conf. dr.

Alina Zamoşteanu – Psihoterapie – Curs 2021

Terapia strategică
Numele reprezentative pentru această orientare terapeutică sunt cele ale lui Jay Haley şi Cloe
Madanes; pe lângă aceştia pot fi amintiţi: Milton Erikson, Peggy Papp, Richard Fisch, John Weakland,
Paul Watzlawick etc.
Jay Haley este considerat unul dintre iniţiatorii terapiei familiale, având studii în domeniul artelor
şi al comunicării. A început să lucreze cu Gregory Bateson, fiind preocupat de pattern-urile de
comunicare în familiile schizofrenilor, ulterior fiind atras de studiul hipnozei. Cloe Madanes a avut o
formare psihanalitică, fiind atrasă, la rândul ei, de comunicarea patologică, în mod special de teoria
„dublei legături”.

Concepte de bază
Ideea de bază a acestei orientări este că familia reprezintă un sistem bine organizat şi structurat,
având pattern-uri comportamentale caracteristice, care pot fi evidenţiate prin procesul terapeutic. De
asemenea, se consideră că orice familie se bazează pe un sistem ierarhic, în care puterea este deţinută, în
sistemele echilibrate, de părinţi, dar apariţia unor coaliţii sau alianţe ar putea modifica raporturile de
putere în sistemul familial.
Alianţa, în cadrul sistemului familial, se referă la faptul că doi membrii ai sistemului împărtăşesc
un interes, pe care nu îl partajează cu un al treilea. Alianţele formează cupluri care nu au un sens negativ.
De exemplu, tatăl şi fiul se uită împreună la un meci de fotbal, în timp ce mama, care nu împărtăşeşte
acelaşi interes pentru acest sport, se ocupă de alte treburi. Coaliţia este o asociere între doi membrii ai
unei familii în scopul precis de a-l îndepărta pe un al treilea de la toate interacţiunile. Adesea, coaliţia
transgresează bariera generaţiilor, adică un părinte şi copilul formează o coaliţie pentru a-l exclude pe
celălalt părinte; un bunic şi nepotul său pot forma o coaliţie în scopul de a-l face pe unul dintre părinţi să
se simtă incapabil în exercitarea atribuţiilor părinteşti; doi dintre fraţi se pot coaliza contra celui de a-l
treilea etc.
În conformitate cu această orientare, familiile sunt considerate ca funcţionale şi disfuncţionale.
Familia funcţională are următoarele caracteristici:
● este un sistem în continuă transformare;
● se adaptează la propriile sale schimbări, la diferitele faze ale ciclului dezvoltării, la diferite modificări
din exterior, pentru a se dezvolta atât psihologic, cât şi social;
● este un sistem autoreglator, autoorganizator;
● îşi dezvoltă propriile reguli de interacţiune;
● acţionează ca un sistem deschis, interacţionând în acelaşi timp cu celelalte elemente ale reţelei.
Familia disfuncţională se caracterizează prin:
● este prizoniera unui mod de organizare inadecvat;
● se conduce, în principal, după două forţe disfuncţionale: durerea şi inerţia;
● capacitate de schimbare redusă, ritualuri rigide;
● este un sistem închis.
O altă idee centrală a orientării strategice este că familia este guvernată printr-un sistem de reguli
care se stabilesc în urma unor dispute privind controlul şi puterea. În terapie aceste reguli trebuiesc
decriptate pentru a înţelege modul de funcţionare al familiei, cu atât mai mult, cu cât familiile care se
prezintă în terapie, fiind disfuncţionale, manifestă rigiditate faţă de orice schimbare. În acest context,
simptomul pe care îl dezvoltă un membru al familiei (depresie, fobie, enurezis etc.) are o funcţie de
adaptare pentru sistemul familial respectiv, urmărind menţinerea echilibrului. Pe de altă parte, simptomul
are o anumită funcţie în cadrul sistemului, pentru că poate fi o modalitate de a deţine controlul asupra

1
 conf. dr. Alina Zamoşteanu – Psihoterapie – Curs 2021

celorlalţi membrii ai familiei (de exemplu, o persoană anorexică poate deţine controlul asupra celorlalţi
membrii ai familiei care sunt preocupaţi ca aceasta să se hrănească în mod corespunzător, de aceea una
dintre întrebările pe care şi le pun terapeuţii de orientare strategică este: „Ce funcţie are simptomul în
sistemul familial?”).

