narcisice, adoră să fie în centrul atenției

• abuz de substanțe: consum de droguri legale în cantități mari (de exemplu, când iese în
oraș bea până nu-și mai amintește ce a făcut în seara aceea – ceea ce semnalează
probleme de auto-control și o incapacitate de a se opri la momentul potrivit) sau
consum de droguri de mare risc.

• sexul este fantastic datorită lipsei aproape totale de limite dar și comportamentului
cameleonic. Ți se pare că sunteți suflete pereche și în pat, nu doar în afara acestuia.

• crezi că ai descoperit ceva extrem de special și de rar și te temi că nu vei mai găsi
niciodată acel lucru. Cât de rar este am discutat deja însă legat de cât de special este,
trebuie să înțelegi că ceea ce s-a întâmplat este de fapt o potrivire a istoriilor personale,
a traumelor. Tu de fapt ai aceeași traumă legată de relația cu părinții sau de abuzuri.
Numai că tu ai negociat altfel efectele și, în loc să devii un seducător manipulator și
egoist precum borderline-ul, tu ai devenit cineva care face pe plac celorlalți și încearcă
să îi salveze. De-asta ți se pare că sunteți suflete pereche, pentru că amândoi sunteți
răniți în cam același fel. Mai mult, ca să devii o persoană care face pe plac altora, a fost
nevoie să-ți înnăbuși părți din personalitatea ta pe care le consideri reprobabile sau
negative, părți care conțin sentimente precum dezamăgire, furie, răzbunare și așa mai
departe. Aceste părți sunt ceea ce Jung numește Umbra. Sunt partea din personalitatea
ta pe care o renegi și n-ai recunoaște-o nici în ruptul capului. Dacă nu crezi că e cazul
tău, răspunde la următoarea întrebare: te-ai descrie ca o persoană care nu ar face
niciodată rău intenționat altei persoane? Dacă ai răspuns afirmativ, atunci ești o
persoană care face pe plac iar partenerul borderline are exact acele elemente pe care le
are și umbra ta. Ceea ce te face să simți că persoana borderline te completează iar asta
contribuie decisiv la fantezia ta legată de sufletul pereche.

• te previne că nu e așa cum crezi, ceea ce apoi îți va demonstra cu prisosință. Tu însă nu
asculți avertismentul pentru că e prea specială ca să renunți. În plus, ai o concepție
greșită impregnată de cultura populară (și poate chiar de familie) că lucrurile care
merită se obțin numai cu efort și devii demn de a le avea doar dacă te-ai luptat cu
întreaga lume pentru ele.
• e încă prietenă cu toți foștii iubiți. Acesta ar trebui să fie un semnal serios de alarmă
dar, din nou, nu este. Te gândești că trebuie să fie o persoană extraordinară dacă foștii
parteneri continuă să rămână în relație cu ea. De fapt, foștii parteneri fie o vor înapoi
(pentru că au rămas obsedați de ea, așa cum vei fi și tu în curând, sau poate deja ești) fie
se tem de represalii severe dacă rup orice contact. Reține că a avea relații amicale cu
aproape toți foștii parteneri nu este ceva normal, un fost iubit nu se transformă așa ușor
în prieten sau amic. Se mai întâmplă, e adevărat, dar chiar cu toți? Semnal de alarmă
major, îl ignori pe riscul tău.

• Este agresivă verbal (vorbește mult prea tare, râde exagerat de puternic, înjură sau
folosește frecvent cuvinte vulgare), fizic (îți dă un pumn în umăr de vezi negru în fața
ochilor, apoi te ia în brațe și râde de tine pentru că te-ai crispat de durere), emoțional (te
încurajează să îi împărtășești cele mai ascunse dorințe și gânduri – te simți flatat de
atâta interes față de tine dar, dacă faci indiscreția de a-I spune, toate acele lucruri vor fi
folosite mai târziu împotriva ta ca arme, în certuri și, mai ales, atunci când vei da semne
că vrei să ieși din relație).

• Accelerează extrem de mult ritmul relației: de exemplu, vă cunoașteți de mai puțin de

o lună dar deja vă mutați împreună sau faceți planuri de căsătorie. Din nou interpretezi
acest lucru ca o dovadă a marii potriviri dintre voi însă nu este decât o tactică de a se
asigura că nu vei pleca. Nu este ieșit din comun să apară și o sarcină neprevăzută pentru
că, prin apariția unui copil, ai și mai puține șanse să pleci. Sarcina neprevăzută este
favorizată și de tendința persoanei borderline de a face sex neprotejat sau de a sabota
tentativele partenerului de a utiliza metode de contracepție.

• Se bazează exagerat de mult pe alte persoane: indiferent ce are de făcut, are o persoană
care o poate ajuta cu acel lucru. Pe măsură ce evoluează relația, acea persoană vei fi tu,
din ce în ce mai mult.

• Dacă ești atent vei vedea foarte repede un alt semnal puternic că ai de-a face cu o
persoană borderline: multe cereri făcute cu bună-credință (spre exemplu, o rogi să vă
vedeți la o anumită oră) vor fi interpretate ca modalități prin care încerci să o controlezi.
Vei auzi frecvent răspunsuri de tipul „fac ce vreau cu timpul meu”, „nu îmi spui tu cum
să-mi organizez programul” sau clasicul „cine te crezi să-mi spui tu mie ce să fac?”.
Sigur, acesta e un indicator că s-ar putea să ai de-a face cu un borderline doar dacă tu
chiar nu doreai să îi controlezi programul sau să îi spui ce să facă.

În etapa de devalorizare:

• începi să vezi că anumite lucruri nu sunt tocmai în regulă: începi să bănuiești că

reacțiile emoționale exagerate nu sunt tocmai normale și începi să o prinzi cu minciuna
– constați că există o discrepanță considerabilă între ceea ce spune și ceea ce face. Nu
este cazul să te miri, s-a încheiat perioada de seducție și ca atare a început o perioadă de
calm și liniște. Această perioadă neliniștește grav persoana borderline care caută stimuli
constanți. De aceea provoacă certuri cu tine, are ieșiri emoționale tot mai dese, începe să
îți aducă acuzații nefondate (în special legate de bănuieli de infidelitate etc.). Toate
acestea se întâmplă pentru că persoana borderline este obișnuită încă din copilărie să
anticipeze dezastrul, este obișnuită ca, după perioade de liniște, să urmeze haos și
dramă. De aceea, își controlează anxietatea de anticipare provocând pur și simplu
dezastrul. Da, nu e plăcut dar măcar nu mai stai să aștepți ceva ce oricum va veni, cam
acesta e raționamentul.

• De câte ori îi arăți discrepanțe între ceea ce spune și ceea ce face, te convinge că nu ai
dreptate și o acuzi pe nedrept, ea e o victimă și tu ești de o cruzime insuportabilă pentru
că poți crede asta despre ea. De fapt tu ai o problemă și ea trebuie să sufere din cauza
asta. Tactica „tu ai de fapt o problemă” este o strategie de apărare foarte frecventă la
borderline. Alte două tactici sunt și ele foarte frecvente: fie devine agresivă și îți
reproșează lucruri pe care nu le-ai făcut sau nu le-ai gândit, fie devine umilă și tristă
provocându-ți milă și duioșie (prima este mai întâlnită la un borderline distructiv iar a
doua mai frecventă la un borderline auto-distructiv).

• În general, în timpul certurilor dintre voi, reușește să te facă să te îndoiești de propria

sănătate mentală: poate ți s-a părut și chiar ai tu o problemă? E dificil să te aperi de un
astfel de atac psihologic însă uite o modalitate: ți se întâmplă doar cu ea sau cu toată
lumea? Dacă ți se întâmplă doar cu ea, unde crezi că e problema?
• simte frecvent că nu o respecți, nu o iubești sau nu o apreciezi suficient; îți spune asta
la fel de frecvent

• începi să te simți obosit de certuri, schimbările bruște de dispoziție, acuzații, îndatoriri

(spuneam mai sus că se bazează pe tine din ce în ce mai mult pentru a face tot felul de
lucruri pentru ea)

• apar semnale clare de infidelitate: flirtează cu alte persoane inclusiv de față cu tine
(dacă spui ceva, afli că ți s-a părut și că ai o gelozie bolnăvicioasă), descoperi apeluri
telefonice sau conversații pe internet cu alte persoane, nu răspunde la telefon perioade
mari de timp (dar se supără teribil dacă ți se întâmplă și ție). Nu e ieșit din comun să afli
la un moment dat că, atunci când v-ați cunoscut, era într-o relație cu altcineva numai că
nu a considerat că e cazul să îți spună (oricum relația mergea foarte prost din vina,
evident, a celuilalt). Poate chiar afli că te-a și înșelat făcând sex cu altcineva însă, chiar
dacă o prinzi în pat cu altcineva, tu vei avea toată vina (pentru că nu o respecți, iubești
sau apreciezi destul, cum spuneam mai sus). Ori asta, ori ți s-a părut de fapt.

• îți oferă afecțiune câte un pic și doar ca să te țină pe loc să nu pleci; borderline-ul face
lucruri pentru alții doar pentru ca și ei să facă lucruri în schimb. De exemplu, ori de câte
ori dai semnale că vrei să pleci, îți oferă sex iar când asta nu mai merge, recurge la
tactica FOG (fear, obligation, guilt) adică teamă, obligație și învinovățire.

• Începi să te simți tot mai:

 obosit în cea mai mare parte a timpului pentru că orice lucru este obținut cu mari
strădanii când vine vorba de ea
 frustrat pentru că orice ai face mereu e ca ea
 neliniștit pentru că nu știi ce va urma, fiecare zi este o nouă surpriză; îți plăcea
asta la început dar acum a devenit o povară
 nu te mai recunoști pentru că ți-ai schimbat radical modul de viață pentru a-i face
pe plac

Ce lasă în urmă relația cu o persoană borderline :

Sindrom de stres post-traumatic

Nu este ceva ieșit din comun ca, după ce ai ieșit dintr-o astfel de relație, să te simți
precum un soldat întors de pe front. Ai fost într-un război (emoțional, e adevărat, dar nu
mai puțin traumatic) iar acum trebuie să te readaptezi la lumea obișnuită. Îți va fi greu
dar nu e imposibil. Ai mai făcut asta cel puțin o dată (când ai plecat de acasă de la
părinți).

Contagiune

Când stai mult timp în preajma unei persoane borderline începi să preiei o parte din
caracteristicile acelei persoane. Nu e ceva neobișnuit, se întâmplă în toate cuplurile.
Problema aici este că acele caracteristici sunt perturbatoare și te fac să te gândești că ai
început să o iei și tu razna. Nu îți face griji, cu timpul se vor diminua iar terapia te poate
ajuta să le elimini mai ușor.

Stimă de sine scazută

Cum ai putut să stai atâta timp într-o relație care ți-a făcut atâta rău? Asta este
întrebarea care te macină cel mai mult. Asta și gândul că, poate, nu a fost decizia corectă
să vă despărțiți. Ți-am spus deja ce te-a făcut să intri în relație și de ce atașamentul e
atât de puternic. Adu-ți aminte ce vorbeam despre nivelul de dezvoltare emoțional: ai
încercat să ai o relație matură cu o persoană cu maturitatea emoțională a unui copil de 3
ani. Nu îți pune la îndoială decizia doar pentru că simți încă atașamentul față de ea.
Adu-ți aminte cum te simțeai în acea relație și nu te gândi că, dacă reiei relația, va fi mai
bine de data aceasta pentru că nu va fi.

Diluarea personalității

Te-ai pierdut pe tine în acea relație. Treptat toate limitele tale au fost încălcate și, cu cât
făceai mai multe pentru ea, cu atât părea că nu e suficient. Asta se întâmpla pentru că
ținta afecțiunii tale nu avea capacitatea de a interpreta corect gesturi sau emoții și fie nu
le recepționa deloc fie le interpreta eronat ca fiind negative. De-asta nu era niciodată
destul și nici nu va fi până când acea persoană nu va învăța să lucreze cu emoții și
sentimente.

Probleme de atașament

Poate că acum nu mai ai încredere în femei sau bărbați sau te gândești că, oricum ar fi,
tot peste cineva similar vei da. E foarte posibil să se întâmple asta cât timp nu lucrezi la
propria suferință și nu te împaci cu istoria ta personală. Însă, acum știi să recunoști
semnalele timpurii de alarmă și poți decide să oprești dezvoltarea relației. Dacă nu te
prezinți ca posibilă victimă, persoana borderline nu se va atașa de tine. Și, în plus, nu
toate persoanele pe care le vei cunoaște de acum încolo vor avea această tulburare.
Unele o vor avea și, dacă ești atent le vei recunoaște din timp, altele nu și cu acelea poți
merge mai departe în relație.

Ce gânduri te încearcă după o astfel de relație

Ai putea să fii chinuit de o mulțime de alte gânduri, pe lângă durerea pierderii relației,
regret și vină că poate cu tine era ceva în neregulă. Aceste gânduri merg de la:

 răzbunare: adu-ți aminte ce spuneam, o persoană cu maturitatea emoțională a

unui copil nu poate fi făcută responsabilă pentru propriile acțiuni, chiar dacă ele
au produs rău, indiferent cât de mult ți-ai dori tu să sufere pentru ce a făcut. Dacă
te gândești așa probabil continui să vezi persoana ca pe un adult dezvoltat
complet: adu-ți aminte că nu este așa.

 vină că o abandonezi la greu: această persoană a funcționat înainte să te cunoască

pe tine (nu optim dar a funcționat) și va continua să funcționeze și fără tine. La
fel cum vei face și tu fără ea. De fapt, a rămâne în relație prezintă riscuri serioase
pentru integritatea ta emoțională și psihică și, cu cât rămâi mai mult în relație, cu
atât devin mai mari acele riscuri.

 rușine pentru că nu ți-ai apărat integritatea și l-ai lăsat pe celălalt să te calce în

picioare sau să facă din tine ce a vrut: persoana borderline îți oferea ceva ce îți
lipsea și ai acceptat toate acele lucruri și ai închis ochii (mai ales la începutul
 relației, când aveai semnale clare de alarmă) ca să continui să primești acel lucru.
Nu trebuie să îți fie rușine pentru asta însă nici să consideri că o astfel de relație
este singura modalitate prin care poți obține ceea ce îți dorești.

 felul în care te sorbea din priviri și îți asculta fiecare cuvânt a umplut un gol din
tine despre care poate că și uitasei că e acolo. Acum că ți-ai reamintit și, mai mult,
celălalt nu mai e acolo ca să umple acel gol, îl simți și doare. Însă soluția nu este
să depinzi de altă persoană pentru a face acea rană să doară mai puțin ci să te
preocupi singur de vindecare: mergi la terapie, partenerul nu este dator să îți fie
și terapeut sau facilitator.

 m-a iubit cu adevărat sau totul a fost un joc? Te-a iubit așa cum poate iubi un
copil iar pentru persoana borderline cam totul este un joc, însă nu neapărat cu
intenția de a-ți face ție rău ci pentru că nu a învățat altă cale. Te-a iubit în sensul
în care a iubit să se gândească că te iubește însă cel mai probabil nu te-a iubit așa
cum îți închipui tu iubirea.

 obsesie: sunt 3 elemente care contribuie la formarea gândurilor obsesive:

> tactica numită cald-rece pe care o folosește persoana borderline te-a făcut să te
întrebi mereu ce va face data viitoare – te va seduce sau te va respinge? Rezultatul este
că te gândești la persoana aceea tot mai des iar asta fixează obsesia. Obsesia de multe ori
este un obicei, un comportament exersat nu neapărat un lucru care se întâmplă din
senin.

> partea ta rațională încearcă să reconcilieze comportamentul impulsiv și copilăresc

cu aparența de adult a persoanei borderline. Dacă privești persoana ca pe un copil nu vei
mai simți nevoia sa îi înțelegi purtarea la nivel rațional sau logic.

> speranța că ar putea fi mai bine și că se poate să revii la perioada inițială de

seducție, în care te privea ca și cum erai cel mai bun lucru din lume. Nu va mai reveni
acea perioadă pentru că acum ești deja cucerit. Acum te oprește din a pleca prin cu totul
alte metode. Mai exact, nu mai ai beneficiile de la început, doar dezavantajele.
Și totuși, nu se poate avea o relație cu o persoană borderline?

Ba da, dacă ții neapărat se poate, cu câteva condiții care probabil nu sunt oricum
îndeplinite integral în cazul tău.

1. Trebuie permanent să trasezi limite și să fii pregătit să le aperi cu toată energia. Din
nou, este aceeași modalitate prin care se educă un copil foarte mic. Diferența este că
acum vorbim de un adult care a avut timp să fixeze propriile comportamente și să
dezvolte și mecanisme de apărare împotriva tentativelor tale de „educare”. Drept
urmare, doar pentru că aperi o limită o dată, nu înseamnă că acel lucru va deveni regulă.
Fii pregătit să faci asta de mai multe ori pe zi, timp de (posibil) tot restul vieții. Mai
mult, tu ai o sensibilitate pe care persoana borderline o cunoaște, ceea ce înseamnă că îți
va fi extrem de greu să aperi acele limite pentru că ți se va reproșa că ești rău, ticălos și
așa mai departe. Ești pregătit să îți înfrunți și să învingi această sensibilitate în fiecare zi
de-acum încolo?

2. Dacă relația a ajuns într-un stadiu avansat de devalorizare atunci deja v-ați spus
lucruri extrem de dureroase unul altuia, te-a înșelat de cel puțin câteva ori (poate că și tu
ai făcut la fel) și nu mai aveți încredere unul în celălalt. În acest punct orice relație este
greu de salvat, cu atât mai mult una în care este prezentă o persoană borderline.

3. Doar pentru că trasezi limite nu înseamnă că ele nu vor fi încălcate uneori. Ești
pregătit pentru violență fizică sau verbală, pentru infidelitate, pentru reproșuri
constante și așa mai departe?

Dacă ești pregătit pentru toate astea și înțelegi riscurile și consecințele atunci nu te
poate opri nimeni. Dar întreabă-te înainte dacă merită să treci prin toate astea, mai ales
că cel mai probabil relația nu va mai reveni niciodată la etapa de idealizare. Și ai grijă să
nu treci cumva de la atitudinea de salvator la cea de martir pentru că aceea e chiar mai
păguboasă, plus că vei intra în competiție cu partenerul borderline care se simte și el un
martir. Vezi, cam asta e situația când ai de-a face cu o persoană borderline: orice ai face,
pierzi. Sau, așa cum se mai vehiculează expresia, cap-câștigă celălalt, pajură-pierzi tu.
Cum spuneam, persoanele cu tulburare borderline nu sunt malefice și, în cea mai mare
parte a timpului, nu înțeleg răul pe care îl provoacă prin propriile fapte. Și chiar dacă ar
înțelege, aceasta a fost modalitatea prin care au reușit să supraviețuiască teribilei
suferințe din copilărie (de a fi neglijat, abandonat sau abuzat de propriul părinte) și nu
ar fi drept să îi reproșăm că a supraviețuit. Principala responsabilitate a unui organism
viu este supraviețuirea și abia apoi (dacă se mai poate) alte lucruri cum ar fi să nu facă
rău altora. Cu toate astea, tu ai trecut prin cam aceleași experiențe dar ai ales altă cale de
supraviețuire. De aceea, nu ești responsabil pentru această persoană. Fiecare om este
responsabil atât pentru faptele sale cât și pentru propria stare psihică sau emoțională.
Pe lângă faptul că nu vei putea să îi faci bine cu forța, nici nu ești în postura de a face
asta datorită relației extrem de complicate și toxice care s-a dezvoltat între voi.

Cum poți încheia relația cu o persoană borderline

Încheierea unei astfel de relații este dificilă și adesea chiar mai dureroasă decât relația în
sine. Încheierea relației însă are avantajul că, după o perioadă intensă de suferință,
aceasta ia sfârșit în timp ce, dacă relația continuă, suferința nu va avea sfârșit. Sunt
câteva lucruri care te pot ajuta:

Relația trebuie încheiată ferm și rapid. Orice tentativă de negociere din partea
celuilalt trebuie refuzată fără să stai prea mult pe gânduri. Vor fi tentative: să vă vedeți
mai rar, să vă vedeți și cu alte persoane (asta e o capcană teribilă, nu cumva să cazi
pradă ispitei), te va ademeni din nou cu sex (care va înceta dacă reușește să te oprească
din a pleca), îți va aduce reproșuri numeroase, va părea că se prăbușește de durere și
suferință (suferința aceasta e cam ca dragostea pentru tine – își dorește să sufere pentru
că așa a văzut că se face și poate chiar să creadă asta pe moment dar dacă pleci și faci
astfel să dispară stimulul, încetează și aparenta suferință). Dacă nu cedezi va urma o
perioadă în care te va bombarda cu tentative de reconectare: apeluri telefonice, mailuri,
vizite inopinate (de obicei la ore ciudate). Posibil să apară și stalking-ul: să te
urmărească pe stradă, să apară în locuri unde știe că sunt șanse mari să fii, să îți
urmărească intens activitatea pe internet (social media mai ales, ar fi bine să-ți
dezactivezi conturile câteva săptămâni, preventiv). Rezistă oricăror întrebări de tipul „ce
mai faci, ești bine?” care aparent sunt nevinovate dar au scopul de a restabili
conexiunea. Dacă nu reziști nu faci decât să îți prelungești propria suferință și chiar să
ajungi înapoi în relație. Toate aceste tentative de reconectare pot continua cu mult mai
mult decât te-ai aștepta: gândește în termeni de luni de zile sau chiar ani. Cu cât trece
timpul însă, cu atât tentativele devin mai rare dar și capacitatea ta de a rezista devine
mai bună. Nu face însă greșeala să crezi că, la un moment dat, ești suficient de puternic
ca să vă revedeți. Cel mai probabil vei reveni exact de unde ai plecat și toată suferința de
până atunci va fi fost degeaba.

Nu spune niciodată „poate”, acest lucru nu va face decât să alimenteze speranța celuilalt
că are șanse să reia relația cu tine.

Să nu cazi în capcana de a crede că s-a schimbat: oricine poate mima schimbarea pentru
o perioadă scurtă de timp însă deja ai văzut cum este acea persoană în realitate.

În ultimă instanță mărturisește-i că ești epuizat, deprimat și confuz și că vrei să închei

relația pentru binele său. O persoană borderline va ieși mai ușor dintr-o relație în care i
se oferă pe tavă posibilitatea de a da toată vina pe celălalt (adu-ți aminte ce vorbeam de
responsabilitate).

***

Dacă ai avut sau ai o relație cu o persoană cu tulburare borderline, sper că acum înțelegi
mai bine cum stau lucrurile și ce poți face ca să îți fie mai bine. Persoanele borderline nu
cred că sunt fundamental rele sau malefice dar sunt totuși foarte egoiste și imature
emoțional, ceea ce cauzează de regulă multă suferință celor care încearcă să se apropie
de ele.
Ce este tulburarea de anxietate?
Anxietatea este un fenomen absolut normal în viața umană. De fapt, atunci când nivelul
de intensitate este controlabil și în parametri normali nici măcar nu ne gândim să
folosim cuvântul „anxietate”: spunem că „avem emoții”.

Aceste emoții pot fi declanșate de numeroase situații de viață: trebuie să dai un examen,
trebuie să vorbești în fața unui grup de oameni, ai o întâlnire cu cineva care îți place
foarte mult și așa mai departe. Emoțiile asociate cu aceste evenimente arată doar că îți
pasă de deznodământul acelor situații și că te-ai implicat emoțional. Ceea ce este foarte
bine, oamenii ar trebui să facă din ce în ce mai multe lucruri de care le pasă și din ce în
ce mai puține lucruri care le sunt indiferente. Cel puțin la modul ideal. Problema apare
când intensitatea acestor emoții depășește un anumit prag ceea ce le face greu sau chiar
imposibil de controlat și afectează astfel în mod negativ viața și buna funcționare a
persoanei. În acel moment discutăm de o tulburare de anxietate.

Cum poți face diferența între tulburarea de anxietate și un nivel normal de

emoție?

Cel mai important indicator este acela că tulburarea de anxietate îți afectează viața și
starea psihică generală. Uite încă o serie de indicii că este posibil să fie nevoie de
intervenție terapeutică:

 îngrijorare excesivă: toți oamenii se îngrijorează uneori însă, dacă pe

parcursul a mai multor luni de zile, te surprinzi de mai multe ori pe zi făcându-ți
griji atât pentru lucruri importante cât și pentru tot felul de mărunțișuri, atunci s-
ar putea să ai o problemă (un simptom tipic al acestei situații este senzația de
oboseală cronică de care pari să nu mai poți scăpa).
 probleme cu somnul: a avea insomnie din când în când nu este ceva ieșit din
comun (deseori înainte de un eveniment foarte important pentru tine) însă dacă
adesea îți este greu să adormi și stai în pat cu tot felul de gânduri, dacă te trezești
agitat și ca și cum nu ai fi dormit deloc, cere ajutorul unui specialist.
  frici iraționale: fobiile cum se mai numesc ele, reprezintă forme ale tulburării
de anxietate, cu mențiunea că fobiile sunt legate de anumite situații specifice
(frica de înălțimi, de spații deschise, de anumite animale și așa mai departe).
 tensiune musculară exagerată: se întâmplă frecvent ca persoanele care
suferă de tulburare de anxietate să sufere de dureri de spate sau de umeri, dureri
ale mușchilor gâtului, să încleșteze frecvent maxilarul sau pumnii, toate acestea
ca răspuns la pericolul care consideră că îi pândește.
 alte simptome fiziologice frecvente: apar adesea și următoarele simptome
(dar nu obligatoriu):
 mâini sau picioare reci și/sau transpirate
 palpitații
 senzația de uscare a gurii
 emoții de frică sau panică (atacul de panică este o formă severă a
tulburării de anxietate)
 imposibilitatea de a rămâne nemișcat și relaxat (spunem popular că „nu
poate sta locului”)
 senzație de amețeală sau greață
 probleme de respirație (senzație de sufocare, respirație superficială)

Cum poate fi controlată tulburarea de anxietate?

