,,CODEPENDENTA” : DEPENDENTA DE 

PARTENER/A

Notiunea de codependenta a fost folosita pentru prima oara in cadrul intalnirilor Alcoolicilor
Anonimi, si se referea la ansamblul de caracteristici psihologice specifice membrilor de familie
ai persoanelor dependente de alcool. Notiunea de codependenta s-a largit insa, semnificand astazi
profilul cognitiv, emotional si comportamental al unei persoane care alege sa ramana in relatii
disfunctionale (indiferent de tipul acestora) si care considera ca necesitatile partenerului sunt
prioritare propriilor necesitati. Sigur ca ar trebui sa stabilim ce anume inseamna o relatie
disfunctionala, pentru ca cea mai mare problema a codependentilor este faptul ca ei nu stiu ca
sunt codependenti, nu stiu ca pastreaza o relatie limitativa, nu cred ca in aceasta discutie este
vorba despre ei, considerand ca relatia lor este- ca toate relatiile- una cu bune si cu rele, cu
suisuri si coborasuri, cu nimic mai,,defecta” decat relatiile celorlalti oameni.

Pentru a defini o relatie ca fiind disfunctionala, trebuie in primul rand ca ea sa fie o relatie
apropiata, importanta. Cu cat o relatie este mai stransa, cu atat ea ocupa o zona mai mare din
viata unei persoane si cu atat partenerul de relatie este mai important pentru celalalt si mai
apropiat de structura lui intima. De aceea se spune ca singurele persoane care ne pot rani cu
adevarat sunt cele pe care le iubim. Daca suntem injurati de un strain de pe strada, nu vom fi nici
pe de parte atat de afectati cum suntem atunci cand jignirea ne este adusa de o persoana
apropiata. Proximitatea partenerului de relatie este proportionala cu ,,binele”, dar si cu ,,raul” pe
care un anumit comportament al sau ni-l poate cauza. Dezgoliti de scuturile psihologice pe care
le folosim ca sa ne aparam de persoanele din jurul nostru, ramanem vulnerabili in fata
partenerului dintr-o relatie intima, ca niste melci lipsiti de cochilie. Aceasta vulnerabilitate,
acesta expunere pe care o presupun relatiile apropiate, are avantajul unui acces profund si
puternic al ,,binelui” pe care ni-l face partenerul nostru, dar si dezavantajul unei patrunderi
periculos de profunde a suferintei pe care celalalt ne-o poate cauza.

Specific relatiei disfunctionale este faptul ca ea ne produce suferinta. Desigur ca nu exista relatii
in care sa nu suferim deloc! Este greu de imaginat ca noi, imperfectele fiinte umane, am putea sa
construim relatii perfecte. Si totusi, atunci cand suferinta surclaseaza binele pe care il
obtinem in relatie, rolul pozitiv al acelei relatii se pierde. Dificultatea consta in a percepe
corect dezechilibrul balantei relationale, in a observa momentul in care dezavantajele relatiei au
crescut si au estompat beneficiile acesteia. Este usor sa stabilesti ca relatia ta este una
disfunctionala atunci cand ea iti cauzeaza o suferinta acuta: de exemplu atunci cand afli ca
partenerul tau te inseala, sau atunci cand acesta devine brusc agresiv. In asemenea situatii ne
purtam cu intelepciunea broastei care, daca este aruncata intr-o oala cu apa fierbinte, sare din
oala si se salveaza. Dar cum putem identifica o relatie care s-a modificat treptat, care a devenit
usor-usor disfunctionala? Cum ne putem feri de greseala aceleiasi broaste care, aruncata intr-o
oala cu apa rece care este apoi pusa pe aragaz, nu mai percepe cresterea treptata a temperaturii si
astfel, in loc sa sara din oala si sa se salveze, ramane acolo pana fierbe?  Caci aceasta este
situatia in care se afla cel mai frecvent persoanele pe care le numim codependente. Angrenate in
relatii care pentru o vreme sunt constructive, persoanelor codependente nu le suna ,,alarmele
interne”care le-ar putea semnaliza deteriorarea relatiei.  Adaptarea progresiva la un mediu din
ce in ce mai perturbat le face sa nu mai perceapa momentul in care s-au depasit anumite
1
Page

limite.
Un bun indiciu al unei relatii ce a devenit usor-usor disfunctionala este acela ca ea ne impiedica
sa ne dezvoltam intr-un domeniu important pentru noi. De exemplu: o relatie maritala in care
sotul ne interzice sa avem profesia sau cariera pe care ni le-am dori, este disfunctionala; la fel si
una care ne priveaza de relatii sociale ( fie pentru ca sotul este alcoolic si ne face sa ne simtim
stanjeniti atunci cand iesim in oras, fie pentru ca este foarte gelos si ne imputa orice fel de
comunicare cu alte persoane, etc); si relatia care ne consuma tot timpul/resursele pentru a fi la
dispozitia unui partener care pretinde ca viata noastra sa fie pusa in slujba lui si a scopurilor sale,
este o alegere la fel de nefericita.  Se poate ca o relatie maritala sa fi fost una profitabila pentru
ambii soti, atunci cand acestia erau tineri si isi doreau- de exemplu- sa avanseze in cariera. Cu
timpul, unul dintre parteneri isi poate schimba domeniul in care si-ar dori sa evolueaze, de
exemplu dorindu-si copii. Daca celalalt il impiedica insa, sau ii cere sa isi sacrifice dezvoltarea
catre acesta zona, atunci relatia poate deveni disfunctionala. De-a lungul vietii ne alegem scopuri
diferite, evoluam – pe rand- in domenii diferite, iar daca domeniul de evolutie al unui partener de
relatie este sabotat de catre celalalt, atunci relatia a capatat un caracter limitativ. Pe scurt, o
relatie buna este cea care ne permite sa ne dezvoltam in directii pe care noi le alegem; in schimb,
o relatie disfunctionala este una in care alegerea nu ne mai apartine.Putem defini deci relatia
disfunctionala, nu doar ca fiind acea relatie care ne face sa suferim in permananeta sau foarte
intens, ci ca pe acea relatie care ne impiedica sa ne dezvoltam la nivel personal, intr-un domeniu
important pentru noi. Definitia este sustinuta de invalidarea scopului insusi al unei relatii, acela
de a asigura dezvoltarea ambilor parteneri de relatie.

Chiar si inarmati cu acesta definitie, putem avea dificultati in a identifica dezechilibrul relatiei
nostre, caci o alta dificultate se iteste la orizont: putem avea senzatia ca – de fapt- domeniul
restant de dezvoltare nici nu ne intereseaza. (Este ceea ce psihanalistii numesc ,,deplasare”.)
Poate fi cazul unei sotii care isi doreste sa aiba copii, dar pentru ca sotul sau nu ii permite aceasta
experienta, isi transfera energia in domeniul profesional, amortindu-si astfel adevarata nevoie.
Sau invers: sotul ii impune sa stea acasa si sa aiba grija de copiii care au déjà peste 7 ani, iar
ea ,,uita” ca isi dorea candva sa aiba o cariera.  Identificarea adevaratelor nevoi pe care le
invalidam de dragul partenerului este un exercitiu destul de laborios, care face parte din
terapia oricarei persoane codependente, caci una dintre caracteristicile comportamentale
ale codependentului este negarea propriilor necesitati si punerea in slujba necesitatilor
partenerului. Este insa, in egala masura, un exercitiu pe care ar fi bine sa il facem din cand in
cand in orice relatie.

