Subiecte de examen 2019

Psihoterapie 2
1. Particularitatea Psihoterapiei centrate pe client: descriere .
Cu acest prilej termenul de „pacient” (considerat ca generator de relaţie de inegalitate) este înlocuit cu cel de „client”.
Conceptul cheie al Teoriei neadaptării a lui Carl Rogers este cel de „incongruenţă”.
Incongruenţa sau lipsa de concordanţă (nepotrivire) între concepţia despre sine a omului şi experienţa sa interioară,
profundă, conduce la neadaptare sau proastă adaptare.
Obiectivul principal al psihoterapiei rogersiene este rezolvarea incongruenţei, ajutarea clientului să se accepte pe sine.
Terapeutul stabileşte un astfel de climat psihologic în cadrul căruia clientul se simte acceptat în mod necondiţionat, înţeles
şi valorizat ca persoană.
În acest climat el se simte liber pentru prima oară să-şi exploreze gândurile şi sentimentele reale, acceptându-şi ura, furia
sau alte sentimente "urâte" ca părţi ale propriului său eu.
Terapeutul stabileşte un astfel de climat psihologic în cadrul căruia clientul se simte acceptat în mod necondiţionat, înţeles
şi valorizat ca persoană. În acest climat el se simte liber pentru prima oară să-şi exploreze gândurile şi sentimentele reale,
acceptându-şi ura, furia sau alte sentimente "urâte" ca părţi ale propriului său eu.
Motorul principal al schimbării, mai ales pe dimensiunile emoţionale şi personale, este relaţia terapeutică.
2. Modificările caracteristice procesului terapeutic: descriere.
a) Modificări în cadrul materialului verbal prezentat de client.
pe afirmaţii legate de înţelegerea legăturii dintre trecutul şi situaţia sa prezentă,
pe afirmaţii legate de înţelegerea legăturii dintre trecutul şi situaţia sa prezentă,
Procesul explorării propriilor sentimente şi atitudini, este urmat de insight-ul şi înţelegerea mai corectă a propriilor
probleme, cât şi de analizarea modalităţilor de reorientare a propriului comportament
Din punct de vedere clinic, se remarcă o deplasare a accentului de la simptom la "eu" ("ego").
discuţiilor terapeutice de la ceilalţi spre sine. el îi poate ţine în mod potenţial sub control
b)Modificări în percepţiile şi atitudinile faţă de sine
-afirmaţiilor ce reflectă o atitudine pozitivă faţă de sine; număr mult mai mare de autoevaluări pozitive în raport cu
propria persoană;sistem de norme şi valori se bazează pe experienţa sa proprie şi nu pe dorinţele altora şi care acţionează
degajat în conformitate cu această autoapreciere.Astfel el se percepe ca fiinţă integrată o apropiere dintre eul real şi eul
ideal (etalonul său).
c)mod mai adecvat de a percepe realitatea înconjurătoare şi de a gândi, a unui tip de raţionament mai corect şi mai
sănătos.. ci ca fiind maleabilă, mobilă, ceea ce îi dă speranţa că schimbarea este posibilă.
D)demersului terapeutic îl reprezintă conştientizarea unor experienţe reprimate. se realizează conştientizarea şi
exprimarea
e)Modificări în sistemul de valori al clientului. produce modificări în cadrul respectivului sistem de valori.
f) Relaţia client – psihoterapeut. Clientul începe să tindă către o relaţie echilibrată, de egalitate cu psihoterapeutul.
g) Modificări în structura personalităţii(unificare şi integrare, acceptare a eului propriu şi a reacţiilor emoţionale,
reducerea tendinţelor nevrotice, scăderea anxietăţii,mai mult obiectivism a realității; abilităţilor de combatere a stresului
eficientizarea nivelului cognitiv)
h) Modificări în sfera comportamentului: comportament imatur la unul mai matur, o reducere a tensiunii şi încordării
psihice,reducerea a comportamentelor defensive, creşterea toleranţei la frustrare a clientului.
capacitate crescută de a face faţă sarcinilor zilnice din familie, de la locul de muncă sau din sfera şcolară.
