7.

Psihoterapia- posibilitati si limite:

 7.1 Conceptul de psihoterapie si particularitatile relatiei terapeut-client pag. 1;
 7.2 Psihoterapiile de orientare analitica (caracterizare si principii generale) pag. 3;
 7.3 Psihoterapia de orientare comportamentala si cognitiv- comportamentala (caracterizare si principii
generale) pag. 9;
 7.4 Psihoterapiile umaniste (caracterizare si principii generale) pag. 15;
 7.5 Alte tipuri de psihoterapie- analiza tranzactionala, psihoterapia de familie, psihoterapia prin joc
dramatic, pag. 17.
Holdevici I. , Elemente de psihoterapie, Ed. All, Bucuresti, 1996, pp. 1-129, 154-192.

7.1 CONCEPTUL DE PSIHOTERAPIE SI PARTICULARITATILE RELATIEI TERAPEUT-

CLIENT;

Psihoterapia presupune o aplicare sistematica si constienta a unor mijloace psihologice de influentare a

comportamentului uman. Psihoterapia porneste de la ideea ca modul in care individul va percepe si evalua
starea sa si strategiile adataptive pe care le foloseste, joaca un rol in evolutia tulburarii sale. La baza oricarei
psihoterapii se afla convingerea ca persoanele cu probleme psihologice au capacitatea de a se modifica
invatand noi strategii de a percepe si a evalua realitatea si de a se comporta.
Obiectivul oricarei psihoterapii consta in a intelege comportamentul clientului si a-l modifica astfel incat
dificultatile existentiale ale acestuia sa fie inlaturate sau macar diminuate.
In general obiectivele psihoterapiei vizeaza:
-scoaterea pacientului din criza existentiala in care se afla
-reducerea sau eliminarea simptomelor
-intarirea eului si a capacitatii integrative ale personalitatii pacientului
-rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului
-modificarea structurii personalitatii in vederea obtinerii unei functionari mai mature, cu o
capacitate de adaptare eficienta la mediu
-reducerea sau inlaturarea acelor conditii de mediu care produc sau mentin comportamentele de tip
dezadaptiv.
-modificarea opiniilor eronate ale subiectilor despre ei insisi si despre lumea inconjuratoare
-dezvoltarea la subiecti a unui sistem clar al identitatii personale.

Dupa Watson psihoterapia este definita ca o actiune psihologica sistematica, planificata si intentionala,
avand la baza un sistem teoretic conceptual bine pus la punct si care trebuie exercitata de un psihoterapeut
calificat asupra pacientului. Ea nu se confunda cu actiunile simpatetice intreprinse de rude sau prieteni.
Psihoterapia mai poate fi privita si ca o relatie interpersonala dintre pacient si psihoterapeut, relatie menita
sa investigheze si sa inteleaga natura tulburarilor psihice ale pacientului in scopul de a corecta aceste
tulburari de care pacientul doreste sa se elibereze.
Suferinta psihica se poate manifesta sub forma unor atitudini, sentimente, tipuri de comportament sau
simptome care creeaza tulburari pacientului.
Pacientii care nu pot beneficia de psihoterapie sunt: deficientii mintali, psohopatii si psihoticii, in special
schizofrenii.
O regula importanta este aceea ca psihoterapeutul nu trebuie sa uite ca pacientul este o entitate unica, de
sine statatoare si sa-l trateze in consecinta .Nu exista boli, ci bolnavi.

Strupp si Hadley arata ca succesul psihoterapiei poate fi evaluat dupa trei criterii principale:
-trairea subiectiva a pacientului, disparitia simptomelor
-recunoasterea sociala- progresele realizate de pacient
-materializarea expectatiilor psihoterapeutului
1
Ca demers stiintific psihoterapia trebuie sa aiba la baza ipoteze clar formulate si un sistem de regului ce
deriva din conceptia teoretica a scolii terapeutice din care face parte.

Factori comuni in psihoterapie:

-relatia stabilita intre pacient si psihoterapeut,
-exprimarea libera si deschisa a trairilor afective ale pacientului,
-intelegerea intuitiva a unor probleme psihologice personale, cat si ideea dezvoltarii personalitatii
pacientului, a realizarii unor disponibilitati psihice latente ale acestuia, a evolutiei sale psihologice, in sensul
achizitionarii unor modele de comportament, care sa conduca la adaptare de nivel superior a personalitatii.

Relatia psihoterapeut- pacient:

-este o relatie dintre doi parteneri, dintre care unul solicita ajutor iar celalat il acorda
-contributia majora a pacientului consata in motivatia acestuia
-importante sunt si expectatiile pacientului de a obtine ajutor, uneori aceste expectatii sunt suficiente
pentru a produce ameliorari
-in cadrul relatiei psihoterapeutice terapeuul vine cu o serie de metode si tehnici care ii fac pe
pacienti sa se cunoasca mai bine, sa-si priveasca problemele mai obiectiv, dintr-o noua perspectiva
-terapeutul trebuie sa interactioneze cu pacientul intr-o maniera apropiata si bazata pe o atitudine de
acceptare, pentru a-I castiga increderea si a-I spori motivatia
-anumite particularitati ale relatiei terapeut-pacient, cat si modul de manevrare a acestei relatii difera
de la o scoala terapeutica la alta
Karasu descrie trei tipuri de relatii psihoterapeutice:
1) Relatia centrata pe realitate si obiect: implica o atitudine calma, atenta, interesata, empatica din
partea terapeutului care se straduieste sa-I creeze pacientului un mediu bazat pe caldura si intelegere,
mediu care il va ajuta pe acesta din urma sa atinga obiectivele pe care si le propune psihoterapia
2) Contractul sau alianta psihoterapeutica- considera ca succesul oricarei terapii implica o
colaborare a doua persoane; aceasta relatie este de natura constienta, rationala si non-regresiva, in care
terapeutul face apel la ego-ul de adult al pacientului, pe care il trateaza ca pe un pattener stiintific; alianta
terapeutica se bazeaza pe acordul de implicit sau explicit al celor doi parteneri de a lucra impreuna in
situatia psihoterapeutica
3) Relatia de tip transferential-implica fixatia afectiva a pacientului asuprapersoanei terapeutului
pe modelul relatiei parinte-copil

Frank- toate sistemele psihoterapeutice au elemente comune:

-prezenta unei descarcari de natura emotionala
-existenta rationalizarilor in cadrul relatiei terapeutice
-vehicularea unor informatii noi care sunt transmise pacientului
-intarirea expectatiilor pacientului ca va obtine suport afectiv si ajutor din partea terapeutului
-intarirea experientelor incununate de succes
-facilitarea deblocarilor emotionale

Aspecte variabile in psihoterapie: Watson descrie criterii in functie de care se pot diferentia diverse
sisteme psihoterapeutice:
-psihoterapia este privita de unii ca demers stiintific iar de altii ca o arta
-personalitatea psihoterapeutului care este un factor important in evolutia relatiei interpersonale
diferentele intre diverse scoli psihoterapeutice in ceea ce priveste pregatirea de baza si antrenamentul
profesional al psihoterapeutului
-diferente intre diverse metode de psihoterapie reprezentand natura problemelor de rezolvat
-diferente intre diversele sisteme psihoterapeutice datorate unor factori limitativi exteriori actului
psihoterapeutic;(nivelul intelectual al pacientului)
-diferenta intre diverse scoli psihoterapeutice I ceea ce priveste abordarea relatiei psihoterapeut-pacient
2
-diferente intre diversele scoli psihoterapeutice si in ceea ce priveste necesitatea psihodiagnozei realizate
inainte de inceperea psihoterapiei
-diferentele intre diversele sisteme psihoterapeutice rezulta si din analiza criteriilor care stau la baza
clasificarii diverselor sisteme de psihoterapie; Rychlak clasifica sistemele terapeutice in : psih. Mecaniciste,
psih. Umaniste; Watson diferentiaza psihoterapii reconstructive si psih. de suport precum si intre cel de
profunzime si cele centrate pe simptom.
Categorii profesionale care practica psihoterapia: medicii, claricii, psihiatrii psihologii cliniciani, asistentii
sociali

7.2 PSIHOTERAPIILE DE ORIENTARE ANALITICA (CARACTERIZARE SI PRINCIPII

GENERALE);

Psihoterapia dinamica reprezinta o forma de tratament psihologic care abordeaza personalitatea din
perspectiva psihodinamica, exemplul cel mai ilustrativ reprezentandu-l psihanaliza lui Freud.
Terapiile psihodinamice pun accent pe descoperirea de catre pacient a variatelor procese psihologice
de natura inconstienta, procese ce stu la baza structurii personalitatii sale si a formarii mecanismelor sale
adataptive. Aceste decoperiri bruste si intuitive ale pacientului sunt cunoscute sub denumirea de “insight”
sau iluminare.Prin intermediul insightului pacientul descopera de fapt sursele si motivele ascunse care stau
la baza comportamentelor si problemelor sale. In teoria freudiana se presupune ca aceste elemente s-au
structurat in copilarie, sunt de natura inconstienta si relativ inaccesibile persoanei. Sarcina principala a
terapiei dinamice este sa-l ajute pe pacient sa descopere ce se intampla cu el, sa obtina insightul propiilor
sale probleme si sa utilizeze intelegerea obtinuta pentru a-si modifica stilul perturbat de a reactiona si de a
se comporta. Aceasta abordare isi are originea in teoriile si practica psihanalizei freudiene, dar a fost
modificata si structurata in diverse alte sisteme psihoterapeutice, fiecare din acestea avand o anumita
conceptie despre natura umana si apartinand unui anumit intemeietor de scoala.