 În primul rând se recomandă eliminarea consumului oricăror băuturi sau

alimente energizante: ceai, cafea, energizante, ciocolată.
 În al doilea rând se pot efectua schimbări în alimentație și stilul de viață
astfel încât simptomatologia să fie redusă: cele mai bune lucruri pe care le poți
face în această privință sunt să consulți un medic nutriționist (pentru
alimentație) și să începi să practici un sport, dacă nu faci asta deja.
 În al treilea rând poți învăța exerciții de relaxare sau poți practica meditație
sau yoga. Vei învăța astfel să controlezi simptomele de anxietate, atunci când
acestea apar.
  Dacă vrei întradevăr să elimini anxietatea, soluția este prin psihoterapie. Deși
poate părea că nu este decât un comportament învățat, anxietatea are originea în
evenimentele din viața ta iar prin psihoterapie toate tensiunile care cauzează
anxietatea pot fi reduse sau chiar eliminate.

Dacă simți că aceste lucruri ți se potrivesc, nu amâna intervenția asupra acestei situații
pentru că, așa cum s-a demonstrat prin numeroase cercetări, anxietatea tinde mai
degrabă să se amplifice și să se generalizeze decât să se reducă de la sine.
Află cât de toxice sunt relațiile în care ești

Ai stat vreodată să te gândești cât de bune au fost pentru tine relațiile pe care le-ai avut până acum? Dacă ești
acum într-o relație, te-ai întrebat cum te simți în această relație? Dacă nu îți place să te gândești la asta, poate
ar fi bine să citești în continuare. Există un motiv pentru care vrei să eviți subiectul.

Ce sunt relațiile toxice

Relațiile toxice pot fi definite, foarte pe scurt, ca fiind acele relații care te secătuiesc de energie și vitalitate.

Există oameni care scot ce e mai bun din tine și oameni care scot ce e mai rău. Cu a doua categorie de regulă se
formează relații toxice.

Când simți că nu mai ai de grijă de tine, la nivel fizic sau psihic, înseamnă că ești într-o relație toxică. Când îți
dai seama de asta realizezi cât de mult te-ai pierdut pe tine în tot acest timp și, oricât ar durea, trebuie să lupți
cu tentația de a nega realitatea. Negarea nu va face decât să amâne rezolvarea problemei.

Comportamentul persoanelor toxice

Persoanele toxice vor de obicei să dețină controlul absolut. Rezultatul este că toți cei din jurul lor se simt
nesemnificativi, ignorați și desconsiderați. Tot ce face o persoană toxică are scopul de a menține partenerul
supus. Persoana toxică atinge acest obiectiv prin critică, judecată de valoare, insultă și agresiune (fizică sau
verbală). De câte ori partenerul își va „permite” să nu se supună, persoana toxică va riposta cu virulență, pentru
a descuraja o viitoare nouă nesupunere.

Persoanele toxice au învățat să facă asta încă din copilărie, când fie au văzut pe unul dintre părinți
comportându-se agresiv și critic față de celălalt părinte (și, chiar dacă îl compătimeau pe părintele perceput ca
victimă, au ales să devină asemeni agresorului, pentru că nimeni nu își dorește de fapt să fie victimă), fie au
fost lăudați prea mult și nu au învățat ce este empatia (dezvoltând astfel o tulburare de personalitate).

Ce reiese frecvent din comportamentul unei persoane toxice este completa lipsă de preocupare pentru efectele
pe care acest comportament îl are asupra altor persoane. Persoana toxică este incapabilă să vadă orice dincolo
de propriile dorințe și nevoi.
Persoanele toxice aleg de obicei parteneri deschiși și afectuoși, pentru că aceștia sunt cei care vor lupta cel mai
tare pentru a păstra relația. Partenerul ne-toxic va face eforturi din ce în ce mai mari pentru a îmbunătăți relația
și a o face să meargă iar partenerul toxic nu numai că știe acest lucru dar se și bazează pe asta pentru a se
asigura că păstrează controlul asupra celuilalt.

Semnele unei relații toxice

1. Te simți mereu epuizat(ă), fizic, mental sau emoțional. O relație bună ar
trebui să-ți ofere o stare de mulțumire (chiar de fericire) și să îți sporească
productivitatea și pofta de viață.

2. Trăiești mai mult cu amintirea momentelor plăcute care s-au petrecut

demult și mai puțin cu ce se întâmplă acum între voi. O relație nu are loc în trecut ci în
prezent iar faptul că preferi trecutul arată că e ceva în neregulă cu felul în care sunt
lucrurile acum. Amintirile pot fi foarte frumoase dar nu pot fi motive de a rămâne
împreună, dacă alte motive nu există.

3. Nu ai încredere în celălalt sau el în tine: o relație în care nu există încredere e

ca un lift defect. Poți să apeși pe buton cât vrei, tot n-o să te ducă unde vrei să mergi.

4. Agresiunea pasivă: când unul sau ambii parteneri sunt pasiv-agresivi, acest lucru
întrerupe comunicarea normală și amplifică tensiunea până la izbucnirea conflictului.

5. Diferențele dintre voi nu sunt acceptate și fiecare încearcă să-l schimbe pe

celălalt: relația în sine nu este flexibilă și capabilă să se adapteze schimbărilor care apar
inevitabil în viață.

6. Gelozia

7. Se repetă mereu aceeași ceartă: o relație toxică nu permite rezolvarea

conflictelor și ca atare cei doi parteneri ajung mereu să poarte aceeași ceartă, fără a
rezolva în vreun fel disputa.

8. Critica și disprețul: Critica și disprețul fac parte dintre „Călăreții Apocalipsei unei
relații”, anume 4 factori pe care John Gottman îi consideră a fi predictori de încredere
pentru încheierea unei relații. Când partenerul recurge permanent la critică, ne simțim
dezamăgiți, descurajați și e ca și cum nimic din ce facem nu e bine. Când această critică
se împletește și cu ironia și când este adresată public (de față cu prieteni sau alți membri
ai familiei) impactul este și mai mare pentru că se amplifică sentimentul de rușine.

9. Ostilitate continuă: O relație ar trebui să-ți ofere siguranță. Ostilitatea înseamnă

însă nesiguranță și o stare de alertă permanentă care va ajunge să te epuizeze fizic și
mental.

10. Vă evitați reciproc: Găsiți mereu scuze pentru a nu petrece timp împreună iar sex
nu ați mai făcut de nici nu mai știi când.

11. Refuzul de a se schimba sau de a căuta să rezolve problema: Dacă celălalt

refuză să admită că există o problemă în relație și nici măcar nu e dispus să discute
despre asta (ce să mai vorbim de terapie de cuplu), soluțiile care rămân sunt foarte
limitate: în principiu, nu îți rămâne decât să speri că situația se va rezolva de la sine, în
mod miraculos.

12. Insulte: Dacă ați ajuns să vă aruncați insulte sau să vă înjurați, tensiunea este deja
la un punct foarte ridicat, de unde greu mai poate să coboare.

13. Nu poți să te comporți natural: Dacă îți schimbi gusturile, opiniile și

preferințele în prezența celuilalt, atunci relația în care ești este una toxică. Într-o relație
sănătoasă cei doi vin cu propriile păreri și obiceiuri și își îmbogățesc astfel reciproc
viețile: nu unul cedează pentru că celălalt nu admite să nu fie ca el. Dacă celălalt decide
ce prieteni poți să ai, ce haine să porți, ce serviciu să alegi și așa mai departe, relația este
complet debalansată. Și nu înclină în favoarea ta.

14. Șantajul emoțional: Șantajul emoțional funcționează pentru că declanșează

vinovăție în celălalt. Sentimentele sau gesturile romantice nu ar trebui să fie
condiționate de ceva pe care să-l facă celălalt. Dacă orice mică dovadă de afecțiune vine
cu o etichetă de preț (iar de obicei acel preț mai e și piperat) atunci poate te întrebi dacă
nu cumva „dincolo era mai ieftin”.
15. Șantajul sexual: dacă nu faci cum vrea, partenerul nu mai este disponibil sexual.
Poate ți se va părea surprinzător, dar nu doar femeile recurg la această tactică de
manipulare.

16. Îți ascunzi relația de prieteni sau familie: Prietenii și familia observă imediat
comportamentul toxic (pentru că se vede mai ușor din afară) și sunt astfel înclinați să îți
critice partenerul sau să te sfătuiască să te desparți de el. Pentru că nu vrei să asculți
aceste sfaturi (mai ales că ar putea fi corecte), începi să eviți să mai aduci vorba despre
celălalt sau să îl incluzi în ieșiri cu prietenii sau mese în familie.

17. Oferi mai mult decât primești: o relație debalansată nu îți poate aduce
satisfacție pe termen lung.

18. Tendințe de control: când unul dintre parteneri încearcă permanent să-l
controleze pe celălalt.

19. Drame și scenete: o relație sănătoasă nu arată ca o telenovelă.

20. Te simți ca un prizonier în relație

21. Victimizare: o relație nu se poate dezvolta dacă unul dintre parteneri este blocat în
trecut.

22. Lipsă de sinceritate: relația se degradează cu fiecare nouă minciună spusă.

23. Totul e despre celălalt, niciodată despre tine: ai și tu păreri și sentimente dar
celălalt nu te ascultă niciodată. În loc să te asculte, te contrazice și îți explică de ce
greșești până când cedezi în final și celălalt are ultimul cuvânt.

24. Nu încetezi să plătești pentru greșeli din trecut: dacă încă ți se mai
reproșează lucruri pe care le-ai făcut acum 5, 10 sau 20 de ani, relația este toxică.
Motivul pentru care ți se reproșează acele greșeli nu mai este demult supărarea pentru
ce ai făcut – a devenit un mijloc de control și opresiune.
25. Relația este administrată ca un meci sportiv, cu tabelă de marcaj. „Tu mi-
ai făcut asta, eu îți fac asta”. Totul e un joc despre cine a greșit mai mult (și, desigur, cine
e mai nevinovat și, ca atare, superior celuilalt).

26. Nu vă bazați unul pe celălalt pentru înțelegere sau ajutor, ci apelați la alte
persoane.

27. Celălalt încearcă să te izoleze de familie sau prieteni.

28. Când spui NU, celălalt nu ține cont de refuzul tău. De fapt, în general nu
prea ține cont de nici una dintre părerile tale: dacă sunteți în mașină și îi spui să meargă
mai încet, te ignoră sau chiar apasă și mai tare accelerația și eventual te și imită și te ia
peste picior.

29. Nu e interesat de momentele tale de succes sau chiar face eforturi să le

minimalizeze.

30. Face glume că te va părăsi și îți spune despre cum va fi soția/soțul următor.

31. Viața împreună pare să vă fi scăpat de sub control: cheltuiți mai mult decât
câștigați sau celălalt cheltuie bani fără să îți spună.

32. Nu puteți discuta subiecte importante cum ar fi căsătoria sau conceperea unui
copil.

33. Minți ca să-i acoperi comportamentul iresponsabil, pentru că îți este rușine
să spui adevărul. De exemplu, ai putea să spui că este ocupat la serviciu și din acea cauză
nu vine la timp la un eveniment de familie, când de fapt nici nu prea știi sigur ce face.

34. Unul dintre voi sau chiar amândoi îl compară pe celălalt cu alte
persoane și comparația nu îl avantajează.

35. Are așteptări exagerate și nu este niciodată mulțumit: întotdeauna e ceva

pe care-l puteai face mai bine. Așteptarea este de a-i satisface nevoile chiar în
detrimentul nevoilor tale: ți-ar putea cere să îi acorzi întreaga ta atenție, să răspunzi la
telefon ori de câte ori te sună (indiferent ce faci în acel moment, trebuie să lași totul
baltă ca să răspunzi).

36. Nu poți spune că v-ați influențat reciproc în vreo manieră pozitivă (de
exemplu prin a învăța unul de la celălalt) dar v-ați influențat în sens negativ:
consum de alcool, fumat și așa mai departe.

37. Celălalt nu te face să te simți bine în propriul corp. Dacă ești femeie ai putea
să afli cu stupoare că ai sânii lăsați sau prea mici, fundul prea mare și așa mai departe.
Un bărbat ar putea avea „plăcerea” de a fi informat că a făcut burtă și merge crăcănat.

38. V-ați despărțit deja de mai multe ori. Acest istoric zbuciumat al relației arată
faptul că, în ciuda evidenței, cel puțin unul dintre voi se încăpățânează să salveze relația.

39. Unul dintre parteneri îl implică pe celălalt în activități neetice sau

ilegale, cum ar fi declarații false, mărturii mincinoase sau falsificare de documente.

40. Ești într-o stare mult mai proastă decât erai la începutul relației, pe
toate planurile.

41. Sunt momente când eviți să te duci direct acasă după serviciu, pentru că ai
nevoie să te relaxezi și acasă numai de asta nu ai parte.

42. Simți singurătate și când sunteți împreună.

De ce rămân oamenii în relații toxice

1. Din ideea că trebuie să lupți pentru relația ta

Uite ce e, la fel ca oamenii, nu toate relațiile sunt egale între ele: unele îți fac rău, și fizic
și psihic. Întreabă-te dacă are rost să lupți pentru ceva ce îți face rău.
2. Pentru că își ignoră intuiția

Când discut cu vreun pacient despre relația toxică în care se află, întotdeauna
descoperim că semnalele de alarmă erau acolo încă de la început: doar că a ales să le
ignore. De ce a făcut asta? Din diferite motive: poate avea nevoie să creadă că și-a găsit
jumătatea, poate din alt considerent. Cert este că problema nu este că nu a văzut
semnele, ci că a decis să nu le ia în seamă.

Intuiția ta este un instrument extrem de important. Oamenii s-au obișnuit să-l ignore
pentru că cei mai mulți oameni nu au suficientă încredere în ei înșiși. Prețul plătit
pentru neascultarea intuiției este însă mare de cele mai multe ori.

3. Din ideea că dragostea înseamnă suferință

Numai o persoană bolnavă poate să spună alteia că îi face rău din iubire. Și numai o
persoană care nu se respectă suficient o va crede.

Dacă pentru tine iubirea înseamnă suferință, fie ai citit prea multe romane de dragoste,
fie ai învățat și tu lecții greșite din propria copilărie. Va trebui să-ți corectezi aceste
definiții pentru a putea avea o relație normală.

4. Pentru că persoana toxică aruncă mereu vina pe celălalt

Indiferent ce face, mereu e vina celuilalt pentru că exagerează, e prea sensibil, prea
plictisitor, prea matur, prea serios, prea ca la țară. Pentru partenerul toxic, nu e nimic în
neregulă cu a-l insulta permanent pe celălalt, e doar vina lui că ia lucrurile prea în serios
și nu știe de glumă.

5. Din idei romantice greșite: „mă completează”, „este sufletul meu

pereche”, „e jumătatea mea”

Nu există suflet pereche și tu nu ești o jumătate de persoană ci o persoană întreagă.

Pentru că ești complet, nu ai nevoie de completări. Nu mai crede tot ce vezi prin filme.
6. Pentru că au investit deja în relație

Acest comportament este asemănător psihologiei dependentului de jocuri de noroc:

chiar dacă a pierdut deja enorm de mulți bani, nu se oprește pentru că încă speră că își
va recupera până la urmă pierderea. Singura modalitate prin care se poate opri este să
accepte că a pierdut acei bani, sau că acela a fost prețul plătit pentru a învăța o lecție
despre jocurile de noroc (de exemplu, lecția potrivit căreia doar casa câștigă până la
urmă). La fel și persoana captivă într-o relație toxică, refuză să plece pentru că deja a
investit timp, energie și sentimente în relație. Aceasta este o capcană în care a picat de
bunăvoie și una din care nu poate ieși decât dacă acceptă acest lucru.

7. Pentru că speră că până la urmă va fi bine

Speranța e un lucru minunat dar nu și atunci când te menține într-o relație care nu-ți
aduce nimic bun. Pentru ca lucrurile să meargă mai bine, ar trebui ca amândoi să vă
schimbați comportamentul și, chiar dacă ați ști cum, ar mai trebui să și vreți să faceți
asta. Dacă celălalt nu ți-a dat vreodată vreun semn că ar fi dispus să se schimbe,
speranța ta că va vrea asta la un moment dat nu face ca acel lucru să se și întâmple.

Mai există un obicei nesănătos: să te amăgești că totul va fi bine după ce se întâmplă

ceva. Acel ceva este de regulă un copil dar mai poate fi cumpărarea unei case,
schimbarea serviciului, obținerea unei promovări și altele. Astfel de schimbări majore în
viața unui om sunt de fapt o sursă de stres suplimentar (chiar și un eveniment fericit
cum este nașterea unui copil). Fiind sursă de stres, nu pot fi soluția salvatoare pentru o
relație care oricum nu merge nici în absența acelor presiuni suplimentare.

De ce ar trebui să pleci dintr-o relație toxică

Dintr-o relație toxică ar trebui să pleci în primul rând din cauză că, cel mai probabil, nu
va fi mai bine. Așa cum le spun adesea pacienților mei, doar pentru că îți dorești foarte
tare ca un lucru să se întâmple, asta nu îl face să se întâmple. Dacă vrei să continui să te
minți că, prin gândire pozitivă, vei schimba realitatea, nu te poate opri nimeni să faci
asta. Însă rezultatul va fi o deteriorare din ce în ce mai accentuată a stării tale de
sănătate (fizică și psihică).

Când se află într-o relație toxică, oamenii au tendința să facă mai mult (sau mai des)
lucrurile care, la un moment dat, păreau să meargă: încearcă să fie și mai afectuoși, și
mai atenți, și mai flexibili. Nu își dau seama că tocmai această tendință este problema.

Un motiv pentru care oamenii rămân în relații toxice este că, din când în când, celălalt le
oferă dovezi de afecțiune sau se poartă „frumos”. Această dinamică specifică tulburărilor
de personalitate se numește „te iubesc-te urăsc” și este ceea ce provoacă Sindromul
Stockholm în persoana abuzată. Sindromul Stockholm înseamnă atașamentul
(paradoxal dacă privești din afară) față de agresor. Acest atașament nesănătos, combinat
cu speranța că persoana toxică se va schimba (pentru că este capabilă de comportament
afectuos, așa cum arată dovezile rare de afecțiune pe care le oferă), este ceea ce te poate
opri să pleci. Această normalitate „cu țârâita” nu trebuie să te păcălească: toată
toxicitatea relației nu este anulată de câteva momente bune dacă relația în ansamblu
este distructivă și dăunătoare.

Relațiile toxice duc în ultimă instanță la izolare socială și emoțională. Cuplurile fără
prieteni de regulă sunt într-o relație toxică. Pe termen lung, aceste relații provoacă
anxietate și atacuri de panică, depresie, boli cronice (în special diabet, ulcer, afecțiuni
cardio-vasculare și cancer) și pot duce chiar la gânduri sau tentative de suicid. Dacă nici
amenințarea extrem de serioasă a acestor afecțiuni nu te poate convinge să pleci,
probabil că nu te poate convinge decât amenințarea pe care o prezintă chiar partenerul:
relațiile toxice conduc adesea la violență domestică.

Când încearcă să se rupă de acea relație, sentimentul este că doare orice ai face: cu cât
încerci mai tare să pleci cu atât doare mai rău iar, dacă rămâi, știi că vei continua să te
simți rău. Ce trebuie să înțelegi este că nu procesul de rupere este sursa durerii ci însăși
relația. Da, de obicei e mai rău înainte să fie mai bine. Dar va fi mai bine până la urmă,
dacă alegi să pleci și să ai grijă de tine.

În încheiere
Acum că ai aflat ce sunt relațiile toxice și cum să le recunoști, mai am o întrebare pentru
tine. Că așa e la psiholog, ca în serialul Colombo: când crezi că ai scăpat, se întoarce și
zice „domnule, încă ceva…”.

Întrebarea este: în general în relațiile tale de până acum, cine a fost elementul toxic, tu
sau celălalt?

Tu ce mecanisme de apărare psihologică

folosești?

Conform lui Freud și adepților teoriei psihanalitice, psihicul uman este un câmp de
bătălie perpetuu între impulsuri și dorințe instinctive (reprezentate de Id),
constrângerile realității cu privire la satisfacerea acelor impulsuri (Eul) și normele
societății (Supra Eul). Această luptă continuă creează ceea ce Freud numea „anxietatea
nevrotică” (teama de a pierde controlul) și „anxietatea morală” (rușinea și vinovăția).

Aceste două forme de anxietate se împletesc cu anxietatea realității (teama de pericole

reale) iar ceea ce rezultă este un climat interior deprimant și amenințător. Aceste mini-
atacuri de panică sunt foarte greu de suportat, distructive și copleșitoare așa că persoana
este motivată să se apere de ele. Apărarea se face prin mecanismele de apărare.

Ce sunt mecanismele de apărare?

Mecanismele de apărare apar prima dată menționate în literatura de specialitate în

lucrările lui Freud, însă nu Sigmund ci Anna Freud (fiica sa), în cartea Eul și
mecanismele de apărare.

Mecanismele de apărare sunt parte din viața de zi cu zi a tuturor și, în ultimă instanță,
sunt o formă de auto-păcălire. Întrebarea care se pune este: cât de important este pentru
tine să eviți adevărul? De această întrebare depinde capacitatea fiecăruia de a identifica
modul în care oamenii încearcă să se păcălească singuri.
Mecanismele de apărare sunt printre cele mai răspândite metode de controlare a
emoțiilor neplăcute. Freud și școala psihanalitică erau de părere că mecanismele de
apărare sunt folosite pentru a controla agresivitatea și impulsurile sexuale însă, în
realitate, mecanismele de apărare adresează o paletă largă de emoții, de la anxietate
până la nesiguranță.

În funcție de valoarea lor adaptativă, mecanismele de apărare pot fi împărțite în 3

categorii principale, de la cele de bază până la cele mai avansate. Cu cât un mecanism de
apărare este mai primitiv, cu atât este mai puțin util persoanei pe termen lung. Trebuie
să ținem seama însă de faptul că, pe termen scurt, mecanismele de apărare primitive
sunt adesea mai eficiente decât cele mature. Acest lucru, coroborat cu tendința generală
a societății către gratificare imediată (satisfacerea imediată a dorințelor), explică de ce
mulți oameni continuă să folosească mecanisme de apărare primitive mult după ce au
depășit perioada copilăriei.

I. Mecanisme de apărare primitive

1. Negarea

Negarea reprezintă refuzul de a accepta realitatea și purtarea ca și cum sursa emoției

negative nu există, indiferent care este acea sursă: un eveniment, un gând sau o emoție.
Negarea este considerată un mecanism de apărare primitiv întrucât apare încă din
copilăria timpurie. Cu toate acestea, mulți adulți continuă să utilizeze negarea pentru a
nu se confrunta cu anumite aspecte ale situației în care se află. Spre exemplu, un alcoolic
neagă problema pe care o are și spune că poate funcționa fără probleme fără alcool (nu
face asta însă). Un fumător va spune că fumează din cauza cercului social și că se poate
lăsa oricând (nu face nici el acest lucru).

Prin negare persoana pur și simplu filtrează informații care contravin imaginii despre
sine sau viziunii sale despre lume sau alte persoane.
2. Regresia

Regresia semnifică revenirea la un stadiu anterior de dezvoltare atunci când impulsurile

cu care se confruntă persoana sunt considerate de neacceptat. Un adult expus la stres
major poate să refuze să se mai dea jos din pat sau poate chiar să acuze simptome
specifice unei vârste mult mai fragede: asemeni copilului de clasa întâi pe care îl apucă
durerea de burtă când trebuie să meargă la școală, adultul va acuza aceeași problemă
înainte de a merge la serviciu. Un adolescent care se confruntă cu noi dorințe și
impulsuri (de exemplu impulsuri sexuale), va regresa la un stadiu anterior de dezvoltare
și chiar va avea comportamente asociate cu acel stadiu. Spre exemplu, ar putea
(re)începe să facă pipi în pat.

Un exemplu de regresie la care poate nu te-ai gândit este furia șoferilor blocați în trafic.
Sigur că traficul nu se va decongestiona brusc doar pentru că sunt ei nervoși dar logica
nu are pe unde să intre în mintea care a regresat temporar la ceea ce eu numesc „stadiul
Domnul Goe”: „de ce nu vine trenul, eu vreau să vie!”.

3. Datul în spectacol

Datul în spectacol presupune afișarea unui comportament extrem cu scopul de a

exprima gânduri sau emoții pe care persoana se simte altfel incapabilă să le exprime. În
loc să spună „mă superi”, persoana care se dă în spectacol va sparge o farfurie sau va
arunca spre sursa frustrării sale cu un obiect (de preferat necontondent). Va da cu
pumnul într-un perete sau va lovi un alt obiect cu piciorul. În urma datului în spectacol
persoana se poate simți mai bine și ușurată întrucât gestul făcut i-a servit ca supapă de
eliberare a tensiunii.

Datul în spectacol înseamnă transformarea unui conflict interior (de regulă provocat de
frustrare) în agresiune exterioară.