3. Tehnicile terapiei centrate pe client: enumerare.
A. Tehnici de ascultare; Ascultarea activă
B. Tehnici de reflectare (repetiţie): Repetiţia ecou/ Repetiţia pe alt ton.
C. Tehnici de reformulare: (Reformularea-reflectare/Reformularea ca inversare a raportului figură-fond/Reformularea-
clarificare
D. Tehnici de deschidere.
C. Rogers a susţinut că empatia, imaginea pozitivă necondiţionată şi congruenţa
4. Terapia cognitiv comportamentală : definire.
- schimbările comportamentale sunt mediate de evenimente cognitive.
, Terapia Cognitiv-Comportamentală este ”o abordare terapeutică bazată pe principiul că stările şi comportamentele
dezadaptative pot fi schimbate prin înlocuirea modalităţilor de gândire distorsionate sau improprii, cu pattern-uri de
gândire mai sănătoase şi mai realiste
5. Tehnici de terapie cognitiv comportamentală : clasificare și descriere.
1.Metode de identificare a gândurilor negative:
-discutarea unei experienţe stresante recente;
-retrăirea evenimentelor anxiogene pe plan imaginativ sau prin jocul de rol şi analiza trăirilor psihice aferente;
-analiza gândurilor asociate modificărilor de dispoziţie din cadrul şedinţei de consiliere.
2. Metode de modificare a gândurilor negative şi comportamentelor aferente:
-explicarea de către consilier a relaţiei dintre gândire, afectivitate, comportament;
-informarea clienţilor asupra mecanismelor anxietăţii;
-distragerea clienţilor de la gândurile negative, prin implicarea lor în diverse activităţi;
-promovarea activităţilor;
-cunoaşterea prin chestionare şi testare şi apoi inventarierea celor mai percutante cogniţii, ipoteze, evaluări, credinţe şi
convingeri care ar putea fi considerate inutile şi nerealiste;
- ţinerea unui jurnal de in care se consemnează gândurile, sentimentele şi comportamentele asociate evenimentelor;
-utilizarea diferitelor tehnici de relaxare si distragere;
-confruntarea progresivă cu activităţile care au fost până atunci evitate şi experimentarea de noi modalităţi de
comportament şi reacţie, cu efect adaptativ crescut.
6. Aplicațiile terapiei cognitiv-comportamentale.
- adicții; anxietate și atacuri de panică;
- condiţii de personalitate;
- depresie;
- durere cronică; fobii (agorafobie, fobie socială, fobii simple);
- furie; probleme de alimentație; probleme relaționale și sexuale; probleme ale copiilor și adolescenţilor; sindromul
de oboseală cronică; ticuri;
- tulburări comportamentale; tulburări psihotice (precum schizofrenia, tulburarea bipolară); tulburări de învățare;
tulburare de stress post-traumatic; tulburări ale somnului;
- tulburarea obsesiv-compulsivă
7. Psihoterapia cognitivă: definirea conceptului și detalierea structurilor cognitive.
Nu este important agentul stresor, ci semnificaţia pe care i-o dă omul acelui agent.( fiecare individ prezintă o
concepţie (sau proprietate de ”reprezentare”) proprie despre lumea obiectivă.)
”Terapia Cognitivă este o abordare psihoterapeutică ce utilizează şabloanele (pattern-urile) de gândire pentru a
schimba dispoziţiile şi comportamentele”
STRUCTURILE COGNITIVE, sunt elemente realizate din cunoştinţele unui individ. Se pot decela structuri de
suprafaţă (constituite din ceea ce este ”vizibil”, gândit sau comunicat) şi structuri de profunzime, (sisteme de semnificaţii,
ca şi autoverbalizările şi imaginile mentale corespunzătoare acestora
a. Cogniţiile
imagini mentale sau conţinut verbal care se află în conştiinţa pacientului(particular de percepere a realităţii, de a
interpreta faptele) triada cognitivă care constă în anumite pattern-uri de gândire, de apreciere în termeni negativi a
condiţiilor materiale şi temporale exterioare ca şi a celor subiective.
cogniţiile negative faţă de sine, o autoevaluarea negativă. Individul se autoapreciază ca inadecvat, inapt, indezirabil.
cogniţiile negative faţă de lume, evaluarea negativă a mediului. -apreciază lumea ca suprasolicitantă, ostilă, umilitoare;
Cogniţiile faţă de viitor- evaluarea negativă a viitorului. Timpul nu poate aduce nimic bun,
b. Procesele cognitive arată modalitatea de generare şi evoluţie în timp a structurilor. explică modul de elaborare a
evenimentelor cognitive de către structurile cognitive. modul în care structurile cognitive de profunzime sunt
transpuse în structuri de suprafaţă
c. Schemele cognitive sunt reprezentări stabile, stereotipizante ale pacientului alcătuite din valori sau noţiuni
organizate în cursul vieţii din experienţele sale particulare de viaţă, din pattern-urile sale comportamentale, care
oferă o bază pentru interpretarea stimulilor din mediu care acţionează asupra fiinţei umane.