Principiile de baza ale terapiilor psihodinamice:

Principiul de baza il reprezinta notiunea de insight. Pacientul poseda un set de motivaii si conlicte
de care este constient si un alt set inconstient ultimele isi au originea in relatiile si experientele din copilaria
sa. Insightul se refera la descoperirea acestor forte inconstiente care opereaza din umbra, impiedicand
pacientul sa duca o existenta la nivelul posibilitatilor sale reale. Terapiile bazate pe insight considera ca in
cadrul tulburarilor nevrotice simptomele ca atare sunt mai putin importante decat fortele care le genereaza.
Simptomele pot fi reduse si prin intermediul unor procedee, dar daca nu se ataca radacinile lor, ele pot
rabufni din nou in alta forma. Astfel, doar un insight corect va produce inlaturarea simptomului si va genera
paternuri mai eficiente de comportament. Necesitatea insightului face sarcina evaluarii gradelor de succes
obtinute in cursul psihoterapiei mult mai dificila sub aspect practic.

Psihanaliza:
-se refera la sistemul conceptual si psihoterapia inspirate direct din lucrarile si tehnica terapeutica ale lui S.
Freud si a urmasilor sai.
-psihanaliza poate fi considerata o teorie psihologica asupra dinamicii naturii umane, o metoda de cercetare
si abordare psihoterapeutica.

Bazele teoretice ale psihanalizei:

Pentru teoria psihanalitica este centrala distinctia intre motivele inconstiente si cele constiente care stau la
baza conduitei umane.
Psihanaliza pune accent pe influenta unor forte inconstiente in dezvoltarea si mentinerea unor tulburari
psihice sau a unor perturbari in afara personalitatii. Conform teoriei psihanalitice fortele inconstiente
influenteaza in fiecare clipa comportamentul uman, ele interferand cu elementele constiente ale psihismului.
Tehnica psihoterapeutica a psihanalizei clasice isi propune sa aduca la nivelul constiintei emotiile, motivele
si experientele de care subiectul nu este constient. O data ce acestea au atins nivelul constiintei individul isi
3
extinde controlul constient asupra lor sau se elibereaza de energia psihica pe care aceste continuturi psihice
o contin.
Pentru psihanalisti sanatatea mentala depinde de gradul in care viata psihica este condusa de forte de
natura constienta, si de constientizarea efectului unor forte inconstiente.
Conform psihanalizei, structura personalitatii cuprinde trei instante psihice: Ego, id, superego. Ego-ul are
drept functii perceperea evenimentelor interne sau externe, integrarea diferitelor continuturi psihice, cat si o
functie executiva. Id-ul se refera la impulsuri inconstiente, persistente de cautare a palcerii si de ostilitate,
impulsuri pe care ego-ul le poate restructura conform datelor realitatii. Superego-ul se compune din
continuturi pshice de natura social-valorica, idealuri, principii morale si elemente de autocritica in raport cu
primele, care stimuleaza ego-ul in actiunea sa de combatere a fortelor id-ului. Ego-ul, entitate psihica de
natura constienta, se afla in contact permanent cu mediul inconjurator si este capabil de judecata
independenta.

Perspectiva psihanalitica are la baza urmatoarele principii fundamentale:

1) Ideea ca omul poseda o serie de impulsuri si tendinte instinctive-pulsiuni de natura inconstienta si
preocuparea pentru modul in care aceste impulsuri sunt exprimate/transformate sau refulate. Refularea
se produce pentru a nu permite gandurilor, dorintelor si afectelor penibile sa atinga pragul constientului.
2) convingerea ca refularea are la baza in principal tendintele sexuale si ca tulburarile psihice au la
origine o dezvoltare libidinala defectuoasa.
3) Ideea ce dezvoltarea psihosexuala defectuasa isi are originrea in conflictele si psihotraumele din
copilaria timpurie, mai ales in complexul lui Oedip, care in forma sa clasica se manifesta in dorinta
sexuala fata de parintele de sex opus.
4) Convingerea in caracterul universal si persistent al complexului Oedip, care ramane activ si
neconstientizat.
5) Ideea ca omul se confrunta cu conflictele dintre pulsiunile biologice instinctive (id), substitutele
acestora, mecanismele primare de aparare ale ego-ului care incerca o mediere cu realitatea externa (ego)
in acord cu standardele si principiile morale elaborate de societae (superego).
6) Psihanalistii sunt partizanii determinismului sau cauzalitatii psihice, dupa care fenomenele psihice si
comportamentele umane nu apar intamplator, ci sunt determinate strict de evenimente anterioare, care
daca nu sunt constientizate determina subiectul sa repete mereu aceleasi tipuri de comportamente.
Pentru terapeutul psihanalist sarcina principala este sa aduca in constiinta inconstientul, adica sa-l ajute pe
pacient sa constientizeze si sa inteleaga continutul pulsional din zonele profunde ale psihismului. Terapeutul
psihanalist analizeaza continuturile refularilor, instinctelor si pulsiunilor de natura sexuala cautand sa
inlature rezistentele naturale ale pacientului, rezistente care tind sa se opuna acestui demers.
Procesul psihoterapeutic dinamic este marcat de momente de catharsis (descarcari psihice de natura
emotionala) si insight. Harper definea catharsisul ca o ddescarcare a tensiunii si anxietatii prin retrairea pe
plan psihic a experientelor trecute.

Catharsisul ramane un element important in terapia analitica pentru ca :

-terapia nu poate progresa daca pacientul nu isi exprima intr-o anumita masura trairile afective
-exprimarea acestor sentimente ii produce pacientului o usurare, fapt ce-l incurajeaza pe acesta sa continue
terapia.
Freud nu a utilizat niciodata termenul de insight ca atare.
Demersul terapeutic isi schimba, pe parcursul evolutiei sale, centru de greutate de la mementele de
catharsisi (abreactie) la abolirea amneziei si recuperarea amintirilor uitate (insight).
Hutchinson spune ca exista patru etape succesive in atingerea insightului :
-o etapa pregatitoare, caracterizata prin trairea sentimentului de frustrare, urmata de o activitate febrila de
cautare prin incercari si erori a unei solutii la problema propie si apoi de recadere in vechile modele de
comportament si gandire in care subiectul nu pare sa intrevada nici o cale de iesire din situatia sa
-o etapa de incubatie sau renuntare, cand se manifesta dorinta de a renunta, de a fugi de problema sa,
subiectul manifestand lipsa de motivatie sau rezistenta la rezolvarea propiilor probleme
4
-o etapa de iluminare cand problema devine clara pentru pacient si solutia se impune de la sine
-o faza de evaluare si elaborare a solutiei care este confruntata cu criterii exterioare furnizate de realitate.
Terapeutii fac distinctia dintre insightul de natura intelectuala, care a re o valoare terapeutica limitata, si cel
de natura intelectuala, care a re o valoare terapeutica limitata, si cel de natura emotionala, care este esential.
Schonbar spunea ca nu toate schimbarile din sfera personalitatii pacientului se datoresc insight-ului si ca
nu orice insight duce in mod obligatoriu la schimbare.
Un factor psihologic important generator de schimbare este relatia de tip transferential dintre pacient si
terapeut

Procedura preliminara
Aceasta procedura implica acceptarea provizorie si evaluarea diagnostica a pacientului, aspectele financiare
ale psihoterapiei, discutii legate de expectatiile pacientului, avertizarea acestuia in legatura cu posibile
modificari serioase in sfera personalitatii sale si explicarea procedurii terapeutice.
Pot fi abordate psihanalitic urmatoarele categorii de tulburari: starile de anxietate, isteria anxioasa, isteria
de conversie, nevrozele compulsive, fobiile, nevrozele carcteriale, perversiunile.
In perioada preliminara se fixeaza ora precisa si zilele terapiei. O sedinta dureaza cincizeci de minute si se
lucreaza 5-6 zile pe saptamana.Durata totala a tratamentului psihanalitic duraza de la un an la mai multi ani,
cu durata medie de doi ani.

Tehnicile psihanalizei:

1.Metoda asociatiilor libere:

Tehnica asociatiilor libere consta in a lasa mintea sa vagabondeze astfel incatpacientul sa spuna absolut tot
ce-I trece prin cap, indiferent de conveniente, jena si fara a pune in actiune dorinta de a face o impresie
buna. Ratiunile pentru care se utilizeazametoda asociatiilor libere este aceea ca inconstientul va relava prin
aceasta metoda continuturile sale reprimate, eliberand individul de efectele lor, in felul acesta scopul
psihanalizei fiind atins.

2.Analiza viselor:
Visele pot fi privite ca fiind reactiile celui care viseaza la propiile sale experiente de natura inconstienta.
Continutul manifest, povestiti de cel care a avut visul, este un fel de ecran de tip caleidoscopic, care nu face
decat sa ascunda continutul latent- semnificatia reala a visului. Metoda analizei viselor, cere pacientului sa
asocieze nu asupra visului in intregime ci asupra detaliilor care ii apar semnificative pacientului sau
psihanalistului. Astfel apar la iveala teme specifice care conduc la aducerea in constiinta a continutului
latent de natura inconstienta.

3.Analiza actiunilor pacientului:

Comportamentul non-verbal cat si cel verbal (neintentional) include o serie de elemente importante pentru
analiza, cat si aspecte neesentiale. Aceste aspecte se pot manifesta atat in cursul sedintei cat si in afara ei.

