“Paradoxical Psychotherapy” – Gerald R.

Weeks, Luciano L’Abate

Tehnici paradoxale

I. LIMITAREA SCHIMBARII (RESTRAINING)

Exista un mit in psihoterapie, conform caruia terapeutul trebuie sa prevada si sa
incurajeze intotdeauna schimbarea. Se asteapta ca terapeutul sa fie optimist si suportiv. Atunci
cand terapia nu se desfasoara lin, terapeutul munceste mai mult. S-ar putea chiar ca terapeutul
sa munceasca mai mult asupra aspectului problematic pe masura ce clientul munceste mai
putin. Aceasta abordare poate conduce la la o relatie de dependenta, cu un terapeut care-si
asuma rolul de salvator.
Limitarea schimbarii este o metoda folosita pentru a evita problema deja descrisa
anterior. Rohrbaugh a aratat ca mesajul care este dincolo de afirmatia prin care se limiteaza
schimbarea este: pentru a te schimba, ramai la fel sau renunta. De fapt, sunt multe modalitati
diferite de a limita schimbarea.
Se presupune faptul ca acei clienti care cauta terapia in mod voluntar vor sa se
schimbe. Atunci de ce este schimbarea atat de dificila? De ce exista termenul “rezistenta”?
Schimbarea presupune o pierdere a obisnuintei, a permanentei. Presupune risc psihologic,
pericol si adaptare. Schimbarea unei persoane aflate intr-un sistem ii afecteaza pe toti ceilalti.
Clientul nu va fi capabil sa prevada comportamentul sistemului pe masura ce el incepe sa se
schimbe. Idealul homeostatic al sistemului este pus in pericol. Permanenta este o forma de
protectie a sinelui si a celorlalti. Atunci, este de mirare faptul ca, clientii sunt ambivalenti in
ceea ce priveste schimbarea?

a) Consecintele negative ale schimbarii

O modalitate de a contracara ambivalenta clientului in ceea ce priveste schimbarea
este sa-l ajuti sa-si dea seama de consecintele schimbarii, pentru a-l motiva sa se schimbe.
Aceasta modalitate poate fi folosita in cele mai multe cazuri, dar probabil este mai utila cu
problemele de lunga durata si acolo unde apare o rezistenta puternica. De fapt, toate aceste
metode de limitare sunt potivite pentru clientii cu un grad ridicat de rezistenta la terapie.
Clientilor li se spune ca schimbarea poate avea atat consecinte pozitive, cat si
consecinte negative. Inainte ca terapeutul sa fie de acord sa-si ajute clientii sa faca schimbarile
dorite de ei, terapeutul trebuie sa fie sigur ca pentru client merita costul, efortul schimbarii.
Terapeutul trebuie sa se pregateasca pentru folosirea acestei metode gandindu-se la toate
consecintele “negative” care ar putea aparea daca clientul si-ar atinge scopul. De fapt, aceste
consecinte “negative” sunt schimbari pozitive sau benefice, dar sunt puse intr-o forma
negativa. Daca este posibil, terapeutul ar trebui sa ia in considerare consecintele negative in
cat mai mult arii de viata/roluri ale clientului.
Exemplu: un client cu o lunga istorie de depresie. Consecinte negative ale renuntarii la
depresie:
- Comunitate: acest barbat ducea o viata retrasa, cu putini prieteni. Reteaua sa sociala
era formata din mama sa bolnava, sotia si terapeutii. Consecinte “negative”: daca el ar
renunta la depresie, va putea sa-si faca prieteni; sa-ti faci prieteni este stresant si
adesea duce la conflicte si respingeri;
- Parinti: tatal sau murise, mama sa avea peste 80 de ani si suferea de depresie de cand
avea 20 de ani. Consecinte “negative”: daca el renunta la depresie, mama l-ar putea
considera ca fiind neloial. Cum ar putea el sa fie mai fericit decat ea?
- Exemplul continua si cu celelalte arii: casatorie, sine, copii
Cu prezentarea fiecarei consecinte “negative”, terapeutul subliniaza sau inventeaza
motive din cauza carora schimbarea ar putea avea efecte negative. Terapeutul ar putea spune,
de asemenea: “Esti sigur ca esti pregatit sa faci fata acestui lucru? Mie mi se pare riscant si
periculos. Acesta este un pattern de viata si ar trebui sa te gandesti cu atentie la renuntarea la
el.”
Aceasta procedura il provoaca pe client sa se schimbe.

b) Inhibarea si interzicerea schimbarii

Inhibarea si interzicerea schimbarii sunt alte 2 tehnici folosite pentru a contracara
rezistenta la schimbare. Inhibarea schimbarii inseamna sa incetinesti schimbarea. Pentru
aceasta, ii poti spune clientului: “Nu te schimba mai repede decat poti!”, “Daca trebuie sa te
schimbi, fa-o incet si cu prudenta!”, “De ce sa schimbi un lucru asa de bun?”. Watzlawick si
altii subliniaza importanta lui “a merge incet” pentru rezultatul tratamentului.
O modalitate de interzicere a simptomului este asa-numita “lasa-te in voia”
(Watzlawick). Sunt folosite urmatoarele mesaje pentru interzicerea schimbarii: “Vreau sa te
lasi in voia (se numeste simptomul respectiv). Vreau sa faci acest lucru pentru a vedea cat de
des va aparea saptamana viitoare” sau “Simptomul (se spune numele acestuia) tau incearca sa-
ti spuna ceva important despre tine. Vreau sa incerci un experiment. Saptamana viitoare nu
mai incerca sa opresti acest simptom si noteaza ce ti se intampla inainte de aparitia acestuia,
in timpul aparitiei si dupa. Vreau un raport complet saptamana viitoare.”
Cealalta modalitate de interzicere a schimbarii este mai directa. Clientului i se spune
sa nu puna in aplicare comportamentul pentru care el solicita ajutor sa-l schimbe. Aceasta
tehnica a devenit foarte importanta in terapia tulburarilor sexuale. In cele mai multe cazuri,
clientilor li se spune sa nu aiba relatii sexuale. Apoi li se spune sa aiba relatii sexuale numai in
anumite conditii. Motivul principal pentru care se interzice sexul este acela de a reduce
anxietatea de performanta.
Erickson a utilizat aceasta tehnica pentru a obtine raspunsuri de la clientii recalcitranti.
El le spunea clientilor sa nu-i spuna ceva pana cand ei nu sunt pregatiti. Sau il intrerupea
frecvent pe client. Erickson preia controlul rezistentei prin prescrierea acesteia.