Scopul terapiei strategice

Scopul principal este de a modifica simptomul pe care îl prezintă familia, dar în acelaşi timp şi
dinamica relaţională a membrilor familiei.

Procesul terapeutic

Principalele caracteristici ale procesului terapeutic sunt pragmatismul, durata scurtă şi

directivitatea. Este necesar ca în terapie să fie prezentă toată familia, pentru ca terapeutul să poată
decodifica regulile familiale, modul de distribuire a puterii, ierarhia sistemului etc. Terapia este condusă
de un singur de terapeut, nu de doi sau de o echipă, ca în cazul altor orientări ale terapiei sistemice
familiale, şi aceasta deoarece unul dintre conceptele de bază ale acestei forme de terapie este puterea, iar
terapeutul trebuie să reprezinte această noţiune de putere.
Walsh şi McGrow (1986) au descris cinci stadii ale procesului terapeutic:
1. Stadiul primirii (de stabilire a relaţiei terapeutice). Are în vedere stabilirea unei relaţii de încredere
între terapeut şi familie, începând prin prezentarea terapeutului şi stabilirea contactului cu fiecare
membru al familiei. Se începe cu părinţii, tocmai pentru a se sugera care ar trebuie să fie structura
ierarhică, în cazul în care aceasta nu este respectată. În acest stadiu sunt oferite primele informaţii
privitoare la sistemul familial.
2. Stadiul expunerii problemei. Urmăreşte clarificarea problemei pentru terapeut, înţelegând prin aceasta
cine este implicat în menţinerea simptomului şi cum se petrece acest lucru. Este o modalitate lineară
de a obţine părerea fiecărui membru al familiei asupra situaţiei problematice prezentate. Se poate
începe cu superiorul ierarhic al familiei (dacă dorim să respectăm structura ierarhică), cu persoana
care pare cel mai mult implicată în situaţia problematică sau cu persoana care pare cea mai detaşată de
această situaţie. Nu se începe cu „pacientul desemnat” (persoana care poartă simptomul), acesta fiind,
de regulă, ultimul căruia i se cere părerea asupra problemei (dacă este vorba despre un copil poate fi
întrebat dacă ştie motivul pentru care se află în cabinet). În acest stadiu este foarte important ca
fiecare membru al familiei să îşi expună părerea asupra situaţiei, de aceea trebuiesc oprite intruziunile
(„Este important ceea ce spuneţi, dar aş dori să aflu părerea fiecăruia”), trebuiesc stimulaţi cei care nu
doresc să vorbească („Părerea dumneavoastră ne-ar fi de un real ajutor”), nu se oferă de către terapeut
sfaturi sau soluţii familiei, chiar dacă aceasta le solicită („Dumneavoastră ce credeţi?”, „Am nevoie să
ştiu mai multe despre familia dumneavoastră pentru a vă putea răspunde”).
3. Stadiul interacţiunilor. Este stadiul în care terapeutul cere familiei să discute despre problemele lor,
pentru a le urmări modul în care interacţionează, modul în care negociază, modul în care se desfăşoară
conflictele (terapeutul poate să provoace un conflict). În acest stadiu se cunosc deja informaţii
referitoare la structura familiei, ierarhie, distribuţia puterii. Este important de clarificat cine poartă
simptomul („pacientul desemnat”), cine suferă cel mai tare în familie, pentru că nu întotdeauna
pacientul desemnat este şi cel care suferă şi cine este cel care a luat hotărârea ca familia să se
prezinte în terapie.
4. Stadiul obiectivelor. Se clarifică ce ar dori fiecare membru al familiei să schimbe în sistemul familial.
Terapeutul îi ajută pe fiecare să se centreze asupra problemelor şi să se pună de acord asupra
schimbărilor pe care vor să le facă în procesul terapeutic. Cu cât aceste obiective sunt mai clar
formulate, cu atât terapia are mai mari şanse de succes. Este important să se înceapă cu mici schimbări
pentru ca familia să câştige încredere în terapeut şi în procesul terapeutic.
5. Finalul întrevederii. Se stabilesc concluziile, insistându-se asupra faptului că simptomul nu este
problema unui singur membru al familiei, ci este o disfuncţionalitate a întregului sistem. Se pot
prescrie diferite sarcini pentru membrii familiei, pot fi invitate în terapie alte persoane care ni se par
2
 conf. dr. Alina Zamoşteanu – Psihoterapie – Curs 2021

importante pentru clarificarea problemei sau pot fi înlăturate unele persoane pe care nu le considerăm
importante pentru procesul terapeutic.