4.Transferul si rezistentele:
Transferul se refera la relatia pacient-terapeut, relatie care are un caracter irational, proiectiv si
ambivalent.Analiza reactiilor datorate transferului conduce la descoperirea unor experiente timpurii din
copilaria pacientului, experiente care au generat aceste tendinte. Transferul il conduce pe pacient sa-si puna
probleme asupra originii comportamentelor sale, care a ramas macar partial in afara constiintei sale.
Transferul nu este altceva decat o repetitie a unor experiente trecute ale pacientului, experiente pe care le
transfera asupra psihanalistului. Pacientul traieste aceasta experienta nu atat prin reamintirea unor
evenimente trecute cat prin retrairea unor stari afective care au prezentat importanta pentru el in trecut.
In satdiile initiale ale psihanalizei, datorita relatiei transferentiale pot sa dispara simptomele pacientului si sa
apara iluzia ca s-a instalat deja sanatarea psihica, aceasta etapa este numita cura de transfer si se intampla
datorita eliberarii anxietatii.
5
Repetarea modelelor nevrotice de comportament in relatie cu psihoterapeutul poarta numele de nevroza de
transfer.
Pentru psihanalisti relatia trasferentiala este importanta pentru doua motive principale:
I. Ea arunca o lumina asupra modelelor de identificare din copilarie, cat si supra unor
particularitati ale relatiilor pacientului cu cei din jur. Atfel, psihanalistul afla elemente fundamentale in
legatura cu persoanlitatea pacientului prin intermediul reeditarii, in cadrul relatiei psihoterapeutice,a
relatiilor din copilaria timpurie, si ceea ce este poate si mai important este ca aceste lucruri le afla in cele din
urma si pacientul insusi.
II. Terapeutul se foloseste de aceasta puternica relatie afectiva pentru a incuraja pacientul sa
depaseasca rezistentele. Deoarece dorinta dominanta a pacientului este sa-I faca pe plac terapeutului si
deoarece el se simpte protejat si sustinut de catre terapeut, relatia transferentiala contribuie la evidentierea
unor anumite aspecte psihologice care in alt context ar fi prea greu de tolerat pentru pacient fiind prea
anxiogene.
In cele din urma relatia transferentiala trebuie dezvoltata astfel incat pacientul sa ajunga s-o
priveasca asa cum este ea de fapt, si anume o reeditare a relatiei sale cu o figura parentala din copilarie.
Astfel ,pacientul trebuie sa renunte la copilariei si sa fie capabil sa stabileasca relatii de tip matur cu
persoanele importante di anturajul sau.
Orice interfera cu desfasurarea fireasca a cursului terapiei poate fi considerat ca fiind rezistenta, ca
de pilda, inerpretarile oferite de analist pacientului, inerpretari ce sunt primite de el cu dezaprobare,
incercarile sale de a lupta impotriva respectivelor interpretari, de-ai demonstra analistului ca nu are
drepatate, cautand sa se impotrivesca in mod inconstient progresului analizei.
Rezistentele se maifesta prin incalcarea regulii fundamentale a analizei- neimpartasirea tuturor
gandurilor terapeutului. Alte forme de rezistenta sunt: dezacordul direct cu interpretarile analistului,
asociatiile multiple si superficiale, pauze prelungite in fluxul asociatiilor, intarzieri si absente in terapie,
aparitia de noi simptome, etc.
Rezistentele il impiedica pe pacient sa-si inteleaga problemele. Sarcina terpiei este sa analizeze
rezistentele pentru a demonstra pacientului in ce masura acestea il impiedica sa afle cauza a ceea ce ii
provoaca disconfortul prezent.
Spre sfarsitul terapiei relatia transferentiala slabeste si pacientul invata trepatat sa faca fata singur
situatiilor, sa se bazeze pe sine insusi.

5.Contratranferul:
Psihanaliza reprezinta in mare masura o experienta emotionala pentru pacient , dar si pentru psihanalist, la
care se pote manifesta sub forma contraransferului in cursul caruia acesta raspunde emotional la solicitarile
efective ale pacintului.

6.Analiza egoului:
Dupa cum afirma French,exista in psihanaliza si o practica standard de a nu trece le interpretarile id-ului
pana cand nu se realizeaza analiza fortei si anturii specifice a atitudinilor constiente si comportamentului
subiectului care pot influenta punerea in actiune a rezistentelor la diverse interpretari. Aceasta este
interpretarea ego-ului.

7.Interpretarile:
Interpretarea analitica consta in aceea ca terapeutul ordoneaza materialul discontinuu produs de pacient in
cursul asociatiilor libere si analizei viselor, conferindu-I o explicatie cu sens prin prisma conceptelor
psihanalitice. Aceste interpretari realizate de psihoterapeut il ajuta pe pacient sa obtina insightul cu privire la
continuturi inconstiente, surse ale unor comportamente dezadaptive. Arta interpretarilor are drept scop
principal, dupa Freud, identificarea rezistentelor pe masura ce ele apar si determinarea pacientului sa devina
constient de ele.

8.Prelucrarile asupra materialului produs de pacient:

6
Prelucrarea este un proces descris ca reprezentand continuarea demersului analitic sub forma unor
interpretari specifice ulterioare, in ciuda esecului pacientului de a accepta sau asimila emotional
interpretarile sau constructele initiale oferite de terapeut si care se refera la anumite aspecte ale personalitatii
pacientului.

Putem spune ca demersurile psihanalizei sunt :

-clarificarea, care inseamna a pune un eveniment sub lumina reflectorului atentiei, separand aspecte
esentiale de cele neesentiale
-interpretarea, care cauta ceea ce se ascunde in spatele materialului furnizat, subliniind cuzele si sensul unui
material sau proces
-prelucrarea saupra materilalului asociativ, care reprezinta o exporarea progresiva, repetitiva a interpretarilor
si rezistentelor care apar in cursul interpretarilor, pana ce semnificatiile psihologice ascunse sunt pe deplin
inegrate si intelese de pacient.

Terminarea curei analitice:

Unele analize se prelungesc un timp nedefinit.
Un studiu realizat de Obendorf a demonstrat ca rrezultatele terapiei sunt pertinente cand:
-pacientul dobandeste capacitatea de a-si accepta sexualitatea
-obtine o mai buna adaptare sociala
-dobandeste intelegerea mecanismelor care stau la baza dificultatilor sale actuale
Dupa Lorand criteriile ar fi:
-reeducarea tendintei de a deveni anxiaos, de a avea comportamente regersive, de a evita realitatea
-dezvoltarea unor atitudini pozitive de toleranta si acceptare a celorlalti.

In psihanaliza procesul psihoterapeutic functioneaza pe baza a trei mecanisme:

-abreactia sau descarcarea emotionala (catharsisul)
-insight-ul sau intelegerea imediata a problemelor
-aparitia consteintizarii unor continuturi de antura inconastienta

Reexaminarea relatiei de ajutorare a pacientului din punctul de verede ale psihoterapiei dinamice
moderne:
Psihoterapia contine o serie de paradoxuri:
-pentru fiecare subiect exista doua realitati: una interne si una externe
-exista mai multe moduri in care subiectul isi poate aminti ceva: reamintirea obisnuita, realizata la nive
constient si reamintirea prin care se dezvaluie continutiri inconstiente
-nimeni nu are acces in mod obisnuit la propiul inconstient fara ajutorul altei persoane
-terapeutul incerrca sa descifreze continuturile inconstiente ale subiectului, dar si pacientul citeste fara voie
inconstientul terapeutului
-terapeutul trebiie uneori sa tolereze periade lungi in care se simte ignorat si neajutorat, ceea ce ii produce
anxietate, Daca terapeutul nu polereaza anxietatea analiza va fi afectata.
-cand terapeutul se confrunta cu elemente ale comunicarii inconstiente din partea pacientului, el adesea intra
in contact cu ceva numit proces de gandire primara
-reactionand la elementele obiective ale relatiei de similaritate, pacientii reactioneaza si la modul in care
percep ei realitatea externa in termeni de afectivitate
-retrairea trecutului nu este totdeauna legata direct de relatia analitica
-terapeutul este antrenat sa-si controleze reactiile de contratransfer asupra pacientului. Cu toate acestea multi
pacienti devin victima reactiilor contratransferentiale ale terapeutilor
-re-orientarea sdintei de analiza: uneori in timpul unei sedinte este necesar ca terapeutul sa lase impresia ca
stie, desi nu stie. Adesea pacientul va produce materialul suplimentar pntru descifrarea continutului
inconstient care pana atunci ramasese ascuns

7
-interpretarile nu sunt totdeauna oferite de analist, ci pot fi si impuse. Daca pacientul refuza interpretarea,
acesta este o dovada ca ea este adevarata si ca pacientul a pus in actiune rezistente.

7.3 PSIHOTERAPIA DE ORIENTARE COMPORTAMENTALA SI COGNITIV-

COMPORTAMENTALA (CARACTERIZARE SI PRINCIPII GENERALE);

Terapiile de orientare comportamentală

Orientarea comportamentală a apărut ca o reacţie faţă de psihoterapiile bazate pe insight, care puneau
accent pe forţele ascunse, de natură inconştientă, ale psihismului uman.
Baza teoretică a teoriilor comportamentale îşi are originea în teoriile învăţării, care considerau că
personalitatea umană se structurează în raport de stimuli externi, de situaţii, roluri, interacţiuni sociale.
Terapeuţii se ocupă cu comportamentul observabil şi cu condiţiile de mediu care îl modelează, psihoterapia
fiind înţeleasă ca un proces de învăţare. Conform acestei orientări, nevroza este considerată ca un fenomen
învăţat. Reacţiile, emoţiile şi deprinderile dezadaptative au fost învăţate în cursul istoriei vieţii subiectului şi
s-au fixat deoarece au permis cândva individului să evite anumite experienţe traumatizante. Acestea tind să
fie repetate nu doar în prezenţa stimulilor care le-au produs, ci şi într-o serie de situaţii cu caracter similar.
Psihoterapia este considerată ca un set de procedee menite să elimine reacţiile emoţionale nedorite şi
să elaboreze modele de comportament mai eficient. Conceptele de bază sunt întărirea socială şi controlul
comportamentului.

