UTILIZAREA ANALIZEI

TRANZACTIONALE CA INSTRUMENT SI
TEHNICA DE LUCRU IN PSIHOTERAPIA
INTEGRATIVA (3) – SCENARIUL DE
VIATA –
26 OCTOMBRIE 2015 JURNALULINSIDE LASĂ UN COMENTARIU

Giulia Negură
Motto:
,,Orice ar fi crezut sau ar fi spus oamenii că fac cu viaţa lor, ei păreau mânaţi de o compulsie
lăuntrică de a obţine o răsplată finală deseori diferită de ce scriau în autobiografie sau în
curriculum vitae. Mulţi dintre cei care afirmau că vor să facă bani ajungeau să i piardă; unii
care susţineau că sunt în căutarea iubirii găseau ură chiar şi la cei pe care i iubeau; părinţii
care declarau că au făcut tot pentru copiii lor se trezeau cu ei dependenţi de substanţe,
infractori sau sinucigaşi; indivizi pioşi care comit omucideri.”
(Eric Berne)
Abstract
Destiny, this concept mythical connotation, is found in various forms in the legends of mankind
since ancient times. Term perspective has assigned its fantastic nature of omnipotence, giving
the image of life force which is subject to any living being and who can not deviate even the gods
creators. Therefore, this perspective does not allow change to what has been decided, creatures,
both cuvântătoare or dumb lacking any power to transform what has been written. But this is not
the only perspective of the concept of destiny. If poor vision mythical creatures leave to fate,
psychological perspective comes to correct this shortcoming and the contrary: the man, the only
rational beings can control his own life for that thread of his life even set himself the first years
of life .
Destinul, acest concept cu conotaţie mitică, este regăsit sub diferite forme în legendele omenirii
încă din cele mai vechi timpuri. Perspectiva fantastică a termenului i-a atribuit acestuia
caracterul de atotputernicie, conferindu-i imaginea de forţă supremă căruia i se supune orice
fiinţă vie şi de la care nu se pot abate nici chiar zeii creatori. Prin urmare, această perspectivă
nu oferă posibilitatea schimbării a ceea ce a fost hotărât, făpturile, deopotrivă cuvântătoare sau
necuvântătoare fiind lipsite de orice putere de a preface ceea ce „le-a fost scris”. Dar aceasta
nu este singura perspectivă a conceptului de destin. Dacă viziunea mitică lasă vieţuitoarele
slabe în faţa sorţii, perspectiva psihologică vine să îndrepte acest neajuns şi susţine contrariul:
omul, singura fiinţă înzestrată cu raţiune îşi poate controla propria existenţă pentru că firul
destinului său este stabilit chiar de el însuşi încă din primii ani de viaţă.Cel care s-a apropiat cel
mai mult de ideea de destin, prin abordarea sa psihoterapeutică – Analiza Tranzacţională (AT) –
a fost Eric Berne. Conceptul central al acestei orientări psihoterapeutice poartă denumirea
de Scenariu de viaţă. Şi oricât de fantastic ar putea părea, scenariul de viaţă este, de fapt, calea
sorţii scrisă în primii ani de viaţă ai copilului, chiar de el însuşi.
Cum s-a ajuns la acest concept? Adepţii analizei tranzacţionale au observat că, de multe ori,
planurile formulate de adulţi la vârsta maturităţii nu au deznodământul aşteptat. De ce oare? De
ce uneori oamenii nu-şi pot duce la bun sfârşit planurile şi deciziile luate?
Scenariul de viaţă
Încă din copilărie sau poate chiar din stadiul intrauterin, copilul (fătul) îşi concepe schiţa de bază
a poveştii vieţii lui. Cum se întâmplă acest lucru, aparent greu de crezut? Bebeluşi şi apoi copii,
noi, oamenii suntem într-un permanent proces de adaptare, atât la mediul extern, cât şi la cel
intern, de la începutul şi până la sfârşitul vieţii noastre. În acest sens dezvoltăm reacţii prin care
ne modelăm, dar modelăm şi lumea în care trăim. Aceste reacţii au două surse
importante: influenţele parentale şi propriile decizii autoprotectoare.
