Utilizarea sarcinilor în psihoterapia ericksonianã

În psihoterapie ne interesează în primul rând să ne atingem scopul şi să

obţinem rezultatul dorit. Ţelurile pacientului şi cele ale psihoterapeutului coincid
deseori, dar uneori, nu sunt aceleaşi. Este posibil ca pacientul să nu ştie exact ce
trebuie să realizeze în terapie. Cu toate acestea, clinicianul va trebui să
gândească asupra următorului aspect: Ce vreau să comunic pacientului pentru a
accelera schimbarea? Scopurile terapeutice vor deriva din răspunsul la această
întrebare bine pusă.
Stabilirea scopurilor în terapie
După J. Zeig (2006), şcolile de psihoterapie au păreri divergente în ceea
ce priveşte stabilirea scopurilor. În modelele psihanalitice, scopurile terapeutului
pot necesita lucrul cu transferul. În terapia somatică, scopurile se focalizează pe
schimbarea adusă la nivelul suprafeţei corpului pacientului, plecând de la ideea
că problema este localizată în corp, nu doar în suflet. Scopurile în cadrul
abordărilor sistemice de familie se pot baza pe rearanjarea aspectelor structurale
ale sistemului, recunoscând că schimbarea sistemică duce la schimbarea
individuală. În abordările umaniste, a avea o relaţie „Eu-Tu” poate fi rezultatul
dorit.
Stabilirea scopurilor în terapia ericksonianã
În predarea terapiei ericksoniene este necesară o clarificare a scopurilor şi
a subscopurilor fenomenologice. Abordarea derivă din filosofia că schimbarea în
terapie este procesul reasocierii vieţii interne. Resursele interne trebuie
rearanjate la nivel experienţial şi contextualizate. Vom contura acest proces
complex şi vom enumera şase aspecte ale stabilirii scopurilor.
Scopurile în terapia ericksoniană sunt create prin împărţirea problemelor
în componentele lor subfenomenologice, „strategiile” sociale şi interpersonale pe
care persoana le utilizează în cele din urmă pentru a se socoti „deprimată”,
„anxioasă”, sau „nesigură”. Din perspectiva psihiatriei, depresia este o tulburare
a creierului. Din perspectiva constructivismului social, „depresia” este o etichetă
utilizată pentru a descrie un complex fenomenologic.
 Un ericksonian poate crea o „hartă” fenomenologică a modului în care un
pacient îşi „face” sau îşi „construieşte” depresia. El concepe depresia ca o serie
de acţiuni intrapsihice şi sociale: se poate „face” depresie orientându-ţi atenţia
spre interior versus exterior, inactiv versus activ social, trăind în trecut mai
degrabă decât în prezent, devenind atraşi de senzaţiile tactile, selectând
aspectele negative ale existenţei şi accentuând autoînvinovăţirea. În acest
model, clinicianul stabileşte fenomenologia „depresiei”, văzută ca un set de
componente descriptibile.
În terapia ericksoniană, al doilea aspect în determinarea scopului este
sublinierea aspectelor pozitive. Acest lucru este realizat prin ajutarea pacienţilor
în a-şi descoperi forţele interioare nebănuite şi în a-i orienta către un viitor
constructiv. „Starea” soluţiei are propria ei fenomenologie şi pentru aceasta
poate fi creată o hartă, incluzând componente psihologice şi sociale.
Al treilea aspect în stabilirea scopului în terapia ericksoniană este întărirea
autodeterminării cât mai curând posibil. Jay Haley (1976) a explicat cu
înţelepciune că psihoterapia este o problemă, nu o soluţie. Problema constă în a
îndepărta pacienţii de terapie şi de a-i întoarce înapoi la cursul normal al vieţii,
cât mai curând posibil.
Al patrulea aspect de luat în considerare este acela de a lucra, ori de câte
ori este posibil, cu structurile existente în prezent. Lucrând cu „ceea ce este”,
atenţia nu este focalizată pe influenţele din trecut care conduc la problemă.
Ericksonienii ajută în mod activ la modificarea structurilor psihologice, fiziologice
şi sociale care ţin pacienţii blocaţi în starea lor problematică.
A cincea orientare către scop în terapia ericksoniană este aceea de a
utiliza tehnici sistemice şi interacţionale. Terapeutul trebuie să caute soluţii care
să-i implice pe ceilalţi. Pacienţii trăiesc şi dezvoltă probleme în cadrul unei
matrice sociale. Prin urmare, schimbarea ar trebui să angajeze, în mod
constructiv, matricea socială. M. Erickson ne spune că terapeutul nu trebuie să
fie orientat doar către schimbarea intrapsihică a pacientului.
A şasea zonă în ceea ce priveşte stabilirea scopurilor în terapia
ericksoniană este accesarea asociaţiilor constructive existente, dar care
momentan sunt inactive. De exemplu, orice fumător ştie cum să se simtă
confortabil fără ţigară, orice persoană anxioasă ştie cum să se relaxeze şi orice
persoană depresivă ştie cum să-şi schimbe dispoziţia. Rolul terapiei ericksoniene
este acela de a ajuta pacientul să-şi identifice şi să-şi recontextualizeze propriile
resurse, astfel încât acestea să fie accesate în mod constructiv.
O dată ce terapeutul înţelege cum îşi „face/construieşte” pacientul
problema, el poate delimita mai bine direcţiile de schimbare. Pe scurt şi în formă
simplificată, stabilind direcţia terapeutică într-o abordare ericksoniană, terapeutul
poate stabili fenomenologia problemei pacientului său. Să luăm din nou depresia
ca exemplu. Dacă un pacient este orientat spre interior, vom găsi o soluţie pentru
a fi captat de lumea exterioară. Pentru a contracara absorbţia sa în trecut, vom
implica pacientul în prezent. Indivizii retraşi pot deveni implicaţi social. Fiecare
pacient are un set de abilităţi necesare în trecutul său pe care le poate accesa în
cadrul terapiei la nivel experienţial. Rolul terapeutului este de a-l ajuta pe pacient
să realizeze şi să consolideze setul său de abilităţi care conţin soluţia la
problema cu care se confruntă.
O problemă în terapie este că pacienţii pot să ştie ce să facă în direcţia
schimbării, dar s-ar putea ca ei să nu realizeze ce anume ştiu. Cum putem noi ca
terapeuţi să facilităm această realizare experienţială? Un răspuns se află în
scopurile „împachetării cadoului” sau în ideile terapeutice. Sarcinile terapeutice
de acest tip îl pot ajuta pe pacient să-şi conştientizeze potenţialităţile latente
autocurative.
„Împachetarea cadoului”
Terapia ericksoniana recunoaşte că pacientul chiar se „vindecă” singur.
Terapeutul doar îl direcţionează pe pacient să-şi descopere şi să-şi folosească
propriile resurse interioare. Stabilirea sarcinilor este o metodă excelentă de
accelerare a progresului terapeutic.
O filosofie fundamentală este aceea că tehnicile în terapie nu vindecă, ci
ajută pacienţii în calea lor de a-şi conştientiza potenţialităţile latente autocurative.
Hipnoza în sine, o tehnică comună de „împachetare a cadoului” utilizată în
terapia ericksoniană, nu vindecă. În schimb, prin folosirea metaforelor, a
fanteziei, a anecdotelor, hipnoza oferă pacientului soluţii de ameliorarea a
simptomatologiei. Sarcinile reprezintă doar o cale de a oferi pacientului soluţii de
însănătoşire.
Pentru o mai bună înţelegere a sarcinilor terapeutice, supunem atenţiei
următoarea taxonomie a sarcinilor (după J. Zeig, 2006).
O taxonomie a sarcinilor
Există două categorii de sarcini care pot fi date unui pacient: sarcini
directe sau congruente şi sarcini indirecte sau incongruente. Sarcinile pot fi date
fie în afara şedinţei de terapie („homeworks”), fie în timpul şedinţei de terapie,
aşa cum este ilustrat în tabelul de mai jos.
În plus, notăm că sunt sarcini pe care pacientul le urmează şi sarcini pe
care le respinge. De asemenea, sunt sarcini de realizat şi sarcini date de
terapeut cu scopul de a activa rezistenţa pacientului, dar care vor conduce la
asociaţii constructive.