Tehnici:

Tehnica stingerii comportamentelor nedorite. Modelele de comportament învăţate au tendinţa de a

dispărea în timp dacă nu sunt întărite corespunzător. Acest fenomen este evident mai ales când
comportamentul nedorit este întărit fără voie de alte persoane. Tehnica stingerii comportamentelor nedorite
se foloseşte mai ales în psihoterapia cu copii. De la ea pornesc alte două tehnici:
Tehnica implozivă şi tehnica expunerii. Ambele tehnici utilizează principiul stingerii reacţiilor
condiţionate de evitare a stimulilor anxiogeni şi, ca urmare, sunt foarte utile în terapia anxietăţii. Tehnicile
seamănă între ele; diferenţa constă în aceea că, în cursul terapiei implozive, pacientul se confruntă cu
stimulul anxiogen în plan imaginar, în timp ce în cursul tehnicii expunerii, se confruntă cu el în plan real.
În cursul tehnicii implozive, subiectului i se cere să-şi imagineze situaţii care produc anxietate.
Terapeutul, în loc să-l liniştească, manevrează astfel situaţia, încât să producă o anxietate cât mai puternică.
Prin expunere repetată la situaţiile anxiogene, în condiţiile de securitate afectivă din cabinet, stimulii
anxiogeni îşi pierd forţa.
În cazul confruntării reale, subiectul chiar este dus în acele locuri care creează anxietate.
O variantă mai elaborată a acestei tehnici o constituie tehnica desensibilizării sistematice, elaborată
de Wolpe. Această tehnică presupune învăţarea subiectului să se relaxeze şi să se comporte într-un mod
incompatibil cu apariţia anxietăţii. Pornind de la principiul că modelele de comportament care au la bază
anxietatea sunt doar răspunsuri condiţionate, terapeutul îl va învăţa pe client să rămână calm şi relaxat în
situaţiile anxiogene. Metoda cuprinde următorii paşi:
- Învăţarea relaxării. Se realizează în primele şase şedinţe de psihoterapie. În forma originală, se
utilizează relaxarea progresivă a lui Jacobson.
- Stabilirea ierarhiei. Tot în cursul primelor şedinţe, se stabileşte o ierarhie a situaţiilor anxiogene, de
la cea mai puţin anxiogenă până la cea mai anxiogenă. Ierarhia are caracter individualizat!
- Desensibilizarea. După ce subiectul stăpâneşte bine tehnica de relaxare, i se cere să se relaxeze cu
ochii închişi, în timp ce terapeutul descrie tot felul de scene, începând cu unele neutre şi mergând ascendent,
până la cele mai anxiogene. Pacientul aflat în relaxare este solicitat să-şi imagineze fiecare situaţie descrisă
de terapeut şi, când spune că simte anxietate, exerciţiul se încheie. Tratamentul continuă până când pacientul
reuşeşte să rămână relaxat în timp ce-şi reprezintă scene care îi trezeau o reacţie anxioasă de amploare.
Durata medie a unei şedinţe este de 25-30 minute; şedinţele au loc de două-trei ori pe săptămână. Un
program complet de terapie durează de la câteva săptămâni la câteva luni.
8
Situaţiile în care tehnica nu s-a dovedit eficientă:
- la subiecţii cu dificultăţi de relaxare;
- la subiecţii cu abilităţi imaginative limitate

ORIENTAREA COGNITIVĂ ÎN PSIHOTERAPIE

Teoria cognitivă se bazează pe principiul conform căruia gândurile şi atitudinile subiectului, şi nu

evenimentele exterioare, influenţează stările afective ale persoanei. De pildă, un depresiv îşi spune „totul e
lipsit de sens“, iar un anxios se gândeşte frecvent „ce va fi dacă...?“ Deşi aceste gânduri negative sunt
distorsionate exagerat şi lipsite de temei logic, ele creează impresia că au o bază reală. Psihoterapia
cognitivă are menirea de a-l ajuta pe subiect să-şi formeze un alt set de atitudini, mai realiste şi cu un
conţinut pozitiv.
S-a constatat că terapia cognitivă dă rezultate la fel de bune ca medicaţia antidepresivă; diferenţa
constă în aceea că, dacă se întrerupe medicaţia, depresia revine, pe când clientul depresiv care a urmat
psihoterapie rămâne cu anumite tehnici de autoreglare psihică.
Pentru ca un subiect să se simtă mai bine, el trebuie făcut să înţeleagă că atitudinile şi gândurile
declanşează stări emoţionale şi că, dacă îşi va modifica stilul de a gândi, se vor modifica şi stările afective,
şi comportamentul.
Terapia cognitivă şi cea cognitiv-comportamentală îi ajută pe subiecţi în revizuirea comportamentului,
prin modificarea modului de a gândi. persoana care reuşeşte să-şi schimbe modelele negative de gândire va
avea o imagine de sine mai bună, va trăi mai puţine stări de depresie şi anxietate, se va angaja în relaţii
satisfăcătoare cu ceilalţi şi va avea un randament mai bun în activitate.
Primul pas în aceste terapii îl reprezintă explicarea modului în care gândurile şi atitudinile
influenţează stările afective. Burns realizează o listă care ilustrează modul în care gândurile sunt legate de
stările afective ale persoanei:
Subiectul trebuie să conştientizeze că, în ciuda convingerii sale cu privire la validitatea gândurilor
negative, majoritatea acestora sunt distorsionate şi nerealiste. Burns preciza faptul că, uneori, gândurile
negative pot fi adevărate şi realiste. În această situaţie, subiectul trebuie să înveţe să accepte stările afective
justificate şi să facă faţă adecvat situaţiei. Trebuie însă făcută diferenţa între stările adecvate şi cele
neadecvate; tristeţea este adecvată, disperarea – nu; îngrijorarea este adecvată, panica – nu.
Burns porneşte de la ideea că subiectul doritor de autoperfecţionare trebuie să sesizeze foarte bine
distincţiile între gândurile realiste şi emoţiile adecvate situaţiei, pe de o parte, şi cele distorsionate,
autoperturbatoare, pe de altă parte. El prezintă zece forme de gândire distorsionată:
1. Stilul de gândire „tot sau nimic“ – reprezintă tendinţa persoanei de a aprecia lucrurile în culori
extreme. Dacă un lucru nu a fost realizat perfect, va fi considerat un eşec.
2. Suprageneralizarea. Subiectul consideră că un eveniment negativ singular reprezintă un model care
se va repeta la nesfârşit. Aceşti subiecţi folosesc termeni ca „totdeauna“, „niciodată“.
3. Filtrarea mentală cu concentrare asupra negativului. Subiectul alege un singur eveniment
negativ şi se concentrează atât de puternic asupra lui, încât întreaga realitate devine deformată.
4. Desconsiderarea pozitivului. Persoana respinge toate experienţele pozitive, afirmând că acestea nu
contează. De pildă, dacă a realizat un lucru bun, îşi spune fie că acel lucru nu este suficient de bun,
fie că oricine l-ar fi putut face.
5. Desprinderea de concluzii pripite: interpretarea negativă a unor situaţii atunci când nu există
suficiente date care să stea la baza formulării concluziilor. Apar două variante: „citirea gândurilor“ –
subiectul conchide în mod arbitrar că o persoană anume îi este ostilă, fără să verifice acest lucru;
„ghicirea viitorului“ – subiectul prezice faptul că situaţia va lua o întorsătură negativă.
6. Amplificarea. Subiectul exagerează importanţa problemelor sau defectelor sale, minimalizând
calităţile.
7. Judecata afectivă. Subiectul presupune că stările sale afective negative reflectă realitatea: „mi-e
frică să...“ = „e periculos să...“.

9
 8. Imperativele categorice. Subiectul gândeşte că lucrurile trebuie neapărat să corespundă dorinţelor
sau expectaţiilor sale. Afirmaţia „trebuie neapărat“, aplicată la propria persoană, generează
culpabilitate şi frustrare; aplicată cu privire la ceilalţi sau la lumea exterioară, conduce la
resentimente şi la frustrare.
9. Etichetarea. Reprezintă o formă extremă a tipului de gândire „tot sau nimic“. În loc să-şi spună „am
făcut o greşeală“, subiectul îşi pune eticheta „sunt un ratat“. Etichetarea reprezintă o modalitate
iraţională de a gândi, pentru că oamenii nu pot fi identificaţi în totalitate cu faptele lor.
10. Personalizarea şi blamarea. Personalizarea apare în situaţiile în care subiectul se simte responsabil
pentru lucruri pe care nu le poate controla pe deplin. Alteori, subiectul îi blamează pe ceilalţi pentru
lucruri pe care aceştia nu le pot controla pe deplin.
Datorită accentului deosebit pe care îl pune pe tehnicile de restructurare atitudinală, terapia cognitiv-
comportamentală seamănă foarte mult cu terapia raţional-emotivă. Termenul de „terapie cognitiv-
comportamentală“ îşi are originile atât în domeniul psihologiei cognitive, care pune accent pe rolul
gândurilor în declanşarea stărilor afective şi a comportamentului, cât şi în cel psihologiei comportamentale,
care are tehnici precise de modificare a comportamentului.
Acest tip de terapie are la bază un demers de învăţare, în care se lucrează concret cu clientul şi se
evaluează permanent efectele pe care le au aceste schimbări în comportament şi în gândire.