În primul caz (influenţele parentale), ca şi copii, putem integra imaginea figurilor parentale
(prin introiecţii), incluzând emoţiile, gândurile, convingerile, comportamentele şi stilul lor de a
percepe lumea. Interiorizăm atât injoncţiunile (mesajele negative precum ordinele şi interdicţiile
pe care le-am perceput foarte devreme în copilărie; exemplu: să nu acţionezi, să nu ai relaţii, să
nu reuşeşti, să nu exişti, să nu fi ataşat, să nu fi de vârsta ta, să nu înţelegi etc.) cât
şi permisiunile (mesajele pozitive; exemplu: ai dreptul să creşti, să trăieşti, să gândeşti etc.), iar
acestea vor funcţiona mai târziu sub forma influenţelor intraspihice, modelându-ne convingerile,
emoţiile şi comportamentele.
Pe lângă introiecţiile mesajelor parentale, influenţele părinţilor se mai regăsesc şi în ceea ce
numim programe de identificare (a copilului cu părinţii săi). Programele de identificare sunt
exprimate fie direct (consemne, etichetarea/caracterizarea copilului), fie indirect (modelul
părinţilor, copilul copiind ceea ce vede la părinţi).
În plus faţă de aceste programe de identificare a copilului cu părinţii săi, părinţii ne mai transmit
şi anumite mesaje conducătoare (prescripţii sau drivere) care sunt exprimate, de regulă, verbal,
direct şi devin adevărate filosofii de viaţă care ne sunt imprimate. Cele cinci tipare cognitiv-
comportamentale identificate sunt: Fii perfect!, Fii puternic!, Grăbeşte-te!, Mulţumeşte-i pe
ceilalţi!, Încearcă din greu! (vezi articolul anterior „Utilizarea Analizei Tranzacţionale ca
instrument şi tehnică de lucru în psihoterapia integrativă (2) – Chestionarul pentru măsurarea
„driverelor” – Giulia Negură).
Pe baza acestor strategii de răspunsuri, copii fiind, luăm cele mai potrivite decizii, decizii care
constau în găsirea unui fir narativ cu final adecvat, final pe care îl construim prin răspunsul la
întrebarea „Ce se întâmplă unui om ca mine?” Răspunsul la această întrebare duce la alegerea
scenariului de viaţă. Cum?
Mai întâi codificate la nivel fizic, în trăsăturile corporale şi procesele biochimice, apoi la nivel
emoţional şi mai târziu cognitiv, sub formă de convingeri, atitudini şi valori, aceste răspunsuri,
construite prin influenţele parentale şi/sau deciziile noastre autoprotectoare, din etapa copilăriei,
formează un fel de hartă detaliată care ne va ghida în viitor, pe tot parcursul vieţii. Mai târziu
adăugăm mai multe detalii acestei poveşti. Majoritatea acestora sunt adăugate până la vârsta de 7
ani şi sunt revizuite de-a lungul adolescenţei. În acest mod, deşi începută ca o poveste de viaţă
conştient scrisă pentru noi înşine, aceasta devine în timp inconştientă şi, de cele mai multe ori, o
confundăm cu propriul destin, fatidic de altfel, împotriva căruia bineînţeles că avem convingerea
că nu putem lupta. Fără a fi conştienţi de aceasta, ne stabilim modul de viaţă astfel încât să
ajungem la finalul pe care l-am decis atunci când eram copii. Şi ajungem la această
„performanţă” prin multiple repetări, în diferite forme, ale scenariului timpuriu, de bază din
copilărie. Este ca şi cum piesa de teatru a vieţii noastre o repetăm la nesfârşit, punând în joc
diferite derivate artistice ale scenariului iniţial.