8. Modelul cognitiv al depresiei : descriere.
veritabil „nucleu al depresiei” este alcătuit din distorsiunile (disfuncţiile) cognitive. „modificările afective şi fizice,
Disfuncţiile cognitive constau într-un mod particular de interpretare a realităţii, în funcţie de schemele şi respectiv de
ipotezele cognitive asociate, veritabile „erori sistematice ale procesului de gândire”. Chiar dacă iniţial, erorile sistematice
de gândire pot să scape examenului clinic de rutină al pacientului, disfuncţiile cognitive se relevă în cursul psihoterapiei
experienţe primare idei disfuncţionale + incidente critice gânduri negative automate simptome ale tulburării
1.Critica, în mod natural, va deranja persoana care o primeşte.
2. Dacă există o persoană pe care o iubesc şi care nu mă iubeşte, înseamnă că eu sunt de neiubit.
3. Dacă eu nu reuşesc în munca mea, atunci eu sunt un eşec ca persoană.
4. Este ruşinos pentru o persoană să îşi arate slăbiciunile.
5. Dacă eu cred cu tărie că merit ceva, mă aştept sa obţin acel lucru.
6. Eu ar trebui să îmi asum responsabilitatea pentru modul în care oamenii se simt şi se comporte în cazul în care sunt
aproape de mine.
7. Persoanele care au semne de succes (arată bine, statutul social, averea sau faima), sunt obligatoriu mai fericiţi decât cei
care nu au aceste semne.
9. Scopul psihoterapiei cognitive și algoritmul terapeutic: detaliere.
Scopul terapiei cognitive constă în înlăturarea tulburării depresive prin identificarea ipotezelor eronate, a cogniţiilor
negative şi dezvoltarea unor scheme cognitive mai flexibile care să ducă la schimbarea modului disfuncţional de gândire.
Un important obiectiv al tratamentului este acela de a învăţa pacienţii pentru a deveni proprii lor terapeuţi.
algoritm terapeutic care presupune următoarele activităţi:
- Descoperirea/identificarea ipotezelor maladaptative (în realitate, folosind terminologia proprie, a ”ideilor
disfuncţionale”;
- Supunerea la o analiză de validare a fiecăreia din aceste idei disfuncţionale;
- Descoperirea/identificarea gândurilor automate şi testarea lor, de asemenea, în scopul este de a le dezvălui
justificare/utilitatea lor pentru client;
- Verificarea legitimităţii atribuirii responsabilităţii şi dacă este cazul, reatribuirea blamului;
- Eliminarea aprehensiunilor catastrofice şi reducerea anxietăţilor ;
- Decentrarea de pe false interpretări şi crearea unor coordonate mai apropiate de adevărul obiectiv (social);
- Detaşarea faţă de situaţiile problematice şi căutarea pluralității de soluţii alternative pentru acestea;
- Actualizarea şi aplicarea unor tehnici de diversiune (de asemenea pentru
decentrare şi recentrare în interpretări şi puncte de vedere);
- Fixarea achiziţiilor prin repetiţie cognitivă şi/sau ,,deutero learning”, ”învăţare de gradul doi”.
- Instruirea şi instituirea încrederii în sine, creşterea stimei de sine, ş.a.
În esenţă terapia cognitivă este tot timpul activă şi la început directivă, dar devine progresiv interactivă, trecând de la
observarea comportamentului la analiza cogniţiilor. Este o metodă originar individuală dar au fost elaborate şi tehnici
pentru terapia cognitivă de grup.
