Profilul Profesional al Psihoterapeutului

versiune editată la 17 iunie 2006

Conținut

1. O primă definiție

2. Scopul tratamentului

3. Indicația și contractul de tratament

4. Modul de lucru

5. Sarcini și aptitudini specifice

Bibliografie

Anexă: Profesia de psihoterapeut în cadrul legal

1. O primă definiție

Psihoterapeutul (art. 3 Legea BIG)1 este un profesionist în domeniul sănătății mentale din
linia a doua.

Un psihoterapeut tratează copii, adolescenți, adulți și/sau bătrâni cu probleme psihice.

Aceasta include terapia individuală sau tratamentul psihoterapeutic în cerc mai larg
(terapie de cuplu, terapie cu părinții, terapie în cadrul familial sau în cadrul sistemului de
apartenență, terapie în grup).

O persoană poate fi tratată prin psihoterapie dacă:

• este probabil că procesul schimbării comportamentului va duce la terminarea,
diminuarea și/sau ameliorarea modului de a trata problemele psihice, conflictele,
tulburării și/sau al simptomelor;
• a rezultat sau poate fi așteptat faptul că aceste schimbări nu pot fi realizate prin alte
metode de tratament mai puțin invazive;
• oferta de tratament răspunde cererii și nevoilor pacientului;
• pacientul este explicit de acord cu toate aspectele ofertei de tratament.

Psihoterapeutul adresează foarte specific tratamentul psihoterapeutic al problematicii

psihice care împiedică dezvoltarea și/sau funcționarea pacientului.
Problematica poate fi înrădăcinată în personalitatea pacientului și/sau puternic îmbinată în
contextul relațional al acestuia. În plus poate fi vorba despre mai multe simptome și
probleme. Aici, problematica adresată de către psihoterapeut se diferențiază de
problemele psihice și psihosociale simple care sunt tratate de serviciile de sănătate
mintală din prima linie prin îndrumare sau printr-un număr determinat de sesiuni susținute
de un psiholog din prima linie.
De la începutul tratamentului, între psihoterapeut și pacient se formează o relație de
încredere care-i impune psihoterapeutului obligația de a ține secret toate cunoștiințele
obținute în cadrul tratamentului. Psihoterapeutul are față de pacient o atitudine
profesionistă, descrisă în Codul profesional pentru Psihoterapeuți (1986).

1 vezi explicația despre legea BIG din Anexă

2
Pe lângă psihoterapeut mai sunt două alte profesii care prin legea BIG au competența de
a trata pacienții prin psihoterapie: psihiatrul și psihologul clinic. Psihiatrii și psihologii clinici
stăpânesc psihoterapia ca și component al unui profil profesional mai larg. Pentru ei,
psihoterapia poate face parte din sarcina lor principală dar acest lucru nu este necesar.

Psihoterapia s-a dezvoltat la intersecția disciplinelor de bază medicină și psihologie. Pot fi

folosite diferite cadre teoretice de referință.

3
2. Scopul tratamentului

Psihoterapeutul adresează specific doar tratamentul psihoterapeutic al problemei sau

afecțiuniii psihice care împiedică dezvoltarea și/sau funcționarea pacientului.

Experimentarea simptomelor, a problemelor psihice sau a conflictelor interne, implicarea în

conflicte cu alții și comportamenul care se abate de la normă pot face parte din normal, în
sensul unei funcționări sănătoase. Des aceste lucruri pot fi rezolvate de către persoana
implicată, cu sau fără ajutor din anturajul direct sau persoana implicată învață să trăiască
cu aceste lucruri fără daune proprii sau pentru alții. Ajutor în cazul problemelor psihice
poate fi oferit prin așa numita linie zero (de ex. prin anturajul direct) sau prin serviciile în
linia întâi (de ex. medicul de familie, psihologul din linia întâi). Este posibil ca acest ajutor
să nu fie de ajuns și ca problemele psihice și/sau conflictele să împiedice persoana
implicată să se comporte conform rolului atribuit ei de către ea însăși sau de către
persoanele importante ei. În acest caz, în cadrul serviciilor de sănătate mintală din linia a
doua, psihoterapia poate fi privită ca un următor pas pentru a evita înrăutățirea situației.

Este vorba despre probleme sau afecțiuni psihice dacă a fost stabilit de către un expert că
aspectele funcționării psiho-sociale ale unei persoane corespund criteriilor unui sistem de
clasificare folosit de către grupa profesională. Uzual este DSM-IV-TR al Asociației de
Psihiatrie din America (American Psychiatric Association).