Sarcini directe-congruente (în afara Sarcini incongruente (în afara

şedintei de terapie) şedinţei de terapie)
Exerciţii Intenţia paradoxală (Frankl)
Antrenament de relaxare/ meditaţie/ Prescrierea simptomului (Weeks şi
autohipnoză L’Abate, Zeig)
Training asertiv Creearea ambiguităţii (Lankton şi
Lankton)
Ascultare reflexivă (utilizată în cadrul Utilizarea simbolurilor (Erickson)
cuplurilor)
Notare:liste/autobiografii/istorie socială/ Utilizarea ritualurilor (Gilligan; van der
jurnale Hart)
Biblioterapie Utilizarea absurdului (Keeney)
Voluntariat Încercările dificile (Haley)
Activităţi sociale
Grupuri de suport
Căutarea excepţiilor (de Shazer)
Întrebări miracol (de Shazer)
Sarcini directe-congruente (în timpul Sarcini incongruente (în timpul
şedinţei de terapie) şedinţei de terapie)
Întrebări miracol (de Shazer) Prescrierea simptomului în stare de
 hipnoză
Utilizarea fanteziei Sarcini simbolice
Hipnoza Sculptarea problemei
şi orice altă temă pentru acasă
congruentă menţionată mai sus

Sarcinile directe-congruente administrate în afara şedinţei de terapie

Sarcinile congruente de urmat în afara şedinţei de terapie sunt în general
simple şi directe. De pildă, un pacient anxios poate învăţa să facă exerciţii de
relaxare şi autohipnoză. Problemele relaţionale pot fi rezolvate prin aplicarea
unui training asertiv. Pentru cuplurile care întâmpină dificultăţi de comunicare, un
exemplu de sarcină congruentă poate fi ascultarea reflexivă. Persoanele
nehotărâte pot beneficia de pe urma sarcinii de întocmire a listelor. Sarcinile care
presupun notarea pe hârtie includ jurnalul sau redactarea istoriei sociale.
Biblioterapia, citirea unor cărţi menite să-i ajute pe pacienţi, definesc de
asemenea sarcinile congruente. Unei persoane retrase i se poate oferi sarcina
socială de voluntariat la un azil. Trimiterea pacienţilor la grupuri sociale sau de
suport precum Părinţi Fără Parteneri sau Alcoolici Anonimi sunt exemple de
sarcini congruente.
Sarcinile congruente pot fi folosite în foarte multe moduri. Unui pacient
căruia nu-i place să se îngrijească, i se poate da sarcina să se „ferchezuiască”
pentru terapie. Unui pacient obez i se poate da sarcina de a avea un reportofon
cu el şi de a comenta ori de câte ori mănâncă. Pacientul poate trimite fişierul
digital terapeutului său, astfel încât să fie „însoţit” la fiecare masă.
Sarcinile congruente lansează pacientul într-o suită de activităţi care îi
permit să se perceapă în mod diferit. Disonanţa cognitivă astfel creată poate
conduce la modificări constructive în ceea ce priveşte imaginea de sine.
O problemă cu sarcinile congruente este că deseori pacientul le-a probat,
fără a da rezultate. Dacă sarcinile directe tradiţionale nu scot la iveală
schimbarea, există o clasă unică se sarcini congruente care pot fi găsite în
psihoterapia centrată pe soluţie a lui Steve de Shazer (1985).
Sarcinile congruente centrate pe soluţie
O sarcină congruentă în terapia centrată pe soluţie este de a direcţiona
pacientul spre căutarea excepţiilor. În cazul depresiei, unui pacient i se cere să
noteze de câte ori nu este deprimat, indiferent cât de insignifiantă pare această
sarcină. Se ştie că generalizarea menţine deseori problema: o persoană
deprimată poate avea impresia că este „tot timpul” deprimată. Executând sarcina
de a nota excepţiile, el poate descoperi că sunt multe situaţii în care nu este
deprimat. Sarcina de a nota excepţiile creează o perspectivă adecvată.
Accesarea şi organizarea punctelor tari, a situaţiilor în care nu este deprimat,
promovează o disonanţă cognitivă şi lucrează la nivelul schimbării atitudinilor,
autoatribuirilor şi chiar a identităţii personale. O dată ce „depresivul” realizează
că sunt multe situaţii în care nu este depresiv, concepţia sa despre sine se poate
schimba.
O sarcină congruentă asemănătoare este înregistrarea de evenimente
pozitive şi de situaţii în care subiectul a avut succes şi care sunt notate într-un tip
de „jurnal de victorie”, o metodă ce se concentrează, de asemenea, pe căutarea
excepţiilor şi pe accentuarea forţelor şi punctelor tari deja existente.
Utilizarea întrebării miracol în terapia centrată pe soluţie este de
asemenea o sarcină congruentă. O întrebarea miracol este după cum urmează:
„Dacă un miracol ar avea loc peste noapte şi problema dumneavoastră ar
dispărea, ce aţi face mai întâi? Cum aţi reacţiona?” Pacienţii sunt încurajaţi să se
comporte ca şi cum miracolul s-ar fi produs deja. Acţionând ca şi cum, se poate
produce schimbarea. Dacă pacientul realizează ce modificare comportamentală
vrea să se producă, el va trece la acţiune. Fireşte, modificarea comportamentală
poate conduce la schimbări importante în ceea ce priveşte concepţia de sine.