Tehnicile terapiei strategice

● Instrucţiuni directe: sarcini care urmăresc să schimbe secvenţa interacţională din cadrul familiei.
Familia poate să execute sarcinile care i-au fost prescrise sau poate manifesta rezistenţă, caz în care
terapeutul poate folosi intervenţia paradoxală. Aceste instrucţiuni directe pot fi folosite pentru
stabilirea regulilor, definirea graniţelor între generaţii („ieşirile secrete”), stabilirea scopurilor
individuale. Pentru ca familia să fie cooperantă terapeutul trebuie să respecte următoarele condiţii:
▪ să fie precis;
▪ să-l pună pe fiecare membru al familiei să facă ceva;
▪ să înceapă cu sarcini mici în timpul şedinţei, pe care familia să le poată continua acasă;
▪ să anticipeze ce poate să meargă prost;
▪ să structureze o sarcină care să se potrivească cu nivelul de performanţă al familiei.
● Instrucţiunile paradoxale: se bazează pe crearea unei confuzii, prescriindu-se tocmai comportamentul
nedorit (de exemplu, depresivului i se poate prescrie ca în fiecare zi să se simtă tot mai rău, să plângă
din ce în ce mai mult etc.). În prezentarea instrucţiunilor paradoxale trebuiesc respectate următoarele
condiţii:
▪ stabilirea unei relaţii de încredere cu familia;
▪ definirea problemei în termeni clari, observabili;
▪ stabilirea scopurilor specifice, comportamentale;
▪ construirea unui plan, care să fie prezentat familiei într-un stil precis, autoritar;
▪ descalificarea autorităţii prezente asupra familiei;
▪ prezentarea instrucţiunilor paradoxale într-o manieră sinceră;
▪ încurajarea comportamentului simptomatic;
▪ acordarea încrederii familiei privind capacitatea acesteia de a îndeplini sarcina.
● Recadrarea: terapeutul oferă o altă perspectivă asupra problemei, urmărind pozitivarea simptomului,
în scopul de a nu culpabiliza nici unul dintre membrii familiei. De exemplu, supraprotecţia maternă
poate fi descrisă ca o grijă pentru ca totul să meargă perfect.
● Tehnica „prefacerii”: este o intervenţie paradoxală prin care i se prescrie pacientului să se „prefacă“
că manifestă simptomul, acesta urmând să dispară. De exemplu, unui copil care are diverse reacţii
psihosomatice în scopul de a atrage atenţia părinţilor i se poate prescrie să se prefacă mereu bolnav.
Ca urmare, nemaiştiind dacă se simte sau nu rău, părinţii nu îşi vor mai manifesta tendinţele
supraprotective.

3
 conf. dr. Alina Zamoşteanu – Psihoterapie – Curs 2021

Terapia structurală
Salvador Minuchin este considerat iniţiatorul „Şcolii structuraliste”, ca o orientare în cadrul
terapiei familiale. A lucrat ca şi clinician, fiind iniţiat în psihanaliză. S-a ocupat de adolescenţii
delincvenţi şi de tinerii care locuiau în ghetouri, începând prin a lucra cu familiile acestora. Iniţial a
dezvoltat o viziune empirică asupra abordării structuraliste, care s-a structurat progresiv, primele sale idei
fiind expuse în cartea „Families of slums” (1967).
Abordarea structurală se bazează pe realitatea prezentă, urmărind rezolvarea problemelor în
contextul în care acestea apar, intervenţia făcându-se „aici şi acum”. Atenţia este focalizată pe proces şi
mai puţin pe conţinut, adică este mai important cum se comunică, decât ce anume se comunică.
Conceptul de bază al acestei orientări este cel de structură, scopul terapiei fiind de a rezolva problemele
apărute în familie şi de a schimba structura sistemică de bază a acesteia. Structura familială este definită
de Minuchin ca fiind „setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care membrii
familiei interacţionează… familia operează prin intermediul pattern-urilor tranzacţionale… care
stabilesc cum, când şi cine cu cine se relaţionează”.
Această orientare are trei puncte esenţiale:
● Subsistemele;
● Frontierele;
● Puterea.