Cea mai simpla si clara definitie a codependentei este insa – din punctul meu de vedere- cea
cognitiv-comportamentala: Codependenta reprezinta ansamblul de comportamente diverse
(manipulari, coercitie, suport, sacrificii, etc) facute cu scopul de a schimba o alta persoana.
Ea are ca baza cognitiva convingerea disfunctionala a unei persoane ca putem schimba pe
cineva dupa vointa noastra!

Aceasta convingere isi are originile in copilarie, in relatia pe care am avut-o cu parintii nostri.
Parintii si modul in care ei ne educa, sunt modalitati prin care acestia ne-au modelat felul de a fi.
Amintindu-ne cum un mod al lor de comportament ne-a facut sa ne construim convingerile
2

despre viata/ ceilalti/noi insine, ne imaginam ca putem face acelasi lucru cu partenerul nostru,
Page

asa ca repetam ceea ce a functionat cu noi candva! Aceasta conduita este insa cat se poate de
gresita, pentru ca partenerul nostru nu mai este un copil, el are déjà un sistem de convingeri
format, iar adultii se schimba si invata mult mai greu decat copiii. In plus, parintele este vazut de
catre copil ca fiind o persoana atotputernica, ca fiind detinatorul adevarului universal, caci
parintele este prima legatura, primul exponent al lumii. Acest lucru nu este deloc valabil in ceea
ce priveste modul in care un partener adult il vede pe celalalt, si este bine ca este asa: o relatie
,,parinte-copil” nu este un model viabil pentru relatia maritala, care se construieste ( sau asa ar
trebui sa fie), pe tiparul adult-adult. Incercarea de ,,a-l schimba pe partenerul nostru” este
urmata fie de esecul schimbarii, fie de esecul relatiei! Daca am reusi sa il schimbam pe
celalalt dupa vointa noastra, atunci ar inseamna ca relatia adult-adult a devenit o relatie
parinte- copil si – asa cum spunea candva psihoteraputul meu- rolul unui parinte este acela
de a-si sustine copilul pana la maturitate, iar rolul copilului este acela de a pleca de acasa
atunci cand s-a maturizat! Cu alte cuvinte, daca am reusi sa ne schimbam partenerul in
conformitate cu vointa noastra si ,,spre binele lui”, atunci ar trebui sa ne simtim impliniti atunci
cand partenerul nostru isi va deschide aripile si va zbura din cuib! (Sau nu…?!)

In plus, incercand sa il schimbam pe partenerul nostru, dam dovada de lipsa de respect

fata de el. Mesajul pe care i-l transmitem este acela ca ,,eu stiu mai bine decat tine cum ar
trebui sa fii, cum ar trebui sa gandesti, ce anume ar trebui sa faci!”, ,,eu sunt mai dezvoltat,
sau mai evoluat, sau mai destept decat tine”. Considerand ca partenerul nostru chiar ajunge
sa creada aceste mesaje, rezultatul va fi poate o schimbare, dar ea va fi platita cu pretul de
transformarii iubirii fata de partener intr-o iubire filiala, in iubirea unui copil fata de
parintele lui. Desigur ca la un moment dat ,,copilul” va creste si  ,,va pleca de langa parintii sai
pentru a se insoti cu sotul/sotia sa”, vorba Scripturii…. Intr-un fel -ce ironic, nu-i asa?!- 
rezistenta la schimbare a partenerului este solutia pentru pastrarea relatiei. Purtandu-se ca un
,,copil rebel”, refuzand sa se maturizeze, dependentul de diverse substante/jocuri/etc (sau orice
alt partener ale carui nevoi le consideram prioritare nevoilor noastre), ramane alaturi de
sotul/sotia care joaca rolul de parinte suportiv sau critic.Codependenta este definita in Analiza
Tranzactionala ca asumarea rigida a rolului de parinte ( suportiv sau critic) intr-o relatie  care ar
trebui sa fie de tipul Adult-Adult( in cazul partenerilor de cuplu) sau Copil-Parinte (in cazul
copiilor dependentilor). Singura solutie pentru pastrarea relatiei la care poate apela partenerul
codependentului, este sa ramana in rolul de copil, fie el si rebel. Asumarea rigida si pervaziva a
rolului de parinte intr-o relatie cu persoane care nu sunt sau nu mai sunt copii, are la baza
convingerea disfunctionala ca ii putem schimba pe adulti dupa vointa noastra! Credinta ca il
putem schimba pe partenerul nostru este greseala de gandire fundamentala a
codependentului.  Nimeni nu poate schimba pe nimeni! Omul este capabil de schimbare, dar
acest lucru este un parcurs absolut personal, o alegere intima, sau rezultatul unor evenimente de
viata care nu stau in puterea unei alte persoane ci doar ale lui Dumnezeu sau intamplarii. Si nu,
noi nu suntem Dumnezeu! Sau nu suntem Dumnezeul altei persoane, ci doar Dumnezeul
nostru…

Daca ni se pare ca aceasta convingere se regaseste/ se regasea printre credintele noastre, trebuie
sa stim ca este greu de schimbat la nivel profund, chiar daca avem impresia ca dificultatile prin
care am trecut in relatia de cuplu ne-au lecuit pe viata de un asemenea postulat! Constientizarea
unei greseli cognitive nu duce imediat la repararea ei, deoarece din ea se ramifica multe alte
3
Page

convingeri si ganduri, care au devenit in decursul timpului automate, functionand in back-

groundul mintii noastre cumva independent. Este ca si cum mintea noastra ar avea o eroare de
programare bazala, sa zicem 1+1=3. In toate programele care presupun adunari eroarea se va
exprima, iar aceste programe vor trebui corectate unul cate unul.

Convingerile disfunctionale care pornesc din credinta bazala gresita ca putem sa schimbam pe
cineva dupa propria noastra vointa, sunt prezente in functionarea mentala a persoanelor pe care
le numim codependente. Acestea sunt:

1. Persoanele bune sunt cele care se preocupa permanent de ceilalti, si nu de ele insele!
2. Daca iti pasa de cineva, atunci incerci sa il ,,faci mai bun”!
3. Eu stiu mai bine decat celalalt ce anume ii face bine si ce nu, ce e bine si ce e rau
pentru el/ea!
4. Chiar daca o persoana se poarta urat cu mine in mod repetat, ma iubeste!
5. Daca sunt asa cum ma vrea cineva, atunci acel cineva ma va iubi!
6. O persoana ma poate iubi mai mult pe mine decat pe ea insasi, asa ca poate face
lucruri de dragul meu, pe care nu le-ar face pur si simplu pentru binele ei!
7. Daca nu am reusit pana acum sa il schimb pe celalalt inseamna ca nu am gasit
solutia corecta, ca nu am muncit destul sau ca nu m-a dus destul capul!
8. Partenerul meu isi doreste sincer sa se schimbe, dar nu are vointa. Vointa de a se
schimba care ii lipseste partenerului meu poate fi compensata de vointa mea.
9. Comportamentul negativ al partenerului meu nu este alegerea lui, ci este rezultatul
fatidic al parintilor/anturajului/etc. El/ea este o victima a copilariei sau a vietii sale!