4
3. Indicația și contractul de tratament

Indicația
Pentru indicație, psihoterapeutul va aduna date despre motivul pentru care pacientul
apelează la serviciile de sănătate mintală, despre dorințele și așteptările sale în legătură
cu aceste servicii și informațiile relevante despre eventuale servicii primite anterior.
Problemele vor fi cartografiate prin intermediul anamnezei și a diagnosticării structurale și
descriptive. Înainte de începerea tratamentului, psihoterapeutul va discuta indicația cu
pacientul. Totodată, psihoterapeutul va descrie în amănunt planul de tratament pe care îl
propune. Planul de tratament își are baza în indicație și corespunde situației specifice a
pacientului.
După ce pacientul acceptă diagnosticul și planul de tratament (acest accept va fi
documentat în dosar) va avea loc psihoterapia propriu-zisă sub forma unor discuții. În
cadrul acestor discuții psihoterapeutul influențează deliberat stările sufletești2, cogniția și
comportamentul pacientului prin mânuirea expertă a relației terapeutice și prin aplicarea
sistematică a metodelor psihoterapeutice.

Contractul de tratament
Înainte de începerea de facto a tratamentului are loc o perioadă de gândire. Pacientul
indică care sunt problemele sale și ce dorințe și așteptări are cu privire la decursul și
rezultatele tratamentului. La rândul său, psihoterapeutul descrie clar problema sau
afecțiunea, scopul tratamentului, modul de lucru sau metoda prin care se va atinge scopul
tratamentului și durata anticipată de tratament. În cazul copiiilor și a adolescenților,
psihoterapeutul trebuie să încheie contractul de tratament exclusiv cu (până la 12 ani) sau
și cu (de la 12 până la 16 ani) părinții sau reprezentanții legali.
Tratamentul psihoterapeutic al unui copil sau adolescent este inseparabil legat de
tratamentul părinților sub forma unei terapii pentru părinți mai mult sau mai puțin intensive.
Câteodată este indicat de a purta discuții cu întreaga familie.

2 O stare sufltească poate fi privită ca rezultatul interacției dintre cogniții, afecțiune și comportament
5
4. Modul de lucru

Psihoterapia este efectuată printr-o serie de convorbiri în timpul cărora terapeutul

influențează deliberat stările sufletești, cogniția și comportamentul unei persoane prin:
• stabilirea, structurarea și aplicarea metodică a relației terapeutice;
• aplicarea sistematică a metodelor psihoterapeutice;
• aplicarea unei metode de lucru care are la bază o atitudine care pune accentul pe
situația specifică a pacientului și pe scopurile tratamentului.

Relația
Metodele psihoterapeutice sunt aplicate în cadrul unei relații construite și menținute cu
multă grijă. Aplicarea profesională a acestei relații este un element central al tratamentului
psihoterapeutic. În funcție de scop, faza în care se află terapia și tipul de tratament, pot
apare diferențe de accent în această relație. Modul în care psihoterapeutul folosește
procesul în care comunicarea verbală și non-verbală joacă un rol, este legat de tipul
tratamentului și de faza în care el se află.
Korrelboom (1999) distinge două dimensiuni pe baza cărora aceste accente pot fi
ordonate în mod semnificativ. Este vorba despre dimensiunea deschisă-explorativă versus
programatică și dimensiunea vizează problemele versus vizează persoana. În cazul
modului de abordare deschis-explorativ, pacientul are conducerea iar terapeutul
acționează mai ales în mod facilitator și edificator. Intervenții importante în cazul modului
de lucru programatic sunt exercițiile și temele. Modul de lucru care vizează problemele
sunt caracterizate mai ales printr-o abordare programatică. Modul de lucru care vizează
persoana pornește de la o abordare deschis-explorativă.

Metode
Metoda de tratament este o prelungire a scopului tratamentului, ea trebuie să corespundă
cererii de ajutor a pacientului și să fie stabilită în consfătuire cu pacientul. Psihoterapeutul
stabilește ce metode și atitudini va folosi în cadrul psihoterapiei după ce:
a) verifică despre care afecțiune psihică este vorba
b) a estimat istoricul3 de formare a afecțiunii
c) a ales metoda potrivită pentru pacientul respectiv ținând totodată cont și de posibilitățile
pacientului de a urma terapia.