4. Disocierea

Disocierea survine când persoana pierde legătura cu sine și devine pierdută în timp și
spațiu. Traumele din copilărie determină adesea mecanisme de disociere iar, în situații
extreme, pot duce chiar la apariția tulburării de personalitate multiplă sau a tulburării
disociative de identitate. Persoana care se disociază are capacitatea de a deconecta de la
lumea reală și de a trăi pentru o perioadă într-o lume imaginară în care nu este nevoită
să se confrunte cu ceea ce consideră prea greu de suportat: gânduri, amintiri, emoții.

Disocierea poate opera și asupra altor persoane și este un mecanism învățat de regulă în
copilărie. Sursa este nevoia copilului de a integra caracteristici contrare, astfel încât
lumea din jurul său să continue să aibă sens. Mama sa are și caracteristici bune și
caracteristici rele, uneori este atentă și grijulie iar alteori este distantă și rece. Pentru că
nu este obișnuit cu personalitatea complexă a adultului, copilul construiește două
entități separate: mama bună și mama rea. Tot ce face bun este atribuit mamei bune și
tot ceea ce face rău este făcut de mama rea. Acest ciclu perpetuu de idealizare și
devalorizare este specific tulburărilor narcisice și borderline.

5. Devalorizarea

Devalorizarea presupune atribuirea de caracteristici negative sau reprobabile asupra

propriei persoane sau altora (percepuți, de regulă, ca aflați în competiție cu acea
persoană). Scopul este pedepsirea persoanei sau minimizarea efectelor acțiunilor sale.

6. Compartimentalizarea

Compartimentalizarea este o formă mai ușoară de disociere, în care doar anumite părți
ale persoanei sunt extrase și văzute ca separate de întreg. Această separare îi permite
persoanei să își păstreze imaginea de sine chiar în fața dovezilor contrare. Spre exemplu,
o persoană care se consideră extrem de morală dar își înșeală partenerul, prin
compartimentalizare nu este nevoită să se confrunte cu realitatea că, poate, nu are totuși
standarde morale chiar atât de înalte.

7. Proiecția

Proiecția reprezintă atribuirea eronată ale gândurilor, impulsurilor sau emoțiilor unei
persoane asupra unei alte persoane, cu toate că acea persoană nu împărtășește aceleași
trăiri. Proiecția apare mai ales când trăirile sunt considerate inacceptabile de către acea
persoană. De exemplu, o soție se poate înfuria pe soț pentru că nu o ascultă, când de fapt
ea este cea care nu ascultă.

Sau, o persoană care crede despre sine că nu e foarte isteață, atunci când face o greșeală
nesemnificativă pe care nu o ia nimeni în seamă, va începe să-i acuze pe cei din jur că o
desconsideră și o consideră proastă, cu toate că nimeni nu a spus (și, cel mai probabil,
nici nu a gândit) asta. Rezultatul este că, pe moment, persoana a dat glas propriei
nesiguranțe însă a făcut asta cu prețul îndepărtării celorlalți.

Când colectivități întregi se angajează în proiecție (grupuri etnice, companii sau chiar
națiuni), Freud numește acest fenomen „narcisismul micilor deosebiri”.

8. Formația reactivă

Formația reactivă reprezintă convertirea emoțiilor sau impulsurilor nedorite sau

considerate periculoase în exact opusul lor. O persoană sătulă de locul de muncă și care
este ostilă superiorului direct, în loc să exprime aceste sentimente sau să își dea demisia,
ar putea să se comporte extrem de prietenos cu superiorul sau să își exprime dorința de
lucra în acel loc până la pensionare.

Un alt exemplu este acela al unui bărbat care dorește o femeie pe care nu o poate avea
(sau de care nu vrea să se apropie din diferite motive) iar obiectul dorinței lui devine
obiectul celor mai aspre critici. E vorba de fenomenul „strugurii sunt acri”, inspirat din
celebra fabulă.

Există numeroase exemple de formație reactivă în realitatea de zi cu zi, dacă știi după ce
să te uiți: un bărbat chinuit de impulsuri pedofile va porni o cruciadă împotriva celor
care abuzează copii, un alt bărbat cu tendințe homosexuale va fonda o asociație de luptă
împotriva drepturilor homosexualilor de a se căsători (sic!). Despre politicianul care se
proclamă standard de moralitate se va descoperi că are o colecție impresionantă de
materiale pornografice, merge frecvent la prostituate și prizează cocaină. Femeia pentru
care familia este totul se va afla că are trei amanți. Și tot așa. În general, sentimentele
negative puternice față de ceva ascund sentimente la fel de puternice dar de sens opus.
Nu este o regulă universal valabilă, doar ceva de care să ții cont când auzi discursuri
foarte pătimașe. Dacă ura față de ceva nu are o explicație logică, explicația ar putea fi că
ceea ce motivează individul nu este de fapt ura ci dorința.

II. Mecanisme de apărare mai avansate

Aceste mecanisme de apărare sunt ceva mai evoluate decât cele primitive însă nu
reprezintă soluția ideală pentru a face față sentimentelor pe care le avem.

9. Reprimarea

Reprimarea înseamnă blocarea inconștientă a gândurilor, impulsurilor sau emoțiilor

considerate neacceptabile. Pe termen scurt reprimarea poate să ajute însă persoana nu
va putea să evite la nesfârșit confruntarea. Actele ratate sunt o formă de reprimare.
Când uiți să faci ceva pe care nu vrei să-l faci de fapt (cum ar fi de exemplu să te duci la
medic pentru un consult amănunțit), acela este atât reprimare cât și act ratat.

10. Reorientarea

Reorientarea presupune exprimarea gândurilor sau emoțiilor față de o altă persoană

decât sursa acelor gânduri sau emoții. Reorientarea se produce mai ales atunci când
persoana percepe un pericol în cazul în care ar exprima acele trăiri față de sursa lor
reală. Un bărbat care se înfurie la serviciu din cauza șefului vine acasă și lovește câinele
sau se ceartă cu soția pentru că se teme că, dacă s-ar certa direct cu șeful, ar putea fi
concediat.

Copiii care aplică bullyingul folosesc reorientarea: pentru a face față abuzurilor de acasă
încep să îi chinuie pe alți copii la școală.

Logica din spatele reorientării este să descătușăm energia negativă asupra unei persoane
percepute ca inferioare sau neajutorate și, ca atare, mai puțin amenințătoare decât sursa
reală.
11. Intelectualizarea

Intelectualizarea presupune accentuarea excesivă a logicii și rațiunii în fața unei situații

sau a unui impuls perceput ca imposibil de suportat. Intelectualizarea înseamnă
eliminarea completă a emoțiilor din ecuație. Este o modalitate prin care persoana
încearcă să se distanțeze de situație, gând sau impuls. De exemplu, cineva care a primit
a fost diagnosticat cu o boală mortală în stadiu terminal, în loc să își exprime furia,
durerea sau tristețea, alege să-și consume toată energia căutând soluții sau intervenții
medicale salvatoare.

Spre deosebire de negare, prin intelectualizare persoana nu neagă faptul că ceva s-a
întâmplat ci consecințele emoționale care decurg din acest lucru.

12. Idealizarea și omnipotența

Un mecanism de apărare întâlnit frecvent în tulburările de personalitate (tulburare

narcisică, borderline sau histrionică) este atribuirea de caracteristici pozitive extreme
asupra propriei persoane sau altor persoane, fără nici o bază reală.

13. Raționalizarea

Raționalizarea este procesul prin care persoana găsește o explicație pentru o situație
care o confuzează. O femeie începe să se vadă cu un bărbat de care îi place foarte mult.
Când acesta începe să o evite ea își spune „bănuiam de la început că e un om de nimic”,
cu toate că, de fapt, nu a fost așa.

Raționalizarea ajută și la controlarea remușcărilor și evitarea rușinii. E mai ușor să dai

vina pe alte persoane decât să îți asumi responsabilitatea pentru propriile acțiuni și
atunci atribui evenimentele unor factori care nu au fost în controlul tău sau dai vina pe
altcineva pentru că te-a provocat.
14. Răscumpărarea

Răscumpărarea este tentativa persoanei de a contrabalansa efectele unui comportament

reprobabil printr-o serie de comportamente de sens opus. De exemplu, un soț care și-a
insultat soția va încerca să răscumpere acel comportament printr-o serie de
complimente sau laude.

III. Mecanisme de apărare mature și productive

15. Sublimarea

Sublimarea presupune canalizarea gândurilor sau impulsurilor nedorite în alte

activități, mai acceptabile. O persoană cu impulsuri sexuale puternice de exemplu, ar
putea canaliza acele impulsuri către o activitate sportivă.

Sublimarea se poate realiza și prin umor sau imaginație. Toate tipurile de artiști folosesc
sublimarea ca mecanism de apărare și ca sursă de inspirație sau motivație.

16. Compensarea

Compensarea reprezintă contracararea inferiorității percepute într-o anumită direcție

prin accentuarea punctelor tari existente. Capcana în care poate să cadă persoana care
compensează este aceea a supra-compensării (care este un mecanism dăunător și care
falsifică realitatea). Compensarea moderată ajută persoana să își mențină și chiar să își
întărească stima de sine.

17. Asertivitatea

Asertivitatea presupune exprimarea gândurilor și dorințelor într-o manieră

respectuoasă și politicoasă dar fermă. Asertivitatea este opusul atât al pasivității cât și al
agresivității. Persoanele pasive tind să fie buni ascultători dar adesea își sacrifică
propriile nevoi în favoarea altora. Persoanele agresive pot fi buni lideri dar adesea sunt
deficitare la capitolul empatie. Persoanele asertive sunt capabile de echilibru: își
exprimă fără probleme nevoile și gândurile însă sunt capabile și să asculte cu adevărat
persoana care le vorbește.

Asertivitatea este printre caracteristicile cele mai dezirabile din punct de vedere social și
unul dintre indicatorii majori ai interesului social al persoanei.

IV. Mecanisme de apărare identificate de mine

În practica terapeutică am identificat încă 3 mecanisme de apărare, pe care nu le-am

regăsit în literatura de specialitate însă pe care le consider foarte importante, în special
datorită potențialului dăunător mare pe care îl au. Ele apar uneori în discuția despre
rezistența la terapie însă eu le consider mecanisme de apărare pentru că servesc
individului la a-și confirma propriile idei despre lume și viață. Intră în funcțiune mai
ales atunci când terapia începe să aibă efect și servesc persoanei la a nu-și schimba
convingerile care au adus-o în ultimă instanță în cabinetul de psihoterapie.

Acestea sunt:

18. Confuzia

Când o persoană primește dovezi că ceea ce crede nu este conform realității, poate alege
să devină confuză. Confuzia amână pe termen nelimitat momentul schimbării
convingerilor. Este o formă de negare aparte, atunci când negarea nu mai este posibilă.

19. Auto-sabotarea

Când o persoană este convinsă că va da greș dar realitatea îi dă semne că va avea succes,
acea persoană se poate auto-sabota pentru a-și reconfirma convingerea, chiar dacă acest
lucru este în deserviciul său.

20. Procrastinarea

Procrastinarea este un neologism care semnifică amânarea unor acțiuni importante fără
un motiv plauzibil. Este o formă aparte de auto-sabotare, prin care persoana găsește
orice scuză posibilă pentru a nu face ceea ce îi va aduce beneficii. Angajarea în
comportamente neproductive (spre exemplu, uitatul la televizor) este o formă foarte
răspândită de procrastinare.

În concluzie

Mecanismele de apărare servesc la protejarea persoanei. Scopul însă nu scuză mijloacele

și, ca atare, nu toate mecanismele de apărare sunt productive sau sănătoase. Cele mai
multe nu sunt conștiente însă, prin psihoterapie, ele sunt aduse în planul conștient unde
persoana poate decide cât de eficiente sunt și dacă le păstrează sau le înlocuiește cu
unele mai benefice.

Toate mecanismele de apărare sunt comportamente învățate și, ca atare, pot fi

modificate printr-o intervenție conștientă și prin psihoterapie.

Atacuri de panică – ce trebuie să știi

Stai liniștit în pat și te uiți la televizor. Dintr-o dată simți că nu mai poți să respiri, inima
îți bate cu putere în piept, ți se încețoșează privirea și cazi pe podea fără să poți striga
după ajutor. Toată această stare durează câteva minute (nu știi sigur cât pentru că
oricum ți s-a părut o eternitate) iar apoi te ridici ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ești
speriat că ai o boală cronică și mergi la medic. Te verifică numeroși specialiști și
concluzionează că nu ai nimic. Păi și atunci? O iei razna și ți s-a părut sau chiar ai ceva?
Dacă îți sună cunoscut, află că cel mai probabil ai simțit un atac de panică.

Ce sunt atacurile de panică?

Atacul de panică este un episod de teroare intensă care adesea apare din senin și
aparent fără motiv. Între episoadele de panică persoana este îngrijorată de apariția unui
nou episod și poate dezvolta tulburări suplimentare precum depresia sau abuzul de
alcool sau medicamente. Uneori persoana afectată începe să evite situațiile în care un
atac de panică este mai probabil să apară și, în cazuri extreme, poate ajunge chiar să nu
mai iasă din casă. Intervenția terapeutică timpurie previne agravarea acestor simptome.
Cât de răspândite sunt atacurile de panică?

Conform NHS (National Health Service – sistemul național de sănătate din Marea
Britanie), atacurile de panică afectează aproximativ 1% din populație și sunt de 2 ori mai
răspândite în rândul femeilor. Nu există un interval anume de vârstă mai expus
riscurilor, atacurile de panică survin atât în rândul persoanelor tinere cât și în rândul
adulților sau vârstinicilor.

Simptomele atacurilor de panică

Simptomele sunt acute și pot speria foarte tare persoana care le experimentează, mai
ales dacă este prima oară când se confruntă cu ele. Simptomele durează de la 5-10
minute până la câteva ore în cazuri extreme (totuși, în cele mai multe cazuri, platoul
apare după 20 de minute). Frecvența atacurilor de panică variază de la persoană la
persoană: unii se confruntă cu 1-2 atacuri pe lună, în timp ce alții pot trăi mai multe
atacuri pe zi. Locul sau situația în care se declanșează atacul variază la fel de mult însă
oferă indicii cu privire la cauza apariției atacului de panică: atacul se poate declanșa
când persoana se află la cumpărături, când conduce mașina, când se plimbă pe stradă,
când se relaxează acasă, când se uită la televizor și chiar atunci când doarme.

Pe lângă sentimentul copleșitor de frică, atacul de panică mai poate include și

următoarele simptome (de regulă nu apar toate în același timp):

• amețeli sau leșin

• pusee calde sau reci (frisoane)

• transpirație abundentă

. tremurat

• dureri în piept, extrasistole și palpitații cardiace (ceea ce face ca, adesea, atacul de

panică să fie confundat cu atacul de cord)

• dificultăți în respirație sau sentimentul de sufocare (insuficiență respiratorie – senzație
de nod în gât)

• teama că vei muri, sentimentul că pierzi controlul asupra propriului corp sau teama că
îți pierzi mințile

• palme transpirate

• îmbujorarea feței

• amorțeli sau furnicături în membre

• greață

• senzația de gură uscată

• nevoia de a urina des sau diaree

• spasme musculare

• țiuit în urechi

• depersonalizare: senzația că te-ai separat de propriul corp

Consecința atacurilor de panică: teama de atacuri viitoare

Din cauză intensității atacurilor de panică și asocierii cu gânduri morbide, persoanele

care le trăiesc nu se pot relaxa nici după ce atacul încetează. Îngrijorarea continuă că va
surveni un nou atac aruncă persoana într-un cerc vicios care o face să trăiască cu o
perpetuă „teamă că îi va fi teamă”, situație care întărește și mai mult panica și
anxietatea. Efectele acestei anxietăți de anticipare sunt devastatoare asupra stimei de
sine și încrederii în forțele proprii și pot afecta serios funcționarea normală, de zi cu zi, a
persoanei.
Dacă atacurile de panică nu sunt tratate, se dezvoltă ceea ce se numește evitare fobică,
adică evitarea acelor situații sau locuri care cresc riscul de a avea un atac de panică.
Dacă acest comportament nu este întrerupt, se va dezvolta agorafobia (teama de spații
deschise). Agorafobia este o complicație comună a atacurilor de panică și NHS
estimează că 1 din 3 persoane care suferă de atacuri de panică va dezvolta această
tulburare.

Persoanele agorafobice se vor teme să-și părăsească locuința și vor evita situațiile
riscante, mai ales următoarele:

• mersul în locuri în care un atac de panică i-ar putea stânjeni: vor evita să iasă în oraș
cu prietenii, să meargă la serviciu sau în vizită la rude

• ieșitul din casă fără compania unei persoane de încredere (de obicei partenerul sau o
rudă)
• consumul oricărei substanțe care ar putea precipita apariția unui episod: cafea, alcool,
alimente cu conținut ridicat de zahăr

• epuizarea fizică: dacă persoana este sedentară va deveni și mai sedentară până la
punctul în care orice formă de efort fizic o va obosi peste măsură

• condusul unei mașini sau folosirea transportului în comun din care nu poți evada cu
ușurință (în special metrou)

Intensitatea agorafobiei poate să varieze, de exemplu unele persoane pot ieși din casă
singure fără probleme însă doar dacă merg într-un loc cunoscut și pe care îl percep ca
fiind sigur (de exemplu până la magazinul din fața blocului).

Atacurile de panică la copii

Atacurile de panică sunt mai puțin întâlnite la copii însă, pentru că adesea implică țipete
disperate și plânsete de durere, sunt motiv de îngrijorare extremă pentru toți cei care
asistă la ele, mai ales pentru părinți. Atunci când sunt severe pot afecta dezvoltarea
copilului, mai ales dacă îl împiedică să mai iasă din casă pentru a merge la școală sau
dacă îi tulbură interacțiunile cu alte persoane. Intervenția terapeutică este aceeași
precum în cazul adulților: psihoterapie.

Cauzele atacurilor de panică

Lumea științifică nu s-a pus de acord cu privire la cauzele certe ale atacurilor de panică.
Ce se știe sigur este că, cel mai adesea, atacurile de panică sunt legate de stresul major
cauzat de experiențe traumatice sau schimbări importante în viața persoanei.

De aceea psihoterapia este cea mai recomandată formă de intervenție, mai ales ținând
cont de faptul că nu are contraindicații sau efecte adverse așa cum au de exemplu
medicamentele.

Există și alte teorii cu privire la cauzele apariției acestor episoade, precum dezechilibre
în structura neurotransmițătorilor din creier sau sensibilitatea crescută la monoxidul de
carbon din aerul respirat. Cu toate că nu pot contesta validitatea acestor teorii, în
cabinet nu am văzut cazuri care să nu răspundă la terapie, așa că am o serie de îndoieli
cu privire la aceste idei. Chiar dacă pot fi factori agravanți, faptul că pacientul răspunde
la terapie pentru mine este un semnal că natura afecțiunii este psihică nu fizică.

Scala stresului a lui Holmes și Rahe

Ca să înțelegi ce înseamnă de fapt schimbări importante în viața unui om, trebuie să

vorbim despre scala factorilor stresanți, dezvoltată de Holmes și Rahe, doi psihiatri care
au studiat corelația dintre evenimente majore din viața unei persoane și probabilitatea
ca acea persoană să dezvolte o boală. Ce au descoperit cei doi este că, cu cât persoana a
trăit mai multe evenimente stresante din lista de mai jos în ultimul an, cu atât este mai
expusă riscului de a dezvolta o afecțiune medicală. Fiecare eveniment are alocat un scor
numit LCU (life changing units adică unități de schimbare a vieții) iar un scor de peste
300 este considerat un predictor puternic pentru dezvoltarea unei afecțiuni medicale.

Scala pentru adulți este următoarea:

• moartea partenerului – 100

• divorțul – 73

• separarea maritală – 65

• încarcerarea – 63

• moartea unei rude apropiate – 63

• accident sau boală cronică – 53

• căsătoria – 50

• concedierea – 47

• reconcilierea maritală – 45

• pensionarea – 45

• sarcina – 40

• dificultăți sexuale – 39

• un nou membru al familiei – 39

• schimbări în situația financiară – 38

• schimbarea direcției profesionale – 36

• contractarea unui credit major sau a unei ipoteci – 32

• schimbări în responsabilitățile de la muncă – 29

• probleme cu socrii – 29

• realizări personale deosebite – 28

• partenerul începe sau încheie munca – 26

• începerea sau terminarea școlii – 26

• probleme cu șeful – 23

• modificări ale programului de somn – 16

• vacanță – 13

• sărbători importante – 12

Nu le-am trecut în revistă pe toate pentru că lista este foarte lungă însă aș vrea să
observi că lista nu include doar evenimente neplăcute: o nuntă, oricât de plăcută ar fi ca
idee, provoacă mai mult stres decât concedierea de la locul de muncă. Schimbările
frecvente ale stilului de viață, mai ales pe mai multe planuri (profesional și personal) pot
determina o creștere a nivelului de stres, chiar dacă acele schimbări sunt benefice
pentru persoană. Iată de ce uneori atacurile de panică se declanșează chiar atunci când
persoanei pare că îi merge cel mai bine.

Pentru non-adulți (adică adolescenți și copii) aceiași autori au pus la punct o

scală modificată, adaptată provocărilor diferite cu care aceste categorii de vârstă se pot
confrunta. Cei mai importanți factori de stres pentru copii sau adolescenți sunt
următorii:

• moartea unui părinte – 100

• sarcina nedorită sau avortul – 100

• căsătoria – 95

• divorțul părinților – 90

• un eveniment sau accident care provoacă o diformitate vizibilă (sau chiar numai o

cicatrice) – 80

• nașterea unui copil – 70

• condamnarea la închisoare a unui părinte pentru o perioadă mai lungă de 1 an – 70

• separarea părinților – 69

(dacă este urmată de divorț în mai puțin de 1 an cele 2 scoruri se vor aduna: 69+90=159,
cel mai mare scor posibil)

• moartea unui frate sau soră – 68

• descoperirea că ești adoptat – 63

• căsătoria unui părinte divorțat cu altcineva – 63

• moartea unui prieten apropiat – 63

• o afecțiune gravă care necesită spitalizare – 58

• repetarea unei clase la școală – 56

• spitalizarea unui părinte – 55

• despărțirea de iubit sau iubită – 53

• certuri între părinți – 47

• absența prelungită a unui părinte de acasă – 38

Uneori un atac de panică NU e doar un atac de panică

Cum spuneam mai sus, din experiența mea atacurile de panică au cauze psihologice.
Dar, ca să poți ajunge la această concluzie, trebuie mai întâi eliminate cauzele medicale
posibile. Dacă ai simptome dar nu ești absolut sigur că e vorba de un atac de panică, du-
te la medic! Faptul că există posibilitatea de a fi vorba de atac de panică nu trebuie
folosită ca scuză pentru a nu lua situația în serios.

În plus, una dintre intervențiile cognitiv-comportamentele importante în cazul atacului

de panică este să îți reamintești că, deși înspăimântător, atacul de panică nu este
periculos fizic și că, cel mai probabil, nu vei muri în acele momente, chiar dacă senzația
este că asta se va întâmpla. Gândește-te așa: cum ai putea să îți repeți această idee dacă
nu ai eliminat cauza medicală?

Există o serie de afecțiuni medicale care pot provoca simptome asemănătoare atacurilor
de panică însă ele sunt afecțiuni medicale reale și fizice care necesită tratament medical.
Acestea sunt:

• hiper-tiroidism: hiper-activitatea glandei tiroide

• hipo-glicemie: conținut scăzut de zahăr în sânge

• sevraj cauzat de medicamente

• consum de produse neuro-stimulante: cafea, alcool, amfetamine, cocaină

• prolaps de valvă mitrală: o afecțiune cardiacă minoră care înseamnă că una dintre
valvele inimii nu se închide complet

Experiența mea personală

Legat de ultimul punct din lista anterioară, am o experiență personală cu atacul de
panică. Mai precis, primul și singurul atac de panică pe care l-am trăit a fost cauzat de
un „mic prolaps de valvă mitrală” pe când aveam 6 ani. De ce îți spun asta?

În primul rând ca să știi că am trăit pe pielea mea efectele acestor atacuri și nu vorbesc
doar din cărți.

În al doilea rând, mult mai important, ca să te rog ceva, mai ales dacă nu ai trecut
personal prin asta: nu bagateliza atacul de panică pentru că este o experiență absolut
înfiorătoare. Am auzit adesea de la persoanele din jurul celor afectați de atacurile de
panică idei că acea persoană „doar se alintă”, „are nevoie de atenție” sau chiar că „face
pe nebunul”. Nu e deloc așa și, revenind la ce ți-am spus despre mine, mai adaug un
singur lucru: chiar dacă s-a întâmplat acum aproape 30 de ani, țin minte perfect tot ce s-
a întâmplat atunci: gheara din piept, sufocarea (trăgeam aer în piept și parcă nu intra în
plămâni), convigerea că urma să mor în următoarele câteva minute, încețoșarea vederii
și senzația de leșin pe care eu o interpretam atunci prin convingerea că gata, cam asta a
fost.

Dă-ți seama cam cât de traumatizant a fost pentru copilul de atunci dacă n-am uitat nici
un amănunt (țin minte multe alte detalii cu care nu vreau să te plictisesc, inclusiv cu ce
eram îmbrăcat de exemplu). Acum, gândește-te că vorbim de un singur episod. În ce
stare crezi că este cineva care trece de câteva ori pe zi prin asta?

Ce poți face rapid în cazul unui atac de panică?

Până să ajungi la terapie ai nevoie să știi cum să acționezi imediat în cazul unui atac de
panică. Iată ce poți face imediat.