Tehnici ale terapiei cognitiv-comportamentale

Tehnica celor trei coloane

Etape:
1. Identificarea evenimentului perturbator. Subiectului i se cere să realizeze o descriere sumară a
problemei sau situaţiei care îl supără. Cel mai important este ca descrierea să fie cât mai precisă, să nu aibă
un caracter vag. Pentru ca problema să fie cât mai completă, descrierea trebuie să cuprindă detalii care ţin de
loc, de timp, de evenimente, de persoane.
2. Subiectului i se cere să noteze stările afective negative pe care le încearcă, pe o scală de la 0 la 10
(sau de la 0 la 100).
3. Clientul este învăţat să-şi adreseze întrebări de tipul: „Care sunt gândurile negative asociate cu
stările afective disfuncţionale?“ Întrebarea standard: „Ce îţi spui în gând în situaţia care te supără?“ Se
notează gândurile negative automate într-o coloană şi se apreciază, pe o scală de la 1 la 10, cât de mult crede
clientul în ele. Urmează a doua coloană: identificarea distorsiunii cognitive care stă la baza gândului
negativ; ele sunt analizate de client, la început împreună cu terapeutul, apoi singur.
Tot împreună cu terapeutul, clientul înlocuieşte, în coloana a treia, gândurile negative automate cu
gânduri mai realiste şi mai raţionale. Se evaluează, de asemenea, cât de mult crede el în gândul alternativ.
Acesta nu trebuie neapărat să fie pozitiv, ci realist şi credibil.
În varianta clasică a acestei tehnici, clientului i se dă şi temă pentru acasă.

Tehnici de combatere a gândurilor negative

Căutarea şi verificarea dovezilor. După ce subiectul notează gândul negativ şi identifică distorsiunea care
stă la baza acestuia, el este învăţat de terapeut să se întrebe pe ce se bazează atunci când consideră adevărat
gândul respectiv. De exemplu: „Eu nu fac nimic bine niciodată.“ Oare este adevărat că eu nu fac nimic bine?
Care sunt lucrurile pe care eu le fac bine?

Tehnica unui caz similar. Atunci când clientul are gânduri excesiv de autocritice, este bine să fie întrebat
ce sfat i-ar da unui prieten apropiat care seamănă mult cu el şi are o problemă asemănătoare. Observaţiile
clinice au evidenţiat faptul că majoritatea oamenilor au tendinţa de a fi mai exigenţi cu ei înşişi decât cu
ceilalţi. Întrebat fiind de ce se autoblamează, subiectul ar putea răspunde că are standarde mai înalte faţă de
propria persoană, standarde care-l ajută să se autoperfecţioneze. Răspunsul terapeutului: „Tu îţi ridici
ştacheta, dar oare nu doreşti ca şi prietenul tău să se autoperfecţioneze? De ce nu-i adresezi cuvintele pe care
10
ţi le adresezi tie? Spune-i: Eşti un incapabil!“ De regulă, subiectul sesizează ridicolul situaţiei şi răspunde că
acestea sunt gânduri nerealiste, care nu-l vor ajuta pe prietenul său. Terapeutul îl ajută să conştientizeze că
acelaşi lucru este valabil şi pentru el, nu numai pentru prieten.

Tehnica experimentală. În cazul în care apare un gând negativ, subiectul poate fi învăţat să verifice, sub
forma unui mic experiment, în ce măsură gândul are o bază reală. Spre exemplu, o pacientă suferă de
depresie şi are gânduri negative legate de faptul că nici un prieten nu o mai agreează şi, de aceea, îşi evită
prietenii. După scurt timp, prietenii chiar nu o mai caută. Terapeutul îi propune un mic experiment: să sune
doi-trei dintre prieteni şi să-i invite la o cafea. Terapeutul trebuie să manevreze situaţia în aşa fel, încât să se
asigure dinainte de a propune experimentul că acesta o să reuşească.

Stilul de gândire în nuanţe de cenuşiu. Clientul este învăţat să se întrebe dacă nu cumva gândeşte în
manieră alb-negru, stil de gândire generator de panică, mânie, anxietate şi pesimism. Apoi este invitat să
evalueze situaţia pe o scala de la 0 la 100. Spre exemplu, un subiect îşi spune în gând că nimeni nu-l
agreează. I se cere să-şi noteze pe această scală cât de mult îl agreează fiecare rudă şi prieten. Va observa că
se va nota uniformitatea pe această scală.

Metoda interviului. Se poate evalua veridicitatea gândurilor negative întrebându-se dacă şi alţi oameni ar fi
de părere că acest gând este adevărat. De exemplu, un pacient suferea când se certa cu partenera sa, pentru
că el nutrea convingerea: cei care se iubesc nu se ceartă niciodată. Sarcina pacientului a fost să facă un
interviu pe această temă cu toate cuplurile considerate de el reuşite.

Definirea termenilor sau metoda reducerii la absurd. Persoana care se confruntă cu gânduri negative este
instruită să-şi adreseze întrebări de tipul: „Ce înţeleg eu prin aceasta? Nu recurg cumva la etichete vagi,
lipsite de sens?“ Metoda este utilă când subiectul recurge la etichete: ratat, prost, o fiinţă de doi bani. La o
analiza logică se constată că etichetele sunt lipsite de sens. Terapeutul încearcă să definească noţiunea de
prost şi ajunge la ideea că orice om a făcut măcar o prostie, ceea ce înseamnă că toţi oamenii sunt proşti.
Dacă subiectul consideră că sunt proşti doar cei care au făcut mai multe prostii, i se cere să specifice câte
prostii trebuie să facă un om ca să fie considerat prost şi cât de mari trebuie să fie prostiile respective.

Metoda semantică reprezintă o metodă de combatere a afirmaţiilor categorice de tipul „trebuie neapărat“.
Clientul este instruit să înlocuiască asemenea afirmaţii cu altele, mai puţin încărcate afectiv – „ar fi bine“,
„ar fi preferabil“, „ar fi de dorit“. Aceste afirmaţii mai nuanţate contribuie la modificarea coloraturii
emoţionale a problemei, care devine mai puţin catastrofală. Subiectul încetează să-şi mai adreseze cerinţe
absolutiste şi absurde şi se concentrează mai ales asupra obiectivelor de viaţă. Această metodă îl determină
să renunţe la remarcile cu caracter autocritic. Există afirmaţii de tipul „trebuie neapărat“ care vizează
propria persoană şi altele care vizează alte persoane sau situaţii externe.

Reatribuirea. Una dintre cele mai frecvente distorsiuni cognitive este personalizarea şi autoblamarea pentru
diferite probleme de care persoana nu poate fi făcută responsabilă. Aceste distorsiuni se contracarează
învăţând clientul să atribuie evenimentului şi alte cauze decât propriile deficienţe. Subiectul este instruit să
se gândească ce alţi factori ar mai fi putut contribui la acea problemă.

Analiza costurilor şi beneficiilor. Această tehnică abordează gândurile negative din perspectiva motivaţiei
de a le păstra şi nu a veridicităţii acestor gânduri. Clientul este învăţat să se întrebe ce ar avea de câştigat şi
ce va pierde dacă va menţine gândul iraţional şi negativ. Analiza costurilor şi beneficiilor face posibilă
evaluarea avantajelor şi dezavantajelor stărilor afective patologice generate de gândurile negative.

Vorbirea interioară cu conţinut negativ

Bourne vorbeşte de aşa-numitele subpersonalităţi, care reprezintă un fel de instanţe psihice a căror activare
conduce la stări afective negative. Ele sunt:
11
 1. Îngrijoratul: cea mai puternică subpersonalitate la subiecţii înclinaţi spre anxietate. Aceştia îşi
produc anxietate imaginându-şi scene care reprezintă catastrofe sau dezastre, anticipând tot ce este
mai rău, supraestimând consecinţele ale unor evenimente negative şi creând imagini cu conţinut
terifiant. Întrebarea favorită a îngrijoratului: „Ce va fi dacă...?“
2. Hipercriticul: generează stimă de sine scăzută şi reprezintă acea subpersonalitate care ne judecă
în mod constant şi ne evaluează comportamentul şi performanţele, scoţând la iveală defectele şi
eşecurile. Această subpersonalitate are şi tendinţa de a-l compara pe subiect cu ceilalţi. Expresia
favorită a acestei subpersonalităţi: „Nu eşti bun de nimic!“
3. Victima. Induce depresie şi reprezintă acea parte a personalităţii care se simte neajutorată şi
lipsită de speranţă. Ea generează şi anxietate secundară, pentru că îi spune individului că nu
progresează suficient sau că suferă de o boală incurabilă. Expresia preferată: „Niciodată nu voi fi
capabil să...“, „Nu are nici un rost să mai încerc“.
4. Perfecţionistul: provoacă stres cronic şi epuizare. Perfecţionistul se aseamănă oarecum cu
hipercriticul, dar e mai preocupat să-l impulsioneze pe subiect să facă lucrurile cât mai bine şi nu
atât să-l demoralizeze prin critici. Această subpersonalitate generează anxietate pentru că-i spune
subiectului că nu lucrează suficient de mult, că nu e destul de competent. Este subpersonalitatea
care caută să-l convingă pe subiect că valoarea sa personală depinde de factori externi (bani,
statut, a face pe plac altora). Expresiile preferate: „Eu trebuie să fac totul perfect“; „Eu trebuie să
obţin aprobarea celorlalţi“; „Eu trebuie să am mulţi bani“.
În terapie, subiectul este învăţat să-şi identifice subpersonalitatea dominantă şi apoi să contracareze acţiunile
ei prin tehnica contraargumentării. El trebuie să identifice modul în care fiecare subpersonalitate îi
influenţează stilul de a gândi, simţi şi acţiona. El trebuie să pună în evidenţă care este acea subpersonalitate
dominantă care îi produce simptomele. Apoi este învăţat să lupte împotriva gândurilor generate de
subpersonalitatea respectivă, adresându-şi întrebări de tipul: „Ce dovadă am că acest gând are o bază
reală?“; „Este acest lucru totdeauna adevărat?“; „Care sunt argumentele că acest lucru se va întâmpla?“
„Care este cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?“.