Din această perspectivă, părintele AT, Eric Berne, defineşte scenariul de viaţă ca fiind „un plan
de viaţă aflat în desfăşurare, elaborat în copilăria mică, întărit de părinţi, justificat de
evenimentele ulterioare şi care culminează printr-o alternativă aleasă. El este forţa psihologică ce
împinge persoana spre destinul ei, indiferent dacă ea se împotriveşte sau afirmă că acţionează în
virtutea liberului arbitru” (Berne, 2006, pg. 54).
Cum facem aceste alegeri? De ce se întâmplă această repetare? Copii fiind, noi alegem un
scenariu pentru că, în acel moment de viaţă, reprezintă cea mai bună strategie de supravieţuire
într-un mediu perceput ca fiind ostil. Ca şi adulţi, ne justificăm scenariul prin distorsionarea
realităţii astfel încât să se încadreze în convingerile noastre despre viaţă. Când suntem în
scenariu, încercăm să facem faţă problemelor de adult reluând strategiile şi deciziile din
copilărie. Pentru noi ca şi copii, aceste decizii au apărut ca cele mai bune moduri de a supravieţui
şi a ne satisface nevoile. Ca adulţi încă mai păstrăm această convingere în starea de Copil a Eu-
lui nostru. Fără să conştientizăm clar, încercăm să adaptăm lumea de aşa natură încât să pară că
justifică deciziile noastre din copilărie.
Pe măsură ce creştem ne menţinem scenariul de viaţă pentru a evita să retrăim nevoile
nesatisfăcute şi sentimentele corespunzătoare, suprimate în perioada în care, copii fiind, am
introiectat injoncţiunile şi prescripţiile parentale şi/sau am luat deciziile scenariului.
Parcurgându-ne scenariul, noi ne limităm de fapt opţiunile şi ne reducem aptitudinea de a
reacţiona cu supleţe la stres. Sub stres percepţiile eronate şi aşteptările stărilor Eu-lui Copil şi
Părinte neintegrate impun vechile scheme de reacţie – scheme care au fost poate utile la un
moment dat, ba chiar necesare, dar azi şi acum pot funcţiona pentru autodistrugere.
Deşi este destul de dificil să conştientizăm ceea ce facem de fapt, avem puterea de a ne modifica
scenariul de viaţă disfuncţional într-unul funcţional. Odată ce acceptăm faptul că în cadrul
scenariului simţim siguranţa a ceva ce ne este familiar, ne vine mai uşor să înţelegem de ce, sub
stres, preferăm să alegem siguranţa aparentă a lumii pe care o cunoaştem, decăt să înfruntăm
teama de necunoscut.
Tipuri de scenarii de viaţă
În funcţie de programarea parentală, întărită permanent, şi de deciziile luate în copilărie, după
conţinut, scenariile de viaţă sunt împărţite în trei categorii (Berne, 2006):
• Scenarii de învingători – scenarii câştigătoare
• Scenarii de învinși – scenarii perdante
• Scenarii de neînvingători – scenarii non-câştigătoare sau banale
Scenariul învingătorului
În viziunea lui Berne, „învingătorul” este persoana „care îşi realizează obiectivele propuse” în
mod confortabil, plăcut, uşor. „Succesul” depinde de obiectivele stabilite de către el însuşi. Poate
hotărî să devină milionar, iar dacă a reușit să câştige acele milioane şi să fie fericit înseamnă că
este un câştigător. Dacă a hotărât să devină călugăr și trăiește fericit în chilia lui, acest fapt îl face
de asemenea un câştigător. Astfel, învingătorul este persoana care-şi respectă contractul făcut cu
lumea şi cu sine, îşi propune să facă un lucru, şi-l asumă şi, pe termen lung, îl realizează.
Important este că îşi stabileşte el însuşi obiectivul, de obicei pe baza programării Părintelui, dar
angajamentul final este luat de Adultul său.
Scenariul învinsului
Berne consideră că „învinsul” este persoana care nu îşi atinge obiectivele propuse sau le atinge
după un mare efort. Dacă a decis să devină milionar şi sfârşește foarte sărac, este un învins. Şi tot
învins este dacă reuşeşte să obţină milioanele, dar este stresat, hipertensiv şi face ulcer.