Poate ca nu este usor sa acceptam faptul ca toate aceste credinte care ruleaza silentios in mintea
noastra, sunt gresite. Motivul profund este acela ca, daca am renunta la ,,razboiul” pe care il
ducem pentru schimbarea partenerului nostru, am ramane fara ,,obiectul muncii”, ca niste
angajati devotati care au fost brusc concediati. Nu am sti ce sa mai facem cu noi insine: unde sa
mergem, la ce sa ne gandim, ce scopuri sa urmarim, etc. Atat timp cat suntem intr-o lupta pe
care credem ca o vom castiga, atat timp cat urmarim un anumit scop, creierul nostru
elibereaza dopamina, hormonul placerii . Renuntarea la acel scop pe care l-am urmarit
mult timp ne-ar priva de interes, ar duce la scaderea dopaminei, ceea ce s-ar putea solda cu
o depresie. Incercand sa fugim din calea depresiei, incercand sa ne agatam cu orice prêt de un
scop imposibil de atins, ne purtam ca niste soricei care alearga pe o roata , parcurgand distante
din ce in ce mai mari care nu duc nicaieri. Obsesivitatea efortului inutil ne da iluzia unei
destinatii si ne scuteste pentru un timp de senzatia de ,,lipsa de sens”. Pretul platit este insa mare:
ramanem angajati in ceea ce pe vremuri numeam peiorativ ,,Cooperativa Munca in zadar”.

Exista o solutie mult mai profitabila: inlocuirea interesului pentru schimbarea partenerului cu
interesul pentru schimbarea noastra, modificarea focalizarii dinspre exteriorul nostru catre noi
insine.  (Gandhi spunea: ,,Fii tu insuti schimbarea pe care o vrei in lume!”). Convingerea
disfunctionala care saboteaza aceasta schimbare de focalizare se gaseste si ea in bagajul cognitiv
al codependentilor: ,, persoanele care se iubesc pe sine sunt egoiste/egocentrice; o persoana buna
se preocupa de ceilalti, si nu de sine”. Aceasta este o credinta falsa: punandu-ne pe noi insine sub
lupa constiintei, analizand si intelegand propria noastra minte si propriile noastre emotii si
4

comportamente, nu vom deveni egoisti ci dimpotriva! Melody Beattie spunea in cartea sa

Page

,,Ghidul codependentului in 12 pasi”ca, ,,pe masura ce ne recunostem propriile nevoi (needs),

devenim mai putin solicitanti fata de ceilalti (needy). (…)Persoanele care se iubesc pe sine nu
devin egoiste; devin capabile sa ii iubeasca pe ceilalti”. Poate ca persoanele bune se ocupa de
ceilalti, dar nu se preocupa de ei! Incearca sa isi ajute semenii atunci cand acestia au nevoie de
ajutorul lor, dar nu ii considera niste greseli umane pe care trebuie sa le ,,repare”. Ajutorul
acordat in mod excesiv sau necerut este o greseala: daca ne intretinem copiii toata viata, le vom
invalida sansa de a deveni adulti independenti. In mod asemanator, ,,ajutandu-ne” permanent
partenerul sa scape de consecintele comportamentelor sale disfunctionale, il vom impiedica sa
evolueze in plan personal, in conformitate cu propria lui reteta de viata si nu cu a noastra!

Sa ne intoarcem deci catre noi insine, catre interiorul mintii noastre, sa inlocuim scopul
schimbarii partenerului nostru cu propria noastra schimbare! Primul pas pe drumul propriei
noastre schimbari este cautarea raspunsului la intrebarea:

1.,,Cum as vrea sa se schimbe partenerul meu? Ce anume ma deranjeaza la el? Cum as

vrea sa fie diferit?”.

Nu va temeti sa va raspundeti la aceasta intrebare, caci toti ne dorim un partener ideal! Aceasta
nu este o greseala, caci nimeni nu considera- dupa ce luna de miere a trecut- ca s-a pricopsit cu
singurul om perfect de pe Pamant! Si nici nu sabotati raspunsul la aceasta intrebare cu
replica : ,,nici eu nu sunt perfect/a!”. Da, aveti dreptate, nu sunteti deloc perfect/a, dar
imperfectiunea dumneavoastra nu va rapeste dreptul de a avea un ideal. Intre ,,visare” si realitate
vor fi intotdeauna discrepante, asa cum exista si intre fanteziile sexuale si actele sexuale reale, si
este bine sa fie asa! Nu este nimic rau in a construi in imaginatie ,,ipoteze”, ,,simulari”, exact asa
cum face mintea nostra atunci cand viseaza sau cand isi programeaza viitorul. La acest nivel al
parcursului personal nu se afla nici o greseala cognitiva, ci doar identificarea nevoilor noastre.
Raspunsul la aceasta intrebare nu ne dezvaluie ,,cine este partenerul nostru” sau ,,ce
defecte are el”,  ci ce anume ne dorim noi, ce ne lipseste. Este – deci- un raspuns despre
propria nostra imperfectiune, nu in sensul negativ al cuvantului, ci in sensul ,,nevoilor” noastre,
al necesitatilor firesti pe care le are orice fiinta umana!

2. Urmatoarea intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este: ,, Ce apreciez eu cel mai
mult la partenerul meu? Ce anume m-a atras la el?”

Orice atribut pe care il avem noi sau ceilalti, are o parte pozitiva si una negativa, indiferent de
conotatia pe care noi o dam acelui atribut. De exemplu sa fii zgarcit are o conotatie negativa; insa
zgarcenia poate insemna si faptul ca suntem economi, prudenti, ca ne gandim la ziua de maine,
ca ne planificam viitorul. Generozitatea are in general o conotatie poztivia; dar tot ea poate
insemna faptul ca suntem cheltuitori, nepravazatori sau chiar naivi; plus ca persoanele generoase
au deseori pretentia ca ceilalti sa le rasplateasca generozitatea cu servicii, laude, obedienta sau
alte moduri de plata, deseori  cu varf si indesat! Atunci cand dorim sa schimbam un atribut al
partenerului nostru care are pentru noi o conotatie negativa, ar trebui sa ne asumam faptul ca –
daca vom reusi acest lucru- in acelasi timp se va estompa si exprimarea pozitiva a acelui atribut. 
In cazul codependentei clasice, de exemplu al unei persoane casatorite cu un alcoolic, tratarea cu
5

succes a alcoolismului poate fi urmata de ruperea relatiei. Motivul este acela ca persoana care s-a
Page

vindecat de alcoolism a schimbat la nivel profund acele atribute a caror exprimare negativa a dus
la consumul de alcool, atribute care insa, in exprimarea lor pozitiva, erau motivele pentru care
partenerul sau valoriza foarte mult relatia. Sa ne gandim la un alcoolic care, atunci cand este
treaz este ,,sub papucul” sotiei, iar atunci cand este beat devine agresiv. Pentru a scapa intr-
adevar de adictie, el va trebui sa isi rezolve problema unei stime de sine scazuta (sau teama de
conflict), caci acesta este motivul submisivitatii sale din perioadele de abstinenta, compensata de
agresivitatea din timpul intoxicatiei alcoolice. Iesirea din dependenta a fostului alcoolic,
presupune echilibrarea balansului dintre submisivitate si agresivitate, astfel incat barbatul
respectiv sa ajunga la stabilitate intr-o zona medie, la un comportament nu atat de submisiv ca
atunci cand era treaz, dar nici atat de agresiv ca atunci cand era beat. Cum insa ,,avantajul”
partenerului  era submisivitatea alcoolicului din perioadele in care acesta era treaz, odata cu
rezolvarea adictiei alcoolicului se pierde si ,,valoarea” pe care codependentul o atribuia relatiei.
Un alt exemplu: un sot rigid si despotic ne poate priva de ,,libertate si distractie” dar – daca ar
deveni brusc o persoana relaxata si ludica- ne-ar priva de siguranta si predictibilitatea pe care ne-
o ofera.  Daca privim cu atentie calitatile si defectele partenerului nostru, o sa observam ca ele
sunt exprimari pozitive/negative ale acelorasi atribute.