3 Acest istoric se referă la: interacțiunea factorilor care au dus la formarea și continuarea afecțiunii psihice
6
La fel ca și scopul tratamentului, metodele trebuie să corespundă cererii pacientului și
trebuie stabilite în consfătuire cu el. Metodele sunt menite să schimbe comportamentul
(cogniții, afecțiuni) și se bazează pe teoria psihanalitică, teoria educației, teoria
experiențială sau teoria sistemului de apartenență (Decizie Psihoterapeut, Art. 11, punctul
2).
Metodele psihoterapeutice pot fi aplicate de sine stătător și/sau în combinație cu alte
metode de tratament. Metodele sunt folosite deliberat și în mod profesional și sunt
verificate științific; de preferință ele sunt evidence based, dar sunt cel puțin consensus
based.
Politicile guvernamentale care au drept scop controlarea costurilor medicale au drept
urmare tendința de a aplica metode de tratament standard (protocoale) asupra
clasificărilor simptomelor. Un psihoterapeut care se abate de la normele acordate de către
grupul profesional pentru serviciile de sănătate mintală (GGZ) trebuie să poată să explice
de ce a făcut acest lucru. Psihoterapia nu trebuie însă redusă la o aplicare mecanică a
unor protocoale și directive pentru probleme specifice.Cel puțin la fel de important pentru
eficacitatea psihoterapiei este procesul prin care pacientul și psihoterapeutul își
construiesc relația de colaborare. În cadrul acestui proces, psihoterapeutul încearcă printr-
o interpretare a problemei (comportării) bine întemeiată în teorie să se conecteze la
așteptările pacienților ca după aceea ei să formuleze împreună scopurile tratamentului.
Elementele acestui proces pot fi descrise ca factori ne-specifici ai psihoterapiei. Aceste
elemente vor fi de exemplu concretizate în continuare ca fiind alianța terapeutică sau
relația de lucru, trezirea așteptărilor cu privire la efectul tratamentului și colaborarea
orientată la scop și sarcină pentru rezolvarea problemei.

În mediul de tratament ambulatoriu, combinația psihoterapiei cu alte metode de tratament

se reduce deseori la folosirea medicației (psihotrope). În mediul de tratament clinic,
psihoterapia poate face parte dintr-un pachet larg de tratament pe lângă terapia
ocupațională, ergoterapia, și psiho-educația.

Atidudinea
Psihoterapeutul are influență asupra sferei interpersonale în timpul unei ședințe prin
adoptarea deliberată și sistematică a unor dimensiuni diferite în atitudinea sa, ca de
exemplu: distanță/apropiere, urmare/conducere și transparență. Aceasta este una dintre

7
diferențele cele mai importante dintre relația terapeutică și alte relații (personale sau de
afaceri).

8
5. Sarcini și aptitudini specifice

Psihoterapeutul (angajat sau într-o clinică privată) are responsabilitatea asupra

tratamentului care este stipulată în cadrul legal (Legea BIG, Decizia Psihoterapeut,
21-03-2006); eventuale reclamații cad sub jurisdicția dreptului disciplinar.

În cadrul responsabilității asupra tratamentului cad următoarele sarcini:

• Stabilirea indicației pentru psihoterapie.
• Coordonarea studiului psihodiagnostic în cadrul tratamentului psihoterapeutic.
• Conceperea și executarea planurilor de tratament psihoterapeutic. În acest cadru pot fi
folosite forme specializate ale psihoterapiei.
• Efectuarea unor anchete de evaluare printre proprii pacienți cu privire la efectul terapiei
și a satisfacției pacientului.
• Buna comunicare cu alți profesioniști/alte persoane cu care se colaborează.
• Raportarea adecvată și formarea adecvată a dosarului pacientului.

Pentru psihoterapeuții care lucrează în cadrul unui instistut, sunt valabile următoarele
sarcini specifice:
• Psihoterapeutul are în grijă continuitatea diagnosticării și a tratamentului. El
monitorizează conceperea și executarea adecvată a tratamentului multidisciplinar a unei
persoane (sau al unui sistem de apartenență); au loc periodic ședințe de lucru cu privire
la desfășurarea tratamentului.

Realizarea unei bune relații de lucru între pacient și terapeut necesită următoarele
aptitudini:

• Psihoterapeutul trebuie să recunoască faptul că psihoterapia se adresează aspectelor