Scenariul neînvingătorului
Autorul consideră că în această categorie se află cele mai multe persoane. „Neînvingătorul” este
persoana care „merge pe calea de mijloc”, nici nu câştigă mare lucru, dar nici nu pierde ceva
semnificativ, neasumându-și riscuri. Exemplu: o persoană care la serviciu nu va ajunge niciodată
şef, dar nici nu va fi dat afară. Va ajunge la vârsta pensionării, va face o petrecere de pensionare
cu colegii şi apoi va sta în papuci pe canapea şi se va gândi: „Aş fi putut fi şef dacă m-aş fi aflat
în alt loc, în alt moment. Dar de fapt, cred că nu mi-a mers tocmai rău”.
Această clasificare a scenariilor este doar teoretică şi aproximativă. În realitate cei mai mulţi
dintre noi avem în scenariul de viaţă o combinaţie între câştig, non-câştig şi pierdere. În
copilărie, persoana poate hotărî, de exemplu, să fie căştigătoare în domeniul muncii intelectuale,
necâştigătoare în domeniul activităţii fizice şi învinsă în relaţiile interpersonale.
Utilizarea scenariului de viaţă în procesul psihoterapeutic
Procesul terapeutic se poate constitui într-o metodă de „demascare” a deciziilor din copilărie pe
baza cărora s-a format un scenariu, permiţând schimbarea unui scenariu de viaţă disfuncţional,
care afectează în mod negativ dezvoltarea personală cu unul funcţional.
În general, persoanele care vin la psihoterapie sunt determinate de motive mai mult sau mai puţin
conştientizate, dar nici unul nepunându-i în pericol, la modul inconştient, scenariul de viaţă. Fără
să „ştie”, Adultul său vine ca să afle cum să trăiască mai confortabil în contextul scenariului, iar
Copilul vrea să simtă protecţie, prin interacţiunile cu terapeutul. Însăşi alegerea terapeutului nu
este întâmplătoare, ci în asentimentul „jocului” pe care clientul şi-l „propune”, inconştient, să îl
joace cu terapeutul. De ce? Deoarece odată ce persoana are un scenariu de viaţă creat în
copilărie, ea va cauta personaje care să se potrivească cu rolurile din scenariul său. Iar de la
această „regulă” nu face excepţie nici persoana terapeutului.
Bazându-se pe această evidenţă, terapeutul are sarcina de a recunoaște rolul pe care se așteaptă
clientul să-l joace și de a nu intra în acest rol, oferindu-i acestuia şansa de a nu repeta în mod
dramatic încă o dată scenariul său de viaţă, ci de a-l ajuta să găsească calea să iasă din lumea
scenariului şi să intre în cea reală, în care se poate vindeca. În egală măsură, primul pas pe care
trebuie să îl facă clientul este de a înțelege în ce fel s-a instaurat problema, care este şi cum şi-a
format propriul scenariu de viaţă. Apoi, împreună cu terapeutul clientul trebuie să stabilească ce
schimbări comportamentale este necesar să facă pentru a putea să iasă din script. Întrebarea la
care trebuie să răspundă clientul este „Care este scopul final pe care îl are în vedere în procesul
de schimbare?” De asemenea, este foarte important şi răspunsul la întrebarea: „Cum vor şti cei
doi când s-a încheiat munca lor?” Idealul schimbării scenariului de viaţă propus de Eric Berne
este autonomia. Autorul nu a oferit niciodată o definiție acestui cuvânt, dar a descris autonomia
ca fiind „manifestată prin eliberarea sau recuperarea a trei capacități: claritatea conștiinței,
spontaneitatea si intimitatea” (Berne, 2006, pg.88). Manifestarea acestor trei capacităţi conduc
persoana la independenţa faţă de vechiul scenariu. Deşi Berne nu a spus explicit acest lucru, el a
subînţeles că autonomia înseamnă acelaşi lucru cu independenţa faţă de scenariu. Autonomia
oferă întotdeauna mai multe opţiuni decât un scenariu. Persoana spontană poate să aleagă să
reacţioneze la aici-şi-acum aşa cum doreşte, însăşi această alegere fiind făcută liber, ca răspuns la
situaţia prezentă. Dimpotrivă, când o persoană este în scenariu, ea va reacţiona ca răspuns la
deciziile auto-limitatoare din copilărie privitoare la convingerile ei scenariale.