1. În cazul în care consumi alcool, cafea sau fumezi, oprește-te imediat! În ciuda ideii
că fumatul sau alcoolul au efecte calmante, aceste substanțe nu fac decât să agraveze
simptomele.
2. Dacă poți, așează-te sau chiar întinde-te pe jos. Cea mai bună poziție este cea fetală
(asemeni copilului aflat în pântecul mamei): pe o parte, cu spatele curbat și genunchii
strânși spre piept (nu foarte mult pentru că vrei să eviți comprimarea plămânilor).
Poziția aceasta poate fi aplicată aproximativ și în șezut.

3. Dacă porți haine strâmte sau mulate și acest lucru este posibil, dezbracă-le sau
descheie cât mai mulți nasturi.

4. Concentrează-te pe respirație: respiră regulat și abdominal, nu încerca să

inspiri o cantitate mare de aer (ceea ce e contra-intuitiv pentru că vei fi tentat să
faci asta dacă simți că te sufoci).

5. Cheamă pe cineva lângă tine: de multe ori simpla prezență a unei persoane
apropiate te va ajuta să te relaxezi, fără să fie necesar să facă și altceva în afară de a sta
pur și simplu lângă tine.

Imediat după ce simptomele dispar, te încurajez să îți faci programare la medicul de

familie. Pașii următori sunt consult de specialitate (cardiologie, neurologie etc.) iar apoi
(dacă nu există afecțiuni) psihoterapie.

Tratamentul atacurilor de panică

În afară de psihoterapie, există o serie de alte intervenții posibile. Din experiența mea îți
pot spune că nu sunt la fel de eficiente. Acestea sunt:

• Medicamente: în special antidepresive (Zoloft) și benzodiazepine (cele mai

cunoscute medicamente din această clasă sunt Diazepamul și Xanaxul). Întrucât aceste
medicamente au efecte secundare serioase și provoacă dependență, recomandarea mea
este să apelezi la ele doar în ultimă instanță (dacă situația este gravă și nu răspunzi la
psihoterapie) și doar după ce consulți un medic psihiatru. Nu te apuca să le iei de capul
tău pentru că nu vorbim de aspirină, vorbim de medicamente psihotropice extrem de
puternice și periculoase dacă le iei după ureche.
• Remedii homeopate: în general orice remediu homeopat se bazează pe efectul
placebo. Adică de fapt nu funcționează la nivel biologic, te ajută doar ideea că iei ceva
pentru a-ți schimba starea.

• Remedii naturiste: unele extracte din plante pot avea efect calmant (mai ales cele pe
bază de valeriană – un puternic sedativ natural) însă nu te baza pe ele pentru a rezolva
problema, ele sunt o opțiune doar pentru a controla simptomul și atât. Au aproximativ
aceleași contraindicații și riscuri ca medicamentele (doar pentru că sunt din plante nu
înseamnă că nu sunt periculoase – și mătrăguna este o plantă).

• Acupunctură, yoga, masaj terapeutic și meditație: mai puțin intruzive, aceste

metode terapeutice au puține contraindicații și pot ajuta în controlarea simptomelor,
prin relaxarea pe care o induc. Nu rezolvă problema de fond dar pot să ajute.

Psihoterapia în atacuri de panică

Când vine vorba de atacuri de panică, tendința multor persoane este de a se îndrepta
automat către terapia cognitiv-comportamentală (CBT). După părerea mea, CBT nu
rezolvă problema de fond ci doar adresează și ameliorează simptomele, asemeni
medicamentelor însă fără efectele secundare asociate cu acestea. Nu e nimic în neregulă
cu această abordare dacă scopul este doar de a te simți mai bine acum. Pe termen lung
însă, problema de fond nu este rezolvată și, ca atare, simptomele pot fie să reapară fie să
se transforme în altceva (de exemplu în depresie).

Alternativa pe care ți-o propun este terapia psihodinamică (precum cea adleriană pe
care o practic eu, terapia analitică sau psihanaliza). Abordarea psihodinamică adresează
direct problema de bază și consideră atacul de panică a fi un simptom al problemei, nu
problema în sine.

Sunt studii care atestă eficiența abordării psihodinamice în tratarea atacurilor de

panică: vezi Milrod și Shear 1991 precum și autorii Renik, Stern și Kessler. Pe de altă
parte, există studii care demonstrează și eficiența abordării cognitiv-comportamentale.
De aceea, nu susțin că nu funcționează, spun doar că nu este Sfântul Graal în ceea ce
privește tulburările comportamentale.

Ideea pe care se bazează intervenția psihodinamică este aceea că atacul de panică are o
cauză și un scop. Cel mai adesea, dezvăluie prezența unui conflict interior. De exemplu,
vorba cântecului, „la birou ai un șef idiot”. Până aici nimic deosebit și ai putea să îți dai
pur și simplu demisia. Ca să existe conflict însă, trebuie să existe cel puțin câte un motiv
la fel de puternic de a alege să nu faci asta. Așa că, pe lângă faptul că ai un șef idiot, ești
plătit și foarte bine. Iată conflictul: ce faci, pleci și rămâi fără salariul mare sau rămâi și
suferi din cauza modului în care ești tratat? Dacă rămâi prea mult în cumpănă, este
posibil să faci atacuri de panică pentru a te convinge (sau a-ți da un motiv serios) să iei o
decizie. Atacul de panică va dispărea atunci când dispare cauza sa iar acea cauză este
conflictul.

Conflictul interior nu este singura cauză posibilă a unui atac de panică. În general însă,
cauzele au ceva în comun: sunt situații care îți fac rău și din care, dintr-un motiv sau
altul, nu poți sau nu vrei să ieși. Aici intervine abordarea psihodinamică, să te ajute să
clarifici situația, opțiunile pe care le ai și decizia pe care o vei lua. Scopul final este să
înțelegi ce a provocat atacul de panică și să previi reapariția lui în viitor.

Eșec relații: de ce ai eșuat în toate relațiile

de până acum
Poate că te-ai întrebat deja de ce ai eșuat în toate relațiile de până acum. Poate ți-ai pus
chiar obsesiv întrebarea aceasta, până când fie ai ajuns la o concluzie în care nu crezi
nici tu (de exemplu că ai avut ghinion), fie ai renunțat să mai cauți răspunsul, trecând
întrebarea la categoria marilor mistere ale lumii. Ei bine, în cele ce urmează vei afla nu
doar de ce dar și ce poți face în privința asta.

Pentru început e bine să lămurim două lucruri.

1. Mă refer la relații sentimentale (de cuplu) nu la alt tip de relație.

 2. Eșecul îl măsurăm prin faptul că relația s-a încheiat.

De-asta spun că ai eșuat în toate relațiile, ca toți oamenii dealtfel: toți am eșuat în toate
relațiile, mai puțin cea în care suntem acum (dacă suntem în vreo relație). Iar relația
actuală este diferită doar prin faptul că nu a eșuat încă. Dacă ți se pare prea dură
exprimarea de „eșec relații” ia o pauză și gândește-te bine dacă vrei să auzi adevărul
sau nu și dacă vrei să schimbi lucrurile sau doar să găsești scuze. Dacă nu vrei să rezolvi
nimic oprește-te te rog acum din citit pentru că o problemă nu se poate rezolva
negându-i existența. Explicațiile de tipul „dar multe din relațiile trecute nici nu voiam să
dureze la nesfârșit” nu sunt decât apărări psihice și raționalizări, nu explicații valabile.
Revino când poți să manifești sinceritate în primul rând față de tine.

Încă ești pe-aici? În regulă, uite motivul pentru care cuplurile eșuează: lipsa de
autenticitate. Îți explic imediat.

Relațiile eșuează din 3 motive principale.

Ne îndrăgostim de iluzii nu de persoane.

Ai auzit des cuvântul „misterios” rostit ca explicație pentru atracția exercitată de

anumite persoane? Vai, cât de misterios este acel tip (spune o femeie), hm, cât de
misterioasă este acea tipă (spune un el). Ei bine, mintea umană nu tolerează elementele
incomplete. De-asta tinzi să vezi un cerc ca fiind complet chiar și atunci când lipsește o
bucată din el. Și tot de-asta mintea tinde să umple golurile de informație cu
privire la o persoană pe care nu o cunoaștem bine. Cu ce umple aceste goluri? În
principiu cu ce are ea chef, fără legătură neapărat cu realitatea. Dacă suntem atrași de
persoana cealaltă mintea noastră va umple golurile cu lucruri bune: inteligență,
bunătate, charismă, simț al umorului și așa mai departe. Dacă persoana nu ne atrage
sau, mai rău, ne repugnă, golurile vor fi umplute cu lucruri negative: răutate, prostie,
viclenie și așa mai departe. Până să ajungem să cunoaștem persoana deja ne-am
îndrăgostit de ea sau o detestăm din tot sufletul (în funcție de care a fost prima noastră
reacție).
Acum vorbim de îndrăgostire însă. Așa se îndrăgostesc oamenii de cele mai multe ori:
nu de celălalt ci de propria fantezie despre celălalt. Și tot de-asta durează mult până
când se lămuresc că realitatea nu corespunde fanteziei. Uneori durează ani, ce, n-ai auzit
că dragostea durează 3 ani? De-asta durează atât, pentru că refuzăm să ridicăm
vălul de pe ochi și să-l vedem pe celălalt așa cum este. Și ne luptăm din toate
puterile să nu acceptăm realitatea pentru că a vedea realitatea presupune o durere greu
de suportat pentru că are mai multe implicații, cele mai importante fiind acestea:

1. ne-am înșelat în tot acest timp

2. formăm cuplu cu un necunoscut
3. nu mai știm dacă vrem să continue relația

Celălalt se îndrăgostește de o iluzie pe care i-o furnizăm bucuroși.

În general, la începutul oricărei relații, oamenii se prezintă a fi altfel decât sunt de fapt:
mai buni, mai înțelegători, mai romantici. Totul este însă o mascaradă menită să îl
cucerească pe celălalt. Sigur că nu e intenționat, scopul nu este acela de a păcăli ci acela
de a forma un cuplu cu cineva, știind că, dacă te-ai arăta așa cum ești de fapt, nu
te-ar vrea nimeni. De asta oamenii se păcălesc unii pe alții: pentru că li se pare că de
fapt nu sunt vrednici de afecțiunea celuilalt. Și speră, în sinea lor, că atunci când „piesa
va lua sfârșit”, celălalt să nu plece. Există un tipping point în orice relație dincolo de
care celălalt este considerat „cucerit” și ca atare efortul de a juca teatru nu prea își mai
găsește justificare.

Oamenii se schimbă.

De fapt eu am o teorie în privința asta: e adevărat că uneori oamenii se schimbă dar cred
că cele mai multe cupluri se destramă pentru că cel puțin unul dintre parteneri
obosește să mai joace teatru (vezi punctul anterior). Iar când se întâmplă asta apare
celuilalt ca un necunoscut. Pentru că asta și este de fapt, având în vedere că nu l-a lăsat
pe celălalt să îl cunoască.
Înțelegi acum de ce spuneam că ai eșuat în relații datorită lipsei de autenticitate? Poate
doar a ta (punctul 2), poate doar a celuilalt (punctul 1) dar mai probabil a amândurora
(1+2+3). Iar până nu înveți să fii tu, vei continua să eșuezi. Asta e vestea proastă.

Vestea bună este că ai ce să faci în privința asta: soluția se cheamă psihoterapie.

Serios, chiar credeai că îți spun altceva?

Ce rezolvi prin psihoterapie?

În primul rând repari imaginea de sine.

Nu poți să fii autentic dacă te temi că, fiind tu, celălalt te va respinge (sau nu te va place,
sau va râde de tine). Dar poți să te simți singur chiar și când ești printre alți oameni,
sentiment trăit de cei mai mulți oameni.

Adler spunea că toți oamenii trăiesc un sentiment de inferioritate pe care încearcă

permanent să-l depășească. Nu te gândi că există și oameni care se simt superiori pentru
că sentimentul de superioritate tot un sentiment de inferioritate ascunde (ba chiar la
cote mult mai mari decât în alte cazuri). Ei bine, nu e suficient să știi de existența
sentimentului de inferioritate, trebuie să mai poți să-l și depășești. Iar asta se face doar
în psihoterapie, pentru că modul de formare diferă de la o persoană la alta. De regulă se
formează în copilărie dar nu obligatoriu, de regulă are la origine un eveniment traumatic
dar nu obligatoriu. Și tot din acest motiv nu poți pur și simplu să citești o carte (sau 100)
ca să rezolvi problema, pentru că în cărți nu găsești soluții la problema ta individuală ci
discuții în general. Bune pentru informare, nu foarte eficiente când ai ceva de rezolvat.

În al doilea rând te cunoști pe tine, ca să ai ce să prezinți celuilalt.

Nu e puțin lucru să te cunoști pe tine, să știi ce îți place și ce nu, ce slăbiciuni și ce

puncte forte ai. Toți oamenii vor să se cunoască pe sine dar mulți se rezumă la teste de
personalitate găsite prin reviste. E mare păcat să te oprești acolo și să nu faci niciodată
cunoștință cu tine însuți. S-ar putea chiar să constați că ești o persoană mișto când nu te
mai preocupi să porți o mască față de ceilalți.
În al treilea rând poți să scapi de frica de a fi tu însuți.

Una e să treci peste inferioritate și să știi cum ești și cu totul altceva este să îți iei inima
în dinți și să te arăți celuilalt. Dacă ne gândim un pic spațial (sau în 3D, dacă vrei),
procesul pleacă din interior, din zone profunde (inferioritate), ajunge în zona de
suprafață (ceea ce ești de fapt și pot vedea și alții) și sfârșește la celălalt (frica fiind
ultimul obstacol între tine și celălalt). Frumos, nu?

Evident că toate lucrurile astea nu se rezolvă bătând din palme. Vorbim totuși de
schimbări profunde în personalitatea umană. Dar, în absența lor, în câte relații vrei să
mai eșuezi până când faci ceva diferit? Știi ce zicea Einstein despre chestia asta. Despre
strategie, nu despre eșec în relații.

Ce este reziliența psihologică?

Reziliența psihologică este un cuvânt împrumutat din limba engleză (resilience) care se
referă la capacitatea de a trece peste momentele grele din viața noastră, peste suferințe,
traume, tragedii sau accidente. Reziliența semnifică un anume tip de rezistență (tărie)
psihică și anume acea tărie de a înfrunta sentimentele și gândurile asociate cu situațiile
dificile prin care trecem.

Reziliența psihologică nu presupune să nu trăiești momente grele ci că nu rămâi

neputincios în fața tuturor acestor greutăți. Poți simți lucruri precum furie, dezamăgire,
tristețe însă nu lași aceste sentimente să te oprească în loc.

Reziliența te poate feri de o serie de dificultăți psihologice precum depresia sau

anxietatea.
Cum devii rezilient?

Reziliența psihologică nu este un atribut pe care oamenii îl au sau nu, nu este o

trăsătură înnascută de personalitate ci este o abilitate care se antrenează. Presupune o
serie de tipare de gândire și comportament care se pot învăța și antrena.

În aceeași măsură, reziliența nu presupune a îndura singur greutățile și a privi cu

stoicism situația în care te afli. Dimpotrivă, s-a observat în cadrul cercetărilor că
oamenii care au capacitatea de a cere ajutorul celorlalți sunt mai rezilienți decât cei care
ezită să facă acest lucru.

Esențial pentru reziliență este atitudinea pe care o ai în fața problemelor și semnificația

pe care o atribui evenimentelor. Nu poți controla de multe ori ceea ce se petrece în viața
ta dar poți controla care este atitudinea cu care privești acele evenimente.

Și totuși, ce e de făcut concret pentru a crește reziliența? Uite câteva idei:

 acceptă că, în afară de propria atitudine, nu poți controla nimic în

viață: nici evenimente, nici pe alți oameni
 caută sprijin la ceilalți: relațiile cu alți oameni constituie o rețea de sprijin și
ajutor reciproc, rețea care este utilă atât în momente bune cât și în momente
grele
 caută soluții, nu motive să te plângi: chiar dacă ai avea tot dreptul să te
plângi, te va ajuta mai mult să vezi ce e de făcut, să faci un plan de bătaie și să îl
pui în practică
 ai grijă de tine: odihnește-te, controlează-ți dieta și viciile (dacă le ai), fă și
lucruri care îți fac plăcere nu doar lucruri care trebuie făcute
 nu dispera: ai auzit vreodată că cel mai întuneric este chiar înainte să răsară
soarele? Gândește-te la asta atunci când nu mai vezi ieșirea din situația în care te
afli.

Dacă nimic din aceste lucruri nu merge, gândește-te să apelezi la psihoterapie. În

psihoterapie nu se discută doar despre copilărie și relația cu mama ci și despre situația
ta actuală și modalitățile prin care poți să faci față situațiilor prin care treci. Împreună
cu psihoterapeutul vei stabili noi strategii de abordare a dificultăților și vei învăța să îți
pui în valoare punctele tale tari astfel încât să poți pune în aplicare un plan de redresare.

Acte ratate – explicație și interpretare

Ce sunt actele ratate?

Actele ratate (numite și lapsus-uri) reprezintă „greșeli” făcute în acțiune (când intri într-
o cameră căutând ceva și uiți ce căutai), în exprimare (când vrei să spui ceva și spui cu
totul altceva), în lectură (când citești un cu totul alt cuvânt decât cel scris) sau legate de
memorie (când uiți un anumit cuvânt comun – în aceste cazuri ne-am obișnuit să
folosim termenul de lapsus, cu toate că el se aplică tuturor situațiilor enumerate).

Acte ratate – interpretare

Freud este cel care a oferit primele explicații pentru aceste acte ratate în cartea
Psihopatologia vieții cotidiene. Teoria sa era că aceste acțiuni nu sunt întâmplătoare și
că au un scop bine definit. Spre exemplu, atunci când o persoană confruntată cu o
minciună încearcă să se dezvinovățească dar de fapt rostește exact cuvintele care îl
incriminează și mai mult, acest comportament semnifică dorința inconștientă a acelei
persoane de a-și elibera conștiința de povara respectivei minciuni.

Freud spunea că ceea ce ne dorim cel mai mult ne este interzis și ca atare ne produce
anxietate. Această anxietate maschează elementul suprimat (sau refulat, în termeni
freudieni) însă elementul suprimat încearcă mereu să ajungă la suprafață. Așadar actele
ratate, la fel ca visele, reprezintă ferestre către inconștientul nostru și în același ascund
dar și dezvăluie dorințele noastre cele mai ascunse.
Freud propunea metoda asocierii libere de cuvinte pentru a explora semnificațiile
acestor acte ratate. Pe scurt, această metodă presupune ca terapeutul să rostească un
cuvânt urmând ca pacientul să răspundă cu primul cuvânt care îi vine în minte atunci
când aude ceea ce a spus terapeutul. E important de știut că eficiența tehnicii depinde
extrem de mult de abilitatea și intuiția terapeutului. Cuvintele rostite de acesta nu sunt
alese la întâmplare, ele sunt încărcate de semnificație, de exemplu: acasă, mamă,
durere, sex, frică, fericire și așa mai departe. Terapeutul le alege în funcție de propria
ipoteză dezvoltată în legătură cu viața pacientului său.

Critici

Cognitiviștii urăsc teoria actelor ratate pentru că vine în directă contradicție cu ideea că
oamenii sunt ființe care acționează permanent conform unor reguli raționale care pot fi
explicate printr-o schemă de proces. Cu toate acestea, psihologia cognitiv-
comportamentală nu este capabilă să ofere o explicație plauzibilă pentru aceste situații,
mulțumindu-se să le încadreze în procentul normal de eroare care apare în desfășurarea
actelor cognitive.

Eu nu sunt nici psihanalist nici cognitivist însă consider că această idee a lui Freud are o
mare valoare, chiar dacă nu se aplică în absolut toate situațiile. Parafrazându-l chiar pe
el, putem să spunem că uneori un act ratat e doar un act ratat, fără valoare de
dezvăluire. Însă în practica mea terapeutică am observat că, adesea, aceste acte chiar au
o semnificație precisă. Mai exact, au rolul de a indica prezența unei nevroze, adică a
unui conflict interior. Dacă nu oferă direct explicația, cel puțin indică faptul că în acel
aspect al vieții există ceva care merită explorat.

Mai mult, o îndesire a acestor acte într-un anumit moment al vieții unei persoane este
un indicator foarte relevant al stării de stres, anxietate sau conflict în care se află acea
persoană la momentul respectiv.

Actele ratate în exemple

Adesea actele ratate au conotații sexuale: în loc de un cuvânt fără semnificație sexuală
persoana rostește un cuvânt sexual sau chiar vulgar (nu cred că e cazul să dau exemple,
sigur îți vine în minte măcar un exemplu). În alte situații însă, actele ratate au
semnificații mai serioase. De exemplu, în iulie 2015 în cadrul unei conferințe de presă,
președintele american Barack Obama a declarat că „administrația americană face
eforturi să accelereze antrenamentul forțelor ISIL, inclusiv a triburilor sunite din
provincia Anbar”. Se referea, desigur, la antrenamentul forțelor anti-ISIL (ISIL este
denumirea folosită de administrația americană pentru ceea ce noi numim ISIS sau
Statul Islamic). Actul ratat a fost însă prezent în discursul președintelui.

Un alt exemplu celebru legat tot de un președinte american este un discurs al lui Bush
tatăl care spunea că a lucrat alături de Ronald Reagan, au avut și succese și eșecuri, au
făcut și sex…

Exemple locale nu am găsit, politicienii și oamenii care apar pe la televizor la noi fiind
încă la momentul la care se luptă cu gramatica limbii române. E drept însă că faptul de a
nu găsi exemple locale poate fi considerat și acesta un act ratat.

Găsirea unui psihoterapeut bun

Găsirea unui psihoterapeut bun este doar o parte a problemei. Atunci când discutăm
despre procesul psihoterapeutic, avem de luat 3 decizii importante și esențiale pentru ca
demersul psihoterapeutic să fie productiv:

 să ne decidem să mergem la psihoterapie

 să alegem psihoterapeutul potrivit
 să ne angajăm cu seriozitate în procesul psihoterapeutic
Te-ai putea mira că printre cele 3 nu se găsește și decizia de a schimba ceva în modul tău
de gândire sau comportament. Acest element lipsește pentru că pacientul poate decide
că nu dorește schimbarea, de regulă pentru că ajunge la concluzia că prețul plătit pentru
aceasta este prea mare. Însă, chiar și în aceste condiții, procesul terapeutic este extrem
de valoros pentru pacient pentru că după înțelegerea fenomenului (sau obținerea
insight-ului, asa cum este denumită această etapă în psihoterapie) acesta are de ales
între a se schimba sau nu, ceea ce îi redă sentimentul de siguranță, de recâștigare a
controlului asupra a ceea ce i se întâmplă.

Cu privire la nevoia de psihoterapie am făcut deja o înregistrare așa că în cele ce

urmează voi discuta al doilea aspect, acela referitor la alegerea psihoterapeutului.

Îți propun să iei în considerare 3 elemente atunci când alegi psihoterapeutul cu care vei
lucra.

Recomandarea referitoare la psihoterapeut

În psihoterapie se lucrează foarte mult cu recomandări și mulți pacienți intră pentru

prima dată în cabinetul unui psihoterapeut pentru că acesta le-a fost recomandat de o
persoană cunoscută și în care au încredere. Vreau să îți semnalez un singur risc în
privința acestei metode de selecție: ar fi bine să te asiguri că persoana care îți face
recomandarea îți este asemănătoare din punct de vedere temperament și stil de
relaționare. În caz contrar, apare riscul ca acel psihoterapeut să fie potrivit pentru
persoana care îl recomandă dar nu și pentru tine. O modalitate alternativă de a te
asigura că iei decizia corectă este de a cere mai multe detalii cu privire la modul în care
lucrează acel psihoterapeut: care este abordarea sa, ce metode și tehnici de lucru
folosește și așa mai departe.

Pregătirea psihoterapeutului

Indiferent de alegerea ta, recomandarea mea este să alegi un profesionist.

Psihoterapeuții profesioniști sunt acreditați de către Colegiul Psihologilor din Romania.
Acreditarea nu constituie o garanție cu privire la cât de potrivit va fi acel psihoterapeut
pentru tine însă constituie o garanție că este pregătit corespunzător din punct de vedere
teoretic (cât de bine aplică acele informații este altă discuție). Pregătirea de a lucra cu
ceva atât de delicat precum psihicul uman nu se poate realiza în câteva săptămâni sau
luni, indiferent de cât de intensiv este programul de pregătire. Informațiile și metodele
de lucru sunt învățate și exersate pe parcursul a ani de zile iar acest cadru teoretic și
metodologic este cel care constituie fundamentul unui proces terapeutic care să îi fie de
folos pacientului.

Stilul de lucru al fiecărui psihoterapeut

Există multe școli (denumite și orientări) de psihoterapie. Când cauți un psihoterapeut,

ai putea fi copleșit de numărul acestora și de ideea că ar trebui să studiezi în amănunt
care este teoria pe care se bazează fiecare pentru a putea să alegi ceea ce ți se potrivește
mai bine. Nu iți face griji, nu e chiar atât de complicat și nu trebuie să te documentezi
luni de zile înainte să poți lua o decizie informată.