din domeniul privat și intim al pacientului și de aceea el trebuie să se poarte cu o
anumită reținere indicată de respectul față de persoana pacientului (vezi Codul
profesional pentru Psihoterapeuți, 1986).
• Toate deciziile luate de psihoterapeut în cadrul tratamentului cu privire la pacient trebuie
să corespundă cerințelor de profesionalism și acuratețe care pot fi așteptate în
circumstanțele date de la un psihoterapeut care acționează în mod rezonabil în cadrul
oferit de știință și tehnică. Dacă este necesar, deciziile luate trebuie să poată fi explicate
9
 în mod adecvat de către psihoterapeut (vezi Codul profesional pentru Psihoterapeuți,
1986).
• La fiecare decizie pe care psihoterapeutul o ia în considerare privitor la pacient, el
trebuie să țină cont de limitările sale (de ex. limitările expertizei sale, ale posibilităților
sale emoționale și ale concepțiilor sale etice). Dacă este necesar el va consulta alți
experți, va trimite pacientul spre alt expert, sau se va asigura de îndrumarea și/sau
supervizia necesară (vezi Codul profesional pentru Psihoterapeuți, 1986).
• Abilitatea de a folosi comunicarea non-verbală în mod adecvat în timpul tratamentului.
• Tact, atenție, empatie și abilitatea de a motiva și stimula pacientul.
• Tratarea pacienților și a sistemului lor cuprinde o gamă largă de simptome și probleme
cu o mare diversitate de fond socio-cultural. Această diversitate de contacte implică
adaptarea psihoterapeutului în timp scurt la diversele fonduri culturale ale pacienților.
• Abilitatea de a face față și de a învinge împotrivirea la tratament și/sau cercetare.
• Acuratețea, integritatea și distanța sunt necesare pentru a trata detaliile sensibile din
viața intimă a pacientului în echipa de lucru și/sau de intervizie.
• Acuratețea, empatia, distanța și tactul sunt necesare pentru schimbul de informații cu
pacientul și cu alte părți implicate (doar cu acordul pacientului), ținând seama de
informațiile care au fost furnizate de către alți terapeuți sau referenți.
• Flexibilitatea și abilitatea de a stăpâni situații de criză.
• Empatia, tactul, puterea de convingere și de persuasiune sunt necesare pentru a putea
trata cu părerile opuse a pacientului și ale membrilor de familie.
• Abilitatea de a se purta adecvat în contactul cu referenții și alți profesioniști.

Pentru funcționarea într-o echipă multidisciplinară este important sau imperativ de a

stăpâni următoarele abilități:
• A fi atent la procesele de echipă și la procesele paralele.
• Pentru a putea funcționa într-o echipă multidisciplinară este pe de-o parte necesar de
a-și putea explica bine propriile păreri și puncte de vedere, pe de altă parte este
necesară abilitatea de a putea ajunge la un consens cu alți colegi despre care metode
sunt cele mai potrivite pentru client.

10
Bibliografie

• Codul profesional pentru Psihoterapeuți (1986). Asociația Olandeză de Psihoterapie

• Haas, O.P. (2003). Spre o descriere clară al produsului psihoterapie. Revista pentru
Psihoterapie, ianuarie 2003, pg. 53 - 71.

• Korrelboom, C.W. (1999). Deschis-explorativ versus vizează problema? Dimensii pentru

clasificarea psihoterapiilor. În R.W. Trijsburg, S. Colijn, S.E. Columbien și G. Lietaer
(red.) (1998), Manual pentru Psihoterapia Integrativă (pg. II.7.I. - II.7.II-28).
Maarssen:Elsevier/De Tijdstroom.

• Trijsburg, R.W.(2002). Taxonomia factorilor și intervențiilor terapeutice: o viziune

integrativă. În R.W. Trijsburg, S. Colijn, S.E. Columbien și G. Lietaer (red.) (1998),
Manual pentru Psihoterapia Integrativă (pg. I.4.I/42). Maarssen:Elsevier/De Tijdstroom.

• Veeninga, A.T. (2005). De ce depinde viitorul psihoterapeutului? Revista pentru

Psihoterapie, ianuarie 2005, pg. 53 - 71.

11
Anexă

Profesia de psihoterapeut în cadrul legal

Profesia de psihoterapeut este reglementată prin Legea Profesiilor în Serviciile Individuale

de Sănătate Mintală .
Acțiunile psihoterapeutice au loc și sunt controlate în cadrul următoarelor legi:
Legea Profesiilor în Serviciile Individuale de Sănătate Mintală (Legea BIG)
Legea Contractelor de Tratament Medical (WGBO)
Legea cu privire la Calitatea Institutelor de Îngrijire
Legea cu privire la Drepturile de Reclamație a Pacienților în Sectorul Serviciilor de
Sănătate Mintală (WKCZ)