3. ,, Ce nevoi mi-a indeplinit pana acum relatia?”

Orice frica pe care o avem cu privire la ruperea relatiei, ne poate calauzi pe drumul
identificarii necesitatii pe care ne-o satisfacea o relatie. De exemplu frica de singuratate este
un indicator al faptului ca acea relatie ne satisfacea nevoia de apartenenta, frica de saracie
puncteaza nevoia de siguranta, frica de a pierde un anumit statut social deconspira nevoia de
crestere a stimei de sine, etc. A te elibera complet de acea nevoie este foarte dificil si nici macar
nu e de dorit, caci nevoia respectiva este absolut normala, facand parte din acel ansamblu de
necesitati umane pe care le regasim in piramida lui A. Maslow: poate fi nevoia de resurse
vitale/sex, nevoia de siguranta, nevoia de apartenenta, nevoia de respect/stima de sine sau chiar
nevoia de autorealizare/creatie. De altfel motivul pentru care construim relatii sociale este acela
ca relatiile ne ofera mai multe sanse sa ne indeplinim necesitatile. La fel ca si la celelalte animale
hipersociale (himenopterele, de exemplu), instinctul de comuniune sociala al omului este
mecanismul cel mai important de supravietuire.  (El ne-a augmentat -spun unii- si inteligenta.
Robin Dunbar a demonstrat ca ,,dimensiunea creierului unei specii -in sensul de proportie
raportata la corp si nu in valoare absoluta-depinde de marimea grupului social”. )

Identificarea adevaratei nevoi personale care se afla in spatele avantajului aparent al unei relatii,
este o clarificare absolut necesara parcursului nostru. De exemplu putem identifica un avantaj
financiar al relatiei, adica faptul ca despartirea de partener ne-ar produce o scadere a resurselor
financiare. In acest caz, ar trebui sa detaliem ce anume am pierde odata cu acel nivel financiar,
pentru ca banii sunt doar modalitatea prin care ne putem indeplini diverse necesitati: hrana,
adapost (nevoia de resurse vitale), dar si asistenta medicala buna (nevoia de siguranta), bunuri
materiale care ne produc o anumita imagine in ochii celorlalti: masini scumpe, haine de firma,
etc. (nevoia de stima de sine/respect ) sau chiar un  anumit nivel de educatie pentru copiii nostri
sau posibilitatea de a ne urma o cariera (nevoia de autorealizare/creatie).
6

4. ,,Ce limitari imi aduce relatia? Ce anume pierd din cauza ei?”
Page
Raspunsul poate fi diferit: relatii sociale (daca partenerul nostru este ursuz sau gelos),
posibilitatea de a avea copii sau o cariera personala (daca partenerul nu isi doreste progenituri
sau este hiperprotector fata de acestea), resurse materiale (in cazul in care sustinem material
viciile partenerului de cuplu), siguranta (daca partenerul nostru este agresiv sau pur si simplu
iresponsabil), stima de sine (daca avem un partener critic sau care ne umileste), libertatea (daca
avem un partener dominator ), distractia (daca partenerul nostru este foarte rigid), etc. Farrel
Silveberg spunea in cartea sa ,,Fa saltul! Cum sa spargi tiparele care te impiedica sa te dezvolti”,
ca ,,existenta unei disparitati intre resursele unei persoane si realizarile ei, inseamna ca
sunt active tipare contraproductive”. Dezavantajul relatiei este acel domeniu in care resimtim
o lipsa, o privatiune sau o neimplinire. Aceasta ,,lipsa” nu este in realitate responsabilitatea
partenerului, ci se datoreaza unor greseli de gandire care ne apartin, si care se exprima prin
alegerea de a ramane intr-o relatie care ne saboteaza acel parcurs. Sacrificarea relatiei fara
identificarea greselilor proprii de gandire, nu duce insa la evolutie, caci cauza reala a blocajului
nu a fost inlaturata.

5. ,,Care sunt situatiile in care voi pune stop acestei relatii? In ce situatii consider ca
relatia a ajuns sa aiba mai multe dezavantaje decat avantaje?”

Odata ce am identificat aspectele pozitive si pe cele negative ale unei relatii, urmatorul pas este
acela de a ne intreba daca disconfortul pe care ni-l cauzeaza relatia este mai mare decat avantajul
ei. Caracteristic pentru codependenti este faptul ca ei amplifica importanta avantajelor in
detrimentul dezavantajelor, lucru care se datoreaza unei anumite caracteristici psihologice
numita ,,intoleranta la pierdere”.

In sportul de performanta exista doua profiluri de sportivi cu sanse la podium: profilul

sportivului care are ,,atractie catre succes/castig” , si cel al sportivului care are  ,,intoleranta la
pierdere/esec” . Ambele caracteristici imping individul catre eforturile mari, uneori
supraomenesti, necesare sportului de performanta. Dintre cele doua tipuri insa, sportivul cu o
mare intoleranta la pierdere are sanse mari de a ramane ,,pe locul doi”, de a rata ,,la mustata”
treapta cea mai inalta a podiumului. Motivul este acela ca nu isi asuma riscuri si- dupa cum stim-
cine nu risca nu castiga! Concentrat pe ceea ce poate pierde, pe esec, un astfel de sportiv
munceste foarte mult in timpul antrenamentului, dar pierde ocaziile din timpul concursului. Frica
ne creste capacitatea de aparare pana la un anumit nivel, dar ne incapaciteaza atunci cand devine
prea intensa, adica in conditii de stres, de performanta. Tot intoleranta mare la pierdere este
motivul pentru care,unele dintre persoanele care au avut inspiratia de a investi in proprietati a
caror valoare a crescut foarte mult in timpul boom-ului imobiliar de acum cativa ani, au ajuns sa
nu isi mai valorifice deloc proprietatile. In perioada de ascensiune a preturilor au asteptat
permanent ca valoarea de piata a   proprietatii sa creasca si mai mult, iar atunci cand aceasta a
inceput sa scada au refuzat sa vanda gandindu-se la cat au pierdut fata de cat ar fi putut castiga in
momentul de varf al pietei, si nu la faptul ca si la acel moment ar fi fost in castig fata de pretul cu
care au achizitionat acel bun. ,,Intoleranta la pierderea teoretica” i-a facut astfel sa piarda mult
mai multi bani…
7

Un codependent are si el un astfel de profil psihologic: este orientat pe ceea ce poate pierde, are
Page

o mare intoleranta la pierdere, dar vrea sa castige ceva in plus. Sunt persoane ambitioase,
obsedate de control, care vor mai mult, mai bine, fara sa riste sa se desparta de o persoana care
nu le indeplineste toate asteptarile, asa ca aleg sa duca un razboi cu celalalt, pentru a-l transforma
in partenerul pe care si-l doresc.