Paşii terapiei:
- identificarea subpersonalităţii;
- identificarea gândurilor pe care le declanşează ea;
- formularea gândurilor cu caracter provocator;
- înlocuirea lor cu altele mai realiste;
- relaxarea.
, la schizofrenicii în remisie şi în tratamentul psihiatric.

7.4PSIHOTERAPIILE UMANISTE (CARACTERIZARE SI PRINCIPII GENERALE); (SAU

EXPERIENŢIALE, SAU EXISTENŢIALISTE)

Psihoterapiile existenţialiste s-au format ca o reacţie mai ales la psihanaliză, care considera că
omul este implacabil determinat de instinctele şi conflictele inconştiente, care îi ghidează existenţa şi
evoluţia. Existenţialiştii nu sunt de acord nici cu terapiile comportamentale, care transformă omul într-un
automat ce poate fi programat şi condus.
Demersul experienţialiştilor este mai curând filosofic şi are în vedere mai ales actualizarea
disponibilităţilor ascunse ale fiinţei umane. Ei consideră că obiectivul principal al terapiei îl reprezintă
contracararea alienării şi autoactualizarea umană. Psihoterapia experienţialistă consideră omul ca pe o
entitate activă, cu un potenţial latent, care trebuie valorificat. Strategiile efective sunt mai curând strategii de
autoperfecţionare şi mai puţin de tratare a unor boli sau simptome. Scopul terapiei îl reprezintă
conştientizarea propriului eu şi atingerea unui nivel superior de conştiinţă.
La baza psihoterapiilor experienţialiste se află filosofia existenţialistă şi filosofia pe care se
fundamentează tehnicile orientale (yoga, zen etc). Tulburările psihopatologice sunt privite ca expresii de
scădere a potenţialului uman, ca expresii ale unui blocaj sau ca o pierdere cu propria experienţă internă.
12
Nevroza devine o expresie a disperării existenţiale, rezultată din înstrăinarea eului de sine însuşi şi de lumea
sa. Anxietatea este considerată ca teama omului de a se confrunta cu propriile limite, în special cu moartea
şi cu nimicnicia. Originile sentimentului de culpabilitate stau în ignorarea propriilor posibilităţi şi valori, iar
idealul psihoterapeutic îl reprezintă crearea omului activ, creativ, spontan.
Această orientare pune accent pe trăirea emoţiilor şi a experienţei prezente, „aici şi acum“.
Această trăire a experienţei reprezintă un proces mai mult afectiv decât cognitiv. Schimburile terapeutice
rezultă în urma procesului trăirii experienţei. La ele contribuie în foarte mare măsură tipul de relaţie dintre
client şi terapeut.
Unul dintre conceptele de bază ale acestei orientări constă în ideea lui C. R. Rogers conform
căreia orice organism are tendinţe înnăscute de a-şi dezvolta calităţile la nivelul optim când este plasat în
condiţii optime. Terapeutul nu trebuie să încerce să-l modifice pe client, ci doar să-i ofere un mediu plin de
căldură şi înţelegere umană (jucând rolul de catalizator). Relaţia terapeutică este o relaţie una încărcată
afectiv – nu una de tip profesor-elev, ci semănând cu o relaţie de prietenie.

Există trei mari direcţii în terapiile experienţiale:

(1) direcţia tip filosofic – pune accent pe discuţie;
(2) direcţia de tip psihosomatic (tip yoga, zen);
(3) direcţia spirituală (de tip religios – meditaţia transcendentală). În această şcoală, locul central îl ocupă
terapia centrată pe client sau pe persoană, elaborată de Rogers (1942).
Rogers crede în forţele ascunse, latente de autovindecare ale persoanei, considerând terapia ca un
proces de îndepărtare a unor bariere, constrângeri, provenite din educaţie, pentru că oamenii au cerinţe
nerealiste faţă de ei înşişi şi nu-şi dau voie să trăiască anumite stări afective. Majoritatea oamenilor neagă
faptul că au sentimente, nu-şi mai conştientizează reacţiile proprii şi, ca atare, ajung la un nivel de integrare
psihică mai scăzut şi chiar au relaţii interpersonale falsificate.
Obiectivul terapiei constă în ajutarea clientului să se accepte pe sine. În cadrul relaţiei terapeutice,
el este încurajat să se simtă liber, să-şi exploreze gândurile, să-şi analizeze sentimentele reale, să-şi accepte
sentimentele urâte şi să se accepte aşa cum este. Terapeutul nu va dirija procesul terapeutic, ci-l va lăsa cu
totul liber pe client. Terapeutul nu dă răspunsuri, nu face interpretări, nu analizează conflictele inconştiente
şi nici măcar nu intervine activ în discursul clientului. El nu face decât să asculte cu atenţie şi cu o atitudine
de acceptare pasivă, întrerupând doar pentru a parafraza, a spune cu alte cuvinte ceea ce spune clientul.
Pentru anumite situaţii, acest gen de abordare poate fi eficient. Multă vreme s-a crezut că
psihoterapia experienţială este un panaceu psihologic universal. Rogers a negat şi necesitatea
psihodiagnozei înainte de a începe terapia. Clinica dovedeşte a acestei psihoterapii că aria de aplicare este
limitată la nevroticii normali, fără o simptomatologie bine conturată, ci doar cu probleme de viaţă. Clienţii
acestor tehnici trebuie să aibă un nivel cultural foarte ridicat. Pentru formare, este o terapie foarte bună. Se
potriveşte şi pentru normalul de excepţie. În cabinet, trebuie combinată cu o abordare centrată pe simptom.

Psihoterapia nondirectivă se deosebeşte de alte tipuri de abordări prin următoarele aspecte:

- relaţia terapeutică este privită ca o experienţă mutuală şi evolutivă;
- se pune un accent mai mare pe aspectele emoţionale, comparativ cu cele intelectuale;
- se acordă o mai mare independenţă subiectului şi se acordă mai multă atenţie evenimentelor
actuale, nu celor din istoria individului;
- relaţia terapeutică este foarte permisivă; terapeutul are o atitudine pasiv-stereotipă, de acceptare
totală a ceea ce spune clientul, ajutându-l pe acesta să-şi clarifice sentimentele.
Şi în acest tip de terapie are loc relaţia transferenţială, dar transferul este rezolvat firesc, într-o manieră
lipsită de ameninţare, terapeutul acţionând indirect şi spontan asupra rezistenţelor subiectului, prin
intermediul permisivităţii şi neutralităţii.

13
Condiţiile relaţiei terapeutice nondirective (după Rogers)
 Terapeutul trebuie să se conducă după principiul că subiectul aflat în terapie este responsabil pentru
el însuşi şi este de dorit pentru subiect să-şi asume această responsabilitate;
 Terapeutul consideră că orice individ are în sine o puternică dorinţă de a deveni matur, adaptat
social, independent, creativ;
 Terapeutul trebuie să creeze o atmosferă caldă, permisivă, în care individul să-şi poată exprima orice
atitudine, trăire, stare afectivă sau gând, indiferent cât de inacceptabile, neconvenţionale, absurde sau
contradictorii.
 Clientului nu i se impun nici un fel de limitări în privinţa atitudinilor, ci doar în privinţa
comportamentelor.
 Terapeutul utilizează numai astfel de tehnici, care să-l conducă pe client la înţelegerea profundă a
propriilor stări afective şi la acceptarea lor. În ceea ce priveşte acceptarea de către terapeut, aceasta
nu trebuie să implice nici aprobare, nici dezaprobare.
 Terapeutul trebuie să se abţină de la a sfătui, convinge, sugera, interpreta, întreba sau da asigurări.
Spre sfârşitul carierei, Rogers începe să abandoneze terapia individuală în favoarea terapiei de grup şi pune
la punct conceptul de grup de întâlnire. Acest grup permite realizarea unei trăiri foarte intense, în cadrul
căreia persoanele alienate faţă de ele însele sau faţă de societate pot stabili contacte emoţionale mai
autentice. În cadrul grupurilor de întâlnire, experienţa din cadrul grupului poate produce manifestări chiar la
nivelul personalităţii subiecţilor şi chiar Rogers spune că scopurile dezvoltării personale şi cele ale grupului
nu mai sunt separate. În grup sunt stimulate confruntările deschise şi autentice şi chiar o exprimare sinceră a
unor sentimente negative poate fi folositoare, pe termen lung.
Rogers nu este interesat de dinamica grupului în sine, ci tot de individ, pe care grupul trebuie să-l ajute să-şi
conştientizeze propriile trăiri şi stări afective şi să-şi accepte propriile sentimente. Pentru a fi eficient, grupul
de întâlnire trebuie să fie coeziv, membrii grupului să-şi acorde încredere reciprocă, iar terapeutul, ca lider
al grupului, va facilita procesele care se petrec în grup la nivel minimal.
În general, grupul este alcătuit din 6-7 subiecţi şi dă rezultate în cazul problemelor uşoare, de viaţă. Această
terapie se potriveşte pentru autoperfecţionare, pentru psihologii în formare, pentru subiecţii cu tulburări
minore de stres, subiecţii cu dificultăţi de adaptare, pentru pacienţi cu boli somatice invalidante, pentru
adolescenţi cu tulburări de comportament; mai poate fi folosită, dar în combinaţie cu alte terapii, la
toxicomani, la pacienţi nevrotici, la schizofrenicii în remisie şi în tratamentul psihiatric.