10. Definirea și detalierea psihodramei.
Psihodrama este o formă de consiliere/psihoterapie, o manieră de explorare prin acţiunea dramatică a conflictelor
interne, a problemelor, credinţelor, viselor şi ale celor mai înalte aspiraţii ale indivizilor
Psihodrama este o metodă/tehnică psihoterapeutică de grup prin care pacienţii exprimă spontan într-un context dramatic,
problemele lor de interacţionare şi integrare.
Pacienţii exprimă prin jocurile de rol care le sunt distribuite, prin dramatizare, şi autoprezentare dramatică, întâmplări
semnificative din trecut, situaţii neîncheiate, drame interioare, fantezii, vise, pregătiri pentru situaţii viitoare de risc sau
exprimă stările mentale de “aici şi acum”. sursă de jocuri de rol larg utilizată în afaceri şi industrie Ea are tehnici specifice
printre care menţionăm dublura, inversiunea de rol, oglinzile, solilocviul şi sociometria aplicată.
metodă de comunicare în care cei care comunică se exprimă prin acţiune.” fiecare persoană poate deveni agent terapeutic
pentru oricare altă persoană din acelaşi grup. realitatea confruntarea pacientului cu conflictul său nefiind doar
imaginară/mentală precum în alte terapii verbale ci direct, într-un mediu securizat chiar dacă într-o manieră simbolică şi
simulată
11. Rolurile în psihodramă.
 Protagonistul sau “pacientul index”;
este pacientul central care pacientul central care îşi explorează interioritatea psihică, el alege situaţia. făcând şi
“distribuţia” adică alocând persoanele din grup pe roluri (ego-uri auxiliare). are şi funcţii scenaristice şi regizorale, motiv
pentru care este greşit să numim terapeutul regizor sau (psiho)dramaturg.
 Eul auxiliar (de obicei mai multe ca număr şi varietăţi);
(ales de protagonist) joacă un rol în reprezentarea scenică. El întrupează o persoană semnificativă din viaţa pacientului.
poate interpreta şi un obiect neînsufleţit dar şi un simbol, o idee, o atitudine ba chiar şi o halucinaţie. să-şi cunoască
gândurile şi sentimentele necunoscute să le ia sub control. rolurile rezervate Eu-rilor de sprijin este dublura (sau umbra)
reprezentând de pildă pacientul la diferite vârste semnificative. Când se consideră că protagonistul este incapabil , rolul
său este iniţiat de un ego auxiliar care devine oglinda priveşte o scenă în care el este jucat de un Alter Ego; privindu-se în
“oglindă” el poate descoperi aspecte necunoscute despre sine. ea poate folosi tehnici de distorsionare deliberată exagerând
comportamentele protagonistului va interveni în corectarea reprezentării “oglindite”
Conducătorul grupului (de obicei terapeutul, psihodramatistul);
Psihodramatistul - conducătorul, liderul, monitorul - este bineînţeles terapeutul
face recomandări şi tine reprezentaţia în arii terapeutice. Rol de analist al materialului ce apare pe parcursul
reprezentaţiei. el are funcţie catalitică, stimulează grupul să se exprime prin mijloace dramatice Atitudinea directorului (de
unde stilul său) poate fi pasivă, agresivă, directivă sau comprehensivă.
 Auditorul.
ceilalţi membri ai grupului care nu sunt implicaţi direct. el însăşi catalizează (chiar şi involuntar) dând feed-back-uri
subliminale, nonverbale actorilor din piesă.
12. Tipurile de psihodramă.
 Psihodramă absolut spontană, nepregătită în nici un fel înainte.
 Psihodramă pregătită sau planificată, presupune o reprezentaţie pregătită dinainte de echipa terapeutică, sau de
protagonist (ca subiect favorit al grupului pentru următoarea reprezentaţie).
 Psihodramă „mis en scene" sau repetată presupune repetarea unei reprezentaţii a grupului; o reluare a unei şedinţe
terapeutice anterioare. Această repetare se face pentru evidenţierea unor noi puncte de vedere neatinse anterior ori
sunt nuanţate cele precedente, acţiune care contribuie esenţial la procesul terapeutic.