Daca avem acest tip de profil psihologic, va trebui sa intelegem ca nu putem schimba pe cineva,
ca a ramane in acea relatie inseamna a alege sa traim permanent cu acel disconfort pe care
partenerul ni-l produce: sa renuntam la viata sociala pentru ca partenerul nostru este gelos, sa
ramanem fara banii munciti din greu pentru ca partenerul nostru este un gambler, sa ne asumam
responsabilitatea intregii noastre familii pentru ca partenerul este alcoolic, sa traim zi de zi cu
teama de despartire pentru ca partenerul nostru flirteaza cu orice femeie frumoasa, etc. Daca
aceasta situatie devine o alegere constienta, daca ni se pare cu adevarat profitabila si suntem pe
deplin constienti ca ea nu se va schimba, atunci suntem adepti ai ideii ca ,,uneori mai binele este
dusmanul binelui” si ne vom regasi linistea.… Cu alte cuvinte, renuntam la ,,mai mult”, ,,mai
bine” si ne multumim cu ceea ce avem, cu ,,second best” sau ,,locul doi”, trei , patru… Pana la
urma exista mult mai putini campioni decat participanti…  si in sport, dar si in viata!

Dar daca vom fi, asemanator broastei sau anorexicilor, incapabili sa percepem semnalul ca
lucrurile au mers prea departe, ca tot alunecand de pe locul doi pe trei si de acolo pe patru,
etc.,am juns la coada clasamentului? Pentru a nu se intampla acest lucru, este bine sa ne setam
niste ,,alarme”. Acestea sunt ,,limitele relatiei”, adica situatii pe care le consideram in acest
moment incompatibile cu relatia. De exemplu: o sotie agresata poate stabili ca limita a relatiei
sale agresiunea fizica asupra ei sau a copilului; sotia unui alcoolic poate stabili ca limita a
intolerabilitatii  momentul in care sotul sau se va imbata odata pe saptamana; partenerul unei
persoane careia ii place sa flirteze ar putea seta alarma la momentul cand sotia sa va flirta cu un
prieten al sau sau isi va da intalnire cu un barbat, etc. In orice relatie trebuie sa stabilim niste
limite, pe care ar fi bine sa ni le scriem undeva sau sa le comunicam cuiva apropiat care ne-ar
putea atrage atentia atunci cand limitele au fost incalcate. In felul acesta avem o sansa in plus ca,
atunci cand ,,apa a devenit prea fierbinte”, sa percepem pericolul si sa ,,sarim din oala”. Desigur
ca aceste limite trebuie atent chibzuite: ca si in educatia copiilor, o promisiune pe care ne-o
facem noua insine trebuie respectata, pentru ca altfel increderea noastra in noi, stima noastra de
sine, va avea mult de suferit. Atunci cand limitele au fost depasite, este cazul sa reconsideram
relatia!

Daca raspunsul la intrebarea de mai sus este: ,,in nici o situatie nu m-as desparti de partenrul/a
meu/a”  , atunci va pacaliti pe dumneavostra insiva, caci fiecare om este dator fata de el insusi,
fiecare om isi traieste propria viata, are propriul parcurs, iar a va conditiona intreaga dezvoltare
de existenta unei singure relatii este la fel de irational cum ar fi sa considerati ca , daca ar fi sa nu
va mai puteti procura niciodata mancarea preferata (sa spunem caviar) , atunci ati alege sa muriti
de foame decat sa mancati altceva…

De multe ori raspunsul la aceasta intrebare este ,,voi renunta la aceasta relatie atunci cand relatia
il va afecta pe copilul meu”. Mamele codependente considera ca stau cu partenerul lor ,,de dragul
/spre binele copiilor”. Este fundamental gresit caci, ,,pentru a creste copii fericiti, trebuie ca
8

mama sa fie fericita”. Nu poti darui ceea ce nu ai: nu poti darui iubire daca nu te simti iubit, nu
Page

poti darui bani daca esti sarac, nu poti darui intelepciune daca esti limitat in gandire, nu poti
darui fericire daca tu esti nefericit… In plus, mamele nemultumite de modul in care le trateaza
partenerul lor, considera ca acesta poate fi ,,un bun tata pentru copilul lor”. In realitate este
imposibil: daca tatal este alcoolic, atunci copilul va trai cel putin la fel de rau ca si ,,partenera
unui alcoolic”; daca tatal este un gambler, atunci si copilul va suferi de lipsa de resurse
financiare sau responsabilitate a parintelui; daca tatal este ,,un dictator”, atunci copilul va fi cel
mai oprimat; etc. Daca dumneavostra, o persoana adulta, sunteti prejudiciata de modul de
comportament al partenerului dumneavoastra, atunci copilul dumneavoastra, mult mai vulnerabil
si usor de ranit, este de cateva ori mai afectat, chiar daca nu stie sa spuna acest lucru in cuvinte…
Nu de alta, dar relatia dintre copil si tatal sau va fi modelul relatiilor sociale pe care copilul le va
construi mai tarziu (spun psihologii), sau chiar modelul relatiei cu Dumnezeu/Universul (spun
psihanalistii). Credeti ca a-l percepe pe Dumnezeu/Universul / societatea ca pe un
alcoolic/gambler/iresponsabil/dictator/etc, poate fi  o buna premisa psihologica pentru viitorul
copilului dumneavoastra? Inmultiti de cateva ori disconfortul pe care partenerul dumneavoastra
vi-l produce, si o sa aflati cam cat sifera copilul dumneavoastra…. Notiunea de codependenta a
fost de altfel identificata pentru prima oara la copiii persoanelor dependente; daca dvs sunteti
,,codependenta/a”, atunci sunt sanse foarte mari ca si copilul dvs sa devina codependent…
Intrebati-va daca v-ati dori pentru copilul dvs. sa aiba o relatie maritala ca cea in care tocmai
sunteti angrenat/a. Daca raspunsul nu este unul pozitiv, renuntati la ideea ca ii faceti bine atunci
cand il obligati de mic sa traiasca intr-o astfel de relatie, chiar daca acum este o relatie filiala…
sau cu atat mai mult cu cat este o relatie filiala, adica cea mai importanta relatie pentru profilul
psihologic al copilului.

Identificarea ,,limitelor din relatie” inseamna- pe scurt- ca ,,trebuie sa gasesti ceva la care
sa tii atat de mult, incat sa fii in stare sa iti asumi riscurile” (George Lucas). Sa speram ca
exista lucruri/persoane/valori/etc,  pe care sa le valorizati mai mult decat confortul
dumneavoastra…

6.,,Cred ca pot sa il schimb pe partenerul meu? Fac eforturi in acest sens? Ce anume fac ca
sa il schimb?”