7.5 ALTE TIPURI DE PSIHOTERAPIE- ANALIZA TRANZACTIONALA, PSIHOTERAPIA DE

FAMILIE, PSIHOTERAPIA PRIN JOC DRAMATIC.

Abordarea strategică în psihoterapia de familie

Orientarea strategică îşi are originea în lucrările lui Milton Erickson. Ideea de la care se porneşte este aceea
că psihoterapia are mai multe şanse de succes dacă subiectul nu este abordat izolat, ci în cadrul
interacţiunilor sociale în care îşi desfăşoară existenţa.

Trăsăturile caracteristice ale acestei orientări:

1. Responsabilitatea de a pune la punct o strategie pentru a rezolva problema clientului revine în
exclusivitate terapeutului. Acesta stabileşte scopurile şi obiectivele terapiei (orientare directivă).
2. Accentul nu este pus pe o anumită metodă psihoterapeutică, ci pe găsirea unei strategii care să
rezolve o situaţie concretă.
3. Deoarece terapia este centrată pe aspecte psihosociale, sarcina terapeutului este să găsească acea cale
de intervenţie care are în vedere interacţiunile clientului cu cei din jur.
4. Obiectivul terapiei este să-l ajute pe client să depăşească o situaţie specifică de criză ce intervine în
viaţa de familie.

14
 5. Problema este definită ca o secvenţă a unei relaţii interpersonale care se desfăşoară între mai multe
persoane. Simptome cum ar fi depresia, anxietatea, fobiile sunt gândite în termenii unor contacte
dintre doi sau mai mulţi parteneri, contacte ce au rolul adaptativ de a menţine relaţia respectivă.

Terapeuţii specializaţi în acest tip de terapie fac distincţia între identificarea problemei şi stabilirea
problemei prin atribuirea unei etichete individului sau familiei acestuia. Această abordare nu pune accent pe
diagnostic, nici pe diagnosticul psihiatric, sarcina terapeutului fiind de a defini problema; problema este
definită în astfel de termeni, încât să poată fi rezolvată.
Problema-simptom care apare la un adult sau la un copil este considerată ca un mod de comunicare.
Simptomul nu face decât să exprime metaforic o problemă şi să sugereze soluţia, care este însă
disfuncţională, cu caracter dezadaptativ. Obiectivul terapiei constă în modificarea conţinutului comunicării
metaforice, în prevenirea secvenţelor patologice de comunicare şi în oferirea unor soluţii sănătoase de
interacţiune.
Demersul terapeutic se desfăşoară în trepte sau etape, iar fiecare problemă poate să implice două sau
mai multe persoane. Într-o etapă iniţială, terapeutul va stabili cine anume şi în ce mod este implicat în
persoana respectivă. Apoi, terapeutul va găsi o soluţie de intervenţie, care va conduce la modificarea
interacţiunilor din cadrul familiei. Schimbarea este planificată în etape, astfel încât modificarea unei situaţii
sau a unui tip de interrelaţie va conduce la o altă modificare a altor interacţiuni.
Frecvent, terapeutul generează la început o nouă problemă, a cărei rezolvare va conduce la rezolvarea
problemei iniţiale. Terapeutul trebuie să fie foarte atent la sistemul de relaţii ierarhice din cadrul familiei; de
pildă, părinţii sunt aceia care trebuie să aibă grijă de copii; alianţele copil-părinte împotriva celuilalt părinte
trebuie blocate, iar terapeutul trebuie să evite să formeze alianţe cu membrii „de jos“ ai ierarhiei familiale.
Haley se referă la sisteme patologice în cadrul cărora interacţionează ierarhii disfuncţionale, iar demersul
terapeutic trebuie să se îndrepte iniţial în direcţia unei noi ierarhii, tot cu caracter patologic, înainte de a
organiza o structură ierarhică sănătoasă.
Intervenţia terapeutică îmbracă forma unor directive sau sarcini terapeutice, pe care terapeutul le dă
familiei cu privire la ce anume ar trebui să facă, atât în timpul şedinţelor de psihoterapie, cât şi în afara
acesteia. Directivele au două scopuri: (1) să modifice modul în care membrii familiei interacţionează unii cu
alţii şi cu terapeutul; (2) să faciliteze obţinerea unor informaţii referitoare la modul în care membrii familiei
răspund la instrucţiuni.
Demersul psihoterapeutic este orientat spre rezolvarea problemelor prezente, şi nu spre trecut,
terapeutul încurajând comunicările actuale. Familia trece prin noi experienţe, dacă respectă indicaţiile
terapeutului, dar aceste experienţe nu reprezintă un scop în sine, scopul fiind modificarea interacţiunilor
patologice.
Reprezentanţii acestei şcoli terapeutice sunt de părere că şi în cazul în care familia iese din impas fără
să ştie de ce, obiectivul a fost atins.
Directivele date de psiholog pot fi directe sau paradoxale, simple (implicând una-două persoane) sau
complexe (angajând întreaga familie). Instrucţiunile directe au drept scop modificarea interacţiunilor din
cadrul sistemului familial, de pildă implicarea în activitate a unor membri dezangajaţi sau stabilirea unor
acorduri sau sentimente mai bune, încurajarea interacţiunilor pozitive, încurajarea circulaţiei informaţiilor,
încurajarea familiei să adopte un sistem mai eficient de reguli, încurajarea comunicării dintre generaţii, a
unor scopuri individuale, precum şi învăţarea membrilor familiei să pună în acţiune strategii de atingere a
scopurilor.
Primul pas în stabilirea unei instrucţiuni îl reprezintă motivarea familiei să urmeze respectiva
instrucţiune. Modalitatea prin intermediul căreia terapeutul se decide să motiveze familia depinde de tipul
de sarcină, de tipul de familie, dar şi de relaţia care se stabileşte între membrii familiei şi terapeut.
Terapeutul va preciza totdeauna clar sarcinile trasate, astfel încât dacă acestea sunt urmate, să rezulte efectul
scontat. Cu cât problemele şi obiectivele terapiei sunt mai clar definite, cu atât este mai facilă stabilirea
sarcinilor.
Exemple de sarcini:
- Tatăl şi fiul sunt solicitaţi să realizeze un lucru mărunt, pe care mama îl dezaprobă.
15
 - Tatăl care se aliază cu fiica sa cea mică împotriva mamei poate fi solicitat să spele cearşafurile
fetei când aceasta urinează în pat.
Uneori, terapeutul dă directivele respective într-o formă metaforică, fără a arăta explicit ce anume doreşte să
se întâmple.
Instrucţiunile paradoxale se caracterizează prin aceea că terapeutul afirmă că doreşte să ajute familia să se
schimbe, cerându-i în acelaşi timp să nu se modifice. Această abordare are la bază ideea că multe familii
care vin la terapie pentru a se modifica sunt rezistente la schimbare. Provocându-i să reziste, terapeutul va
provoca indirect schimbarea.

Strategii (după Haley):

1. Terapeutul formulează schimbarea discutând cu membrii familiei care vor fi consecinţele
rezolvării problemei actuale.
2. Unor subiecţi care au tendinţa de a discuta în contradictoriu li se poate cere să se certe în
continuare, dar într-o manieră ritualizată.
3. Unui subiect, membru al unei familii sau al unui cuplu, i se poate cere să pretindă că are
simptomul chiar în momentul când nu-l are.
4. Unul dintre parteneri poate fi solicitat să-l încurajeze pe celălalt să prezinte simptomul.
Papp face distincţia între sarcinile bazate pe complezenţă şi cele despre care terapeutul este convins că
familia nu le va executa sau că va lupta împotriva lor. Intervenţiile bazate pe complezenţă includ sfaturi,
explicaţii, sugestii bazate pe comunicare deschisă. Sarcinile sau directivele cu caracter paradoxal se bazează
pe opoziţie şi succesul lor depinde de lupta familiei împotriva lor sau de urmarea lor până în punctul în care
conduc la absurdităţi.

Tot Papp descrie trei etape în furnizarea unei instrucţiuni paradoxale:

1. Definirea simptomului ca fiind un element pozitiv, menit să menţină stabilitatea familiei.
2. Prescrierea unor interacţiuni ciclice producătoare de simptom.
3. Frânarea familiei când aceasta manifestă tendinţa de frânare.
În terapia de familie, se elaborează un plan precis de acţiune pentru fiecare problemă şi nu există nici o
contraindicaţie pentru selecţia pacienţilor. Abordarea se utilizează indiferent de vârstă şi de statutul socio-
economic. Poate fi folosită pentru probleme ca: neînţelegeri, comportament delincvent la unui dintre
membrii familiei, simptome ca depresie, anxietate, fobie.