Sarcinile directe-congruente administrate în timpul şedinţei de

terapie
 Abordarea sarcinilor congruente în afara spaţiului terapeutic ar putea să
nu funcţioneze la anumiţi pacienţi, dar de obicei se începe cu utilizarea acestora.
Dacă apare rezistenţa, terapeutul poate schimba direcţia, dând o sarcină
congruentă în timpul sedinţei de terapie. O sarcină congruentă administrată în
timpul şedinţei de terapie poate fi mult mai bine monitorizată de către clinician.
Multe dintre sarcinile congruente din afara şedinţei de terapie pot fi utilizate în
cadrul acesteia, inclusiv cititul unor materiale sau întocmirea unui jurnal de
înregistrare a succeselor.
Utilizarea fanteziei ar putea fi folosită pentru a practica în imaginaţie o
abilitate necesară în viitor. Hipnoza tradiţională poate fi considerată o sarcină
congruentă în cadrul şedinţei de terapie. O persoană care suferă de o tulburare
de tip fobic, spre exemplu, poate fi hipnotizată şi i se pot administra sugestii
directe, de tipul: „te vei simţi confortabil în avion”. Realizarea unei casete de
inducţie a hipnozei este definită drept sarcină de lucru în afara sesiunii
terapeutice.
Un aspect terapeutic important îl constituie menţinerea flexibilităţii
terapeutului. Prin urmare, dacă o abordare dă greş, în loc să facă altele de
acelaşi tip sau după acelaşi calapod, clinicianul va trebui să ia o decizie. Dacă
sarcinile congruente din cadrul şedinţei de terapie sau din afara acesteia sunt
fără succes, o altă abordare vizează utilizarea sarcinilor incongruente.