Școlile de psihoterapie se pot împărți după o serie întreagă de criterii însă, pentru scopul
discuției de față, le vom împărți simplu, în:

 școli de psihoterapie în care instrumentul de lucru principal este discuția între

psihoterapeut și pacient
 psihanaliza clasică (freudiană)
 psihoterapia analitică (jungiană)
 psihoterapia individuală (adleriană)
 psihoterapia centrată pe persoană
 psihoterapia existențială
 psihoterapia Gestalt
 etc.
 școli de psihoterapie în care instrumentul principal este mișcarea pacientului,
urmată eventual apoi de o discuție terapeutică
 drama terapia
 muzico-terapia
  terapia prin dans
 art-terapia (concentrată mai mult pe artele plastice și mai puțin pe artele
interpretative precum dansul, muzica, teatrul etc.)

În cadrul primei categorii există variații cu privire la metodele de lucru. De exemplu, în

psihanaliza freudiană de multe ori pacientul este așezat pe canapea la orizontală (cum
probabil că ai văzut prin filme) în timp ce în psihoterapia adleriană de exemplu (dar nu
doar în cazul acesteia), pacientul și psihoterapeutul stau așezați pe câte un scaun sau
fotoliu, în aproximativ aceeași poziție. Exemplul acesta ar putea să pară superficial însă
are totuși importanță pentru că are legătură cu așteptările pacientului în momentul în
care intră în cabinet. Sigur că există și deosebiri teoretice între școlile de psihoterapie iar
pentru a le aprofunda ar fi necesar să studiezi informații cu privire la fiecare dintre ele.
Dacă dorești să faci asta, această lista extensiva a diferitelor tipuri de psihoterapie este
un început foarte bun.

Am însa o veste bună pentru tine: nu cred că este absolut necesar să faci asta. Cred că
școala de psihoterapie de care aparține psihoterapeutul contează mult mai puțin decât

 modul în care folosește acesta cadrul teoretic

și mai ales

 stilul său propriu de lucru.

Nu cred că, în mod absolut, o școală de psihoterapie este mai bună decât alta. Cred însă
că fiecare psihoterapeut alege școala în care va studia funcție de propriile sale convingeri
și valori (sau cel putin așa ar trebui să stea lucrurile). Ceea ce înseamnă că acel
psihoterapeut va lucra cel mai bine cu cadrul teoretic pus la dispoziție de școala din care
face parte, pentru ca aceasta este cea mai potrivită cu personalitatea și convingerile sale.
Ideile în esență nu sunt nici mai bune nici mai rele decât altele, potrivirea lor cu
structura fundamentală a personalității psihoterapeutului este lucrul care le face să
poată fi aplicate într-un mod potrivit.
Te sfătuiesc să iei în calcul toate aceste 3 elemente atunci când îți alegi psihoterapeutul
și să te bazezi pe intuiția ta. Intuiția a căpătat o reputație proastă în ultimul timp, poate
pentru că ne place să ne considerăm persoane raționale și calculate iar a te baza pe
intuiție ar putea să pară un gest impulsiv la prima vedere. Intuiția însă este de fapt un
proces cognitiv extrem de rapid pe care nu îl înțelegem deocamdată suficient de bine.
Iar intuiția are rolul său bine determinat în viața persoanei și, dacă este ascultata la
momentul potrivit, ne poate scuti de o serie întreagă de alegeri nepotrivite.

Nu exista psihoterapeut care să fie potrivit pentru toți pacienții. De aceea nu cred ca este
cazul să te descurajezi dacă ai făcut deja o alegere nepotrivită. Iar dacă ești deja în
psihoterapie cu un psihoterapeut despre care crezi că nu este tocmai potrivit cu stilul
tău, te încurajez să discuți deschis despre acest lucru. Puteți decide împreună cum să
procedați în continuare: fie să schimbați abordarea sau modul de lucru fie chiar să
puneți punct terapiei. Dacă tu simți că e ceva în neregulă sunt șanse mari ca și
psihoterapeutul tău să aibă aceleași rețineri. Iar menținerea pe aceeași direcție nu este
în interesul nimănui.

De ce devin pacienţii mânioşi? Kohut, despre empatie și

a te purta ”frumos” cu pacientul

PSIHOLOGIE , PSIHOTERAPIE

Dr. Kohut: Despre ce vorbim astăzi? Aţi spus ceva despre contratransfer. Nu m-am mai
gândit la el, dar putem discuta despre asta.
Candidat: Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre contratransfer, mai ales în relaţia cu
pacientul narcisic şi cu furia sa şi despre problemele de contratransfer pe care această
situaţie le poate genera.

Dr. Kohut: Principalele mele dificultăţi au fost legate de propriile mele vulnerabilităţi
narcisice cu pacienţii. În plus, cred, în urma numeroaselor situaţii în care am fost
supervizorul atât al unora dintre colegii mei cu foarte multă experienţă, cât şi al unor
studenţi care m-au consultat cu privire la cazurile lor, că astfel de vulnerabilităţi
narcisice personale pot interfera semnificativ cu procesul analitic. Mă refer la acele
momente în care pacientul te irită.

Vreţi să ştiţi cum este cu pacientul mânios — dar, desigur, sunt multe tipuri
de pacienţi mânioşi.

Nu pot vorbi decât despre mine însumi şi despre cei pe care i-am supervizat. În general,
este mult mai uşor dacă înţelegi ce se petrece. Dacă nu înţelegi ce se petrece, este mult
mai greu. Prin înţelegere mă refer la o înţelegere în profunzime, nu la un simplu insight
intelectual, ci cu acel soi de înţelepciune pe care am menţionat-o ca pe o transformare a
narcisismului, când poţi realiza că nu se petrece nimic altceva decât ceea ce e de aşteptat
în decursul tratamentului acelui pacient. Şi cred că dacă înţelegi asta nu mai eşti rănit
personal şi nu te mai simţi atacat personal. De exemplu, să spunem că sunt unii oameni
care, la începutul tratamentului, se opun analizei, pur şi simplu deoarece pentru ei este
o rană narcisică. Rezistenţa nu se datorează specificului patologiei lor, deşi ar putea fi
cumva legată de psihopatologia lor, ci vine, în marea majoritate a cazurilor, din
obligativitatea de a renunţa la control, la rolul dominant, de a lăsa pe altcineva să
te conducă, de a lăsa pe altcineva să ştie mai multe despre tine decât ştii tu. Sunt convins
că acest lucru este menţionat în fiecare curs introductiv de tehnică: rezistenţele narcisice
nespecifice apar la orice persoană, iar analistul învaţă cumva să le gestioneze. Acum,
gestionarea lor nu este problema cea mai importantă. Cel mai important este să nu le iei
personal. Ştii despre ce e vorba şi, prin urmare, nu o iei personal. Atunci îi poţi fi de
ajutor pacientului.
Fireşte, pacienţii nu răspund imediat insighturilor şi explicaţiilor tale. În
primul rând, mulţi pacienţi nu doresc doar ca cineva să se poarte frumos cu
ei.

Cred că este extrem de important să înţelegeţi principiul psiho-economic aflat în spatele

acestei simple propoziţii: ei nu doresc să fie trataţi „frumos“; nici explicaţiile nu
trebuie să fie oferite prea repede. Pacientul trebuie să fie auzit mai întâi; mâniei trebuie
să i se permită un anumit grad de exprimare întrucât, dacă pacientului i se transmite
indiferent cum că acesta este un lucru banal, iată ce se întâmplă: noi îi transmitem
mesajul „Am mai văzut-o pe asta! Iată încă un pacient care începe la fel ca toţi ceilalţi.“;
pacientul se simte pe bună dreptate tratat ca o cifră statistică şi tu îi sporeşti mânia. Cu
alte cuvinte, nu trebuie să fii olimpian; nu trebuie să-ţi dai aere. Dar adevărata
măsură a empatiei este să te pui în locul pacientului, cu fiecare pacient în
parte — şi pentru asta e nevoie de ceva timp. Întotdeauna, cel mai important
lucru este să-ţi acorzi ţie însuţi ceva timp. Când pacientul începe să minimalizeze analiza
şi se plânge că trebuie să stea întins pe canapea, nu-i răspunde imediat: „Dar aşa fac toţi
pacienţii. Aceasta este rana narcisică la care trebuie să ne aşteptăm în mod normal;
acesta este contextul în care începi să asculţi.” Acesta ar trebui să fie numai contextul
din perspectiva căruia începi tu să gândeşti pentru a înţelege ceea ce el, pacientul, simte.
Şi numai când poţi înţelege comportamentul pacientului — când poţi spune cu adevărat
ceva specific despre reacţiile sale nespecifice, când poţi spune: „Simţi în felul acela în
legătură cu acea chestiune” şi nu transferi din ceea ce ştii în genere, ci o faci într-un mod
foarte specific, doar atunci te vei afla acolo, iar pacientul va începe să asculte şi să simtă
că i se acordă atenţie.

O PERSOANA DISFUNTIONALA.
11.12.2015

   - numim o persoana disfunctionala cand aceasta nu a invatat sa comunice adecvat.

Daca ea nu isi manifesta intentia de a se percepe si interpreta corect pe sine insasi sau
de a interpreta corect mesajele din afara, presupunerile pe care se bazeaza actiunile sale
vor fi eronate si eforturile sale de a se adapta realitatii vor fi confuze si improprii.
   - problemele de comunicare ale unei persoane isi au radacinile in zona complexa a
comportamentului familial din vremea copilariei.

   - o persoana disfuntionala se va manifesta incongruent, adica va adresa mesaje

conflictuale, la diferite niveluri de comunicare si utilizand semnale diferite.

   - un individ disfunctional va fi incapabil sa isi adapteze interpretarile contextului

prezent. Este posibil ca el sa impuna prezentului ceea ce corespunde trecutului sau ceea
ce el asteapta de la viitor.

   - dificultatea in comunicare este strans legata de conceptia despre sine a unei

persoane, adica de imaginea sa despre sine si de stima sa de sine.

   - comportamentul disfunctional este legat de sentimente de stima de sine scazuta. Este

de fapt, o aparare impotriva perceperii acestor sentimente.

PACIENTUL IMPOSIBIL DE ANALIZAT, PORTRET CLINIC.

20.12.2009

   Articolul de fata se bazeaza pe descrierile facute de psihanalista Joyce McDougall si isi

propune sa schiteze un anumit gen de pacient pe care noi, psihoterapeutii, il putem
intalni in practica noastra si care, dupa cum vom vedea, ne poate pune in fata unor
importante dificultati ce tin de procesul terapeutic.

  Acest tip de pacient este bine intentionat, plin de bunavointa, se simte imediat in largul
lui in situatia terapeutica, accepta fara dificultati protocolul sedintelor, Nu lipseste de la
nici o sedinta, nu intarzie, umple tacerile cu un discurs clar si fluent si plateste la timp
dupa fiecare sedinta. Si atat. Dupa cateva saptamani in care l-ai ascultat, constati ca nu
se intampla nimic nou, nici in discursul lui, nici intre el si tine. Nu este exprimata nici o
stare emotionala transferentiala; amintirile din copilarie, care nu lipsesc, raman totusi
incremenite, nelegate in vreun fel de prezent, lipsite de afect. Prefera sa vorbeasca
despre evenimentele actuale, coloratura afectiva nu este nuantata nici de angoasa, nici
de depresie. Defel tandru in relatii, este, dimpotriva, de multe ori furios pe unul sau pe
altul; dar rareori i se intampla sa se vada pe el. Totusi, nu este nici pe departe fericit sau
satisfacut de viata pe care o duce. Si cu toata asiduitatea de care da dovada, si a
terapeutului, procesul terapeutic nu se declanseaza.De ramarcat ca acest pacient nu
seamana cu neanalizabilii clasici: cei care nu suporta frustrarea impusa de protocolul
terapiei si care o iau la fuga la primele semne de stari emotionale transferentiale; cei
care trec la actings, uneori dezastroase pentru ei insisi sau pentru anturajul lor; sau cei
care pierd contactul cu realitatea, care se refugiaza in delir.Dimpotriva, toti acesti
pacienti sunt zguduiti de impactul relatiei terapeutice.

  Pacientii carora incercam sa le schitam portretul clinic accepta perfect situatia

terapeutica, nu par sa-i remarce latura frustranta, nu se desprind catusi de putin de
realitate si nu trec la act nici in interiorul sedintei, nici in exteriorul ei (doar daca nu
consideram ca toata viata lor este un vast acting). Este de remarcat ca ei nu prezinta nici
aceasta forma privilegiata de trecere la act in corp care este somatizarea.McDougall ii
numeste pe subiectii articolului de fata analizanzi roboti , pentru ca dau impresia ca se
misca asemenea unor automate si ca se exprima intr-un limbaj alcatuit din clisee si
prejudecati. Un limbaj-robot. Totusi termenul de robot sugereaza o pasivitate care, la
astfel de pacienti, se dovedeste inselatoare. De aceea McDougall in numeste anti
analizanzi dupa modelul conceptului de antimaterie, adica ceva care nu-si reveleaza
existenta decat in negativ : o forta masiva care impiedica functia de legatura. Acesti
pacienti nu pot lasa sa se formeze acele legaturi care transforma psihoterapia intr-o
experienta mutativa; ei fac o activitate care nu se observa sau, mai bine zis, care este
observabila prin absenta si care reprezinta o forta statica, negativa, de antilegatura,
mentinand in acelasi timp pe loc tot ceea ce este clivat, faramitat, ascuns.  
  Un astfel de pacient nu vorbeste ciudat sai intr-un fel de neinteles; el vorbeste despre
lucruri si persoane, dar niciodata despre relatia dintre lucruri, dintre persoane.
Ascultandu-i discursul, nu auzim limpede un alt sens dincolo de ceea ce ne spune el ; nu
deslusim cu usurinta cine suntem pentru el in diferitele momente ale sedintei si intr-un
tarziu, ajungem sa ne dam seama ca lipsesc toate legaturile care dau coeziune
discursului, fie ca e vorba despre legatura de sens, despre legatura dintre trecut si
prezent, despre legaturile afective cu semenul sau, in relatia terapeutica, cu terapeutul.
Limbajul pe care il foloseste pacientul-robot este prezent pe plan gramatical, dar, ca si
afectul pe care il exprima, este plat si lipsit de nuante ; nu cunoaste metafora. Totul da
impresia unei saracii a imaginatiei si a intelegerii semenului.

  Acest dublu-blocaj, la nivelul gandirii si al afectivitatii, ne lasa putina perspectiva

analitica, dar cum terapeutul trebuie sa fie si un bun observator al lui insusi, ne ramane
contra-transferul care nu ne lipseste.In primul rand, acesti bolnavi nu ne fac mare
placere in exercitarea functiei noastre de terapeut. Mai mult, ne culpabilizeaza, caci este
greu sa spui despre cineva, care vine o perioada lunga in terapie, cu bunavointa, daca nu
chiar cu tenacitate, ca este imposibil de analizat ? Sa fie oare, se intreaba Mc.Dougall,
simptomul lui faptul ca este in analiza ? Daca da, atunci suntem de la bun inceput
vinovati, ca l-am acceptat ca pacient. Voi rezuma in continuare cateva date clinice
indentificate de McDougall la acest gen de pacient :- face o cerere de psihoterapie
aparent acceptabila.

   Cu personalitatea-robot pe care o are, este ca si programat dinainte, inainte chiar de a

veni la prima intrevedere cu terapeutul. - o data instalat in situatia terapeutica (ale carei
conditii le accepta fara murmur), incepe o povestire amanuntita, inteligibila, dar al carei
limbaj frapeaza prin saracia lui, iar continutul, prin lipsa de afectivitate. In pofida unui
bun nivel intelectual, banalitatea opiniilor pe care le exprima si abundenta cliseelor de
care ii sunt pline concluziile te duc cu gandul la un arierat mintal, iar relatiile sale cu
ceilalti, la un arierat afectiv. - propriile probleme nevrotice, ca si problemele
inexplicabile ale semenului nu-i trezesc nici o curiozitate. - desii unii dintre acesti
pacienti au avut parte de pierderi precoce sau de abandonuri afective, vor vorbi
intotdeauna de aceste intamplari fara emotie si le vor intelectualiza, considerandu-le
niste nedreptati inevitabile. - in afara unor amintiri vagi, imobile, pacientul ramane
foarte agatat de prezent. Asemenea ziaristilor, pare sa traiasca pentru faptul divers al
zilei respective.

  Chiar daca trecutul sau nu este lipsit de evenimente traumatice, ca si viata lui de fiecare
zi, pare sa le fi stors de viata, lasand doar aspectul strict cotidian. - expresia afectiva a
lumii sale intime este plata, lipsita de caldura, cu exceptia vaicarelilor pe care le
transforma uneori in manie impotriva anturajului sau a conditiei umane. Cu toate
acestea, continua sa mentina relatii stabile cu ceilalti si nu vrea sa se desparta de
obiectul ranchiunei. - in relatia transferentiala exista o impresie de vid. Starile
emotionale transferentiale sunt rareori exprimate, iar agresivitatea atat de neingradit
indreptata impotriva celor apropiati nu este, sau foarte putin, traita in terapie. Acest
pacient nu te tine la distanta ci neaga pur si simplu ca exista o distanta sau ca terapeutul
ar putea sa aiba o realitate psihica proprie. Acest gen de relatie este o copie conforma a
genului de relatie pe care pacientul o intretine cu toata lumea lui, nu doar cu anturajul si
prietenii, ci si cu lumea sa interioara.

  Desfasurarea terapiei acestor pacienti demonstreaza ca nu sufera de refulari masive

(ceea ce si-ar fi putu gasi cai de exprimare in simptome, in vise, in sublimari sau in
transfer) Ei sunt in afara contactului cu ei insisi. Exista un fel de ruptura, de prapastie
care-i separa pe acesti subiecti de viata lor fantasmatica si de cea pulsionala. Dau
impresia ca repeta la nesfarsit o situatie trecuta, in care copilul de adinioara a fost nevoit
sa creeze un vid intre el si Altul, negand realitatea acestuia si stergand astfel niste afecte
insuportabile. Distanta dintre fiinta si Altul este redusa la zero, fara ca acest Altul, in
calitate de persoana pierduta, sa fie recuperat in interiorul subiectului. Un astfel de
subiect nu se pierde in Altul, confundandu-se cu el, cum ar face un psihotic. Ar fi mai
exact sa spunem ca Altul devine un obiect pierdut in interiorul lui. Negand realitatea
psihica a semenului, i-o imprumuta pe a lor. Tocmai de aceea sunt lipsiti de capacitatea
de a se identifica cu altii, Altul fiind trait ca o copie exacta a subiectului insusi. In felul
acesta, interventiile si interpretarile analistului nu au decat un sens marginal. Atunci
cand isi dau brusc seama de diferenta dintre ei si semen, fie ca este vorba despre o
opozitie de convingeri, de opinii sau de o simpla diferenta de gust, sunt apti sa riposteze
agresiv. Dar in general, alteritatea nu ii ameninta. O dezavueaza. In terapie se produce
acelasi fenomen.

   Acesti pacienti nu sunt in mod aparte sensibili la faptul ca analistul nu le apare in

campul vizual si proiecteaza prea putin afect in spatiul care ii desparte de analist, caci ii
neaga pur si simplu realitatea subiectiva. Acest gen de pacient nu vede defel de ce ar
trebui sa-si puna sub semnul intrebarii si sa-si analizeze pozitiile, scopurile, relatiile si
chiar problemele.In acest sistem defensiv nu predomina nici refularea, nici identificarea
proiectiva. In locul lor, pacientii si-au plasmuit un fel de ghips menit sa acopere fractura
fundamentala pe care se intemeiaza subiectivitatea, un ghips opac care nu ingaduie o
circulatie libera intre interior si exterior; cu alte cuvinte, ei traiesc datorita unui set de
reguli de comportament, unui sistem imuabil in ceea ce priveste exteriorul, desprins de
o referinta relationala in ceea ce priveste interiorul. Sunt ca acele persoane despre care
se spune ca stiu regulamentul, dar nu cunosc legea. Ei isi fac propriile lor legi si doar
teama de sanctiuni le limiteaza activitatea. Nimic din aceasta cartulie a regulamentelor
interioare ale acestor pacienti nu poate fi pus la indoiala, caci dincolo de orice indoiala
posibila exista neantul si pierderea identitatii Eului.

   Aceasta pozitie caracteriala nu reprezinta numai o inabusire afectiva care neaga

existenta unui Altul, cu realitatea sa psihica proprie, ci indica si o adevarata tulburare la
nivelul gandirii. Acestor subiecti le lipsesc elementele pentru a-si gandi mai departe
insatisfactiile si dificultatile. Ei nu pot sa gandeasca problematica alteritatii psihice.
Astfel, nici nu stiu daca sufera psihic si, in consecinta, nu pot sa vorbeasca despre acest
subiect. Joyce McDougall face o analogie foarte reprezentativa pentru aceasta carenta a
durerii psihice. Ea se refera la o boala fizica, rara si curioasa, al carei subiect sufera ca nu
sufera. Este lipsit de orice senzatie, inclusiv de senzatiile fizice de durere. In mod
evident, acesta carenta este foarte grava pentru cel pe care-l afecteaza. Cineva care este
incapabil sa simta durerea fizica are putine sanse de supravietuire, in afara cazului in
care invata niste reguli care sa inlocuiasca semnalul de alarma normal. Daca un astfel de
subiect vede ca ii curge sange din brat, trebuie sa invete sa faca imediat ceva. Daca isi
baga mana in foc sau si-o strapunge cu cutitul, trebuie sa-si aduca aminte ca asa ceva nu
se face si sa actioneze in consecinta. Daca nu, risca sa se arda ingrozitor, sa sangereze
pana moare, fara ca macar sa-si dea seama. Ca sa ramana in viata, el trebuie sa se poarte
ca un automat.

  Pacientii-roboti de care ne ocupam si-au creat o carapace de acest gen. Sunt putine
sanse ca procesul terapeutic sa aiba vreun impact asupra acestui invelis impermeabil,
caci subiectul stie ca viata lui psihica va fi in primejdie daca schimba fie si unul dintre
regulamentele prin care ii este reglementata viata relationala si afectiva. Aceste
persoane par foarte sanatoase, la fel ca si victimele unei carente de senzatii. Afectati de
suferinte mentale care nu ii dor, risca sa-si ignore hemoragiile psihice.Acest sistem de
gandire, de neclintit, ii confera Eului o forta de robot programat, infailibil, pentru a
putea pastra viata psihica- numai ca pretul platit este o inevitabila moarte interioara.
Altul este respins ca si cum moartea ar emana din el.Ruptura care s-a instalat de
timpuriu intre el si Altul, nu distruge numai schimburile cu lumea relationala, ci,
totodata, orice dorinta de a explora, de a intelege, de a sti. Este moartea curiozitatii.
Subiectul nu mai vrea nici sa prinda, nici sa cuprinda ; nici sa vada , nici sa intrevada.
Nu-si va mai folosi nicand gandirea pentru a cerceta ce se petrece in lumea ascunsa a
celorlalti. Pasiunea de cunoastere a copilul mic de a lua in stapanire ce se petrece
inauntrul mamei sale sau intre tata si mama este pierduta, abolita. Cartea fermecata a
fantasmelor si gandurilor care fac legaturile intre fiinta si Altul s-a inchis brutal. In locul
ei, se afla regulile de compotament.Pacientul robot nu este nebun ; el evita legatura cu
un Altul prin anularea existentei acestuia si a distantei care il desparte de Altul, ceea ce
este un demers contrar cautarii nediscriminatorii a psihoticului. In locul unei noi relatii,
gasim aceasta repetitie a identicului. Ei nu vor mai risca niciodata sa se lase pe mana
altuia. In aceasta lume minerala, angoasanta pentru terapeut, in care dorinta, perceputa
ca mortifiera, este respinsa, le ramane totusi furia, iritarea si pornirea de a invinovatii
fara incetare diversi dusmani imaginari.

  McDougall se intreaba, fara sa raspunda insa la aceasta intrebare, daca avem noi oare
dreptul de a incerca sa decorticam si sa interpretam aceasta iritare atat de pretioasa.
Oricum, pacietii roboti ies invingatori ; prin chiar raceala lor, acesti daltonisti ai
afectului reusesc sa stinga focul celuilalt. In analiza, ei reusesc sa distruga in noi, ca si in
ei insisi, curiozitatea, dorinta de a sti mai mult. Ce tristete sa constati ca din cauza lor
devenim, ca si ei, indiferenti la durerea lor.Totusi acesti pacienti tin la aventura lor
terapeutica, tin sa-i arate terapeutului cat este de ineficient. McDougall ii vede pe acesti
pacienti agatandu-se de relatia terapeutica asa cum inecatul se agata de colacul de
salvare, fara nici o speranta sa mai ajunga vreodata la mal.
 

CARACTERISTICILE EULUI
27.02.2010
  
   Se poate invata foarte mult despre punctele tari ale Eului din istoricul clientilor 
referitor la traseul profesional si modalitatile de relationare. Cei care au fost capabili sa
mentina un serviciu si sa stabileasca relatii in care sa se implice, pentru perioade
rezonabile de timp, este posibil sa aiba un Eu mai flexibil decat cei care nu au reusit.
 