Psihodrama de explorare, în cadrul căreia protagonistul prospectează ceea ce este important pentru el;
Psihodrama de diagnostic este o variantă a celei de mai sus rezervată psihoterapeutului care încearcă să contureze astfel mai
exact diagnosticul clinic;
Psihodrama de formare sau educativă psihodramă în cursul acesteia subiectul descoperă şi reţine un nou tip de relaţii
interpersonale şi o nouă manieră de comunicare mai potrivită circumstanţelor realităţii;
Psihodrama de reantrenare caută să reitereze formele de răspuns dintre cele mai potrivite situaţiilor de viaţă pe care un
membru al grupului le trăieşte;
Psihodrama terapeutică urmăreşte construcţia fenomenelor de transfer pozitiv, conştientizarea problemelor, atingerea
catharsisului urmărit de orice act dramatic, obţinerea în ultimă instanţă a independenţei, favorizând în felul acesta
readaptarea;
Psihodrama estetică este jocul dramatic, care prin procesul psihologic al sublimării, compensează imaginar conflictele
individului conferind subiectului anumite „satisfacţii" estetice.
Psihodrama de grup,
Psihodrama individuală
Psihodrama fără monitor
13. Definiţia hipnozei şi a hipnoterapiei.
hipnoza este o stare de conştiinţă modificată; o stare de atenţie selectivă obţinută prin utilizarea unor tehnici de
relaxare, tehnici de imagerie sau distragere, stare care permite accesul în inconştient, reducând interferenţele analitice şi
critice ale proceselor raţionale, conştiente.
Hipnoterapia este terapia psihică ce utilizează stări de conştiinţă modificată de tip hipnotic pentru cunoaşterea,
diagnosticarea, modelarea, conştientizarea şi utilizarea optimă a resurselor clientului.
14. Modalități de inducere și aprofundare a transei hipnotice.
Tehnica de inducţie rapidă a ochilor sigilaţi închişi; Inducţia ceasului ticăind; Inducţia prin levitaţia braţului; Inducţia prin
numărătoare inversă; Inducţia prin confuzie şi suprasolicitare; Inducţia fracţională, Inducţia prin experienţă şi prin
amintirea transei experimentate; Inducţia prin tehnici de relaxare musculară progresivă; Inducţia prin imagerie dirijată;
Inducţia prin fixare asupra unor stimuli externi, ş.a.
tehnicile acestea de adâncirea a transei pot fi amintite: Tehnica grădinii, Tehnica norului de adâncire a transei, Tehnica
scării, Tehnica lumânării, Tehnica ochilor minţii. Scenariile pot fi adaptate creativ de terapeut conform contextului sau
nevoilor pentru a da dovadă de continuitate, Tehnica scării poate fi înlocuită cu Tehnica lumânării, lumânarea fiind
reprezentată de soarele de pe plaja tropicală.
15. Intervenţia terapeutică în stare de transă hipnotică propriu-zisă.
În starea de transă apar o serie de manifestări specifice hipnozei: disocierea (a percepţiei subiective, a minţii de trup),
modificări mnezice (în sensul creşterii sau scăderii calităţilor acesteia sau modificări mnezice de tip disociativ),
distorsiunea timpului, posibilitatea de a călători (subiectiv) înainte şi înapoi – regresia şi progresia de vârstă, o serie de
răspunsuri ideodinamice (ideomotorii, ideosenzoriale, ideoafective), modificări senzoriale (chiar halucinaţii) şi
catalepsia. Toate aceste modificări sunt tot atâtea instrumente, oportunităţi de a interveni în scop curativ asupra
pacientului.
16. Principii fundamentale ale terapiei centrate pe soluții.
-focalizarea pe solutie înseamnaă focalizarea pe resurse.
I. Centrarea pozitivă pe solutie și pe viitor, facilitează schimbarea în direcția dorită
Dacă se adoptă modelul centrării pe soluție, interviul terapeutic va evidenția soluțiile clientului, succesele lui, ceea ce
merge bine și functionează corespunzator în toată activitatea sa. Povestindu-și succesele, subiectul dezvoltș imagini și
emoții pozitive, iar comportamentul lui devine din ce în ce mai evident influențat de acest univers interior pozitiv. Când,
în discursul subiectului referitor la viitorul lui, verbele trec de la conjuctiv și condițional la indicativ, este evident că el
vorbește din interiorul acestui univers pozitiv despre soluționarea problemei (se trece de la "intenționez sa fac", "aș face",
la "voi face"!).De fapt, soluția problemei nu este altceva decât extensia ariei de manifestare a strategiilor de succes pe care
subiectul le-a utilizat deja.