Sarcinile incongruente adiministrate în afara şedinţei de terapie

Anumiţi pacienţi răspund mai bine la sarcinile indirecte sau incongruente.
J.K. Zeig (1980) postulează următorul principiu: cantitatea de sarcini indirecte
este direct proporţională cu rezistenţa percepută la pacient. Cu cât întâmpinăm
mai multă rezistenţă, cu atât vom utiliza mai multe metode indirecte şi
incongruente.
Sarcinile incongruente sunt deseori simbolice şi paradoxale prin natura
lor. La suprafaţă, sarcinile incongruente par ilogice şi chiar manipulative. Dar,
problemele-simptom sunt ilogice (şi manipulabile din punct de vedere social). Pe
acest teren, terapeutul poate întâmpina ilogicul cu un „ilogic” constructiv.
Sarcinile incongruente sunt cele mai bune atunci când reprezintă o cale de a
oferi soluţii de “împachetare a cadoului”, soluţii la problemele pacienţilor şi nu de
a manipula pacienţii. Acestea sunt metode de a ajuta pacientul să-şi actualizeze
potenţialităţile latente şi inactivate. La ora actuală, există terapeuţi specializaţi în
administrarea sarcinilor incongruente specifice.
Intenţia paradoxală a fost o tehnică susţinută de Victor Frankl (1963). El
este cel care a inventat intenţia paradoxală şi a descris-o drept o cale de acces
la aşa-numita anxietate anticipatorie. Autorul mai sus menţionat a realizat că
problemele de anxietate sunt agravate adeseori de anticiparea a ceea ce credem
că se va întâmpla. Prin urmare, a divizat anxietatea în problema în sine –
anxietatea – şi în anticiparea problemei – anxietatea anticipatorie. El a realizat că
dacă modificăm ceva în anxietatea anticipatorie, putem schimba anxietatea în
sine. Aşadar, intenţia paradoxală ar trebui direcţionată spre acest nivel.
Pentru a demonstra intenţia paradoxală, să luăm cazul unui pacient cu
fobie socială. Frankl îi spune pacientului să-şi imagineze că este invitat la o
petrecere şi să-şi construiască acest scenariu dinainte: „Ia două pahare pline cu
şampanie şi abordează cea mai atractivă femeie din încăpere. Apoi te îndrepţi
către aceea femeie având o stare de tremur, tremuri atât de tare încât vei
împrăştia şi vei vărsa şampania pe tine. Pe urmă te împiedici în drumul tău către
acea femeie atractivă şi torni şampania peste hainele tale de seară”.
Ideea este să construieşti scenariul „cel mai grav cu putinţă”, atât de
absurd încât pacientul să fie forţat să simtă cea mai teribilă frică. „Mai bine un
moment de frică cumplită decât o frică fără sfârşit”, ar putea spune Frankl. Tonul
terapeutului trebuie să stimuleze umorul pacientului. Acesta este un exemplu de
sarcină la care pacientul trebuie să reziste, nu să o efectueze concret. El nu
trebuie cu adevărat să meargă la petrecere şi să facă acele lucruri stânjenitoare
sau să execute acea sarcină. Ideea era să disloce („să infecteze”) anxietatea
anticipatorie cu umor. Scopul intenţiei paradoxale este să devină un „virus de
calculator” care să contamineze anxietatea anticipatorie.
Redăm următorul caz în care terapeutul utilizează tehnica intenţiei
paradoxale (adaptat după N.A. Cummings, 2006):
 Peggy era o femeie tânără ce trăia cu un bărbat care nu contribuia cu
nimic la relaţia lor. Aceasta muncea pentru a-l întreţine şi pe el, şi tot ea era
singura care gătea şi se ocupa de curăţenie în casă. El îşi petrecea zilele
fumând marijuana şi prefăcându-se că scrie poezii. Aceasta a venit la tratament
sub pretextul de a fi ajutată să-l părăsească pe Earl. În trei încercări anterioare,
pacienta a abandonat în a doua şedinţă terapia, cu terapeuţii care au încercat să
o ajute să se elibereze de acest om. În şedinţa mea, şi-a repetat pledoaria că ar
putea să facă eforturi ca acest bărbat să o iubească îndeajuns, astfel încât să-şi
schimbe comportamentul. I-am dat ca temă pentru acasă să facă trei lucruri din
dragoste pentru Earl pe care nu le-a mai făcut înainte şi care l-ar putea
determina pe partenerul ei să o iubească. S-a întors următoarea săptămâna cu
tema făcută, dar s-a plâns că nu s-a schimbat nimic. Am fost de neînduplecat,
susţinând că nu a făcut încă suficiente lucruri, şi i-am dat încă o temă: să mai
facă alte trei lucruri din dragoste pe care nu le-a mai făcut niciodată. S-a întors la
a treia şedinţă, plângându-se că dragostea ei încă nu dă rezultate.
Încăpăţânându-mă, am insistat pe faptul că trebuie să fie ceva ce aceasta a omis
şi i-am dat aceeaşi temă din nou. În ceea de-a patra şedinţă, s-a întors anunţând
că l-a părăsit pe Earl deoarece nu e bun de nimic şi relaţia lor este fără speranţă.
În tot acest timp, Peggy era îngrozită de faptul că Earl era cel mai bun lucru pe
care l-ar fi meritat vreodată şi că, fără el, nu va mai putea să aibă pe nimeni.
Acum, că rezistenţa a fost lăsată deoparte, terapia se putea axa pe imaginea de
sine scăzută a pacientei. Terapeuţii anteriori au încercat, în prima instanţă, să-i
acorde încredere în sine pentru a-l putea părăsi pe Earl. Această abordare a
avut drept efect o creştere a rezistenţei (fricii) ei la schimbare.
Neutilizarea violenţei în combaterea rezistenţei a fost denumită psihojudo
de N.A. Cummings, făcând referire la utilizarea impulsului pacientului, ca
modalitate de însănătoşire. În capitolul final al cărţii, vom prezenta în detaliu
căteva strategii clinice actuale în negocierea cu rezistenţele pacienţilor la
schimbare.
 Peggy a fost ajutată să-l părăsească pe Earl numai după ce terapeutul a
utilizat în mod corect impulsul pacientei, respectiv, a face din ce în ce mai mult
prin iubire. Rezultatul a fost faptul că a realizat că nu ea, ci Earl era de vină.
Propunem următoarea analogie: să ne imaginăm combaterea rezistenţei
pacientului cu întoarcerea unei nave pe ocean. Fireşte, o navă nu poate să facă
o întoarcere abruptă, asemenea unui automobil. Comandantul trebuie să meargă
în direcţia în care merge nava şi să o întoarcă uşor, până ce aceasta se va
îndrepta spre direcţia opusă. În ceea ce priveşte pacienţii noştri, psihojudo
necesită timp, abilităţi şi răbdare. Manifestând rezistenţă, pacientul îşi schimbă
direcţia într-un final, iar terapia va continua, fără frică de schimbare.
Fireşte, este indicată o precauţie atunci când se utilizează intenţia
paradoxală. Majoritatea psihoterapeuţilor încep o intervenţie paradoxală potrivită,
dar o finalizează prematur, anulându-i astfel beneficiile. În cazul lui Peggy,
finalizarea paradoxului în ceea de-a doua sau a treia şedinţă, atunci când se
plângea că şi-a epuizat toate modurile de a-şi arăta iubirea, ar fi rezultat în
întărirea rezistenţei ei la schimbare.
În cazul lui Peggy şi al lui Earl, motivul de suprafaţă pentru care ea se afla
la cabinetul de psihoterapie (terapeutul să o ajute să-l părasească pe Earl) a
ascuns faptul că ea era de fapt foarte speriată de gândul că el ar fi urmat să o
părăsească. Earl a arătat un interes temporar pentru o altă femeie, iar stima de
sine scăzută a lui Peggy i-a confirmat că va rămâne singură. Prin stabilirea
diagnosticului operaţional (de ce este acum, aici la cabinet şi solicită
psihoterapie), terapeutul a ignorat cererea ei explicită şi s-a axat pe reducerea
fricii ei de abandon.
Până ce psihoterapeutul nu este sigur de diagnosticul operaţional,
terapeutul se mişcă pe un teren neclar. Peggy a mai fost la alţi doi terapeuţi bine
intenţionaţi, însă fără succes, care au întreprins intervenţii bazate pe credinţa
eronată că ea era acolo pentru a o ajuta să-şi părăsească prietenul. În acest
mod, cei doi terapeuţi nu au făcut altceva decât să o îndeăpărteze de terapie.
Aşadar, diagnosticul operaţional şi motivul explicit prezentat de pacient pot fi
uşor sau chiar foarte îndepărtate unul de celălalt.
 O altă sarcină incongruentă, asemănătoare cu intenţia paradoxală, este
prescrierea simptomului. Prescrierea simptomului şi utilizarea ei în diferite şcoli
de psihoterapie sunt bine ilustrate de Gerald Weeks şi Luciano L’Abate (1982).
A concepe prescrierea unui simptom este în cele din urmă o artă. Există
un număr de reguli menite să sporească eficienţa prescrierii simptomelor (J.K.
Zeig, 2006):
 Nu vă adresaţi întregii probleme. Prescrieţi doar un element al
complexului de simptome, cum ar fi, de pildă, comportamentul sau
atitudinea.
 Alegeţi cu grijă un context, o dată şi un loc, pentru a îndeplini sarcina.
 Căutaţi o soluţie interactivă. Oferiţi o sarcină care îi implică pe alţii în
mod constructiv.
 Creaţi o sarcină benignă. Niciodată nu prescrieţi ceva ce ar putea fi
periculos sau dăunător.
 Urmăriţi realizarea sarcinii în şedinţa ulterioară. Nu lăsaţi „fire
suspendate”.
 Prescrierea simptomului poate fi etapizată în trei paşi: pregătire,
intervenţie şi parcurgere. Pregătirea se referă la empatia iniţială de
care dă dovadă terapeutul şi la instrucţiunile oferite pacientului.
Intervenţia este sarcina prescrisă. De pildă, în cazul pacientului
depresiv, instrucţiunea presupune plecarea în cameră cu un caiet şi
adoptarea unui comportament depresiv. Parcurgerea este motivul
pentru care a fost urmată sarcina, incluzând indicaţiile cu privire la
ceea ce s-ar putea realiza. Pentru a creşte eficienţa, toate sarcinile
terapeutice ar trebui să fie prezentate în cei trei paşi descrişi mai sus.
 Când utilizează această tehnică, terapeutul poate îmbunătăţi răspunsul
pacientului la această tehnică, făcând o distincţie între oamenii
noncomplianţi şi cei complianţi. Prin urmare, ar trebui să ne întrebăm
cum anume putem utiliza această tehnică în funcţie de modul de a fi al
individului. Nevoia unei persoane noncompliante de a fi noncompliantă
 poate deveni paradoxală în ceea ce priveşte manifestarea
simptomului. Nevoia ei de a fi noncompliantă poate eclipsa „nevoia” ei
de a prezenta simptomul. Persoana respectivă nu va efectua ceea ce i
se va cere şi dacă i se va spune să aibă câte ceva din
comportamentul său simptomatic, se poate răzvrăti, punând în acţiune
mai multe pattern-uri funcţionale. O persoană docilă va urma
instrucţiunile şi va obţine controlul asupra unei situaţii care iniţial i se
părea de necontrolat. Aşadar, este nevoie de o evaluare a pacientului
şi de administrarea unor sarcini pe care le poate îndeplini, ajustând
sarcina la valorile unice ale fiecărui pacient în parte.
 Fii cel mai bun terapeut pentru pacient, luând în considerare propriul
tău stil terapeutic. Atitudinea terapeutului poate determina efectul
sarcinii. Pentru unii pacienţi, terapeutul acţionează bine dacă
„condimentează” sarcina cu un subtil simţ al ironiei. Umorul carismatic
al lui Frankl determină intenţia paradoxală, astfel încât pacientul să nu
se simtă deranjat în niciun fel. Terapeuţii trebuie să utilizeze sarcinile
care se potrivesc cel mai bine personalităţii lor şi ar trebui să utilizeze
sarcinile numai dacă şi ei s-au simţit confortabil cu aceste sarcini în
terapia lor personală sau le-ar face plăcere ca terapeutul lor să le
prescrie asemena sarcini. Aşadar, să construim sarcina în funcţie de
nevoile pacientului, să stabilim clar un proces de schimbare şi să fim
cel mai bun terapeut pentru pacientul nostru.