   Evaluarea unor functii-cheie ale Eului poate ajuta terapeutii sa inteleaga punctele tari
si cele slabe ale clientului, ceea ce le permite sa stabileasca planul terapeutic. Are
clientul capacitatea de a testa realitatea? Are el capacitatea de a distinge ceea ce este
intern de ceea ce este extern sau are o tulburare de perceptie persistenta, de intensitate
psihotica? Este capacitatea clientului de a testa realitatea intacta in situatiile structurate,
dar alterata in situatiile nestructurate? Care este capacitatea clientului de a controla
impulsurile? Exista suficienta tarie a Eului pentru a amana descarcarea impulsurilor sau
clientul este condus de impulsuri pana la a constitui un pericol pentru altii sau pentru
sine? Judecata este o alta functie a Eului care trebuie evaluata. Poate clientul sa
anticipeze adecvat consecinta actiunilor sale?
   In planificarea celei mai propice forme de psihoterapie, terapeutul trebuie sa
determine si in ce masura clientul are o gandire orientata psihologic. Clientul vede
problemele ca avand o origine interna sau sunt toate dificultati externalizate si atribuite
celorlalti din mediu? Poate clientul sintetiza si integra diferite franturi de informatii si
reflecta asupra legaturii dintre ele, ca sa ajunga la explicatii semnificative pentru
simptomele si dificultatile sale interpersonale? Clientul gandeste in metafore si analogii
care sa-i permita sa faca legaturi intre diferitele niveluri de abstractizare? Toate aceste
consideratii ajuta la evaluarea capacitatii clientului de a gandi in termeni psihologici. 
 
  O mare parte din evaluarea Eului este centrata pe functionarea defensiva a acestuia.
Iata cateva intrebari care se adreseaza operatiunilor defensive ale clientului: "Care sunt
dorintele clientului? Ce doreste clientul (in mod inconstient)? Si de ce se teme?...Si cand
ii este teama, ce face?".

   De asemenea, intr-o maniera similara se face si o evaluare a caracterului, luand in

considerare stilurile de aparare caracteristice clientului. Mecanismele de aparare, pot fi,
de asemenea, evaluate pe o axa continua de la imaturitate pana la maturitate.

CE CLIENTI AU SANSE MAI MARI DE REUSITA IN

PSIHOTERAPIE?
18.02.2011

    1.   "Motivatia de schimbare" constituie unul dintre cei mai importanti factori. Aici
exista insa o diferenta intre "motivatia de schimbare", care implica capacitatea si dorinta
cuiva de a se intelege pe sine si de a-si asuma, in mod responsabil, un rol activ in propria
vindecare, de "motivatia de a scapa de simptom", cea din urma neconstituind un indice
important al reusitei, ea exprimand o atitudine pasiva, superficiala si infantil-
iresponsabila.
 
    2.    Abilitatea deosebita a clientului de a recunoaste natura psihica a simptomelor
sale, abilitate necesara in special cand acestea se prezinta in forme somatizate.
 
    3.    Capacitatea de a fi sincer cu el insusi in a-si recunoaste dificultatile psihice.
 
   4.    Dorinta de a participa activ la propria sa terapie, de a-si asuma responsabilitatea
pentru procesul terapeutic si de a nu astepta pasiv ca terapeutul sau un tratament
prescris de acesta sa-l "vindece".
 
    5.    Curiozitate, capacitate de introspectie si abilitatea de a se intelege pe sine.
  
    6.    O atitudine generala de a explora si de a experimenta.
 
    7.    Asteptari realiste asupra rezultatelor psihoterapiei.
    8.    Acceptarea unor sacrificii necesare in vederea reusitei (de timp, de efort,
financiare, etc.)

POVESTEA FEMEII DIN VERL

02.12.2015

   Povestea femeii din Verl:

    - Știți, atunci cand nu mă simt bine, nu prea am curajul să impărtășesc

cuiva acest lucru.
    - De ce?
    - De teamă că celălalt ar vrea să mă ajute!
    - Dar ce v-ați dori de fapt?
    - Aș dori să discut cu altcineva, să pot fi sigură că m-ar asculta la nesfarșit
și, ca urmare, aș putea vorbi atat   de mult, incat să-mi dau singură seama
de ceea ce se intamplă cu mine și de ceea ce ar trebui să fac.

Gregory Bateson
Prevenția anxietății și depresiei prin modificarea îngrijorării excesive și a
ruminației

Cu toții știm că este mai ușor să previi îmbolnăvirea decât să tratezi boala. Practicile din
sfera sănătății țintesc, pentru viitorul nu foarte îndepărtat, trecerea de la tratarea bolilor
înspre predicția și detectarea cât mai timpurie a simptomelor și stoparea evoluției lor
pentru a preveni instalarea bolii. Într-o societate ideală, focusul va fi orientat înspre
sporirea sănătății și a longevității.

În sfera sănătății mentale multă vreme a fost prioritară dezvoltarea unor tratamente
pentru tulburările deja instalate, însă în ultimii ani tot mai mulți cercetători au
argumentată necesitatea unor programe eficiente de prevenție a tulburărilor mentale,
care să mai reducă din povara și distresul resimție de către cei afectați. Este bine
cunoscut faptul că tulburările de anxietate și depresie sunt printre cele mai frecvente
probleme de sănătate mentală. Cei afectați resimt un distres semnificativ iar calitatea
vieții lor se deteriorează adesea destul de mult.

Cercetările de până acum referitoare la programele preventive pentru anxietate și

depresie au arătat că atunci când intervențiile au fost focalizate (au identificat factori de
risc modificabili și au intervenit țintit pentru schimbarea lor) și selective (au fost oferite
persoanelor aflate la risc pentru psihopatologie) s-au obținut rezultate mult mai bune
decât în cazul intervențiilor preventive generale (programe generale de terapie; de ex.
CBT) și universale (oferite tuturor, fără pre-selecția celor cu risc mai ridicat). Pornind de
la aceste date, Topper et al. (2017) și-au propus să dezvolte un program de prevenție a
depresiei și a tulburării de anxietate generalizată pentru tinerii cu nivele ridicate de
ruminație și îngrijorare. Aceștia au argumentat că ruminația și îngrijorarea
constituie un factor de risc modificabil - pe care ei l-au numit gânduri negative
repetitive, care este prezent și în anxietate și în depresie.
Autorii au selectat 251 de elevi de liceu și studenți (15-22 ani), care prezentau niveluri
ridicate de gânduri negative repetitive (îngrijorare și ruminație), pentru a participa la
studiu. Unii dintre ei au primit 6 ședințe de intervenție de grup, alții au primit 6 ședințe
din aceeași intervenție dar livrată prin intermediul internetului iar alții au fost puși pe o
listă de așteptare, urmând să primească tratament după încheierea studiului.
Rezultatele au fost măsurate imediat după intervenție și apoi după 3 și după 12 luni.

Intervenția preventivă a constat într-o formă modificată a Terapiei Cognitiv-

Comportamentale Focusată pe Ruminație - un tratament  folosit cu succes pentru
ameliorarea îngrijorărilor, ruminației, simptomelor depresive și pentru prevenție la
pacienții cu simptome depresive reziduale (Watkins et al., 2011). Tratamentul a vizat:

 identificarea gândurilor negative repetitive, antecedentele și funcțiile lor;

 înlocuirea sau întreruperea acestui pattern de gândire, folosind strategii care
promovează un stil de gândire alternativ funcțional, mai specific și mai focalizat
și o abordare comportamentală adecvată.

În urma ambelor versiuni ale intervenției preventive (de grup sau pe internet)
participanții au raportat o reducere semnificativă a gândurilor negative repetitive
(îngrijorare și ruminație) dar și ameliorări semnificative ale simptomelor de anxietate
generalizată și ale simptomelor de depresie în comparație cu participanții aflați pe lista
de așteptare, care nu au raportat nicio ameliorare; efectele s-au menținut la 3 și 12 luni
după tratament; totodată, prevalența depresiei la un an după tratament a fost
semnificativ mai scăzută în cazul celor care au beneficiat de intervenție comparativ cu
cei aflați pe lista de așteptare.

Rezumând, intervențiile preventive ce vizează în mod focalizat reducerea îngrijorării și a

ruminației excesive par să fie eficiente pentru prevenția anxietății generalizate și a
depresiei în cazul adolescenților și adulților tineri. Intervenția preventivă a ajutat la:

 reducerea semnificativă a nivelurilor excesive de îngrijorare și ruminație;

 ameliorarea semnificativă a simptomelor de anxietate și depresie;
 scăderea prevalenței anxietății și depresiei un an mai târziu;
Credințele despre emoții și fobia socială

Persoanele care suferă de fobie socială se tem de interacțiunile cu oamenii și simt un

distres major în situații sociale obișnuite. În mintea lor, aceste persoane mențin o serie
de credințe dezadaptative, pe care profesorul de psihologie Stefan Hofmann le-a
organizat în trei categorii principale: (a) credințe despre situațiile sociale; (b)
credințe despre sine; (c) credințe despre emoții.

În ciuda emoțiilor intense trăite de persoanele cu fobie socială, credințele despre emoții
au fost puțin studiate. DeCastella și colegii săi (2014) au realizat unul dintre primele
studii privind credințele despre emoții la persoanele cu fobie socială. Aceștia au măsurat
și comparat adulți cu fobie socială și adulți sănătoși pe mai multe dimensiuni:
(1) credințele despre emoții: credințele despre maleabilitatea propriilor emoții și a
emoțiilor în general și credințele despre maleabilitatea anxietății lor sociale; (2) stresul
perceput și anxietatea în interacțiunile sociale; (3) starea de bine: stima de sine,
satisfacția cu viața, afectul pozitiv, afectul negativ.

Au descoperit că persoanele cu fobie socială, spre deosebire de cele sănătoase, cred că

emoțiile lor, emoțiile în general și anxietatea lor socială nu pot fi schimbate sau
controlate. Credințele despre fixitatea emoțiilor au prezis un nivel ridicat de stres,
anxietate ridicată și stare de bine scăzută. De asemenea, persoanele cu fobie socială au
avut un nivel mai scăzut al stimei de sine și afect negativ mai ridicat comparativ cu
persoanele sănătoase.

Cercetătorii atrag atenția că persoanele cu fobie socială, care nu cred că își pot schimba
emoțiile, rămân în suferință, așteptând uneori chiar și 8-9 ani înainte de a apela la
tratament.

Credințele despre emoții joacă un rol esențial și în terapie. DeCastella și colegii săi au
publicat recent primul studiu privind influența acestor credințe asupra rezultatelor
terapiei cognitiv-comportamentale pentru fobia socială. Aceștia au măsurat credințele
despre emoții pentru 24 de pacienți cu fobie socială care au primit 16 ședințe de terapie
cognitiv-comportamentală și i-au comparat cu 29 de pacienți cu fobie socială aflați pe
lista de așteptare. Au descoperit că pacienții cu fobie socială care au beneficiat de
terapie, spre deosebire de cei care nu au primit tratament, au reușit să-și modifice
substanțial credințele fixe despre emoții și anxietatea socială. Mai mult, schimbarea
credințelor fixe a mediat reducerea simptomelor de fobie socială după terapie.

Rezumând, credințele despre emoțiile pot fi schimbate și terapia cognitiv-

comportamentală ajută la schimbarea lor.

PAXOnline oferă un program de psihoterapie online pentru fobia socială. Programul

presupune parcurgerea mai multor module terapeutice în care pacienții înțeleg cum au
apărut și de ce se mențin simptomele fobiei sociale și deprind strategii pentru a le
combate. Astfel, pacienții învață strategii de relaxare și autocontrol în situațiile sociale,
strategii de combatere a îngrijorărilor și gândurilor iraționale, strategii de expunere în
mediul social și strategii de combatere a comportamentelor de evitare, dar și strategii de
dezvoltare a abilităților de comunicare și a emoțiilor pozitive. Pacienții pot parcurge
programul de psihoterapie pe cont propriu sau sub ghidarea unui terapeut.

Anxietatea socială și social media

Anxietatea socială este unul dintre factorii care pot determina oamenii să se retragă în
spatele ecranului, în spatele unor poze de profil reușite și a unor răspunsuri bine
gândite, compuse cu timp, în defavoarea interacțiunilor tradiționale față-în-față,
spontane, imprevizibile și supuse scrutării celorlalți. Numeroase studii, printre care și
cel al lui Weidman și colaboratorii (2012), scot la iveală faptul că persoanele cu anxietate
socială utilizează frecvent mediile de socializare online ca substitut pentru relaționarea
față-în-față, dar și ca o modalitate de a le evita și de a-și regla fricile pe care le trăiesc în
situațiile sociale reale.
Ce anume îi face pe cei care se simt inconfortabil în situații sociale să apeleze la
mijloacele media pentru a relaționa cu ceilalți? Weidman și colab. (2012) identifică 3
caracteristici importante ale comunicării online:

a. a. Anonimitatea și dezindividualizarea;
b. b. Indicii vizuale și auditive reduse (importanța scăzută a aspectului fizic);
c. c. Comunicare asincronă.

Pentru că își doresc să transmită o imagine pozitivă despre sine, persoanele cu anxietate
socială vor căuta acele medii în care riscurile sociale sunt minime, adică acolo unde pot
fi siguri că vor transmite imaginea pe care și-o doresc, controlând informația disponibilă
despre ei. Sinele este astfel protejat de posibilele efecte negative ale interacțiunilor cu
ceilalți. Mediul de comunicare online permite toate aceste lucruri, contribuind la
creșterea încrederii pe care o au persoanele cu anxietate socială în abilitatea lor de a se
prezenta într-o manieră favorabilă.

Așadar, persoanele cu anxietate socială se simt mai confortabil să discute online decât
față-în-față, sunt mai dispuse să vorbească despre sine prin acest canal, resimt mai
multă întimitate în comunicare și mai puțină presiune socială.

În ciuda sentimentului de confort și control obținut în mediul online, persoanele cu

anxietate socială nu ajung să se adapteze mai bine la mediul social. Dimpotrivă, datorită
faptului că aceste persoane tind să se focalizeze mai mult pe sine, pe protecția propriului
sine de amenințări sociale și mai puțin pe ceilalți, pot părea distanți și detașați chiar și
în conversațiile online și pot provoca mai puțină satisfacție și mai puține emoții pozitive
interlocutorilor. Aici se adaugă și faptul că persoanele cu anxietate socială scrutează
mereu mediul social (online) pentru detectarea unor posibile amenințări din partea
celorlalți și reacționează imediat (deseori negativ) la presupusele amenințări. Toate
aceste lucruri îi poate face parteneri de conversație mai puțin dezirabili, ceea ce le scad
șansele de a stabili relații apropiate. Reacțiile negative pe care ceilalți le afișează chiar și
în mediul online pot accentua sentimentul de izolare socială și scad starea de bine, ne
spune același studiu al lui Weidman și colaboratorii (2012).
Anxietatea socială a mai fost asociată și cu folosirea problematică a internetului,
caracterizată de inabilitatea de a controla timpul petrecut online (pe chat sau în jocuri
online) și retragerea comportamentală în cazul în care accesul la internet nu este posibil.
La rândul lor, aceste reacții aduc după sine performanțe mai slabe la școală și la serviciu
și funcționare socială mai redusă, așa cum arată Prizant-Passal, Shechner & Aderka într-
un studiu din 2016. În spatele acestor comportamente stă de cele mai multe ori gândul,
comun în anxietatea socială, că persoana nu poate fi iubită, respectată și apreciată la
adevărata-i valoare decât în mediul online, unde are ocazia să își exprime atuurile, fără a
fi cenzurat de ceilalți.

O altă fațetă negativă a substituirii interacțiunilor față-în-față cu comunicarea online

este ilustrată într-un studiu publicat recent de Vannucci și colaboratorii (2017). Mediul
de socializare online poate întări evaluările negative pe care persoanele cu
anxietate socială le fac despre sine prin feedback-ul negativ pe care îl facilitează
(ex. Comentarii nefavorabile la postări), prin înlesnirea cyber-bullying-ului (ca efect
negativ al dezindividualizării și anonimității pe care mediul online le permite) și prin
faptul că creează contextul unor comparații sociale nefavorabile (ex. Acces mai ușor la
viețile decupate ale celorlalți care par mai fericiți, mai bogați, mai performanți etc.). În
plus față de aceste elemente interpersonale, mediul online declanșează un răspuns de
stres sau anxietate datorită faptului că supraîncarcă informațional persoana, punând-o
mai tot timpul în contact cu evenimente stresante care s-au întâmplat altora,
accentuând presiunea de a menține informațiile de pe profile la zi și de a ține pasul cu
comunicarea ce are loc în timp ce persoana este offline.

În ciuda potențialelor efecte negative pe care le poate avea, preferința persoanelor cu

anxietate socială pentru mediul online poate fi folosită în avantajul lor, cu scopul de a-i
ajuta să treacă peste inhibiția lor în medii sociale și să se deschidă în fața celorlalți fără a
fi paralizați de teama de a fi evaluați negativ. Este vorba despre tratamentul psihologic,
transpus în mediul online cu asistența unui psihoterapeut. Numeroase studii au arătat
eficiența acestui tip de terapie în reducerea simptomelor de anxietate socială și creșterea
calității relațiilor interpersonale.

În România, PAXonline oferă un astfel de program de psihoterapie online pentru

anxietatea socială. Programul cuprinde mai multe module terapeutice importante:
evaluarea și înțelegerea simptomelor, deprinderea unor tehnici de relaxare și
autocontrol în situațiile sociale, învățarea unor strategii de expunere progresivă în
mediul social, depășirea îngrijorărilor și a gândirii negativiste, combaterea
comportamentelor de evitare, dezvoltarea abilităților de comunicare cu ceilalți și
dezvoltarea emoțiilor pozitive. Programul poate fi urmat cu asistența unui psihoterapeut
sau pe cont-propriu, urmând instrucțiunile oferite în fiecare modul.

Deindividualizarea la romani

Descrisa ca un proces de traire a pierderii identitatii din cauze de

natura fizica (precum intunericul) sau de natura sociala (precum
starea de multime), deindividualizarea a suscitat numeroase
controverse si a reunit multe demersuri experimentale cu rezultate
nelinistitoare.

Cercetatorul care a avut cele mai importante contributii in domeniu este

psihosociologul american Philip Zimbardo.
Inca din studiul sau din 1969, acesta a distribuit subiectii in doua grupe: in prima
le-a solicitat participantilor sa imbrace haine care sa le intretina anonimatul, de
genul unor mantale lungi, cu glugi de tipul Ku Klux Klan; iar in cea de-a doua,
haine comune, obisnuite, particularizate.
Rolul celor implicati a fost acela de a administra socuri electrice unor complici ai
experimentatorului, care erau invatati sa greseasca intr-o sarcina de invatare. S-a
constatat ca cei din prima grupa aplicau socuri electrice de intensitate
considerabil mai ridicata, pierzandu-se sub anonimat, ceea ce l-a facut pe
cercetator sa concluzioneze ca deindividualizarea conduce la comportamente
iresponsabile, cu efecte negative asupra retelelor sociale locale.
Dar exista diferente culturale asupra deindividualizarii? Cum s-ar
comporta romanii in conditii de anonimat? Cateva studii derulate pe
loturi de subiecti in vestul tarii ne sugereaza unele tendinte care ne
pot pune pe ganduri, ce urmeaza – sau nu – sa fie validate pe
esantioane mai largi.
Merita subliniat faptul ca anonimatul transforma intr-un mod cu totul special
participantul roman la experiment. Aici, in termeni relativi, se inregistreaza
scoruri mult mai mari ale violentei interpersonale decat in varianta „occidentala”.
Insusita in vremea comunismului ca o „resursa” prin care „puteai supravietui”,
convertind astfel frustrarea si marginalitatea, ascunderea de „celalalt” conferea
omului obisnuit energia interpersonala necesara pentru denunt sau agresiune
explicita.
Si cu cat frustrarea sociala era mai pronuntata, cu atat „disponibilitatea” de a
„lovi in semenul tau” sporea. Ciudate sunt insa „mostenirile” acestor
comportamente deviante, mobilizate acum de tineri care nu s-au socializat in
comunism.
De exemplu, atunci cand unui grup de 74 de studenti (de la o facultate…
umanista) le-am asigurat anonimatul, mai bine de jumatate dintre acestia (41) au
decis sa aplice un soc electric „letal” unor „nevinovati” (medie peste 220 V),
„studenti si ei” (desigur, complici in tot acest scenariu foarte realist), pentru ca nu
isi aminteau niste asociatii de cuvinte, citite in prealabil o singura data. Cu toate
acestea, tinerii „umanisti” au fost la fel de iresponsabili ca si „parintii” lor (cu totii
din invatamant, cu o medie varsta de peste 50 de ani, si cu o rata a „violentei
extreme” de 33 din 61).
Pana la urma, chiar si limita agresiunii era conventional stabilita (220 V), cvasi-
totalitatea fiind mai mult sau mai putin violenti, doar 11 subiecti refuzand
transant aplicarea unor socuri electrice. Ce putem intelege din aceasta descriere
care poate sa ne para terifianta? Ca, asa cum sustine Zimbardo, personalitatea
este un construct situational (deci „ceva” „flexibil”, modelat de context), astfel
incat, parafrazandu-l, „suntem cu totii asasini potentiali”? In parte, ori cat de
greu ar fi sa ne asumam asta, da.
Exista, insa, societati traumatizate, in care oamenii ce le compun au experimentat
atat de frecvent si de profund neputinta, privarea de liberate si marginalizarea
simbolica (adica, mai pe romaneste, batjocura la drumul mare!), incat inclina sa
transforme aceasta imensa energie negativa in violenta indreptata impotriva celui
care, fie si numai pentru o clipa, „ajunge pe mana mea”. Asa „imi imaginez” ca „si
eu sunt puternic”, devenind „stapanul vietii mele”. In fapt, cei care „controleaza”
la nivelul societatii toata aceasta gramatica a supunerii generalizate nu fac altceva
decat sa amenajeze profitabil frica si frustrarea. Inrobind o data in plus.
Astfel, putem intelege de ce denunturile la romani au fost atat de frecvente, de ce
violenta mediatica, linsajul intelectual, badarania interpersonala constituie
regula si nu exceptia climatului public. Asadar, la noi agresivitatea exteriorizata
prin deindividualizare nu este (numai) „din afara noastra” (situationala), ci, mai
ales, „din noi”. Si merge dincolo de noi, inspre o istorie in care am uitat – prea 
adesea – sa traim ca actori angajati, ci numai ca spectatori aruncati la spectacolul
propriei vieti.

Tony Robbins: Cele 6 Nevoi Emotionale ale Fiintei Umane

“Suntem cu totii condusi de nevoia de a implini 6 nevoi umane de baza. Aceste 6 nevoi
umane nu sunt doar dorinte, nu sunt ceva ce VREM. Sunt nevoi profunde care exista in
fiecare dintre noi si care servesc ca fundament pentru fiecare alegere pe care o facem.”

– Anthony Robbins –

Anthony Robbins este unul dintre cei mai cunoscuti si apreciati experti in dezvoltarea
personala si profesionala, o autoritate in domeniul coachingului si al NLP-ului, speaker
exceptional si fondator al Fundatiei Anthony Robbins. Anthony Robbins este cel care,
pornind de la modelul piramidal al lui Maslow, aduce in centrul atentiei cele 6 nevoi
emotionale ale fiintei umane, nevoi ce ne influenteaza si calauzesc comportamentul si
actiunile. Aceste nevoi ne motiveaza vietile si de multe ori actiunile noastre sunt doar o
incercare de a ne implini aceste nevoi. Intr-o scurta prezentare, am incercat sa abordam
fiecare din cele sase nevoi umane, bazandu-ne pe ideile lui Robbins. In viziunea
acestuia, exista 2 nevoi primare si esentiale: cresterea si contributia si alte 4 nevoi
fundamentale: conexiunea/ iubirea, siguranta, nesiguranta, insemnatatea.
1. Noi, oamenii, avem nevoie de siguranta si certitudine in vietile noastre…

Nevoia de SIGURANTA/CONFORT:

Una din nevoile fundamentale ale fiintei umane este nevoia de siguranta, certitudine,
confort si consecventa. Fiecare persoana isi doreste o oarecare comoditate a vietii,
fiecare persoana isi doreste conditii care ii pot asigura o existenta placuta, fiecare dintre
noi are nevoie de anumita doza din acest sentiment al certitudinii. Cu totii ne dorim
placerea -sa fim inconjurati de lucruri care ne fac placere, sa facem lucruri care ne plac-
si cu totii ne ferim de durere. Intr-o buna masura, ne explica Tony Robbins, confortul
provine tocmai din siguranta. Cine nu-si doreste certitudinea ca metroul cu care merge
in fiecare zi spre serviciu circula si maine? Cine nu-si doreste certitudinea ca atunci cand
va aprinde becul va avea lumina in casa? Cine nu-si doreste certitudinea ca azi are ce
pune pe masa? In toate relatiile noastre, in activitatile pe care le desfasuram, in joburile
pe care le avem manifestam nevoia sigurantei si a certitudinii. Pentru ca de fapt, este de
parere Tony, confortul inseamna supravietuire. Iar a avea confort si siguranta inseamna
a-ti asigura supravietuirea.

2. Noi, oamenii, avem nevoie de nesiguranta si diversitate in vietile

noastre…

Nevoia de INCERTITUDINE/NESIGURANTA:

Poate suna gresit, poate suna paradoxal, insa in aceeasi masura in care avem nevoie de
siguranta in vietile noastre, avem nevoie si de nesiguranta. Viata trebuie condimentata
putin, existenta umana are nevoie de putin gust si savoare. Nevoia de incertitudine
presupune noutate, neprevazut, surpriza, diversitate, provocare, incantare si entuziasm.
Fiinta umana este astfel creata incat, pe langa siguranta, sa aiba nevoie si de diversitate
si varietate pentru a se simti in totalitate vie, implinita, fericita. Atunci cand siguranta se
afla intr-un procent prea mare in viata noastra, existenta noastra devine anosta,
monotona si uniforma. Siguranta poate deveni cu siguranta plictisitoare. Nesiguranta
este fara doar si poate cea care ne fereste de plictiseala.
“Cu prea multa siguranta, ne plictisim. Cu prea multa nesiguranta, incepem sa ne
temem si ne ingrijoram. Avem nevoie de un anumit grad de siguranta pentru a
experimenta nesiguranta in vietile noastre”, spune Tony Robbins intr-un articol publicat
pe lgpgroup.com, pledand pentru o balanta intre cele doua nevoi si sesizand
interdependenta lor.