c) Declararea lipsei de speranta

Forma extrema de a contracara rezistenta clientului la schimbare este aceea de a
declara ca schimbarea este imposibila. Clientului i se spune ca nimic nu poate fi facut pentru
schimbarea simptomului. Situatia este descrisa ca fiind fara speranta. Acesta strategie este
folosita numai in ultima instanta.
Strategia aceasta nu este descrisa frecvent in literatura de specialitate. Motivul este
probabil acela ca nu este necesara atat de frecvent. Strategiile de inhibare, interzicere si
declarare a lipsei de speranta pot fi utile cu clientii de tipul “da, dar..”. In momentul in care la
fiecare sugestie clientul raspunde “da, dar…”, atunci clientul lupta activ impotriva
terapeutului. Declararea lipsei de speranta poate fi folositoare pentru acele cupluri si familii
care nu reusesc sa se schimbe (exemplul cuplului care nu reusea sa-si stabileasca obiective
pentru ca se focaliza pe trecut) sau asteapta foarte mult de la terapie (exemplul cuplului care
cauta o solutie ideala pentru o problema complexa).

d) Prezicerea unei recaderi

Clientului i se spune ca simptomul va aparea brusc. Prevestind o recadere, terapeutul il
plaseaza pe client intr-o dubla legatura terapeutica. Daca simptomul reapare, terapeutul l-a
prevazut deja, deci este sub controlul lui. Daca nu apare, atunci este sub controlul clientului.
In acest fel, simptomul a fost definit astfel incat sa nu mai fie perceput ca incontrolabil sau
spontan. Simptomul este sub controlul cuiva (al terapeutului sau clientului) si este mai putin
perturbator si provocator de anxietate pentru client. In acest fel, clientul are mai multa energie
de investit in situatia problematica. Multi clienti vad aceasta predictie ca fiind o provocare –
singura modalitate de a-i dovedi terapeutului ca se inseala este sa nu ai recaderea.

e) Prescrierea unei recaderi

Prescrierea repunerii in scena a simptomului este facuta astfel incat aceasta sa
reprezinte o incercare, tentatie, ispita. Comportamentul este prescris din nou pana la un punct
culminant, avand ca rationament faptul ca uneori este util sa privim si sa invatam din
patternurile vechi. Daca acel comportament este considerat ca o ispita pentru cei implicati in
problema, este mai putin probabil sa se repete. In cateva cazuri in care aveam copii investiti
cu rol de parinte, ii ceream copilului sa inceapa sa se comporte ca un parinte si parintelui sa se
comporte ca un copil (Johnson, Weeks si L’Abate, 1979). Atat parintele cat si copilul priveau
aceasta sarcina ca pe o ispita.
In al doilea rand, prescrierea unei recaderi este utila pentru acele familii in care copilul
este folosit pentru a face fata unei probleme conjugale. Odata ce parintii au inceput sa lucreze
impreuna, este mai usor sa vada cum il folosesc pe copil. Prescrierea recaderii ii ajuta sa vada
cum pot reveni in aceleasi patternuri si sa descopere modalitati de preintampinare a acestor
reveniri. De exemplu, unui copil i se poate spune sa aiba simptomul ori de cate ori parintii par
suparati unul pe celalalt dar nu-si vorbesc. Daca acest copil incepe sa aiba recaderi, atunci
parintii sunt obligati sa ia in considerare contributia lor la aceasta problema.

II. POZITIONAREA (POSITIONING)

Pozitionarea apare atunci cand terapeutul accepta si exagereaza pozitia sau afirmatia
clientului despre sine. Alaturandu-se in jocul clientului (la nivel verbal), terapeutul il forteaza
pe client sa aiba un raspuns comportamental diferit.
Exemplu: clienta care afirma ca toata lumea o uraste si mai bine ar fi sa nu aiba
prieteni si sa traiasca in padure. Terapeutul i-a cerut sa scrie modalitatile prin care ceilalti ii
arata ca o urasc. Impreuna au construit o lista cu 24 de moduri in care ceilalti o urasc. Cand
lista a fost completa, terapeutul a fost de acord ca se intampla ceva. Dupa ce i-a citit lista cu
voce tare, terapeutul a fost de acord ca a trai in padure fara nici un contact cu oamenii ar fi cel
mai sigur lucru pentru ea. Clienta a privit in tacere podeaua, apoi si-a ridicat privirea si a spus
ca se simte “ca un copil”. Dupa aceea, a vorbit despre ceea ce o supara de fapt, in legatura cu
o alta femeie pe care o cunostea.