Subsistemele sunt reprezentate fie de persoane singure, fie de mai multe persoane, criteriile după
care se pot forma fiind: generaţie, sex, funcţie etc. În cadrul unui sistem familial există trei subsisteme
importante:
1. Subsistemul adulţilor, numit şi conjugal sau al soţilor. Rolul acestuia este de asigurare a intimităţii,
în aşa fel încât fiecare dintre cei doi parteneri să simtă că sunt independenţi, dar în acelaşi timp că sunt
împreună, adică fiecare să ofere, fără a considera că pierde ceva prin aceasta. Dificultăţile maritale
intervin atunci când unul dintre soţi încercă să îşi atingă doar propriile scopuri sau când încercă să-l
domine pe celălalt. Acest subsistem trebuie să fie protejat faţă de celelalte subsisteme, în primul rând
faţă de cel al copiilor, de multe ori partenerii cuplului renunţând la intimitate în favoarea copiilor.
Rolul terapeutului, în acest caz, ar fi de a reface frontierele în jurul acestui subsistem, de a restabili
ierarhia între subsistemul conjugal şi cel al copiilor, în scopul asigurării intimităţii pierdute a cuplului
conjugal.
2. Subsistemul parental apare la naşterea copiilor, incluzând părinţii, în mod obişnuit, uneori incluzând
şi alţi membrii ai familiei, de exemplu bunica. Rolul acestui subsistem este de a avea grijă de copii,
stabilind anumite limite. În această etapă a sistemului familial, de apariţie a copiilor, pot să apară
probleme, în sensul excluderii copilului, sau în sensul atragerii acestuia de către unul dintre părinţi în
cadrul subsistemului conjugal, cu alterarea funcţiei acestuia. Rolul terapeutului, în condiţiile apariţiei
conflictelor între părinţi şi copii, este de a ajuta subsistemele să negocieze şi să se adapteze unele la
altele.
3. Subsistemul fratriilor include copiii din familie şi are rolul de socializare a acestora. Este
modalitatea prin care copii învaţă rezolvarea unui conflict, se confruntă cu primele situaţii frustrante
etc. Acest subsistem trebuie să aibă o oarecare autonomie faţă de cel al părinţilor, în sensul că uneori
părinţii au tendinţa de a-şi proteja copiii şi de a nu-i lăsa să-şi rezolve singuri problemele, sarcina
terapeutului fiind, în acest caz, aceea de a întări graniţele în jurul subsistemului fratriilor.

Termenul de frontiere a fost introdus de Minuchin în 1974 şi sunt definite ca „reguli care
definesc cine participă şi cum”. Această noţiune a fost amplu tratată în cartea intitulată „Familles en
therapie”, fiind descrise trei tipuri de frontiere: clare, care ar corespunde normalităţii şi frontiere difuze şi
rigide, care corespund unei patologii a sistemului familial. Rolul frontierelor este de a proteja
4
 conf. dr. Alina Zamoşteanu – Psihoterapie – Curs 2021

diferenţierea subsistemelor. Rolul terapeutului este de a construi aceste frontiere, în sensul de a le clarifica
pe cele difuze şi de a le deschide pe cele rigide.
● Frontiere rigide – permit o interacţiune şi o comunicare minimală între subsisteme. Permit
membrilor un maxim de independenţă, dar o implicare foarte redusă în viaţa celorlalţi membrii ai
familiei;
● Frontiere clare – asigură comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor;
● Frontiere difuze – au la bază definirea vagă a funcţiilor şi membrilor care fac parte din subsisteme;
permit o intimitate minimă şi o interacţiune maximă; membrii familiei se influenţează mult unii pe
ceilalţi, nu este clar definit cine deţine autoritatea şi nici care sunt responsabilităţile fiecăruia.
În raport cu aceste frontiere, Minuchin vorbeşte despre existenţa a două tipuri de familii: familie
„înlănţuită” şi familie „dezangajată”.
Familia „înlănţuită” are următoarele caracteristici:
▪ frontierele individuale şi între subsisteme sunt difuze;
▪ diferenţierea de sine faţă de ego-ul familial este difuză, ego-ul familial este foarte puţin diferenţiat;
▪ comportamentul unui membru al familiei afectează comportamentul celorlalţi;
▪ capacitatea de schimbare este redusă;
▪ tensiunea se repercutează asupra subsistemelor vecine;
▪ reacţii excesive.
Familia „dezangajată” prezintă următoarele aspecte definitorii:
▪ frontierele sunt mult prea rigide între subsisteme;
▪ membrii familiei au un grad ridicat de autonomie, dar sentimentul de apartenenţă este redus;
▪ comunicarea este dificilă;
▪ funcţia protectivă a familiei este rareori exercitată;
▪ reacţii exagerate;
▪ nu are ego familial sau este foarte slab.