3. Noi, oamenii, avem nevoie sa ne simtim importanti…

Nevoia de IMPORTANTA/ INSEMNATATE:

Este fara doar si poate o nevoie importanta. Cine nu isi doreste sa se simta important?
Cine nu isi doreste ca viata sa sa aiba o anume insemnatate? Cine nu isi doreste ca
existenta sa sa aiba un sens, un scop, o semnificatie? Cine nu isi doreste sa fie ALTFEL,
UNIC prin ceva anume? In interiorul fiecarei fiinte umane se manifesta nevoia de a se
simti importanta in ochii celorlalti, de a fi dorita, nevoia de a simti ca ceilalti au nevoie
de ea, nevoia de a fi demna de iubirea celorlalti. Fiecare fiinta umana isi doreste ca o alta
fiinta umana sa ii vrea prezenta. In adancul sau, fiinta umana are nevoie si de
UNICITATE. Avem nevoie sa stim vietile noastre sunt unice, ca au scopuri speciale,
unice. “Nu imi imaginez o moarte mai rea decat ca imi imaginez ca viata mea nu
conteaza”, spune Tony Robbins in aceeasi revista. Avem nevoie sa fim unici intr-un fel
anume, indiferent de felul in care se manifesta nevoia de unicitate.

4. Noi, oamenii, avem nevoie sa iubim si sa fim iubiti. Tot noi, oamenii,
trebuie sa fim stabilim conexiuni cu cel pe care il iubim…

Nevoia de IUBIRE SI CONEXIUNE:

Nevoia de a fi iubit de o alta fiinta umana si de a se simti conectat cu aceasta este

esentiala pentru fiinta umana. Ati vazut om care in adancul sau (chiar daca nu
recunoaste acest lucru) sa nu isi doreasca sa tina la cineva sau ca cineva sa tina la el?
Fiinta umana vrea sa iubeasca si sa fie iubita. Fiinta umana vrea sa fie conectata cu o
alta fiinta umana. Fiinta umana vrea sa simta legaturi puternice cu alta fiinta umana si
sa experimenteze sentimentul iubirii. Aceasta nevoie este adanc infiripata in noi.
Vrem sa ne simtim ca facand parte din ceva, vrem sa fim unul si acelasi cu o alta
persoana, vrem sa fim intimi cu o anumita persoana, vrem sa impartasim ceva cu acea
persoana, vrem sa cream o altfel de legatura, una unica, speciala. Iar iubirea trebuie
primita. Iubirea trebuie data. Din aceasta nevoie de CONEXIUNE cu cei din jurul
nostru, explica Tony Robbins, ne alaturam grupurilor. Din aceeasi nevoie, de a fi
acceptati, iubiti, doriti, conectati, de a ne simti parte integranta a unui intreg, explica in
continuare speakerul, unele persoane fumeaza, se drogheaza, consuma alcool, ating
performante exceptionale sau fac pe bolnavii.

5. Noi, oamenii, avem nevoie sa crestem…

Nevoia de CRESTERE (DEZVOLTARE):

Tony explica extraordinar de frumos aceasta nevoie: “Pe aceasta planeta, tot ce este viu
fie creste, fie moare.Cresterea este una din nevoile primare ale vietii”. Este si una din
nevoile primare ale vietii umane si poate ca si cea mai puternica. In fiinta umana exista
adanc implementata nevoia de a se dezvolta emotional, intelectual si spiritual in mod
continuu. La unele persoane, dorinta de a se transforma si evolua, dorinta de a fi mai
bune, mai performante, de a avansa dintr-un anumit punct de vedere, de a-si dezvolta
anumite abilitati se manifesta mai pregnant decat la altele. ”Nu conteaza cat de multi
bani ai, cati oameni iti recunosc meritele sau ceea ce ai obtinut in viata. Daca nu simti ca
te dezolti, te vei simti nefericit si neimplinit”, afirma Tony.

6. Noi, oamenii, avem nevoie sa contribuim cumva… la ceva…

Nevoia de CONTRIBUTIE

A darui cuiva ceva inseamna a-ti darui tie ceva. A contribui la ceva anume inseamna a te
simti implinit. A darui din inima, a participa la ceva anume, a ajuta pe cineva, a face un
bine cuiva, a simti ca faci din aceasta lume un loc mai bun si mai frumos, a contribui la
un lucru nobil, valoros, toate aceste nevoi sunt inradacinate in fiecare dintre noi. Chiar
daca uneori avem tendinta de a darui altora mai mult decat ne daruim noi insine,
“contributiile nu trebuie doar facute altora. Contributia fata de noi insine este de
asemenea o actiune semnificativa intrucat nu putem darui celorlalti ceea ce nu avem”.
Priveşte-te prin ochii copilului care ai fost cândva

Dacă am aşeza un copil de trei ani în mijlocul camerei şi am începe să ţipăm la el,
spunându-i cât de prost este, criticându-l pentru că nu face niciodată ceea ce trebuie,
spunându-i că trebuie să facă cutare lucru, dar să nu facă cutare lucru, dacă îl tragem de
urechi, arătându-i dezordinea pe care a lăsat-o, şi dacă îi dăm câteva palme la fund, vom
sfârşi prin a avea un copil docil, aşezat la colţ şi făcând tot ce îi spunem, dar cu ochii în
lacrimi.

Poate că el ne va asculta de acum înainte, dar noi nu îi vom putea cunoaşte niciodată
adevăratul potenţial.

Dacă am lua acelaşi copil şi dacă i-am spune cât de mult îl iubim, cât de mult ne pasă de
el, cât de mult ne place cum arată, cât de inteligent este, cât de bine se descurcă în tot
ceea ce face, dacă i-am explica faptul că este normal să greşească, întrucât numai astfel
poate învăţa şi dacă i-am spune că vom fi întotdeauna alături de el, indiferent ce ar face
în viaţă, copilul va face dovada unui potenţial care ne va uimi!

Fiecare dintre noi are în interior un copil de trei ani. Din păcate, noi ne petrecem
majoritatea timpului ţipând la el şi criticându-l, după care ne mirăm că viaţa noastră nu
merge aşa cum trebuie.

Dacă ai avea un prieten care te-ar critica întotdeauna, ţi-ar plăcea să îl ai tot timpul în
preajma ta? Poate că exact aşa ai crescut tu pe vremea când erai copil.

Este trist, dar aceste lucruri s-au petrecut cu mult timp în urmă. De aceea, în cazul în
care continui să te tratezi singur în acelaşi fel, situaţia ta actuală este chiar mai tristă.
Ai aşadar în faţă două liste cu mesajele negative pe care le-ai auzit pe vremea când erai
copil. În ce măsură corespunde această listă cu convingerile tale negative actuale legate
de tine însuţi? Sunt mesajele primite în copilărie identice cu aceste convingeri? Sunt ele
aproape identice? Probabil că da.

De cele mai multe ori, noi ne bazăm scenariul vieţii pe mesajele primite în copilărie.

„Adulţii” au reuşit să ne transforme în nişte copilaşi ascultători şi cuminţi, care fac ce li

se spune şi care acceptă „adevărurile” care le sunt transmise. Este foarte uşor să dai vina
pe părinţi şi să rămâi o victimă pentru tot restul vieţii. Din păcate, această situaţie nu
este deloc amuzantă, iar convingerea care stă la baza ei nu te va putea scoate vreodată
din blocajul în care te afli.

Condamnarea familiei

Condamnarea sau învinovăţirea altor persoane reprezintă cea mai sigură cale de a
rămâne blocat în problema cu care te confrunţi. Prin condamnarea unei alte persoane,
noi renunţăm practic la puterea noastră personală. Numai înţelegerea ne poate ajuta să
ne ridicăm deasupra problemei şi să preluăm frâiele propriului nostru viitor.

Trecutul nu mai poate fi schimbat. În schimb, viitorul este modelat de gândurile noastre
actuale. Dacă dorim să ne eliberăm de povara trecutului, este foarte important să
înţelegem că părinţii noştri au făcut tot ce au ştiut mai bine, ţinând însă cont de nivelul
de conştiinţă, de înţelegere şi de luciditate pe care îl aveau. Ori de câte ori acuzăm pe
altcineva pentru problemele noastre, noi nu ne asumăm responsabilitatea care ne revine
pentru ele.

Cu siguranţă, oamenii care te-au rănit cândva au fost la fel de speriaţi ca şi tine. Ei se
simţeau la fel de neajutoraţi cum te simţi tu acum. De altfel, ei nu te-ar fi putut învăţa
alte lucruri decât cele pe care le-au învăţat la rândul lor.

Cât de multe lucruri ştii despre copilăria părinţilor tăi, îndeosebi despre perioada de
dinainte de vârsta de zece ani? Dacă mai este posibil, întreabă-i. Dacă vei afla mai multe
informaţii despre copilăria lor, vei înţelege probabil mult mai bine de ce te-au crescut
aşa cum au făcut-o.
Această înţelegere nouă va atrage inevitabil după sine mai multă compasiune.

Dacă nu mai poţi afla cum au crescut părinţii tăi, încearcă să-ţi imaginezi acest lucru. Ce
fel de copilărie putea da naştere unui astfel de adult?

Dacă doreşti să te eliberezi, tu ai nevoie de aceste informaţii. Nu te vei putea elibera

niciodată până când nu îţi vei putea elibera mai întâi părinţii. Nu te vei putea ierta
niciodată pe tine până când nu îi vei ierta pe ei. Dacă te aştepţi ca ei să fie perfecţi,
înseamnă că vei aştepta acelaşi lucru de la tine, şi incapacitatea de a atinge acest
standard te va face să suferi întreaga viaţă.

Alegerea părinţilor noştri

Eu cred cu toată convingerea în teoria care spune că noi ne alegem părinţii înainte de a
ne naşte, întrucât lecţiile pe care le învăţăm depind întotdeauna de „slăbiciunile”
părinţilor noştri.

Eu cred că toţi oamenii se află într-o călătorie nesfârşită de-a lungul eternităţii. Noi am
venit pe această planetă pentru a învăţa anumite lecţii particulare, absolut necesare
pentru evoluţia noastră spirituală. În acest scop, ne alegem singuri sexul, culoarea pielii,
ţara, după care ne căutăm o pereche de părinţi ideali care să „reflecte” exact tiparele
noastre mentale.

Vizita noastră pe această planetă nu diferă foarte mult de mersul la şcoală. Dacă doreşti
să te faci cosmetician, trebuie să mergi mai întâi la o şcoală de cosmetică. Dacă vrei să te
faci mecanic, trebuie să urmezi nişte cursuri de calificare în mecanică. Dacă vrei să devii
avocat, trebuie să urmezi facultatea de drept. În mod similar, părinţii pe care ţi i-ai ales
în această viaţă sunt „cei mai buni experţi din lume” în domeniul în care doreşti să te
perfecţionezi.

Atunci când cresc, oamenii au tendinţa să arate acuzator cu degetul către părinţii lor şi
să le spună: „Uite ce mi-ai făcut!” Eu una cred însă că ei şi i-au ales singuri…

Ascultarea altora
Pentru copilul mic, fraţii şi surorile mai mari sunt ca nişte zei. Dacă aceştia sunt
nefericiţi, ei se răzbună de regulă pe cel mic, abuzându-l fizic sau verbal.

Mulţi copii mici aud de la fraţii lor mai mari lucruri de genul:

„Te voi spune pentru ce ai făcut” (afirmaţie care le induce o stare de vinovăţie).
„Eşti doar un copil. Nu am de gând să mă joc cu tine”.

„Eşti prea prost ca să te joci cu noi”.

De asemenea, profesorii de la şcoală îl influenţează foarte mult pe copil. De pildă, când

eram în clasa a cincea, o profesoară mi-a spus cu fermitate că sunt prea înaltă pentru a fi
balerină. Am crezut-o şi am renunţat la dorinţa mea de a deveni dansatoare până când a
fost prea târziu pentru a-mi mai putea alege această carieră.

Când erai la şcoală, ai înţeles faptul că testele şi lucrările aveau drept unic scop să-ţi
măsoare nivelul actual al cunoştinţelor, sau ţi-ai imaginat că acestea erau măsura
adevăratei tale valori?

Mulţi prieteni din copilărie ne-au influenţat la rândul lor, împărtăşind cu noi
informaţiile lor incorecte şi înţelegerea lor greşită. În plus, ceilalţi copii de la şcoală ne-
au tachinat şi ne-au rănit sufleteşte.

Când eram copil, ceilalţi copii îmi spuneau Lunney (n.n. Lunatica), întrucât considerau
că nu trăiesc cu picioarele pe pământ.

Vecinii ne-au influenţat şi ei atunci când am fost copii, nu doar prin observaţiile lor
directe, ci şi prin convingerea care ne-a fost inoculată de mici: „Ce vor gândi vecinii?”

Aminteşte-ţi de celelalte figuri autoritare care te-au influenţat în copilăria ta.

Peste toate, mai există şi sugestiile foarte convingătoare pe care le auzim zilnic în
reclamele de la televizor sau pe care le-am citit în reviste. Din păcate, foarte multe
produse au reclame care ne fac să ne simţim lipsiţi de valoare dacă nu le folosim…
Noi ne aflăm cu toţii în această lume pentru ne transcende fostele limitări, oricare ar fi
fost acestea. Ne aflăm aici pentru a ne recunoaşte propria măreţie şi divinitate,
indiferent ce ne-au spus alţii de-a lungul vieţii. Tu ai propriile tale convingeri negative
de depăşit, la fel cum toţi ceilalţi oameni trebuie să îşi transceandă convingerile lor.

Louise Hay, ”Poti sa-ti vindeci viata”, Editura Adevar Divin

In fiecare TU sunt EU

”Noi credem ca ceea ce facem noi e doar o picatura in ocean. Dar oceanul ar
fi mai mic fara acest strop.”

Maica Tereza (1910 – 1997)

Peste tot pe unde trec zilele acestea, sunt informata cu sau fara voia mea, ca este luna
dragostei. Si-atunci imi spun ca nu strica deloc sa ma gandesc care este nivelul meu de
iubire, cui i-o dau, de la cine o primesc etc.

Si, pentru ca activitatea mea profesionala presupune un parcurs usor diferit de cel cu
care este obisnuita cultura romaneasca, foarte des oamenii ma intreaba ce aspect al
muncii mele imi place cel mai mult. La inceput eram entuziasmata, evident, de …
inceputuri.

Apoi au fost banii, noutatea, faptul ca imi pot face programul asa cum imi doresc,
libertatea de a alege singura cum si ce anume sa practic in traininguri etc. Si alaturi de
toate acestea, plus alte motive pentru care fac cu drag ceea ce fac, exista totusi o
constanta pe care o consider esenta care ma face sa pornesc la drum, oras dupa oras,
grup dupa grup, an dupa an, experienta dupa experienta, inceput dupa inceput.

Este vorba despre oamenii cu care lucrez. Nu va voi tine un discurs despre cat de mult
iubesc oamenii si cat de mult imi doresc sa schimb lumea in care traiesc, pentru ca
internetul musteste de astfel de intentii umaniste. 
Va voi spune in schimb despre mine, despre cat de mult ma iubesc si imi doresc sa ma
cunosc si sa evoluez. Si am inteles foarte repede ca varianta cea mai autentica pentru a
realiza toate acestea este prin oamenii pe care ii intalnesc si carora le sunt alaturi in
procesul de dezvoltare personala.

Pentru ca nu am un standard social predefinit in ceea ce priveste persoanele care

participa la cursuri, am onoarea sa lucrez cu un esantion natural de populatie, o felie
veritabila de viata autentica – varste si genuri diferite, situatii financiare si statute
matrimoniale enigmatice, temperamente si caractere diametral opuse, experiente si vieti
labirintice. Iar dupa fiecare week-end petrecut alaturi de acesti oameni imi dau seama ca
sunt mai aproape de mine cu un pas. Ma asez, ma adun si cu vadita emotie in suflet si-n
priviri imi spun: “Doamne, cat imi sunteti de dragi!”

Am lucrat si cu siguranta voi mai lucra cu persoane care mi-au pus nervii pe bigudiuri si
fata de care am trecut prin tot spectrul emotional: respingere, dezarmare, deznadejde,
acceptare, compasiune. Le-am respins pentru ca imi solicitau rabdarea la maxim si-mi
spuneam ca e posibil ca Cineva acolo Sus sa nu ma iubeasca indeajuns, astfel incat m-
am pricopsit tocmai eu cu astfel de oameni dificili.

Apoi, in ceea ce ii priveste, am trecut la dezarmare: nu intelegeam ce poate fi in viata,

mintea si sufletul unui om care este atat de rupt de realitate, de oameni si de el insusi
intr-un mod deloc pozitiv. Dupa un timp ii privesc si ajung, de disperare ca nu pot sa ii
ajut, sa imi pun sub semnul intrebarii abilitatile de trainer, de ghid intr-ale sufletului,
imi vine sa las balta ceea ce fac si sa incep sa fac altceva.

Dar… imi intorc, invariabil si intotdeauna, privirea spre mine si reflectez la limitele
mele, la situatiile in care sunt atat de dificila incat oamenii ar prefera sa mearga la
stomatolog decat sa stea de vorba cu mine, la situatiile in care ma impiedic eu de mine si
nu-mi gasesc locul.

Ajung astfel la acceptare – acceptarea ca tu, cel care stai in fata mea imi esti oglinda si
imi reflecti nebunia, zadarnicia, vanitatile si nimicnicia, acceptarea ca tu, cel care ma
superi, nu esti decat o parte din mine pe care eu sunt suparata.  
Si atunci valul de compasiune care ma cuprinde ma face sa vad dincolo de masca pe care
fiecare om mi-o arata, ma face sa vad minunea care sta ascunsa sub straturile groase de
experiente dureroase, de ganduri confuze, de emotii incongruente, de tot ce e mai putin
de bine.

Pentru ca reusesc sa vad minunea care sta sub masca mea, pentru ca am rabdare cu
mine si ma iert, ma accept si ma iubesc. 

Si descopar ca in fiecare tu sunt eu. 

Mai am parte de interactiuni cu oameni care ma lasa sa intru in viata lor ca intr-o
gradina. Imi arata calea spre resursele lor si, timp de cel putin 6 luni, sadim, plivim,
plantam pomi, flori, verdeturi, udam, culegem roade impreuna. Traiesc o emotie
deosebita alaturi de cei care pornesc ca si mladite firave, curioase, incantate, dornice de
explorare. Iar mai apoi, la umbra lor, imi este drag sa ma odihnesc. Cum si la umbra
mea ma odihnesc uneori si-mi multumesc pentru ritmul in care cresc.

Am grija de tine pentru ca am grija de mine, imi esti drag pentru ca imi sunt draga. 

Si descopar ca in fiecare tu sunt eu. 

Si mai sunt oameni langa care timpul petrecut mi se pare o plimbare intr-o dimineata
senina prin salile maiestuoase ale Taj Mahal-ului, o plimbare in care doar urmele pasilor
nostri se aud, ca dovada ca existam acum si aici. Ne intelegem din priviri si ne tinem de
mana pentru a ne simti mai aproape.

Sunt oamenii pentru care in ochi imi sta intrebarea: “Ce cauti tu aici? De ce ai venit?” Iar
zambetul lor raspunde: “Vreau sa cunosc mai mult, vreau sa ma cunosc mai bine si stiu
ca acest drum nu are nici capat, nici sfarsit. Stiu ca acest drum este vesnic in schimbare,
in transformare si in evolutie.”

Si-ti stau alaturi pentru ca imi stau alaturi, si vreau sa te cunosc pentru ca vreau sa ma
cunosc, si nu ma opresc pentru ca nu te opresti.

Si descopar ca in fiecare tu sunt eu. 

Lasa-te surprins de cei in care existi!

Nu exista esecuri, ci numai rezultate

Programarea Neuro Lingvistica (NLP) este utilizarea sistematica si efectiva a

posibilitatilor care exista in fiecare individ de a-si aminti, de a uita, de a valorifica
informatii si reprezentari, de a percepe si a reactiona, pentru a reusi sa-si traiasca viata
la cel mai inalt nivel.

Ideal este ca orice actiune facuta sa fie benefica pentru intregul sistem, nu doar pentru o
parte a sa. Desi acesta este un obiectiv dificil, exista o solutie relativ simpla. Ea este
reprezentata de cele trei principii spirituale de baza ale dezvoltarii personalitatii: iubire,
constiinta, responsabilitate. Daca munca de dezvoltare a personalitatii se orienteaza
dupa aceste trei puncte de referinta, se obtin rezultate pozitive pentru intregul proces.

Ipotezele fundamentale ale NLP-ului sunt, in mod real, regulile de baza ale vietii.
Partial, aceasta afirmatie ar putea parea ca fiind provocatoare, dar pun totusi sub
semnul intrebarii multe dintre scuzele care ne sunt atat de dragi si care ne dau
posibilitatea de a ramane acolo unde suntem, in loc sa crestem, sa navigam fericiti,
impreuna cu altii, in curentul vesnic schimbator al vietii.

Este extrem de util sa fie cunoscute mai indeaproape, pentru ca, in acest fel, sa se poata
intelege si NLP-ul, pornind de la bazele acestuia.

Reguli de baza ale vietii

TI S-A INTAMPLAT SI TIE: INVETI CEVA IMPORTANT SI TE GANDESTI:

“DOAMNE, DACA AS FI STIUT ASTA ATUNCI, N-AS FI FACUT ATATEA
GRESELI!”
Este corect. Dar, pentru a putea invata acum acest lucru, pana in acel moment a trebuit
sa aduni experiente si sa le integrezi in personalitatea ta. Atunci, pur si simplu nu se
putea si de aceea ai facut anumite lucruri mai putin multumitoare decat ai fi putut s-o
faci acum. Peste cativa ani, vei gandi in mod asemanator despre ceea ce faci acum.

Si? Cu totii ne schimbam in permanenta, invatam si devenim mai competenti.

Permite-ti sa-ti accepti capacitatile actuale, foloseste-le si bucura-te ca maine ai sa poti

face acelasi lucru mai bine, fiindca te-ai hotarat sa inveti in permanenta din ceea ce ti se
intampla in viata.

INTR-UN ANUMIT CONTEXT, FIECARE ACTIUNE ESTE UTILA SI

VALOROASA

Imagineaza-ti ca, in mod constant, te exprimi neclar, iti respecti rareori cuvantul, ii ajuti
pe ceilalti sa greseasca, eviti sa actionezi sau nu-ti asumi niciodata responsabilitatea.

Poate ca acum te gandesti: “Asta ar fi groaznic!”

“Cine ar mai vrea sa aiba de-a face cu mine? Mi-as putea rata si cariera profesionala.
Nimeni nu ma va mai trata cu seriozitate!”

Poate ca aceasta atitudine nu ar fi prea utila in mediul tau. Daca ai fi insa politician,
actionand in acest mod, ai avea perspective promitatoare sa faci o cariera stralucita.

Poate ca acest exemplu ti se va parea prea dur, dar gandeste-te: exista asa de multe
situatii de viata, culturi si subculturi. (Indiferent ce faci: in cel putin o situatie ar fi bine
pentru tine sa actionezi chiar asa cum actionezi in acel moment.)

CU CAT INDIVIDUL ARE MAI MULTE POSIBILITATI DE ALEGERE

PENTRU STRUCTURAREA VIETII SALE, CU ATAT ACEASTA VA FI MAI
LIPSITA DE FRICTIUNI SI MAI SATISFACATOARE

Marea sa capacitate de adaptare i-a permis omului sa supravietuiasca si sa se poata

impune chiar si in conditii de mediu extreme.
Gandeste-te doar la eschimosi sau la aborigenii din pustiurile Australiei. Cine nu este
flexibil, se inchide in fata situatiilor de viata aflate in vesnica schimbare.

Un om intelept a afirmat odata: “Singurul lucru constant din viata este vesnica
schimbare!” si cred ca-i putem confirma afirmatia si prin propriile noastre experiente.
Deoarece flexibilitatea este asa de importanta in depasirea cu succes a problemelor pe
care ni le pune viata, un principiu extrem de important al consultantei NLP este cel de a
crea mai multe posibilitati de alegere in cadrul efortului de rezolvare a acestora.

Cine nu poate sa abordeze o problema decat intr-un singur mod, are “carti proaste”
atunci cand acest lucru nu mai functioneaza.

ORICINE ESTE CAPABIL SA OBTINA ORICE – INTR-UN MOD CARE II

ESTE SPECIFIC

Acum cativa ani am cunoscut o persoana importanta. Era mic de statura, handicapat din
nastere si se deplasa intr-un scaun cu rotile. Nu avea forta in brate si avea nevoie de
cineva care sa-l ajute sa se hraneasca. Inainte de a-l intalni, m-as fi gandit cu siguranta
ca cineva cu un handicap asa de mare nu poate face mare lucru in viata sa. Acest om m-a
invatat ca n-aveam dreptate si-i sunt recunoscator pentru asta. El canta la instrumente
cu clape si de suflat, organizeaza impreuna cu altii show-uri de cabaret si expozitii.
Despre acest subiect a scris si o carte extrem de interesanta. El isi urmeaza drumul in
felul sau si isi foloseste cum poate mai bine ceea ce are.