O altă sarcină incongruentă de luat în considerare este crearea

ambiguităţii. Construită pe baza activităţii lui Milton Erickson, care se pare că a
fost creatorul metodei, în cartea “Răspunsul din interior” (“The Answer Within”),
Stephen şi Carol Lankton (1983), descriu pentru prima dată utilizarea a ceea ce
autorii numesc stabilirea funcţiei ambiguităţii. Utilizând această tehnică,
terapeutul oferă sarcini benigne pacientului, uneori chiar neştiind exact de ce a
administrat sarcina respectivă. De exemplu, un terapeut îi poate spune
pacientului ca săptămâna viitoare să meargă acasă şi să aprindă o lumânare în
fiecare seară la prânz, pe urmă să se întoarcă şi să îi explice de ce i-a dat
sarcină respectivă. De cele mai multe ori, apar rezultate interesante. Pacientul
poate afirma, „A fost incredibil. Aprinzând această lumânare, am realizat că nu
există destulă lumină în viaţa noastră de familie. Am pierdut urma istoriei noastre
familiale, esenţa noastră şi semnificaţia. Am întrerupt ritualurile noastre de
familie. Cum aţi putut să ne daţi o astfel de sarcină care să ne facă să realizăm
un lucru atât de important?” Şi răspunsul, bineînţeles, este că terapeutul nu ştia.
Pacienţii învaţă cel mai bine atunci când fac sau realizează ceva, transformând o
sarcină ambiguă într-un pas terapeutic.
Altă sarcină ambiguă este să îi ceri pacientului să ia cu el o foaie de hârtie
sau o anumită carte timp de o săptămână sau să fie instruit să cumpere şi să
aibă la el un cronometru pe care să nu-l oprească niciodată. Pacientul este
instruit să se întoarcă şi să explice de ce i s-a cerut efectuarea acestei sarcini.
Sarcinile ambigue ar trebui să fie benigne şi să transmită respect faţă de
pacient. Ideea nu este să-l păcăleşti pe pacient că a scăpat de problemă. Funcţia
ambiguităţii sarcinii se realizează prin stimularea activării pacientului. Inerţia
menţine problemele, în schimb, acţiunea promovează schimbarea.
Sarcinile simbolice derivă din funcţia ambiguităţii sarcinii. Milton Erickson
oferă un astfel de exemplu în “Predând un seminar cu Milton Erickson” (Zeig,
1980). Un psihiatru din Pennsylvania şi soţia sa au venit la Erickson pentru
terapie matrimonială. După ce le-a ascultat problema un timp, i-a spus soţului să
meargă, în dimineaţa următoare, la Grădina Botanică, o frumoasă atracţie în aer
liber din Phoenix. I-a spus apoi soţiei să urce o zonă montană faimoasă, sub
numele de Squaw Peak, în acelaşi timp. Soţul s-a întors şi a spus, „Grădina a
fost remarcabilă. Ştiaţi că peste 50% din varietăţile de cactuşi se găsesc acolo?”
Soţia, pe de altă parte, i-a replicat tăios lui Erickson, „Am urcat acel blestemat de
munte. Era cald, era dificil şi v-am blestemat la fiecare pas când urcam. Am
înjurat ca o nebună. Când am ajuns în vârf, am simţit un moment de triumf, dar
v-am blestemat la fiecare pas când am coborât.”
Erickson i-a spus soţului în următoarea zi să urce Squaw Peak şi soţiei
sale să meargă la Grădina Botanică. Soţul s-a întors şi a afirmat, „Am urcat
Squaw Peak şi a fost uimitor. Niciodată nu am bănuit că pustiul poate fi aşa de
frumos. Ce privelişte!” Soţia a răspuns, ”Urâţi cactuşi. A fost oribil, plictisitor,
ridicol. Erickson i-a spus apoi cuplului, „Mâine, alegeţi-vă singuri sarcina,
întoarceţi-vă şi povestiţi-mi ce aţi descoperit.” Soţul s-a întors şi a spus că a mers
din nou la Grădina Botanică şi încă o dată a privit frumuseţea. Soţia s-a întors şi
a spus timid, „nu înţeleg de ce, dar am urcat din nou acel blestemat de munte”.
Erickson i-a spus atunci cuplului, ”Terapia voastră maritală este încheiată.
Vă puteţi întoarce acasă.” Când au ajuns acasă, soţia a întocmit actele de divorţ.
Soţul l-a sunat pe Erickson şi l-a întrebat, „Ce să fac acum?” Erickson a refuzat
să vorbească despre divorţ la telefon. În schimb, Erickson l-a întrebat ce s-a
întâmplat cu ei în drum spre casă. Soţul a răspuns că soţia sa a dorit să ştie de
ce li s-au dat astfel de sarcini plictisitoare. Soţul a presupus că aveau nevoie de
nişte experienţe interesante. A urmat divorţul şi amândoi au făcut schimbări
satisfăcătoare în viaţa lor personală. Acest cuplu a urmat înainte ani de
psihanaliză fără succes şi consiliere matrimonială. Erickson le-a administrat
numai sarcini.
Erickson a comentat că soţia a urcat muntele, secătuită fiind de
dezechilibru matrimonial zi de zi, resimţind numai câteva momente de triumf. Aşa
că i-a dat o sarcină izomorfă cu situaţia ei matrimonială.
Genialitatea în terapie este conţinuta în cea de-a treia sarcină. Cuplul ar fi
putut alege să urce împreună, să meargă împreună la Grădina Botanică, să
meargă împreună la plimbare cu rolele, dar ei nu au făcut aşa. Mariajul lor se
terminase, dar ei nu admiteau acest lucru la nivel conştient. Prin utilizarea
acestor sarcini simbolice, cuplul a putut să realizeze acest fapt la nivel
inconştient. Erickson a afirmat că acest cuplu a luat decizia bună, amândoi
partenerii recomandându-l ulterior pe Erickson altor cunoscuţi.
Un alt exemplu de terapie simbolică din cazuistica lui Milton Erickson
(Zeig, 1980) este o femeie care se simţea deprimată datorită faptului că nu avea
copii. Erickson a investigat problema ei cu un medic şi rezultatul a fost că poate
concepe un copil. Femeia a rămas însărcinată şi a avut o fiică. Mai târziu, copilul
a murit la vârsta de şase luni de sindromul morţii infantile subite. De această
dată, medicul a spus că femeia nu mai putea avea copii. Femeia s-a întors la
Erickson depresivă şi cu gânduri suicidare. „Cum îndrăzneşti”, a dojenit-o
Erickson pe femeie, „să vrei să distrugi acele amintiri frumoase cu fiica ta?”. Apoi
i-a oferit o sarcină. I-a cerut să planteze un copac care creşte repede în curtea ei
şi să-l numească Cynthia, după fiica ei. I-a spus că o să o viziteze şi că o să stea
sub copac, la umbra Cynthiei. Când a vizitat-o, pacienta facuse nişte progrese
satisfăcătoare. În acest caz, sarcina simbolică a fost dată pentru a absorbi