Unul dintre conceptele foarte importante în terapia structurală se referă la sursele de stres la care
este supus sistemul familial. Sunt descrise patru surse de stres:
● contactul stresant al unui membru al familiei cu forţe extrafamiliale; de exemplu, unul dintre soţi
poate fi stresat din cauza serviciului, iar tensiunea se poate repercuta asupra copilului, celălalt partener
al cuplului aliindu-se cu acesta contra soţului;
● contactul stresant al întregii familii cu forţe extrafamiliale: mutarea dintr-un loc în altul, efectele
recesiunii economice etc.;
● stresul legat de perioadele de tranziţie în familie: se referă la diferite faze din evoluţia unei familii,
cum ar fi trecerea de la adolescenţă la perioada adultă a copilului, ceea ce presupune renegocierea
unor reguli. Capacitatea de adaptare a familiei la noua situaţie este cea care asigură dezvoltarea
normală a sistemului sau apariţia unor tulburări;
● stresul cauzat de o problemă idiosincratică: de exemplu, prezenţa unui bolnav cronic sau a unei
persoane cu disabilităţi mintale sau fizice şi care necesită ca sistemul familial să se modifice, deoarece
funcţiile pe care le îndeplinea persoana respectivă trebuiesc preluate de alţi membrii ai familiei.

În evoluţia sa, sistemul familial trece prin mai multe etape de dezvoltare, câteva dintre acestea
regăsindu-se în majoritatea familiilor:
1. Constituirea cuplului: se negociază regulile sistemului, se stabilesc graniţele în raport cu familiile de
provenienţă;
2. Copiii mici: regulile trebuiesc renegociate în raport cu funcţiile parentale, menţinându-se intimitatea
cuplului;
3. Copiii şcolari şi adolescenţi: interacţiunea sistemului familial cu cel şcolar; adaptarea părinţilor la
apariţia grupului de prieteni şi diminuarea controlului asupra copiilor;
4. Copiii mari: relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să devină de tipul adult-adult;
5. Plecarea copiilor: cuplul trebuie să-şi renegocieze regulile şi să-şi petreacă mai mult timp împreună.

5
 conf. dr. Alina Zamoşteanu – Psihoterapie – Curs 2021

Procesul terapeutic

În prima fază a terapiei, în cea de evaluare, Minuchin propune realizarea unei diagnoze
structurale, care va permite conturarea primelor ipoteze de lucru necesare terapeutului. Această
diagnoză are în vedere următoarele aspecte:
● Structura familiei, având în vedere pattern-urile tranzacţionale, subsistemele familiale şi frontierele
existente între subsisteme, ierarhia puterii, complementaritatea funcţiilor şi rolurilor;
● Flexibilitatea sistemului familial, având în vedere capacitatea de adaptare la schimbare, capacitatea de
restructurare, de negociere a unor noi reguli;
● Rezonanţa, care se referă la sensibilitatea familiei faţă de ceilalţi membrii, rezonanţa afectivă faţă de
acţiunile fiecărei persoane în parte;
● Cadrul de viaţă, sursele de stres ale familiei, sursele de suport existente;
● Stadiul de dezvoltare al familiei;
● Funcţia simptomului.

Tehnicile terapiei structurale au în vedere restructurarea familiei. Restructurarea este o

intervenţie terapeutică de confruntare, având ca scop obţinerea schimbării terapeutice; este o intervenţie
„dramatică”, care impulsionează familia spre atingerea obiectivelor terapeutice.