Prin urmare, în procesul terapeutic există două etape din perspectiva lucrului cu scenariul de
viaţă: identificarea şi schimbarea scenariului de viaţă.
Identificarea scenariului de viaţă
Primul aspect care trebuie stabilit în privinţa unui scenariu este dacă conduce spre victorie sau
spre înfrângere. Identificarea tipului de scenariu se poate descoperi foarte repede ascultând
cuvintele clientului. Învingătorul poate spune: „Am greşit, n-o să repet aceeaşi greşală a doua
oară” sau „Acum ştiu cum trebuie procedat”, în timp ce Învinsul spune: ,,O, dacă …”, „Ar fi
trebuit să …” sau „Da, dar…”. Neînvingătorii cărora scenariul le cere să muncească pe rupte, nu
cu scopul de a învinge, ci doar pentru a se menține la linia de plutire, afirmă: „Ei, bine măcar că
n-am …” sau „Bine măcar că am şi atât”.
Următorul pas în identificarea scenariului de viaţă îl constituie analizarea convingerilor de viaţă,
a introiecţiilor, permisiunilor şi prescripţiilor pe baza cărora acestea s-au format. Odată „scoase
la iveală” din straturile profunde ale psihicului clientului, terapeutul îl poate asista pe acesta să
înţeleagă cum îi influenţează comportamentul propriul său sistem de gândire şi simţire.
Eric Berne propune în lucrarea sa (2006) un inventar de întrebări pe care terapeutul îl poate
utiliza în demersul de identificare a scenariului de viaţă. Inventarul este construit după criteriul
cronologic şi vizează chestionarea clientului de la momentul concepţiei acestuia şi până la
momentul imaginativ al morţii sale. Inventarul a fost conceput pentru a fi folosit ca scurtătură în
terapie, oferind o cale rapidă de a găsi elementele active din scenariul clientului, astfel încât
evoluția lui să fie stopată cât mai rapid și mai eficient cu putință.
Schimbarea scenariului de viaţă
Odată identificată schema disfuncţională a scenariului de viaţă, aceasta poate fi înlocuită cu una
adaptată realităţii de aici şi acum a clientului. Schimbarea scenariului îi permite clientului să se
perceapă ca fiind într-adevăr diferit. Pe măsură ce scenariul se schimbă, acesta începe să „vadă”
noi opţiuni în materie de gânduri, sentimente şi comportamente. Prin urmare, schimbările trebuie
vizate în toate cele patru planuri: cognitiv (clientul ajunge să înţeleagă vechea decizie şi modul în
care aceasta se constituie ca un obstacol astăzi), afectiv (care îi permite clientului să aibă acces la
straturile profunde ale propriei sale personalităţi, inaccesibile conştiinţei sale şi care trebuie să
participe la schimbare pentru ca aceasta să fie durabilă), comportamental (care determină clientul
să aleagă în mod clar şi conştient o cale de acţiune diferită de cea de veche) şi corporal (clientul
reuşeşte să se elibereze de tensiunile musculare, de „carapacea corporală” şi de restricţiile
interne). Prin urmare, vindecarea la nivel cognitiv presupune că persoana nu mai este limitată de
credinţele vechiului scenariu, vindecarea la nivel afectiv presupune eliberarea de emoţiile
reprimate, iar la nivel comportamental, vindecarea presupune ca persoana să nu mai manifeste
comportamente care au legătură cu vechiul scenariu, iar în plan corporal, vindecarea presupune
ca persoana să-şi trăiască viaţa cu uşurinţă în interiorul propriului corp. Pentru a schimba vechiul
scenariu, persoana trebuie să integreze stările Eu-lui, să renunţe la percepţiile şi aşteptările
rigide, învechite, pentru a se îndrepta către un nou stil de viaţă bazat pe aici şi acum.