II. Exceptiile sugereaza solutii.
Exceptiile de la fiecare problemă sunt expresia resurselor conștiente sau inconștiente ale pacientului. Sarcina princăipal a
terapeutului este aceea de a identifica sau de a crea împreună cu subiectul excepții de la problema acestuia. Problema este
redusa în acest mod la dimensiuni care dau subiectului speranța controlului lor. excepțiile de la problemă sugerează soluții
deoarece, în linii mari, obiectivul terapiei este de a maximiza excepțiile de la problemă. și încurajarea manifestării
acestora din ce în ce mai frecvent, terapeutul activează resursele clientului și-i dezvoltă sentimentul de autocontrol în
raport cu ceea ce inițial părea o problemă insurmontabilă.
III. Schimbarea se manifesta tot timpul
. lucrurile și oamenii se schimbă mereu. sarcina terapeutului este aceea de a-l orienta pe subiect să sesizeze schimbarile
pozitive, să le maximizeze. la noi schimbări comportamentale. viitorul are un grad suficient de nedeterminare, pentru a
oferi multiple căi de a-l construi. orice schimbare poate fi utilizată pentru construirea unor noi așteptări privind viitorul
non-problematic, asteptări care vor avea tendința să se transforme în predicții ce se autoîmplinesc. înlocuirea lui "a fi" cu
verbe precum "arată", "pare", "devine" și "se comportă ca și cum" promovează credința (speranța) că aceste
comportamente sunt temporare și supuse schimbării
IV. Schimbarea mică conduce la schimbări mai mari.
Afirmația "schimbarea mică duce la schimbări mai mari" stă la baza strategiei de împărțire a problemelor mari în
probleme mai mici și de abordare a lor separat și succesiv. Schimbarea terapeutică este astfel divizata în pași mici,
controlabili
V. Cooperarea este inevitabilă - nu există eșec, există feedback.
Terapia centrată pe soluție subliniază caracterul colaborativ al relației terapeutice în care "subiectul este expertul"
Relația dintre conceptul de rezistență și conceptul cooperarii poate fi vazut astfel: dacă terapeutul alege să considere
comportamentul clienților ca rezistență, atunci încercarile lor de a coopera nu pot fi vazute,
VI. Oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor.
Fiecare pers are resursele și aptitudinile necesare rezolvării problemelor sale
“Există lucruri pe care le știți, dar nu stiți că le știți. Când veți ști ceea ce nu știți că știți, atunci vă veți schimba”.
tip de formulare provoacă pacientul să caute în el însuși resursele necesare schimbării așteptate pt ca in istoria sa a făcut
dovada unei funcționări adecvate și eficiente. munca terapeutului este aceea de a ajuta pacientul să-și deblocheze istoria
constructivă adormită. Terapia devine procesul de stimulare a resurselor existente – resurse care au rămas mult timp
închise”. așteptările pozitive vor iniția un ciclu al schimbarii în direcția dorită.
17. Caracteristicile unui scop bine definit.
Scopul trebuie formulat într-o manieră pozitivă, într-o formă afirmativă din punct de vedere gramatical. Inconștientul
nostru operează doar cu afirmații. cu cât lupta este mai intensă, cu atât prezența opozantului se perpetuează. subiecții
dezvoltă imagini pozitive despre viitorul lor, creează un context favorabil acțiunilor lor. E suficient să ne amintim că un
sportiv ce își imaginează acțiunile pe care urmează să le facă, activează într-o manieră inconstientă micromișcări
corespunzatoare acestor acțiuni (ideomotricitate). La fel, descriind viitoarele acțiuni pozitive, subiecții își planifică, într-o
manieră inconștientă, comportamentul, iar viitorul astfel descris are tendința de a se transforma în „predicție ce se
autoîmplinește”.
Scopurile trebuie exprimate mai degrabă în termenii acțiunii, decât în termenii unor stări interne
Cum anume, altfel decât până acum, te vei comporta când vei avea mai multă încredere în tine?
Aceste întrebări vor genera răspunsuri care vor descrie comportamente concrete, observabile și ușor de evaluat. Astfel,
dorintele exprimate în termenii unor stări greu de observat și evaluat vor fi operationalizate în comportamente specifice
care vor jalona, asemenea unei hărți, travaliul terapeutic.