Categorii de operaţii de restructurare

1. Rejucarea pattern-urilor tranzacţionale familiale
Aspecte importante:
▪ terapeutul trebuie să-şi menţină poziţia de leader, evitând să fie captat în sistemul familial, dar în
acelaşi timp, evitând să devină hipercentral;
▪ trebuie evitată transformarea şedinţei într-o descriere a familiei (evitarea detaliilor inutile); terapeutul
trebuie să treacă dincolo de descrierea verbală pe care o oferă familia în şedinţe.
1.1. Punerea în scenă a unor pattern-uri tranzacţionale
▪ familia trebuie provocată să interacţioneze, nu doar să descrie faptele, pentru a putea urmări
pattern-urile tranzacţionale;
▪ terapeutul poate să creeze scenarii familiale punând anumiţi membrii ai familiei să interacţioneze
într-un cadru clar definit („vorbeşte, te rog, cu tatăl tău”).
1.2. Recreerea canalelor de comunicare
▪ terapeutul poate observa o situaţie în care un membru al familiei vorbeşte despre comportamentul
altui membru al sistemului, apoi să îl invite pe primul să vorbească direct cu cel de al doilea, în loc
să vorbească despre el. Dacă familia continuă să se adreseze terapeutului, refuzând să
interacţioneze unii cu alţii, acesta poate să privească în altă parte, poate să nu răspundă, să îşi
întoarcă scaunul, sau chiar să părăsească încăperea pentru a putea observa familia.
1.3. Jucarea spaţiului
▪ reorganizarea spaţială poate fi utilizată într-o manieră metaforică pentru a simboliza proximitatea
sau distanţa între persoane (se poate creşte sau micşora distanţa între persoane, se poate modifica
poziţia scaunelor – de exemplu, copilul este întors cu spatele pentru a nu mai vedea privirea
mamei).
2. Delimitarea frontierelor
▪ pentru a funcţiona sănătos, o familie trebuie să îşi protejeze integritatea atât ca sistem global, cât şi în
ceea ce priveşte autonomia funcţională a părţilor sale componente;
▪ scopul terapeutic este de a atinge un grad adecvat de permeabilitate a frontierelor; în familiile
„înlănţuite”, frontierele trebuiesc întărite pentru a sigura autonomia membrilor, iar în familiile
„dezangajate” este necesară diminuarea rigidităţii frontierelor, facilitând schimburile între subsisteme.
6
 conf. dr. Alina Zamoşteanu – Psihoterapie – Curs 2021