Miza controlului pe care il exercitam fata de o alta persoana sunt tocmai avantajele pe care
relatia ni le furnizeaza. Aceste avantaje sunt ascunse discret sub raspunsul: ,,vreau sa il schimb
pentru ca il iubesc!”. Codependentul/a raspunde de obicei la intrebarea despre avantajele
personale ale relatiei prin acest cliseu si este chiar deranjat/a de incercarea terapeutului de a
clarifica acest ,,il iubesc”, considerand ca disecarea iubirii este cumva un act desacralizant….
Convenabila convingere! Eticheta ,,iubire” a ascuns insa in decursul istoriei umane cele mai
egoiste intentii, iar sub stindardul iubirii fata de o persoana/ convingere/ credinta/ principiu/ etc,
s-au facut cele mai abominabile crime in istoria omenirii. Sa ne amintim de crimele ,,pasionale”
facute in numele iubirii fata de o persoana; de crimele din Cruciade, din Razboiul Sfant sau din
timpul Inchizitiei facute sub stindardul credintei; de anihilarea antisemita facuta in numele iubirii
fata de rasa ariana ; sau chiar de bataia data copiilor ,,pentru binele lor”…. Toate acestea sunt
incercari de a-i controla pe ceilalti, intentii bune care paveaza drumul spre iad! Toata pasiunea
pusa in a-l agresa pe celalalt ,,de dragul lui”, divulga un interes personal. Mult mai putin
9

criminale decat exemplele de mai sus, cicaleala, amenintarile, vaicareala ,greva sexuala ,
Page
sarcasmul si umilirea, fac parte din aceeasi categorie de agresiuni la care persoanele
codependente apeleaza pentru a obtine ,,varianta imbunatatita” a partenerilor lor.

Eforturile comportamentale pe care le facem in scopul schimbarii partenerului nostru sunt

de doua tipuri: comportamente coercitive (agresive/de manipulare/control ) si
comportamente suportive.

A)Comportamentele coercitive (mai mult sau mai putin disimulate) pe care trebuie sa le
identificam la noi insine sunt:

 Cicaleala : este o forma de agresivitate. Desi femeile (ele o practica cel mai des)
considera ca isi cicalesc partenerii din cauza comportamentelor neplacute ale acestora,
motivul real este unul interior: cicalim pentru ca nu vrem sa intelegem ca celalalt nu se va
conforma dorintelor noastre! Cicalim in speranta ca partenerul va face ceea ce vrem noi, doar
ca sa scape de reprosurile noastre! Este o speranta desarta, pentru ca atunci cand o persoana
isi schimba comportamentul de teama unei pedepse , acest lucru va dura numai pana in
momentul in care ,,gardianul” nu mai este prezent! ( Experimentul care a demostrat acest
lucru, este cel cu copiii introdusi intr-o camera cu jucarii care continea o singura jucarie la
care copiilor li s-a interzis accesul fie sub amenintari , fie cu o explicatie simpla de genul: ,,e
a altui copil”. Lotul de copii care au fost amenintati ca vor fi pedepsiti daca se ating de acea
jucarie, au respectat interdictia intr-un procent putin mai mare decat cei care au fost doar
rugati sa nu o foloseasca, dar numai atat timp cat s-au aflat sub supravegherea organizatorului
experimentului. Insa dupa ce supraveghetorul experimentului a iesit din sala, au dat buzna la
jucaria interzisa, spre deosebire de cei care au respectat interdictia fara sa fi fost amenintati, si
care nu s-au atins de jucarie nici cand supraveghetorul nu mai era prezent.)
 Amenintarile: ,,O sa te las!”, ,,O sa ajungi in sant!”, ,,O sa iti iau copiii!”, ,,O sa te fac de
ras la oameni!”, etc. Amenintarile sunt tot cicaleala, vorbe in vant! Functioneaza pe termen
scurt, si numai prima data. Asa cum noi nu ne incredem in promisiunea unei persoane care nu
si-a tinut cuvantul, asa nici partenerul nostru nu va incepe sa tremure de frica in fata
amenintarilor cu divortul pe care i le servim repetitiv in fiecare sambata seara cand se imbata!
Cumva, daca nu ar fi atat de trist, ar fi chiar amuzant sa ne auzim pe noi insine repetand
papagaliceste aceleasi stupide amenintari, cu lacrimi in ochi si cu nod in gat!
 Ironia/sarcasmul. Singura forma acceptabila de ironie este autoironia. Restul….este doar
agresivitate disimulata si secondata de lasitatea de a ne asuma deschis conflictele.
 Bosumflarea: Tot o forma de agresivitate inutila. Initial partenerul cedeaza disconfortului
pe care o persoana mofluza i-l produce, dar cu timpul va adopta solutii mai eficiente: se va
uita la meciul preferat, sau va alege sa stea in compania unor persoane mai bine- dispuse.E de
acuzat?!
 Greva/sabotajul. Se foloseste in legatura cu diverse servicii (nu iti mai gatesc, nu mai fac
curat, nu mai merg cu tine la petrecere, nu iti mai raspund la telefon, etc), cu diverse bunuri
(nu iti mai dau bani, nu te mai las sa imi folosesti masina, etc) sau in legatura cu sexul. Ca
orice pedeapsa, functioneza doar pe termen scurt. Cateva lacrimi, promisiuni si o saptamana
10

de ,,pus cenusa in cap”, si totul se rezolva…pana data viitoare.

 Invinovatirea( ,,din cauza ta ma doare capul!”, ,,m-ai imbolnavit!”, ,, sunt o femeie
Page

distrusa din cauza ta!”, etc,) il face pe partener sa ne aprecieze si mai putin decat o facea.
 Daca viata noastra este dependenta de cum are chef sa se poarte partenerul nostru intr-o zi, de
cat de bine sau de prost dispus s-a trezit el, inseamna ca suntem persoane care nu ne
valorizam pe noi insine. Si daca noi nu dam doi bani pe noi insine, cam cati ar putea sa dea
partenerul nostru? Atat timp cat partenerul/a repeta un comportament care pe noi ne raneste,
este evident ca nu ii pasa, ca nu isi doreste sa faca anumite eforturi pentru ca noi sa fim
fericite/fericiti. Chiar este nevoie sa il convingem ca ne omoara ca sa ii pese de noi? Contam
pentru el mai putin decat un caine pe care il loveste cu masina pe strada si la care se gandeste
cu parere de rau pentru ca i-a luat viata? Ne poate iubi o persoana care se opreste din a ne
face rau doar atunci cand mai avem putin si ne dam ultima suflare?
 Agresiunea verbala sau fizica ne injoseste pe noi insine. Daca o punem pe seama
comportamentului partenerului nostru, inseamna ca suntem ipocriti sau iresponsabili. Nu
partenerul/a ne-a facut sa injuram, ci noi am injurat; nu partenerul/a ne-a facut sa il/o lovim,
ci noi suntem lipsiti de control. Ti se poate intampla o data in viata sa iti pierzi controlul, dar
daca acest lucru se intampla si a doua oara, inseamna ca pur si simplu nu esti capabil sa iti
rezolvi problemele intr-un mod civilizat sau esti suficient de incapatanat incat sa ramai in
acea situatie dificila, alegand obsesiv sa treci cu capul printr-un zid, chiar daca esti déjà plin
de cucuie…
 Razbunarea: Este- dupa cum se stie- arma prostului! La fel ca si agresiunea fizica sau
verbala, orice forma de razbunare este neprofitabila, pentru ca ne face sa folosim rezervele de
energie ale furiei catre a-i face rau celuilalt, si nu catre rezolvarea propriilor noastre
necesitati. Facandu-i un rau celui care ne-a prejudiciat, consideram cumva ca am egalat
scorul, ceea ce nu este deloc de dorit: daca tu mi-ai aruncat merele iar eu ti-am distrus perele,
ramanem amandoi fara fructe, ceea ce nu ne tine, nici mie si nici tie, de foame. Cuplul isi
pierde rolul de baza, acela de a favoriza dezvoltarea si binele fiecarui individ in parte.
Incapacitatea de a –ti urmari interesul pe termen lung si alegerea unei satisfactii
momentane este- intr-adevar- o dovada de prostie… Razbunarea poate imbraca diferite
forme, incepand cu a-i produce un disconfort fizic partenerului, a-i taia cravatele cu foarfeca,
a-i sterge fisierele importante din laptop, a-I rupe unditele (….mai vreti idei…?!) si pana la a-
l face gelos. Producandu-i celuilalt o emotie negativa, nu vom avea sansa il facem sa ii pese
mai mult de noi, sa ne iubeasca mai mult si astfel sa isi schimbe comportamentul, ci
dimpotriva!