În acest scop, în procesul terapeutic integrativ pot fi utilizate o serie de tehnici, adaptate fiecărei
situaţii şi specifice planului de lucru. În plan cognitiv important sunt de analizat convingerile
iraţionale, limitative ale clientului care, odată identificate pot fi înlocuite cu unele funcţionale.
Tehnica scaunului gol poate conduce, prin dialogul dintre stările Eu-lui aflate în conflict, la
schimbarea perspectivei de a privi lumea şi viaţa a clientului. De asemenea regresia este o
tehnică eficientă în acest plan. Prin regresie, persoana poate reveni, în plan imaginativ, la
momentul formării scenariului. În acest moment, terapeutul poate încuraja clientul, dându-i
puterea necesară pentru a re-decide, utilizându-şi resursele interioare pentru vindecarea copilului
interior, altădată confuz, speriat şi furios. În plan afeciv, tehnicile de exteriorizare şi perelaborare
a emoţiilor şi stărilor stocate în copilărie, la momentele luării deciziilor scriptului sunt foarte
valoroase. Mai pot fi utilizate tehnici de tip narativ (vindecarea cu o poveste sau identificarea
basmului preferat în copilărie), jocul de rol, tehnici artistice precum colajul terapeutic. De
asemenea, tehnicile specifice lucrului AT pot fi folosite, atât in corpore în cadrul strategiei
tranzacţionale, cât şi pe secvenţe, în anumite etape ale terapiei. În plan corporal se pot utilize
tehnici de lucru cu corpul, gen exerciţiile de respiraţie sau alte tehnici specifice somatoterapiei.
În plan comportamental vor fi cel mai evidente rezultatele lucrului terapeutic. Pe acest palier prin
procesul terapeutic terapeutul poate monitoriza acţiunile clientului, oferindu-i feedback şi
îndrumare.
Indiferent de demersurile terapeutice sau tehnicile utilizate, etapa finală a terapiei prezintă
importanţă prin evidenţierea modificărilor care s-au produs în perioada de lucru şi mai ales prin
analizarea atingerii obiectivelor terapeutice stabilite la începutul procesului terapeutic, în toate
cele patru planuri.
Concluzie
„Fiecare om hotărăşte în copilăria mică felul cum va trăi şi felul cum va muri, iar acel plan, pe
care-l poartă în minte oriunde s-ar duce, se numeşte „scenariu de viaţă”. Comportamentele de
însemnătate redusă i le dictează raţiunea, însă hotărârile sale importante au fost luate deja: cu ce
fel de persoană se va căsători, câţi copii va avea, în ce fel de pat va muri şi cine îi va sta alături în
acele clipe. Poate nu este ceea ce-şi doreşte, dar este ceea ce a ales” (Berne, 2006, pg.57). Este
important să înţelegem aceasta, dar şi mai important este să înţelegem că putem schimba ceea ce
am ales, atât pentru noi, cât şi pentru clienţii noştri.
Bibliografie:
1. Berne, E. (2006), Ce spui după bună ziua?, Editura Trei, Bucureşti.
2. Berne, E. (2011), Analiza tranzacţională în psihoterapie, Editura Trei, Bucureşti.
SHARE THIS:

 Twitter
 Facebook

SIMILARE
TEAMA DE ABANDON – ABANDONUL EMOTIONALÎn „Integrare - ingredient de viață”
IN ZIUA IN CARE M-AM IUBIT CU ADEVARAT…În „Povești pentru suflet”
POVESTE DESPRE PSIHOTERAPIA POZITIVAÎn „Povești pentru suflet”
Navigare în articol
ARTICOLUL ANTERIORSAPTAMANA 26 OCTOMBRIE – 1 NOIEMBRIE 2015 ARTICOLUL
URMĂTORPE O BARCA GOALA NU SE SUPARA NIMENI
LASĂ UN RĂSPUNS