2.1. Delimitarea frontierelor individuale

▪ autonomia individuală poate fi protejată prin reguli simple: terapeutul şi familia trebui să asculte
când o persoană vorbeşte; trebuie să-şi vorbească unii altora; nu trebuie să răspundă unul în locul
altuia;
▪ terapeutul poate să întrerupă comunicarea atunci când este necesar, pentru a respecta autonomia
fiecărei persoane: „această întrebare ţi-a fost adresată ţie, aş vrea să răspunzi tu, nu tatăl tău”.
2.2. Delimitarea frontierelor între subsisteme
▪ frontierele subsistemului conjugal trebuie să fie clare pentru a proteja cuplul de intruziunile
copiilor. O rigiditate sau o permeabilitate excesivă reprezintă o sursă frecventă de pattern-uri
disfuncţionale (i se poate indica cuplului să doarmă cu uşa închisă, copiii să bată la uşă;
problemele conjugale nu se discută în faţa copiilor; „ieşirile secrete”);
▪ o familie trebuie să aibă un subsistem directorial, capabil să ia decizii şi să deţină autoritatea. În
cazul în care acesta este modificat (copiii deţin autoritatea), terapeutul trebuie să restabilească
ierarhia (ex: un copil spune despre tatăl său că este prost, terapeutul se poate enerva şi îl poate
certa vizavi de această atitudine; copilului care răspunde la întrebări adresate mamei, i se poate
spune „tu eşti un copil, acestea sunt probleme care nu te privesc”);
▪ subsistemul fratriei are de asemenea nevoie de o frontieră protectoare pentru a învăţa cooperarea,
competiţia, iar părinţii trebuie să respecte aceste ocazii de maturare fără să intervină;
▪ există modalităţi diferite de a lucra cu familia pentru a modifica frontierele. De exemplu, se poate
lucra numai cu subsistemul conjugal, cu toţi membrii familiei, sau chiar cu mai multe familii.
3. Depăşirea stresului
▪ familiile care vin pentru terapie au dezvoltat pattern-uri tranzacţionale disfuncţionale pentru a face
faţă stresului, iar pacientul desemnat este în centrul acestor pattern-uri. Terapeutul poate produce stres
în diferite părţi ale sistemului pentru a observa capacitatea familiei de a se restructura atunci când
circumstanţele se modifică.
3.1. Blocarea pattern-urilor tranzacţionale
▪ pentru a provoca stresul, terapeutul poate bloca comunicarea obturând canalele obişnuite prin care
se desfăşoară (de exemplu, mutăm de lângă mamă copilul care este purtătorul de cuvânt al fraţilor,
sau îl întrerupem atunci când vrea să răspundă în locul altuia).
3.2. Sublinierea divergenţelor
▪ terapeutul poate produce stres evidenţiind divergenţele pe care familia încearcă să le mascheze
(terapeutul ascultă părerea unei persoane asupra unei probleme, terapeutul se întoarce spre altă
persoană, implicată în divergenţa respectivă, cerându-i părerea).
3.3. Explicitarea conflictelor implicite
▪ metodele unei familii pentru a fugi de conflicte operează într-o manieră automată şi rapidă. De
exemplu, un copil poate deveni agitat de fiecare dată când părinţii sunt pe punctul de a intra în
conflict. Terapeutul trebuie să blocheze interferenţele copilului în conflictul conjugal (poate scoate
copilul din sală).
3.4. Afilierea la o alianţă sau la o coaliţie
▪ terapeutul poate provoca stres afiliindu-se temporar unui membru al familiei sau unui subsistem,
dar nu trebuie să se lase aspirat în micul război familial; se poate afilia diferiţilor membrii, în mod
succesiv, provocând stres în diferite părţi ale sistemului familial;
▪ când se afiliază unui membru al familiei, terapeutul trebuie să fie atent la persoana care este ţinta,
astfel încât să-i ofere un oarecare sprijin; după ce scopul este atins, terapeutul trebuie să îşi
modifice poziţia, afiliindu-se cu persoana care a fost ţinta (aveţi dreptate să fiţi supărată pentru că
nu v-a adus flori, dar, în fond, bărbaţii nu sunt obligaţi să facă acest lucru”) ;
▪ scopul ultim al terapeutului este de a fi util întregii familii; când acesta formează o coaliţie contra
anumitor membrii ai familiei, aceştia trebuie să ştie să este o stare tranzitorie şi că terapeutul este
aliatul tuturor.
7
 conf. dr. Alina Zamoşteanu – Psihoterapie – Curs 2021