Legea BIG
În Decizia Psihoterapeut (1998, o parte din Legea BIG) au fost formulate cereri legale cu
privire la domeniul de expertiză a psihoterapeutului, la studiile universitare4 și la studiile
postacademice necesare pentru profesia de psihoterapeut. Doar persoanele înscrise în
registrul BIG - Psihoterapeut pot purta titlul profesional de psihoterapeut.
Pentru psihoterapeut, la fel ca pentru celelalte profesii descrise în articolul 3 legea BIG
sunt formulate cerințe pentru re-înregistrarea în registrul oficial. Această re-înregistrare
este o modalitate de a controla calitatea serviciilor: în fiecare an, psihoterapeutul trebuie
(printre altele) să acumuleze un număr de ore acreditate de cursuri de instruire și așa el
rămâne informat despre expertiza și cunoștiințele noi din domeniul său științific. Prin
înregistrarea în registrul BIG, psihoterapeuții se diferențiază calitativ de alții furnizori de
(psiho)terapie care nu sunt înscriși în acest registru. Registrația BIG oferă persoanelor
private, referenților și caselor de asigurări posibilitatea de a alege cei mai buni experți;
dacă psihoterapeutul este înregistrat în registrul BIG, putem fi siguri că el are un nivel de
expertiză minim, stabilit prin cadrul legal și că este la curent cu toate dezvoltările din
domeniul său științific. În plus, calitatea serviciilor sale este controlată și garantată prin
dreptul disciplinar.

4La cursurile postuniversitare de psihoterapeut vor fi acceptați doar persoanele care dispun de o diplomă
care atestează că au susținut cu succes examenul de medic, sau examenul de doctoral de psihologie, științe
pedagogice sau științe medicale direcția sănătate mintală (Decizia Psihoterapeut, art.5, punctul 1)
12
Titlul profesional psihoterapeut a fost de-a cursul timpului acceptat și și-a dobândit un loc
sigur în societate. Este un titlu dorit și câteodată folosit pe nedrept de către alții care nu au
studiile și expertiza necesară. Registrul BIG arată clar dacă un terapeut are voie să
folosească titlul psihoterapeut și dacă el răspunde cerințelor legale necesare pentru a
folosi acest titlu.

Legea Contractelor de Tratament Medical (WGBO)

Legea Contractelor de Tratament Medical (WGBO) a fost acreditată la 1 aprilie 1995 și
reglementează relația juridică dintre pacient și profesionist. Punctul de pornire al WGBO
este consolidarea poziției pacientului față de profesionist. Legea reglementează printre
altele dreptul pacientului la informare, la ținerea secretă a datelor lui și la accesul la
propriul dosar. Pe lângă acestea sunt descrise și unele obligații, de exemplu obligația de a
întreține un dosar adecvat al pacientului.
Psihoterapeutul trebuie să respecte legile (mai ales legile WGBO) și regulile de
comportament ale profesiei sale care sunt formulate în Codul profesional pentru
Psihoterapeuți (1986). Toate acestea trebuie să contribuie la o bună calitate a serviciilor de
sănătate.

Legea cu privire la Calitatea Institutelor de Îngrijire

În cazul psihoterapeuților angajați într-o instituție este deja vorba despre o anumită
garantare a calității pentru că instituțiile lucrează conform criteriilor Legii asupra Calității
Institutelor de Îngrijire (aprilie 1996). Fiecare instituție trebuie să respecte cerințele
generale stipulate în această lege și să le adapteze domeniului său specific de operare
(printre altele cerințele cu privire la calitatea îngrijirii oferite și la realizarea unui sistem
calitativ).

Legea cu privire la Drepturile de Reclamație a Pacienților în Sectorul Serviciilor de

Sănătate Mintală (WKCZ)
Legea cu privire la Drepturile de Reclamație a Pacienților în Sectorul Serviciilor de
Sănătate Mintală (WKCZ) acreditată în august 1995, stipulează că fiecare profesionist și
institut în domeniul serviciilor de sănătate trebuie să aibă o comisie și o procedură pentru
reclamații. Scopul acestei legi este de a oferi pacienților posibilitatea de a face reclamații
despre îngrijirile primite, modul în care au fost tratați, costurile tratamentului, etc. Acest
regulament este mult mai ușor accesibil decât dreptul disciplinar cu privire la

13
psihoterapeuți, stipulat în legea BIG în aprilie 1998 și care a fost înființat pentru încălcări
grave ale legii și ale codului profesional.

14
Nota redacției
Acest articol are la bază o notă scrisă la cererea conducerii Asociației Olandeze de
Psihoterapie și are ca scop descrierea produsului psihoterapie. Conținutul acestei note/
acestui articol are acordul tuturor asociațiilor specializate de psihoterapie și a Platformei
Psihoterapie (platformă de discuții între Asociația Olandeză de Psihoterapie, Asociația
Psihoterapeuților liber stabiliți și al Intitutului Olandez pentru Psihologi).

15