Toate formele de coercitie, de manipulare si control, sunt dictate de furie, de supararea pe cel
care nu ne da ce ne dorim!  Energia furiei se consuma in toate aceste comportamente agresive,
oricat de disimulate, privandu-ne astfel de sansa de a folosi acea energie catre satisfacerea
propriilor necesitati. Constientizarea si blocarea acestor comportamente, ne va face sa ne simtim
asaltati de toata aceasta energie, ca un baraj care blocheaza curgerea unei ape. Cu timpul insa,
vom invata sa directionam energia acumulata catre propriul nostru interes, schimband astfel
cursul vietii noastre.

B)Comportamentele suportive sunt eforturi exagerate pe care le facem in asteptarea schimbarii

celuilalt : banii pe care i-i furnizam unui dependent de droguri, scuzele pe care ni le cerem in
numele unui sot agresiv la bautura sau agresiv pur si simplu, serviciile de ingrijire permanenta a
11

unui sot/sotie care refuza sa depuna eforturi personale, etc. Acestea sunt incercari de a pastra o
relatie pe care o consideram avantajoasa, sunt o plata pentru ceva ce obtinem. Daca plata este
Page

foarte mare, inseamna ca si ,,bunul” obtinut este foarte valoros pentru noi. Identificarea
interesului personal din relatie, a avantajelor pe care cel de care suntem codependenti ni le ofera,
este adevaratul obiect al dependentei noastre. Exact ca si in cazul dependentei de substante,
avantajul pe care ni-l ofera ingestia drogului este urmat obligatoriu de efectele adverse ale
acestuia. Eforturile exagerate (servicii, resurse financiare, etc) sunt dictate de vinovatie.
Sentimentul dominant al codependentului este VINOVATIA. Se simte vinovat pentru ca nu a
gasit solutia, pentru ca si-a agresat partenerul, pentru ca nu a fost suficient de intelegator,
suficient de atent, ca nu a avut suficiente informatii si rabdare, ca nu a facut ceva suficient. Toata
aceasta ,,vina ilicita” ( Alcoolicii Anonimi) provine din furie: transformam furia in vinovatie
atunci cand furia este insotita de sentimentul de impotenta, de incapacitate. Ne suparam pe cel
care ne da de mancare paine uscata, dar atunci cand intelegem ca noi nu suntem capabili nici
paine uscata sa ne asiguram, ne simtim vinovati. Vinovatia este mai usor de suportat decat
rusinea: este mai confortabil sa ne simtim vinovati ca nu am facut destul pentru partenerul
nostru, decat sa ne simtim incapabili sa ne satisfacem noi insine nevoile pe care ni le satisface el!
Si daca in cazul fiilor de alcoolici ( si ei persoane codependente), aceasta incapacitate este
absolut normala atat timp cat acestia inca sunt copii, in cazul partenerilor de cuplu codependenti
incapacitatea poate si trebuie sa fie constientizata si rezolvata.

6.,, Ce as face acum daca partenerul meu s-ar fi despartit el de mine?”

Raspunsul la aceasta intrebare este un ajutor pentru identificarea acelor comportamente care ar
trebui substituite celor neprofitabile. Intelegerea tiparului comportamental disfunctional pe care
il folosim in relatia nostra, este mai usoara daca ne punem problema invers: ce comportament
repetitiv al meu ar deveni inutil daca nu m-as mai afla in aceasta relatie? Raspunsul poate fi:

-nu as mai cicali pentru ca nu as avea pe cine;

-mi-as cumpara ceva sau m-as duce intr-o excursie cu banii pe care i-i dau ca sa isi plateasca tot
felul de datorii;

-nu as mai fi imbufnat/a pentru ca nu ar avea cine sa observe imbufnarea mea;

-mi-as cauta un serviciu sau as face un curs;

-m-as vedea cu o prietena sau cu familia mea, etc.

-as citi o carte in loc sa imi pierd seara intr-o cearta repetitiva si inutila; etc.

-nu mi-as mai ocupa tot timpul facandu-i servicii sau muncind in locul lui/ei;

Blocarea resurselor energetice, de timp sau financiare pe care le directionam catre partener, va
12

duce pentru un timp la un exces de energie, la plictiseala sau la pierderea reperelor… Dar numai
Page

oprind alimentarea unei tumori, vom avea sansa de a o opri din evolutie. Renuntand la a mai
beneficia de avantajul relatiei, indeplinindu-ne in alt mod nevoile, ne vom elibera de acea
dependenta. Avantajul relatiei este ,,drogul” pe care ni-l administram ( cu efectele lui
adverse cu tot) pentru a evita satisfacerea corecta a acelei necesitati. In formele noi de
tratament al adictiilor, se urmareste rezolvarea profunda a necesitatii pe care alcoolul/drogul i-o
satisface persoanei adictive, caci numai suprimarea consumului de drog nu poate rezolva pe
termen lung adictia, atat timp cat nevoia profunda ramane nerezolvata: nu ne putem astepta ca un
copil dependent de dulciuri sa renunte pe termen lung la desert, daca in loc de dulciuri nu
primeste nimic de mancare! In mod asemanator, persoana codependenta va trebui sa renunte
progresiv la a-i face pe plac sau la a-l salva pe partenerul sau,  sa blocheze acele comportamente
care aveau rolul de a-l schimba sau ajuta pe partener, dar sa foloseasca energia economisita astfel
pentru a-si rezolva singura necesitatile pe care relatia i le satisfacea. Altfel spus, va trebui sa
directioneze energia pe care o cheltuia catre schimbarea partenerului, catre schimbarea
personala: banii folositi pentru scopurile partenerului sa fie directionati catre scopurile sale,
timpul consumat in beneficiul acestuia sa fie folosit in interes personal, eforturile depuse pentru
intretinerea relatiilor sociale ale partenerului sa fie indreptate catre construirea de relatii
personale, etc.

6. ,,Cum ar trebui sa gandesc diferit, pentru a adopta chiar acum comportamentele de

mai sus, petru a-mi indeplini singur necesitatile pe care mi le indeplineste relatia?”

Singur nu inseamna singur la modiul propriu, ci mai degraba ,,in alt mod”, sau- mai exact-
,,schimbandu-ma pe mine si nu pe partenerul meu”!

De exemplu nevoia de apartenenta poate fi indeplinita nu numai prin relatia maritala ci si prin
relatii de prietenie, relatii cu diversi membri ai familiei, alte relatii romantice, etc. Daca noi
credem ca nu avem astfel de relatii si nici nu le vom avea, inseamna ca avem o greseala de
gandire, o eroare cognitiva pe care va trebui sa o schimbam. Aceasta cognitie disfunctionala
poate fi identificata comparandu-ne convingerile pe care le avem despre relatii cu cele cateva
convingeri profitabile pe care le implica modelul de atasament ideal/sigur identificat de catre
Bowlby:

-Relatiile interumane sunt necesare si trebuie sa fie profitabile pentru ambii parteneri ai unei
relatii.