Analiza tranzactionala
Isi are originea in lucrarile lui Eric Berne si considera ca in fiecare individ coexista trei stari ale ego-ului,
stari active si dinamice; starea de parinte, de copil si de adult. Starea de parinte se imparte la randul ei in
stare de parinte critic si parinte grijuliu, iar starea de copil are si ea doua subcomponente: starea de copil
liber si copil adaptat.
Un terapeut specializat in analiza tranzactionala este un catalizator care faciliteaza schimbarile si
maturizarea psihica la clientii sai. Conceptele specifice analizei tranzactionale sunt urmatoarele:

1.Stari ale ego-ului:

-stare de copil numita si archeopsyche
-stare de adult sau neopsyche
-stare de parinte sau exteropsyche
Starea de copil liber implica comportamente emotionale, intuitive, creative, nesupuse rigorilor disciplinei.
Starea de copil adaptat caracterizeaza comportamentul realist, logic, rational, neafectiv. Starea de parinte
implica introectarea si identificarea valorilor preluate de la propii parinti; norme si reguli morale, sisteme de
atitudini si credinte.
Starea de parinte grijuliu se refera la declansarea comportamentelor empatice, de grija si ocrotire fata de
ceilalti.
16
Fiecare stare a ego-ului functioneaza independent de celelalte.
2.Tranzactiile psihologice- reprezinta interactiuni sociale bazate pe procesul de comunicare.
3.Jocurile psihologice: Specialistii in analiza tranzactionala arata ca atunci cand doua nivele (social si
psihologic) opereaza in acelasi timp, are loc un joc psihologic.
4.Intaririle comportamentale: motivatia de baza pentru orice interactiune sociala este bazata pe nevoia de
intarire. Modul in care subiectul primeste si acorda intariri sta la baza modelarii viitoarei personalitati a
acestuia.
5.Scenariul de viata: copilul dezvolta in urma interactiunilor cu parintii un model de comportament,
totodata copilul va lua decizia daca este o persoana buna sau rea, aceste decizii vor forma ulterior scenariul
de viata.
6.Egograma este reprezentarea garfica a cantitatii de energie pe care o contine fiecare stare a ego-ului.
Psihoterapeutul specializat in analiza tranzactionala ia parte la jocurile psihologice, se implica, realizeaza
tranzactii. Tehnicile terapeutice au rolul de a creste cuantumul de energie din cadrul starilor deficitare ale
ego-ului.
Specialistii in analiza tranzactionala sunt de parere ca in cazul personalitatii normale fiecare stare a ego-
uilui este distincta.

Jocurile psihologice:
-se joaca in doi sau mai multi parteneri. Individul alege un anumit tip de joc psihologic dupa experientele de
comunicare pe care le-a avut in copilaria sa.

Obiectivele psihoterapiei in cadrul analizei tranzactionale:

 Echilibarea egogramelor, care consta in transformarea energiilor de la starile puternice spre cele
slabe ale ego-ului pacientului.
 Evidentierea si intreruperea jocurilor psihologice.
 Modificarea scenariilor de viata- se refera la modificarea atitudinilor si opiniilor cu privire la
sine si la ceilalti.

Terapia prin joc dramatic

Termenul de roleplayng in psihoterapie are o semnificatie educationala, oamenii joaca in mod deliberat
diverse situatii imaginare in scopul de a se intelege mai bine pe sine, de a-si dezvolta anumite abilitati, da a
analiza un comportament sau de a demonastra celorallti modul de functionare al unui comportament sau
modul in care acesta ar trebui sa functioneze.
In psihoterapie, tehnica jocului drameti care urmatoarele functii:
1.Psihodiagnoza in scopul unei mai profunde intelegeri a structurii psihice a individului prin observarea
modului in care acesta joaca in mod spontan o situatie ca caracter aproape veridic.
2.Demonstrarea pentru o persoana sau grup a modului in care acesta sau acestia ar trebui sa joace un anumit
rol.
3.Faciliatrea trairii de catre individ a unei experiente veridica solicitandu-l sa se joace pe sine in diverse
situatii cu caracter dramatic. (Psihodrama)
Astfel, prin intermediul psihoterapiei pacientul spera sa invete se se adapteze mai bine, sa se accepte ca
persoana, sa-si reduca tensiunile si conflictele interne si sa ajunga la o stare de confort psihic, seninatate si
sa devina mai competent in viata reala.
Strategia reprezinta modul in care terapeutul il abordeaza pe pacient. Ea poate fi suportiva, analitica, non-
directiva, cognitivista, etc.
Tehnica terapeutica consta in ceea ce face terapeutul in mod concret. Astfel de tehnici pot fi: chestionarea,
interpretarea, sfatuirea, tehnica naratiei libere, tehnica rogersiana a reflectiei, tehnica confruntarii, relexarea,
hipnoza, tehnica elaborarii unor produse artistica, tehnica jocului dramatic, etc.

17
Tehnica jocului dramatic
Se poate utiliza atat in terapia individuala, cat si in cea de grup. Are urmatoarele functii:
1.Metoda de psihodiagnostic- observand modul in care pacientul joaca, terapeutul poate primi informatii cu
privire la natura si extensiunea problemei pacientului cu privire la modul in care acesta opereaza, gandeste
sau simte.
2.Modalitate de instruire- pacientul invata cum sa abordeze diverse situatii.
3.Modalitate de antrenament- pacientul poate obtine un insight cu privire la el insusi si poate invata sa-si
controleze mai bine sentimantele si sa dezvolte noi abilitati de a face fata existentei.
Exemple de joc de rol:
a.Joc de rol autonom cu caracter subiectiv.
b.Joc de rol autonom cu caracter comportamental.
c.Joc de rol psihoterapeutic cu caracter diadic.
Jocul de rol actioneaza la toate trei nivelele psihologice importante: la nivelul cognitiv, la nivel afectiv, la
nivel comportamental. Pentru ca in timp ce se joaca, subiectul gandeste, simte si actioneaza in interactiune
cu stimulii psihosociali. Structura si imprejurarile create in situatia jucata tind sa produca raspunsuri
exagerate, astfel incat individul se manifesta nervos, etc, el implicandu-se total, ca in viata reala.
Deci, jocul de rol:
-este o reprezentare apropiata de situatiile de viata
-il implica pe individ total
-prezinta observatorilor un tablou in legatura cu modul in care se comporta subiectul in situatiile reale
-datorita caracterului dramatic, fixeaza atentia asupra problemei
-permite individului sa se perceapa pe sine in actiune, fiind in acelasi timp si neutru
-jocul de rol reparezinta o metoda naturala de a asimila doferite deprinderi de viata.

Valoarea acestei tehnici are la baza trei aspecte:

a.Simultaneitatea- se refera la desfasurarea in acelasi interval de timp a mai multe evenimente.
b.Spontaneitatea- este definita ca fiind caracteristica unui comportament natural, nefortat si creativ
in situatii noi.
c.Autenticitatea- se refera la realitatea subiectiva a situatiei dramatice.
Insight-ul produs in urma jocului dramatic trebuie sa conduca la o restructurare in sfera personalitatii
subiectului.
Specialistii in psihodrama considera ca personalitatea poate fi privita ca un set de expectatii relativ stabile
in legatura cu propia persoana si cu ceilalti. Aceste expectatii au la baza asumarea de roluri.
Exista o interrelatie dinamica intre modul in care un subiect se comporta si conceptia despre sine a
subiectului. Astfel daca conceptia despre sine se modifica, se modifica si comportamenul.
O lata caracteristica a terapiei prin joc dramatic consta in aceea ca pacientul realizeaza insght-ul dupa ce
modelul superior de comportament a fost pus in actiune. Initial situatia problematica e interparetata,
stapanita si abia apoi pacientul incepe sa inteleaga dianmica si implicatiile respectivei situatii.

Efectele terapiei prin joc sunt:

a.Centrale-noi idei, noi nivele de intelegere, insigh-uri cu privire la sine si la ceilalti mai mult curaj,
o mai buna acceptatare a propiei persoane etc.
b.Periferice:noi deprinderi, noi modele de comportament etc.
Calitatile pe care trebuie sa le aiba terapeutul sunt: creativitatea, non-conventionalism si spirit de
aventura, leadership. Psihoterapeutul trebuie sa aoba o prezenta scenica agrabila, calitati de conducator, deci
el trebuie sa fie o persoana care trebuie sa domine si sa conduca situatia.
In cadrul psihoterapiei se definesc doua tipuri de roluri: erou sau protagonostul si ego-ul auxiliar. Eroul
este persoana asupra careia este indrettata atentia in cadrul psihoterapiei. El este cel care prezinta problema
simptom si care doreste sa se amelioreze. Persoana care joaca impotriva lui reparzinta asistentul. Asistentul
poate beneficia de ajutor datorita urmatorilor factori:
18
a.Altriusmul-pacientul aflat in terapie este coplesit de probleme, perceptiile sale se ingusteaza si el devine
egocentric.
b.Empatia- pacientul incepe sa inteleaga problemele persoanei pe care o joaca, precum si pe cele ale
persoaneli impotriva careia joaca.

Tehnicile psihoterapiei prin joc dramatic:

1.Jocul de rol direct- persoana se joaca pe sine fat de o alta persoana care joaca un alt rol.
2.Inversarea rolurilor-acest model produce rapid si eficient constientizarea unor aspecte sociale,
individul se vede prin ochii altora si invata sa se puna in situatia altuia.
3.Modelul alter ego-ului- acest procedeu este subtil si presupune prezenta unui asisitent cu
experienta si sensibilitate.
4.Modelul (tehnica) oglinzii.
5.Tehnica dedublarii.
6.Jocul de rol structurat

19