durerile resimţite de mamă.
Utilizarea sarcinilor simbolice poate furniza informaţii interesante
tereapeutului. J. K. Zeig (2006) povesteşte despre o asistentă medicală care a
apelat la cabinetul său de psihtoereapie acuzând mai multe simptome fizice.
Terapeutul a sesizat că este depresivă, dar pacienta putea vorbi doar despre
simptomele ei somatice. I-a cerut să găsească o piatră neagră (simbol al
depresiei) să o poarte timp de zece zile şi apoi să se întoarcă să spună de ce
crede că i-a fost dată sarcina respectivă. Fiind o persoană compliantă, pacienta a
purtat cu ea piatra. Când a fost întrebată unde a pus piatra după cele zece zile, a
spus că nu a ştiut ce să facă cu ea şi a pus-o în biblioteca soţului ei. Terapeutul a
presupus, prin utilizarea sarcinii simbolice, că ea îi spunea că problema ei este
una matrimonială şi nu depresia este problema, aşa cum crezuse iniţial. Sarcina
i-a permis să descopere ceva despre ea, un aspect care îi fusese înainte neclar.
I-a sugerat să vina cu soţul la următoarea şedinţă şi s-a început terapia maritală.
Altă utilizare a unei sarcini simbolice şi incongruente este folosirea
ritualurilor. Steven Gilligan (1986) descrie utilizarea ritualurilor în activitatea sa
clinică. Onno van der Hart (1983) a scris de asemenea convingător despre
ritualurile în terapie. Ritualurile sunt sarcini complexe simbolice şi congruente. O
sarcină ritualică complexă poate fi dată unui pacient pentru a servi ca mijloc de
înfrângere a propriilor dureri sau în scopul autodescoperirii.
Cum se ştie, fiinţele umane sunt educate de la o vârstă foarte fragedă să
răspundă la ritualuri. Ritualurile religioase, ritualurile de sărbători, ritualurile la
masă, toate adaugă un plus de frumuseţe şi de semnificaţie vieţii.
 Bradford Keeney (1991) descrie utilizarea sarcinilor absurde în cartea sa
“Terapia improvizaţională”. O sarcină absurdă, în cazul unei persoane anxioase
ar putea fi următoarea: Terapeutul instruieşte pacientul, „Vreau să mergi în parc
sâmbătă dimineaţa şi să aduci o cutie de Wheaties. (Aceste cereale americane
sunt cunoscute ca „micul-dejun al campionilor”. Pe fiecare cutie de cereale este
afişată o poză a unui atlet popular american. Cu alte cuvinte, dacă poza ta
ajunge pe cutia de Wheaties, poţi deveni o vedetă naţională). Terapeutul
continuă, „înfruntă soarele ţinând cutia de Wheaties. Întinde mâna şi ia un pumn
de cereale din cutie în mâna dreaptă, apoi în mâna stângă, îndreaptă mâinile
către soare, închide ochii şi acum vizualizează-ţi fricile şi demonii. Apucă-i cu
adevărat şi strânge-i printre cerealele pe care le ai în mână. Apoi dă-ţi jos
pantofii. Pune-ţi pumnul drept de cereale în pantoful stâng şi pumnul stâng de
cereale în pantoful drept. Plimbă-te prin parc timp de 15 minute, apăsând fricile
tale în cerealele din pantofi. Apoi ia un şerveţel, dă jos pantofii şi pune-ţi fricile
presate într-un şerveţel legat, care reprezintă bomba de frici. Aruncă bomba de
frici la tomberonul din parc, arunc-o în aer sau arunc-o în lac”. Aceasta, desigur,
este o sarcină absurdă. Acum, când pacientul se gândeşte la frică, o asociază cu
Wheaties şi cu bomba de frică din parc, plin de speranţă şi cu un zâmbet ascuns.
Din nou, aceasta nu este o sarcină pe care terapeutul vrea neapărat să fie
realizată de către pacient; este o sarcină ce poate fi refuzată de pacient. Dar, în
respingerea acesteia, pacientul poate adăuga umor situaţiei, contaminând
anxietatea. Din nou, procedura este precum „un virus de calculator” care poate
dezintegra problema pacientului. De asemenea, presupune un terapeut empatic
care să prezinte sarcina într-o manieră în care pacientul să se simtă susţinut şi
respectat. Mulţi terapeuţi nu utilizează sarcini absurde în practica lor clinică
deoarece nu se potrivesc stilului lor personal.
Un ultim exemplu de sarcină incongruentă este terapia prin încercări
dificile, conturată în cartea cu acelaşi nume de Jay Haley (1984). Tot Milton
Erickson este cel care a utilizat pentru prima dată încercările dificile în terapie.
O încercare dificilă îl poate aduce pe pacient în situaţia în care îi este greu
să-şi mai menţină simptomul. Exemplul clasic este pacientul cu insomnie (Haley,
1973). Erickson i-a adresat omului câteva întrebări şi a constatat că acesta ura
lustruirea podelelor sale de lemn. Erickson a instruit omul să-şi îmbrace hainele
de noapte la ora obişnuită şi să îşi petreacă noaptea lustruind podelele. Trebuia
să lustruiască podelele patru nopţi la rând. Deoarece omul dormea doar două
ore pe noapte, Erickson i-a spus că va pierde numai opt ore de somn în patru
zile: în prima noapte a pierdut două ore de somn, în a doua noapte două ore de
somn şi aşa mai departe. Omul s-a întors la următoarea şedinţă şi a afirmat că în
primele trei nopţi, a lustruit podelele. În a patra noapte, a decis să-şi „odihnească
puţin ochii” înainte să înceapă să lustruiască podelele. Atunci a dormit opt ore.
Omul a plasat un bidon de luciu pentru podea în faţa şemineului, ştiind că va
lustrui podelele dacă va avea insomnie. Erickson a spus că omul ar face orice să
evite să lustruiască podelele, chiar şi să doarmă.
Una dintre fiicele lui Erickson, care suferea de insomnie tranzitorie, după
ce lucra în ture stresante de seară, a utilizat această metodă. Şi-a spus sieşi că
dacă nu poate dormi, va trebui să alerge pe scările casei în sus şi în jos de zece
ori. Decât să treacă prin această situaţie neplăcută, a învăţat sa doarmă. Din
nou, scopul sarcinii nu este să păcălească persoana, ci să o pună în legătură cu
propriile sale resurse şi capacităţi.
O variantă a acestei tehnici este să adoptăm un comportament împotriva
altui comportament. De pildă, unei persoane compulsive care este de obicei
retrasă social, i se poate spune că la fiecare trei situaţii când apare compulsia,
este „silită” să respecte ritualul, oferindu-i un compliment unui necunoscut.