-Fiecare dintre noi avem preferinte fata de anumite persoane cu care legam prioritar relatii.

-Atunci cand o relatie cu o persoana preferata nu mai este profitabila/posibila, putem inlocui acea
relatie cu alte relatii. (Daca relatia preferata devine din nou posibila si profitabila, o putem
reface.)

Cele mai multe persoane codependente au convingerea gresita ca relatiile preferate nu pot
fi inlocuite cu alte relatii, asa ca prefera sa le declare ,,profitabile” si atunci cand acestea au
13

devenit mai degraba paguboase.  Atunci cand isi pun problema intreruperii unei relatii
disfunctionale , ele isi imagineaza un scenariu sumbru, in care vor fi ,,singure pana la sfarsitul
Page

vietii”. Si totusi, daca pana acum au fost intr-o relatie, asta nu inseamna ca aceasta era singura
posibila. Oare chiar este plauzibil faptul ca Andrei este singurul om de pe Pamant care putea fi
partenerul Mariei? S-au aliniat asa de bine planetele incat ea l-a intalnit pe acel unic individ
dintre cele 7 miliarde de oameni?,,Universul uraste vidul”(proverb). Daca un loc in sufletul
nostru ramane gol, atunci el va fi populat de altcineva. Persoanele care raman singure cu
adevarat sunt numai cele care au convingerea disfunctionala ca ,,relatiile sunt
periculoase/neprofitabile” (adica cele care chiar isi doresc singuratatea, persoanele schizoide,
evitante sau paranoice) sau cele care nu incearca sa isi refaca relatiile in care au gresit (persoane
narcisice, antisociale), caci considera ca relatiile trebuie sa fie profitabile doar pentru ele insele.
Acestea insa nu sunt de obicei persoane codependente… ci partenerii codependentilor…

Un alt exemplu : nevoia de resurse vitale/de siguranta/de stima de sine/autorealizare care se

poate afla in spatele avantajului financiar al unei relatii, presupune si ea – pentru a fi satisfacuta
de catre codependentul insusi- o schimbare personala. Schimbarea in acest caz inseamna
modificarea unor alte convingeri disfunctionale, care au legatura fie cu modul in care percepem
viata, fie cu cel in care ne percepem pe noi insine. De exemplu nevoia excesiva de siguranta are
la baza convingerea disfunctionala ca ,,viata este periculoasa, trebuie permanent sa o controlezi”,
sau  ,,ceilalti trebuie sa ma ajute” sau ,,eu nu sunt capabil sa am grija de mine”. In fiecare caz in
parte, trebuie identificate acele convingeri gresite care ne impiedica sa ne rezolvam pe alte cai –
in afara relatiei disfunctionale- acea necesitate.

7. ,,Cum m-as purta diferit, daca as sti ca ma aflu in grija unei Puteri superioare mie si
binevoitoare fata de mine?”

Intrebarea de mai sus este reprodusa din tehnicile de tratare a codependentei propuse de
Alcoolicii Anonimi. Nu este nevoie sa credeti in existenta unei Puteri superioare si binevoitoare
(desi ati fi mai fericiti daca ati face-o…), ci doar sa faceti un exercitiu de imaginatie, pentru a
putea astfel sa identificati comportamentele obsesive si neproductive pe care le-ati adoptat, sau
pe care le-ati putea adopta in acest parcurs. Raspunsul la aceasta intrebare este ceea ce se
numeste in spiritualitate ,,eliberarea de efort”, eliberare care este necesara dupa ce ,,am facut
ceea ce am putut”… caci nu te poti elibera de ceva ce nici nu ai tinut!  Nu este vorba despre
evitarea efortului, ci despre stoparea efortului excesiv.

Cand va puneti intrebarea, nu va imaginati ca acea putere superioara va rasplateste sau ii pasa de
voi numai daca dumneavostra ii urmati nu stiu ce directive. Porniti mai bine de la ideea ca acea
putere intervine numai dupa ce ati fost depasiti de o situatie, atunci cand- cu smerenie- v-ati
asumat imperfectiunea si limitele. Puteti sa va imaginati ca acea putere este un parinte ideal, un
parinte al carui interes este sa va ajute sa deveniti o persoana puternica, autonoma si fericita. Un
astfel de parinte nu v-ar hrani cu lingurita daca dvs ati ajuns la varsta la care o puteti face singur,
dar nici nu v-ar lasa sa muriti de foame daca ati incercat sa va hraniti si- din diverse motive- nu
ati reusit. Un astfel de parinte v-ar dirija putin mana, v-ar tine castronul gata sa se verse, v-ar
incetini ritmul daca v-ati grabi, dar v-ar lua mancarea din fata daca ati pierde vremea in loc sa
mancati… Acel parinte ideal nu v-ar convinge sa ii manipulati/controlati/agresati/etc pe ceilalti
14

(desi multi dintre parintii nostri reali o fac sau au facut-o), ci v-ar intreba ce anume va doriti de la
viata (si nu pe cine doriti), care este problema pe ati incercat si nu ati putut sa o rezolvati (si nu
Page

ce teme aveti de facut si nu aveti chef sa le faceti), ce anume va doare (si nu ce v-ar putea durea
candva). Acel parinte ideal este parintele vostru si nu al altuia: el nu este raspunzator de educatia,
pedepsirea sau evolutia altor ,,copii”, ci doar de evolutia si viata dumneavostra. Nu s-ar duce
niciodata sa il urecheze pe copilul care v-a injurat, ci v-ar invata sa plecati de langa cei care va
agreseaza.  Nu s-ar duce sa o ,,cumpere” pe fata de care v-ati indragostit, ci v-ar sfatui  sa va
purtati cat mai frumos cu ea, dar sa va opriti din efortul inutil de a o seduce atunci cand ea v-a
informat ca iubeste pe altcineva; nu v-ar spune ca fata l-a ales pe altul pentru ca dvs sunteti
urat/prost/sarac/etc, ci pentru ca ea nu era probabil fata potrivita pentru dvs. Puteti sa ascultati
povetele  ,,Parintelui Ideal” si sa ii permiteti sa va protejeze, sau puteti sa fugiti de acasa daca va
imaginati ca stiti mai bine decat el ce e bine si ce e rau… In acest ultim caz , nu veti mai fi un
,,copil” care evolueaza catre implinirea potentialului sau, ci ,,parintele” -nu foarte priceput si
foarte departe de ideal- al partenerului/partenerei dumneavostra! Parintele ideal si binevoitor va
va privi pentru o vreme cum va jucati ,,de-a mama/tata”, dar va va lua papusa atunci cand jocul
s-a prelungit atat de mult incat ati uitat sa mancati sau sa va mai faceti temele…

Literatura de specialitate stipulează că principala apărare a nevroticilor este refularea: împiedicarea

ideilor şi impulsurilor neplăcute să devină conştiente.
Noi avem cu totii, in anumite momente, comportamente nevrotice care nu raspund pe deplin situatiei
prezente. Ele rezulta cel mai adesea din mecanismele de aparare. Sunt „esecurile” in comunicare
sau comportamentele contaminate de conflictele neincheiate din trecut.

15
Page