4. Atribuirea sarcinilor terapeutice

▪ sarcinile creează un cadru în interiorul căruia membrii familiei trebuie să funcţioneze; terapeutul le
poate utiliza pentru a pune în evidenţă domenii de explorare care nu apar în mod natural în cursul
tranzacţiilor familiale.
4.1. Sarcini în timpul şedinţei
▪ pot să indice când şi cu cine pot să comunice membrii familiei („vorbiţi copilului dvs.”), pot fi
legate de manipularea spaţiului („întoarceţi scaunul”), pot fi utilizate pentru a dramatiza anumite
tranzacţii familiale şi pentru a sugera schimbarea (într-o familie în care doar mama este implicată
în creşterea copiilor, i se dă tatălui sarcina ca în timpul terapiei numai el să vorbească despre
problemele acestora);
▪ terapeutul este cel care stabileşte regulile.
4.2. Sarcini pentru acasă
▪ prin aceste sarcini, familia îl aduce pe terapeut acasă, el fiind cel care stabileşte regulile şi în afara
spaţiului terapeutic. De exemplu, în familiile cu „porţi deschise” (nediferenţiate, „înlănţuite”)
obiectivul este de a diferenţia membrii sistemului; terapeutul poate să ceară fetei celei mai mari să
închidă uşa camerei, iar tatăl, dacă va dori să intre, va trebui să bată la uşă; mamei care are un
copil piroman i se cere ca 15 minute pe zi să aprindă chibrituri împreună cu copilul, în siguranţă;
▪ sarcinile atrag atenţia asupra unor noi posibilităţi de restructurare, fiind modalităţi de testare a
flexibilităţii familiei.
5. Utilizarea simptomelor
▪ simptomul unei persoane este expresia unei probleme a mediului familial, iar terapeutul trebuie să
combată tendinţa familiei de a se concentra asupra purtătorului simptomelor; în cazul în care
simptomul este periculos, terapeutul trebuie să se centreze asupra sa.
5.1. Concentrarea asupra simptomelor
▪ simptomul pacientului desemnat reprezintă un centru al stresului familial. Frecvent, reprezintă
maniera particulară a familiei de a face faţă stresului, fiind întărit şi menţinut prin anumite pattern-
uri tranzacţionale ale familiei.
5.2. Exagerarea simptomului
▪ terapeutul poate să crească intensitatea simptomului, această manevră devenind o tehnică de
restructurare (poate prescrie simptomul – depresivului i se prescrie să fie mai depresiv decât este:
să plângă mult, să nu mănânce etc.).
5.3. Reducerea importanţei simptomului
▪ uneori este posibil de a utiliza simptomul ca un mijloc de a-l îndepărta de pacient. De exemplu,
terapeutul poate să ia masa împreună cu familia unui anorexic şi cu acesta (pacientul desemnat),
declanşând un conflict vizavi de mâncare, accentul trecând de la pacient şi simptomul acestuia
(anorexia) la importanţa mâncării.
5.4. Interesarea de un nou simptom
▪ strategia constă în a ataca problema, făcând să treacă centrul de interes de la terapia unei persoane
către o altă persoană din cadrul familiei (de exemplu, familia vine pentru insomniile fetei, dar
mama începe să relateze despre propriile insomnii şi despre faptul că atunci se simţea cel mai bine
stând de vorbă cu fiica ei, inducându-i astfel simptomul (insomnia), ca o soluţie la problema
sistemului).
5.5. Reetichetarea simptomului
▪ o reconceptualizare a simptomului în termeni interpersonali poate deschide noi căi spre schimbare
(de exemplu, anorexia = o reacţie care are ca scop de a-i face pe părinţi incapabili, deoarece rolul
oricărui părinte este de a-şi hrăni copilul).
5.6. Schimbarea afectului simptomului

8
 conf. dr. Alina Zamoşteanu – Psihoterapie – Curs 2021

▪ poate fi util să schimbăm afectul tranzacţiilor în jurul unui simptom (de exemplu, mama unui copil
piroman, care reacţiona într-o manieră agresivă, este învăţată să reacţioneze într-o manieră
pedagogică, stând 20 minute pe zi şi explicându-i copilului cum se aprind chibriturile).

6. Manipularea ambianţei afective

▪ multe familii emit o ambianţă afectivă predominantă: apatie, depresie etc. Afectul predominant este
un indiciu privind ceea ce putem modifica într-o astfel de familie;
▪ terapeutul poate utiliza imitarea exagerată a stilului familial pentru a declanşa în familie mecanisme
de feedback negativ (de exemplu, o mamă este foarte autoritară cu fiul ei, terapeutul se poate
manifesta chiar mai autoritar faţă de acesta);
▪ componenta afectivă poate fi utilizată pentru a manipula distanţarea (de exemplu, într-o familie
„înlănţuită”, soţul îşi acuză soţia că este infantilă; băiatul nu o respectă („este ridicolă când vrea să se
joace cu mine”); coaliţie tată-fiu contra mamei. Terapeutul îşi poate manifesta indignarea vizavi de
comportamentul băiatului, apropiindu-l astfel pe soţ de soţie, soţul simţindu-se obligat să ia atitudine
faţă de fiu).
7. Sprijin, instrucţie şi ghidare
▪ sunt, în mod obişnuit, operaţii de afiliere, dar pot avea şi funcţii de restructurare (de exemplu,
terapeutul îi poate învăţa pe părinţi cum să reacţioneze într-o manieră personalizată faţă de fiecare
copil; poate să înveţe un membru al familiei cum să înfrunte lumea exterioară; poate să restabilească
autoritatea parentală).

9
conf. dr. Alina Zamoşteanu – Psihoterapie – Curs 2021

10