Sarcinile incongruente adiministrate în timpul şedinţei de terapie

Sarcinile care au fost conturate până acum sunt utilizate în afara şedinţei
de terapie. Cu toate acestea, unii terapeuţi utilizează din ce în ce mai multe
sarcini în cadrul şedinţei de terapie. Acestea permit o mai bună colaborare între
terapeut şi pacient. Pot fi utilizate sarcini congruente în cadrul terapiei, precum
întocmirea unor liste de către pacient, citirea unui pasaj de literatură pentru
pacient sau întrebările miracol şi utilizarea miracolului în şedinţa de terapie.
Tendinţa multor terapeuţi este să utilizeze din ce în ce mai puţine sarcini
congruente şi mai multe sarcini incongruente în cadrul şedinţei de terapie, cum
ar fi, de pildă, prescrierea simptomului în stare de hipnoză.
În cazul unei fobii de avion, unui pacient i se poate induce în transă
hipnotică fobia de avion, în locul situaţiei reale care declanşează fobia. Astfel,
pacientul manifestă simptomul în timpul terapiei, nu în avion. Această schimbare
poate deveni semnificativă pentru schimbarea întregii probleme a pacientului.
Orice schimbare, oricât de mică, constituie o bază de plecare.
Puzzle-urile pot fi utilizate deseori ca sarcini simbolice în cadrul terapiei.
Pentru a-i demonstra unui pacient că unele probleme sunt rezolvate cel mai bine
la nivel inconştient, i se poate da un puzzle care este cel mai bine rezolvat cu
mâinile, fără să gândească.
O altă sarcină utilizată frecvent de J. K. Zeig în cadrul şedinţelor de
terapie este implicarea sa ca terapeut într-un joc de rol, prin aşa-numita
sculptare a problemei pacientului. Terapeutul „sculptează” într-o formă care
reprezintă un aspect din problema pacientului (sau soluţia la problema
pacientului). Pacientul este rugat să-i spună cum să modeleze o sculptură care
să semene cu problema sa, fie anxietatea, agresivitatea sau depresia. Luând
problema şi făcând-o fizică, terapeutul poate descoperi numeroase căi de acces
în lumea interioară a pacientului şi poate interveni în acest sens. Uneori, i se
cere pacientului să exagereze uşor sculptura, pentru a crea o imagine ce ar
putea „contamina” starea problemei. Deoarece o imagine valorează cât o mie de
cuvinte, pacientul capătă o nouă perspectivă cu privire la un aspect legat de
propria sa persoană, deschizând calea unor modificări ulterioare.