Oricine incearca sa faca lucrurile la fel ca altcineva va obtine mai putine decat originalul
si va avea nevoie de mai mult timp si mai multa putere. Cel care seva indrepta spre
obiectiv in felul sau, va reusi sa realizeze si ceva original.

Daca Einstein ar fi incercat sa picteze ca Dali, n-ar fi reusit sa capete asa de multe
cunostinte uimitoare despre univers, timp si spatiu, pe care a reusit sa le transmita si
omenirii.

Daca Dali ar fi incercat sa dirijeze, asa cum a facut-o Karajan, multe tablouri fantastice
si minunate n-ar fi fost pictate niciodata, dar lumea ar mai fi avut un dirijor frustrat si
mediocru.
Ce frumos canta Frank Sinatra: “Am facut-o in felul meu!”

FIECARE ARE DEJA TOT CE ESTE NECESAR PENTRU A DEPASI

PROBLEMELE PE CARE I LE PUNE VIATA – TREBUIE DOAR SA INVETE
SA-SI FOLOSEASCA CALITATILE IN MOD ADECVAT

Sa fim sinceri: in fond stii foarte bine ce te face fericit si multumit. De ce nu traiesti asa?
Bine, cred ca stiu cateva dintre raspunsuri, cum ar fi: “Nu se poate. Ce vor spune ceilalti!
Este imoral. Nu stiu cum sa obtin ceea ce vreau. Nu e de mine. Daca as face-o, ar aparea
alte lucruri neplacute si nu vreau sa se intample asa. Este obositor si ceilalti nu vor
accepta.” Si asa mai departe.

Deci, tu stii de ce ai nevoie ca sa-ti structurezi viata, dar nu stii cum sa integrezi acest
lucru in viata ta in mod corect si onest.

Aceasta este de fapt principala sarcina a NLP-ului.

NU EXISTA ESECURI, CI NUMAI REZULTATE

Este posibil ca tu sa fi afirmat sau sa fi crezut de multe ori ca “asa a fost sa fie”. Vrei sa
stii cum am ajuns la aceasta idee?

Sa presupunem ca ai avut intotdeauna note proaste la matematica si latina. A fost rau.

De aceea n-ai putut studia medicina, asa cum le-ar fi placut parintilor tai si ai devenit
grafician, lucru care intotdeauna ti s-a parut extraordinar. Pentru tine a fost un lucru
bun. Privind retrospectiv, ti-ai structurat evolutia scolara cu succes, in asa fel incat ai
putut deveni grafician. Este o nebunie!? Da, daca viata evolueaza asa.

Poate ca si astazi mai esti suparat si te simti inferior fiindca ai capatat acele note
proaste. In acest caz, a venit momentul in care sa-ti iei aceasta povara de pe umeri, sa-ti
indrepti spatele, pe care va apasa o povara mult mai mica, sa te feliciti si sa-ti fi
recunoscator. Pe termen lung, ai facut exact cee ce a fost bine pentru tine. Chiar daca ar
fi numai aceasta si meriti sa fii laudat!

Daca nu esti multumit cu activitatile tale, gandeste-te bine daca motivul este ca acestea
nu-ti satisfac in mod corespunzator necesitatile, daca tu consideri ca valorile altora sunt
superioare celor in care crezi tu sau daca nu cumva aceste rezultate nedorite te-au scutit
sau te vor scuti in viitor de ceva mult mai neplacut (vezi exemplul de mai sus).

Daca in cadrul actual al vietii tale realizarile tale nu sunt recunoscute sau apreciate,
gandeste-te daca nu cumva exista alte situatii de viata, care sa necesite tocmai astfel de
actiuni.

Daca rezultatul unei actiuni este valorizat ca “succes” sau ca “esec”, depinde de contextul
in care este privit acesta.

PROBLEMELE AU UN GUST MAI BUN ATUNCI CAND PORTIILE SUNT

MICI

Orice problema poate fi rezolvata atunci cand pasii care duc spre solutie sunt suficient
de mici. Cum crezi ca ai putea manca o intreaga placinta cu mere dintr-o singura
inghititura? Daca gura ta este construita la fel ca a mea, nu o vei putea face. Exact la fel li
se intampla multora atunci cand este vorba despre problemele lor cotidiene. Daca nu
reusesc sa depaseasca o problema majora din prima incercare si foarte repede, ei ajung
deseori la concluzia ca nu o vor putea face deloc.

Sa ne intoarcem la placinta cu mere: daca mananci in fiecare zi una sau doua bucati, in
cateva zile o vei termina lejer si-ti va face si placere.

Incearca sa aplici aceeasi strategie si in cazul depasirii problemelor pe care le ai.

Nu fa totul dintr-o data, ci incearca sa imparti ce ai de facut in pasi mici, astfel incat
depasirea obstacolelor care-ti apar pe drumul vietii sa fie usoara si sa-ti faca si placere

Filozofia taoista, de la care am invatat multe lucruri importante, spune despre aceasta
“Chiar si cea mai lunga calatorie incepe cu primul pas!”

Daca, odata cu trecerea timpului, capeti mai mult antrenament, iti poti manca “placinta
problema” in portii mai mari. 

– material extras din ”Manualul NLP-ului Spiritual” Walter Lubeck, Editura MIX –
 Mergand pe Linia Timpului Tau
In exteriorul nostru timpul este perceput si se masoara prin trecerea anotimpurilor, prin
ciclurile zi-noapte, prin codari ca miscarea acelor de ceasornic sau scurgerea unei
anumite cantitati de nisip intr-o clepsidra.

In interiorul nostru, insa, lucrurile stau altfel: percepem subiectiv timpul ca pe o

distanta pe care o parcurgem mai rapid, cand evenimentele in care suntem implicati
sunt interesante si incarcate pozitiv sau parcurgem anevoios aceasta distanta, atunci
cand asteptam ceva care nu mai vine sau percepem ceva ca fiind dureros.

Tad James este personalitatea NLP care a pus bazele conceptului de Linie a Timpului si
a dezvoltat o serie de tehnici foarte utile in practica psihoterapeutica, in workshopuri si
traininguri de dezvoltare personala, etc. (mai multe informatii despre aceasta forma de
terapie gasiti in ”Time Line Therapy and Basis of Personality”, de Tad James & Wyatt
Woodsmall).

Linia Timpului este o notiune teoretica despre cum percepem fiecare din noi timpul pe
care il traim, respectiv un instrument practic care aduce o valoare impresionanta in
practica psihologilor, terapeutilor, coach-ilor, facilitatorilor ale caror principale
obiective sunt autocunoasterea, dezvoltarea personala si profesionala.

In practica, printre beneficiile lucrului cu Linia Timpului regasim:

 accesul facil la experientele trecute, la proiectiile viitoare si la prezentul trait;

 identificarea si accesarea de resurse din trecut si aducerea acestora in prezent si
viitor;
 identificarea de noi solutii in cazul in care persoana cu care lucram trece printr-o
situatie in care ii e greu sa se decida intr-un sens sau altul; rezolvarea de conflicte
interpersonale trecute si prezente;
 schimbarea unor convingeri si decizii limitative;
 stabilirea de obiective pe diferite termene si parcurgerea etapelor de atingere a
acestora;
 descoperirea misiunii personale.

Si cele mai importante doua obiective ce pot fi atinse lucrand cu Linia Timpului (pe care
le-am lasat la sfarsit tocmai pentru a sublinia si mai mult importanta acestui
instrument) sunt:

–  vindecarea traumelor si rescrierea istoriei personale si

– descoperirea sensului vietii.

Va propun mai jos o scurta aplicatie pe care o fac la inceputul workshopului despre Linia
Timpului.

Adaug ca aceasta tehnica se poate si autoaplica, daca aveti destula experienta sau ati
participat déjà la un seminar in care ati fost martori la specificul lucrului cu Linia
Timpului. Fac aceasta precizare deoarece aceasta aplicatie se combina cu alte notiuni
din NLP: rapport, calibrare, submodalitati, ancorare etc.

MERGAND PE LINIA TIMPULUI

1. Ancorarea pe podea a Liniei Timpului.

Daca ar fi sa te gandesti la lucruri care s-au intamplat acum 10 ani, acum 20 de ani… si,
fizic, ai putea indica cu mana in aceasta camera unde se afla ele, in ce parte simti ca s-ar
afla acestea? 

Sugestie:

Aveti grija sa fiti cat mai neutru d.p.d.v. al comunicarii nonverbale pentru a nu influenta
persoana in vreun fel. De asemenea, cand intrebati despre lucruri din trecut, distanta in
timp se alege in functie de varsta persoanei.

De exemplu, pe un adolescent nu-l vom intreba despre lucruri ce s-au intamplat acum
20 de ani, iar pe un septuagenar il putem intreba despre lucruri intamplate acum 50 de
ani. Dupa ce persoana indica cu mana locul in care percepe trecutul, ii dati un biletel
(post-it colorat) pe care ati adaugat litera T.

Daca ar fi sa te gandesti la lucruri ce vor avea loc peste 10 ani, peste 20 de ani….. si, fizic,
ai putea indica cu mana in aceasta camera unde se afla ele, in ce parte simti ca s-ar aseza
aceastea?

Sugestie:

Si la Viitor procedati ca si la Trecut, cu distanta si cu biletelul asezat in locul

indicat de persoana.

Acum ca ai stabilit incotro este trecutul si incotro este Viitorul, intre cele 2 puncte,
unde simti ca este locul cel mai potrivit pentru a plasa Prezentul? 

Sugestie:

Oferiti persoanei un biletel cu litera P pe care il va aseza acolo unde simte ca este
mai potrivit.

Te invit sa privesti Linia Timpului tau. Este cea mai potrivita pozitie, asa cum le-ai pus
tu? Mai e ceva de adaugat? De schimbat?

Sugestie:

Procesul fiind unul foarte profund si in care pot iesi la suprafata lucruri la care persoana
nu s-a gandit pana acum sau nu le-a trait pana acum, calibrati persoana si folositi-va de
indicatiile nonverbal pe care vi le da. De asemenea, incurajati-o sa-si ia suficient de mult
timp pentru a face ajustarile necesare.

De exemplu, acestea pot fi: unele persoane isi dau seama ca Linia Timpului lor este prea
scurta si vor vrea sa o lungeasca, alte persoane vor simti nevoia sa schimbe directia
Viitorului cu a Trecutului etc. Intr-o prima experienta cu Linia Timpului, important este
sa ii fiti un bun ghid persoanei care exploreaza.

2. Alegerea unei metafore pentru Linia Timpului

Acum, dupa ce ai pozitionat Trecutul, Prezentul si Viitorul si le poti privi in ansamblu, te
invit sa privesti ca pe o metafora aceasta linie a vietii tale. Cu ce seamana? Cu ce ai
putea-o compara?

Sugestie:

Daca persoana nu poate sa raspunda la aceasta intrebare, ii puteti da cateva sugestii. De

exemplu, din practica mea pot spune ca oamenii au o imaginatie si un continut psihic
foarte bogat. Am intalnit, astfel, multe metafore: un prosop lung de plaja, o scara
metalica, un rau involburat, un drum prafuit de tara, o autostrada, o plimbare facuta cu
o masina de epoca, o insiruire de bolovani, un tren, o bomboana rasucita alb/rosu ca
cele din tolba lui Mos Craciun, un fir de ata rosu-stralucitor, o raza de lumina, o carare
ce ducea in munti, o carte ale carei foi sunt asezate una langa cealalta, etc.

De obicei, inconstientul este cel care da raspunsurile si face ca totul sa aiba sens in
interiorul persoanei. Asa ca … aveti rabdare si raspunsurile vor veni.

3. Explorarea Liniei Timpului

 Te invit sa pasesti pe Linia Timpului tau si sa te plimbi incet de-a lungul ei.  

Sugestie:

Pentru a explora Linia Timpului este nevoie ca aceasta sa aiba o lungime de aproximativ
4 metri pentru ca explorarea se face prin miscare si intrebari. Miscarea – plimbarea de-a
lungul Liniei si pe ea – se afla in stransa legatura cu usurinta cu care accesam
raspunsuri inconstiente.

Te rog sa imi descrii acest/aceasta ……………… (metafora pe care persoana a ales-o).

Sugestie:

Facilitatorul se plimba alaturi de client fara a intra in Linia Timpului acestuia.

Plimbarea se face tot timpul cat exploratorul descrie intreaga linie si poate dura chiar si
o ora. Descrierea ceruta presupune sa cunoasteti lucrul cu modalitati si submodalitati.
Modalitatile se refera la sistemele senzoriale prin care experimentam realitatea: vizual,
auditiv, kinestezic, olfactiv, gustativ.

Submodalitatile sunt caracteristicile modalitatilor si se afla in stransa legatura cu felul in

care ne construim harta despre lume.

De exemplu: daca persoana isi vede linia vietii ca pe un rau curgator, o vom invita sa
exploreze toate modalitatile si submodalitatile acestora: ce vede pe/in acest rau, ce se
afla pe marginea lui, este intr-o padure/munte/campie, cum este lumina, e zi/noapte, ce
se aude, cum se aude, sunt indepartate sau aporpiate zgomotele etc, care este
temperatura de afara/a raului, curge repede/incet, unde curge/in ce se varsa, de unde
porneste, cum se simte persoana mergand pe acest rau, ce emotii o cuprind, cum sunt
aceste emotii, de unde vin, unde pleaca, in ce se transforma etc, a ce miroase in jur, ce
stari ii provoaca aceste mirosuri etc.

Veti descoperi foarte des ca submodalitatile din zona Trecutului difera de cele din zona
Prezentului si/sau a Viitorului. Uneori soarele este mai intunecat in partea de Trecut,
alteori Viitorul poate parea in ceata.

Cateodata, Viitorul e mai populat cu oameni si/sau obiecte, iar trecutul este mai arid din
acest punct de vedere. Important este sa ajutati persoana sa exploreze lucrurile asa cum
le simte. Unele persoane pot ramane blocate in anumite puncte pe Linia Timpului,
puncte ce pot corespunde cu evenimente cu incarcatura emotionala intense (trauma,
pierderea unei persoane dragi etc).

Pentru inceput nu insistati ca persoana sa descrie amanuntit ce este aici. Aceasta

aplicatie are scopul de a explora Linia Timpului in ansamblul ei si nu in cazuri izolate.
Pentru acestea exista aplicatii mai avansate ale Liniei Timpului care necesita o formare
in acest sens.

4. Uniformizarea Liniei Timpului.

Dupa ce mi-ai descris intregul/intreaga ……………(metafora persoanei) si ai descoperit ca

exista diferente in prima parte fata de a doua parte/in trecut fata de viitor/fata de
prezent te invit sa uniformizezi intreaga Linie.
Sugestie:

Uniformizarea se face prin transferarea tuturor resurselor dintr-un loc in care sunt in alt
loc in care nu sunt. De exemplu: adesea lumina soarelui este mai puternica in Viitor si
mai slaba/chiar deloc in Trecut. Lumina soarelui poate fi pentru o persoana o resursa
foarte importanta pentru ca ii da optimism, incredere, curaj etc.

Atunci veti spune: ”Te invit sa iei de aici (viitor sau prezent) lumina soarelui sis a o aduci
cu tine aici (trecut) sau in acel loc in care simti ca este nevoie de ea cel mai mult.”

La fel se intampla cu toate diferentele de submodalitati pe care persoana le simte

importante: flori, oameni, muzica, miscare, culoare, consistenta, emotie etc.

Practic, exploratorul se duce in locul in care resursele se afla si le aduce mergand incet
pe Linie, acolo unde are nevoie – le aduce facand un gest cu mana, prin starea/emotia
din interiorul lui sau sub orice forma doreste el. Intregul proces necesita rapport,
calibrare foarte buna din partea facilitatorului si poate dura chiar si jumatate de ora.

5. Integrarea Liniei Timpului.

La final, te invit sa iesi de pe Linie si sa o privesti din afara. Iti place ceea ce vezi? Mai ai
nevoie sa schimbi ceva? Simti ca ai mai adauga ceva?

Sugestie: 

Calibreaza persoana si, in asteptarea unui raspuns, mentine un rapport bun cu ea. Daca
simte ca mai vrea sa faca vreo modificare, este libera sa o faca. Daca totul este asa cum
isi doreste, atunci se finalizeaza exercitiul.

Te invit sa iti aduni Linia Timpului de jos si sa o integrezi in interiorul tau acolo unde
simti cel mai bine ca ii este locul.

Aceasta este prima dintre tehnicile NLP cu care se poate lucra pe Linia Timpului.
La o prima vedere pare simpla, dar va asigur ca este destul de complexa si necesita
multa pricepere. Daca ati aplicat-o si doriti sa imi impartasiti rezultatele sau aveti
intrebari suplimentare, trimiteti-mi un mesaj pe office@strategiidesucces.ro .

Lasati-va surprinsi de viata!

Maria Cotoi  

Ce e normal si ce nu
Am cautat cateva definitii ale normalului. Cu siguranta, o notiune foarte greu de definit.
Spre surpinderea mea, in dictionarul de psihiatrie (Larousse, Ed. Univers Enciclopedic
’98) am gasit doar definitia starii de sanatate mentala: ”capacitate a psihismului de a
functiona in mod armonios, agreabil, eficient si de a face fata cu suplete situatiilor
dificile, putandu-si regasi echilibrul”.

Conform unei alte definitii (Dictionarul Explicativ), normal inseamna ”care este in
conformitate cu normele speciei sale  – din punct de vedere psihic si fizic”, ”care este
conform cu o norma”.

Intre normal si mai putin normal exista, desigur, atatea nuante la care ne putem
raporta: firesc, uzual, obisnuit, natural – toate depinzand de referentialul fiecaruia
dintre noi.

Granita  dintre sanatate si boala psihica nu este intodeauna usor de decelat, dar pot
spune ca diferenta dintre acestea este doar de grad si ca iubirea este ”medicamentul”
principal care nu trebuie sa lipseasca niciodata, indiferent de prezenta sau absenta
granitei pe care societatea ne ”incurajeaza” sa o trasam.
Omul este considerat ”normal” atunci cand se inscrie intr-o medie. Intrebarea care se
ridica este: daca nu te inscrii in acea medie, cum esti considerat?

Ma uit la un copil mic, atunci cand este furios. Este imediat ”taxat” si convins ca nu
trebuie sa isi manifeste furia, si ca, mai mult, trebuie sa zambeasca, sa poarte masti.
Probabil aceasta este ”supletea” la care se refera definitia din dictionarul de psihiatrie?

Dar… ”nu purta niciodata o masca. Daca esti furios, fii furios. Este riscant, dar nu zambi,
pentru ca asta ar insemna sa nu fii sincer. Insa ai fost invatat ca atunci cand esti furios,
sa zambesti. Si atunci zambetul tau devine fals, o masca… un simplu exercitiu al buzelor,
si nimic mai mult. Inima plina de furie, otrava, si buzele zambind – devii un fenomen
fals.” (Osho).

Si totusi, am inceput sa ne inscriem in medie inca de cand eram mici, am inceput sa

imbracam haina  cenusie a fricii si sa devenim ”normali” din momentul in care ne-am
reprimat comportamentele naturale, astfel incat devine din ce in ce mai greu sa te
intorci la tine,  sa poti fi tu insati/insuti.

Te invit sa lasi mastile deoparte, sa te intorci la tine, sa fii sincer/a cu tine, sa fii
autentic/a, sa fii in ”aici si acum” si sa citesti despre ce e normal si ce nu, in articolul
scris de Maria Cotoi,  Master Trainer NLP.

Ce e normal si ce nu

Titlul este o intrebare la care multi dintre noi cautam raspunsul, iar de curand am citit o
carte ce imi ofera noi perspective in privinta acestei intrebari (Inghite Platon, nu Prozac
– ed. Trei).

Mai ales cateva randuri mi-au atras atentia: “(…) Ce se intampla, daca aplicam definitii
circulare ale bolilor fizice propriu-zise la cele metaforice mentale? Obtinem o gradina
zoologica a asa-numitelor tulburari. Aveti o problema emotionala nerezolvata, rezultata
dintr-o experienta neplacuta din trecut?

In DSM ea devine o boala sau afectiune mentala: tulburarea posttraumatica de stress.

(DSM – Manualul de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale).
Are copilul tau o problema legata de invatarea aritmeticii? Motivul foarte probabil ar fi
ca dascalul nu cunoaste deloc materia sau ca metodele curente de predare afirma ca
raspunsul corect la 2+2=? este numarul care il face pe elev sa se simta bine; insa in DSM
problema devine o boala mentala: tulburarea aritmetica de dezvoltare.

Esti dezamagit ca n-ai castigat la ultima loterie? In DSM si aceasta devine o boala
mentala: tulburarea stresului loteriei. Refuzi tratamentul psihiatric pentru tine ori
copilul tau in cazul confruntarii cu acest gen de diagnostic? In DSM, refuzul insusi
devine o afectiune mentala: tulburarea de refuz a tratamentului.

Toate acestea ar fi nemaipomenite, daca este vorba de SF sau comedie. Insa in zilele
noastre ele sunt o mascarada de stiinta serioasa.

In 1987, Asociatia Americana de Psihiatrie a votat, ca afectiune mentala, tulburarea de

deficit hiperactiv al atentiei (ADHD). In acel an, o jumatate de milion de copii au fost
diagnosticati cu ADHD.

In 1996, s-a estimat ca 5,2 milioane de copii – 10% dintre scolarii americani – au fost
diagnosticati cu ADHD. (…)

Cu totii tindem sa visam cu ochii deschisi. Atunci cand copilul tau nu este atent la
scoala, el sufera de tulburare de deficit hiperactiv al atentiei. Iar daca te plangi cu privire
la acest gen de diagnostic, suferi de tulburare de negare a tulburarii de deficit hiperactiv
al atentiei. (…) Te simti nefericit fara motiv? A, acesta e un sindrom depresiv nemediat,
il intalnesc tot timpul.

Iti place sa bati darabana cu degetele pe tablia mesei? Atunci suferi de tulburare digitala
percursiva. Din nou pragmatismul vine sa intrebe: Unde ne duc oricare dintre acestea?” 

Voi face un exercitiu de raspuns, vazut  prin prisma omului care se manifesta el insusi,
respectiv traieste si lucreaza cu alti oameni ce prezinta comportamentele de mai sus…. si
inca multe altele pe care précis le intalnim in DSM.

Progresul uman a ajuns departe si foarte departe: intre descoperirea genei

raspunzatoare de cancerul la san si pana la descoperirea unei planete ce are proprietati
asemanatoare Terrei se inscriu toate domeniile in care evolutia isi spune cuvantul:
inginerie, invatamant, medicina, economie, arte, spiritualitate etc.

Evolutia si progresul sunt sustinute de emotii si cea mai prezenta si mai de suprafata
dintre toate este cea de a detine controlul asupra a tot ce ne inconjoara. Si reusim, in
naivitatea noastra, sa credem in aceasta iluzie – cum ca insasi viata si sufletul nostru pot
fi controlate. 

Si atunci ne trezim peste noapte ca detinem raspunsuri pe care nu le avem, iar

consecinta este ca dupa fiecare revizuire a DSM, acesta este tot mai voluminos (ca sa nu
las loc de dubii: nu-i critic si chiar am un foarte mare respect pentru psihiatrii, pentru
psihologii clinicieni si pentru munca pe care o fac acestia – la cei profesionisti si umani
ma refer).

Insa viata este mai mult decat perspectiva  privitului spre ea prin gaura cheii, iar daca
inlaturam emotia de suprafata a dorintei nebune de a detine controlul,  descoperim ca
de fapt, cea care face lumea sa se invarta si in care ne lafaim legati la ochi este frica.
Urata perspectiva, nu-i asa? 

Insa spre fericirea noastra, asa cum ne invata marile companii de medicamente si
farmaceutice, pentru fiecare afectiune exista un tratament, iar pentru aceasta boala de
care suferim cu totii – unii in mai mare masura, iar altii intr-o mai mica masura – si
care se numeste frica, leacul nu este altul decat iubirea.

Imagineaza-ti doar pentru cateva clipe cum s-ar vedea, cum s-ar auzi, cum
s-ar simti lumea in care traiesti, daca ti-ai vindeca frica de a fi  pe locul 2, de
a fi parasit, de a fi ultimul, de a-i pierde pe cei dragi, de a imbatrani,  de a fi
sarac, de a fi bolnav, de a fi prea bun cu ceilalti, de a gresi/pacatui, de a
muri, de a fi prost inteles, de a fi diferit, de a fi mediocru, de a avea
incredere in oameni si lume – toate acestea si multe alte frici, imagineaza-ti
ca le-ai vindeca cu iubire. 

Sau, daca ti-e greu sa-ti imaginezi asta, cum ar fi daca ai schimba perspectiva lucrurilor
astfel incat, indiferent de cine esti si cum te cheama, indiferent de cate cunostinte
stiintifice si experiente tulburatoare ai legate de viata, sa iti provoci tu interiorul si sa
mobilizezi acea parte din tine care stie sa iubeasca si sa fie iubita si sa iti dai voie sa
existi in lume exact asa cum erai si pana acum plus iubirea pe care o poti manifesta? 

Cunosc oameni care au facut acest exercitiu si cei cu care am avut onoarea sa vorbesc
mi-au spus ca lumea, oamenii si  viata nu mai poate fi gandita in termeni de
normal/sanatos si anormal/patologic pentru ca forta iubirii transforma atat de mult,
incat si lumea si oamenii si viata nu mai au nevoie de astfel de evaluari sau standarde, ci
doar de o singura caracteristica: a fi.

Lasati-va sa surprinsi de “a fi”-ul vostru!

Maria Cotoi,

Master Trainer NLP