Aspecte complementare
Unii pacienţi îşi pot autoadministra diverse sarcini. De pildă, un pacient
atlet profesionist care lucra în domeniul vânzărilor, se dovedea o persoană
extrem de competitivă. Şi-a stabilit singur o sarcină de tipul încercării dificile.
Împreună cu un coleg, a găsit o cutie de conserve plimbându-se printr-un parc.
Cei doi au făcut o înţelegere: cine va avea creşteri în vânzări mai mici în acea
săptămână, să ţină acea cutie de conserve ruginită pe birou pentru o perioadă de
timp. Pacientul, fiind competitiv, nu vroia acea cutie pe biroul său. Folosindu-şi
spiritul de competiţie ca pe un lucru de preţ, şi-a stabilit o sarcină care i-a
promovat succesul.
De asemenea, şi terapeutul îşi poate autoadministra sarcini. O familie s-a
prezentat la J. K. Zeig cu un copil care manifesta trihotilomanie. Acest copil a
recurs la medicaţie şi psihoterapie, dar nimic nu l-a ajutat. Părinţii fetei şi sora
mai mică au considerat această tulburare foarte ciudată. Terapeutul a solicitat
întreaga familie să vină la terapie. S-a iniţiat terapia de familie, utilizându-se un
principiu comun, acela al începerii de la periferie, respectiv abordarea celei mai
îndepărtate probleme. În acest caz, s-a început cu tatăl, lăsându-l să vorbească
despre obiceiurile sale şi despre cum familia l-ar putea ajuta să-şi modifice
aceste obiceiuri. Tatăl vroia să mănânce cât mai puţină mâncare nesănătoasă.
Apoi s-a descoperit că mama vroia să mănânce cât mai puţine chipsuri. Fiica cea
mică vroia să bea cât mai puţin suc dietetic. În final, a fost întrebată şi pacienta în
cauză, ce ar fi vrut să schimbe în cazul ei. Fireşte, terapeutul s-a gândit că va
menţiona trihotilomania. S-a hotărât, totuşi, că ar vrea să bea mai puţine sucuri
dietetice.
Terapeutul a dedus astfel că cele două fiice nu primeau o sumă de bani
lunară pentru diverse cheltuieli şi a făcut o înţelegere cu părinţii să le stabilească
o alocaţie, cu o menţiune pentru o alocaţie inversă. Fiecare membru al familiei va
trebui să fie de acord cu păstrarea noului obicei de a nu mai mânca nesănătos,
altfel, va trebui să pună bani folosiţi pentru mâncare nesănătoasă în fondul
familiei. De asemenea, Zeig s-a alăturat şi el înţelegerii şi a convenit că în cazul
în care consumă mai mult de un suc dietetic pe zi, să pună o sumă de bani în
fondul familiei. Terapetul şi-a adiministrat singur o sarcină şi s-a alăturat familiei
în efortul de a face schimbări.
În cea de-a doua şedinţă de terapie, s-au inventat mai multe sarcini
creative, dintre care una cerea ca părinţii să cumpere o perucă pe care o vor
numi „Ilga”. Ei trebuiau să stabilească o relaţie cu peruca. Tatăl trebuia să spună
când pleca de acasă, „La revedere, Ilga. Merg la lucru. Ne vedem mai târziu.”
Mama trebuia să spună, „Ilga, merg la magazin. Vrei să-ţi cumpăr ceva?”. Fiica
cea mică trebuia să salute peruca atunci când pleca şi se întorcea de la şcoală.
După ceva timp de la stabilirea relaţiei, sarcina pacientei era să tragă părul din
perucă. Părinţii trebuiau să îi pună întrebări fiicei timp de 30 de minute, în cadrul
şedinţei de tras de păr al perucii „Ilga”, inclusiv să-i pună întrebări amănunţite
despre mecanica tragerii părului, cu scopul de a o face pe fiică conştientă de
toate amănuntele legate de smulgerea părului.
Terapeutul şi-a întrebat pacienta de unde ştie că poate depăşi problema ei
legată de smulgerea firelor de păr. Fata a răspuns într-o manieră inteligentă,
spunând că părinţii săi o iubesc, că are susţinere din partea lor, că se roagă la
Dumnezeu să scape de aceasta problemă etc. Terapetulul i-a spus prompt, „Poţi
să depăşeşti problema, pentru că ai mai scăpat şi de alte obiceiuri avute înainte,
precum adormitul cu lumina aprinsă sau rosul unghiilor.” Chiar în acel moment,
Zeig s-a oprit şi s-a uitat la unghiile ei. Erau muşcate adânc. Aşa erau şi unghiile
surorii, ale mamei şi ale tatălui fetei. Atunci a realizat că a făcut o greşeală.
Încălcase una dintre primele reguli din terapia ericksoniană şi anume, să observi
cu atenţie pacientul.
Era o situaţie ipocrită în care părinţii credeau că trihotilomania manifestată
de fată este un obicei ciudat, totuşi, ei îşi rodeau unghiile. Terapeutul le-a spus
părinţilor că este timpul să se oprească din roaderea unghiilor, tocmai pentru a o
educa adecvat pe fiica lor. Mama s-a oprit din onicofagie, dar tatăl nu a putut. J.
K. Zeig (2006) spune: “Acesta era un caz interesant în care mi-am trasat o
sarcină care ar fi trebuit să decurgă bine, dar am pierdut din valoarea şi puterea
mea ca terapeut din pricina problemei roaderii unghiilor. Am constatat că dacă
cineva se va vindeca din această terapie, dacă nu ei, aş putea fi eu. Până astăzi,
nu am mai băut mai mult de un suc dietetic pe zi.”

Rezumat
Sarcinile în hipnoterapia ericksoniană sunt menite să sporească realizarea
experienţială a pacientului. Iată câteva aspecte de luat în considerare atunci
când oferim pacientului o sarcină bine definită!
 Atunci când prescriem o sarcină, trebuie să urmărim întotdeauna şi să
verificăm rezultatele. A nu verifica sarcinile efectuate în afara terapiei este o
greşeală frecventă.
În administrarea sarcinilor, e bine să reţinem că sunt sarcini pe care ne-
am dori ca pacientul să le îndeplinească şi sacini pe care am dori să le refuze.
Intenţia paradoxală şi sarcinile absurde sunt utilizate de obicei pentru a modifica
modul pacientului de a gândi, nu pentru a fi îndeplinite propriu-zis de pacient.
Dacă terapeutul este neliniştit în legătură cu administrarea unei sarcini, nu
ar trebui să o prescrie. Desigur, nu trebuie să prescriem o sarcină care ar putea
deveni dăunătoare pentru pacientul nostru.
În construirea sarcinilor terapeutice, ceea ce terapeutul face înainte, în
timpul administrării sarcinii şi după realizarea sarcinii, este ceea ce, în fapt, dă
viaţă sarcinii respective. Nu este doar sarcina însăşi! Pregătirea şi parcurgerea
sunt arta care ajută intervenţia să fie eficientă.
O sarcină bine definită respectă mai multe criterii. Trebuie să stabilim un
scop specific, să conţină o componentă interactivă care să promoveze
schimbarea în cadrul matricei sociale şi, fireşte, să luăm în considerare funcţia
sistemică a simptomului. J. Zeig ne sugerează că ar trebui creat un proces
dramatic pentru a face invenţia respectivă să prindă viaţă (cum a fost, de pildă,
peruca “Ilga”). Sarcina ar trebui individualizată, în funcţie de nevoile şi valorile
unice ale pacientului. De asemenea, terapeutul ar trebui să manifeste flexibilitate
şi abilităţi empatice, cu alte cuvinte, să fie terapeutul de care este nevoie în acel
moment.
Înainte de a oferi o sarcină, terapeutul trebuie să stabilească cărui nivel de
experienţă se adresează. De exemplu, atenţia paradoxală se adresează fazei
prodromale a complexului simptomatic. Aşadar, este utilă în situaţia în care ne
găsim la debutul unei afecţiuni, înainte ca simptomele specifice să apară.
Ritualurile apelează la resursele latente de autoînsănătoşire ale
pacientului. O sarcină simbolică poate schimba reţeaua asocierilor care menţin
simptomul. Căutarea excepţiilor sparge tendinţa profund umană de a generaliza.
 Terapeutul utilizează sarcinile prin oferirea unui context în care pacientul
poate să scoată la iveală resurse latente, inactivate. O sarcină bine alcătuită
reprezintă un mod de atingere a obiectivului terapeutic. În esenţa lor, sarcinile
pun pacienţii în situaţii în care pot să-şi actualizeze potenţialităţile latente
autocurative. Domeniul medicinii fizice este dedicat tratării diverselor afecţiuni.
Tehnicile psihoterapeutice nu sunt concepute pentru a trata, ci mai degrabă sunt
catalizatori meniţi să scoată la iveală resursele pacienţilor. În final, ei vor obţine
vindecarea din interior (J.K. Zeig, 2006).