Scopurile trebuie formulate în termenii „aici și acum”.
scopurile declansează imediat acțiunile rezolutive acestea sunt, cu adevarat, eficiente. Necesitatea angajării imediate în
acțiunile care determină atingerea obiectivelor este evidențiată și de zicala „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi!”.
Scopurile eficiente sunt formulate cât mai specific posibil.
mai specific descrise, cu atât ele orientează mai bine comportamentul subiectului. În plus, aceste acțiuni trebuie repetate
de repere orare precise. Pentru a stimula performanța școlară, verbul „ a învăța” trebuie operationalizat în actiuni cât mai
specifice: „a citi un număr de pagini zilnic.
Scopul trebuie formulat în domeniul controlat de subiect.
subiectul poate fi ajutat să conștientizeze că schimbarea poate începe cu el; de altfel, nu este rezonabil să cerem altora să
facă ceea ce nu vrem să facem noi. dacă rotim o singură piesă a unui joc de puzzle – se va roti întreaga imagine; dacă
schimbăm o singură notă într-o melodie, obținem o alta melodie…
18. Interviul terapeutic centrat pe soluție.
 . Crearea colaborativă a unei noi realități psihologice, care să permită emergența ”sănătății iatrogene”
 3.2. Modalități de construcție a soluțiilor:
 formarea unei relații colaborative,
 crearea unui climat favorabil
 clarificarea obiectivelor terapiei
 descoperirea resurselor clientului
 formularea primelor prescripții terapeutice
19. Definirea programării neurolingvistice ( NLP).
Programarea neuro-lingvistică NLP este un proces de formare a tiparelor conștiente și inconștiente, tipare care sunt unice
pentru fiecare individ, astfel încât să ne îndreptăm continuu către un potențial mai înalt.
Altfel spus, NLP reprezintă studierea tiparelor gândirii, a comportamentului și a limbajului pentru a dobândi un set
performant de strategii pe care să le aplicăm în luarea deciziilor construirea relațiilor, dezvoltarea unei afaceri, motivare,
cresterea echilibrului în viață și alte spectre ale vieții în care se dorește performanța.
20. Stabilirea obiectivelor și raportul în NLP;
clarifica un obiectiv (simplificându-l și dându-i o conotație cât mai pozitivă) pentru a avea o viziune cât mai productivă și
axată pe rezultate excelente are ca scop organizarea mentală a celuilalt relevanță pentru perioada de timp pe care o
traversează și resursele cu care trebuie să se înarmeze pentru succesul vizat.
21. Tehnici NLP: alinierea neurologică, 6 pași reframing, linia vieții.
Alinierea neurologica:Nivelurile neurologice sunt: mediu, comportament, aptitudini, convingeri, valori, identitate,
spiritualitate (misiune, apartenență). Fiecare nivel are un conținut specific pe care îl descoperim prin anumite întrebări:
unde și când, ce, cum, de ce, cine, cui aparține, care este misiunea mea pe pământ. a scop rezolvarea unor probleme
psihologice (angoase, anxietăți, fobii, insomnii, etc), optimizarea personală (dezvoltarea unor abilități latente: relaționare
asertivă, orientarea către soluții și nu către problemă) și atingerea unor obiective precise. Exploratorul identifică o situație
avută, având nevoie de o resursă pentru a proceda mai eficient. Pe podea se aplică stikere pe care e scris fiecare nivel
neurologic. Pe parcursul explorării și obținerii a resurselor, de la Mediu spre Spiritualitate, se recomandă să mergem către
spate, ca o întoarcere în timp. Odată obținute resursele necesare, direcția este bine să aibă loc în față, către prezent și
viitor, ancorând la fiecare nivel starea fiziologică și resursele descoperite. La sfârșitul procesului, pentru un efect mai
amplu și stabil în timp, se pot ancora starea și resursele.
Reframing Prin schimbarea semnificației, reușim să schimbăm și felul în care acea persoană va răspunde la experiența
respectivă. În timpul explorării procesului, dăm atenție și rugăm persoana să reformuleze diferit explicarea experienței
trăite, după care oferim noi o reformulare pozitivă și congruentă a experienței, punând accent pe modalitățile sale folosite.
Linia vieții
tehnică: ancorarea pe podea a Liniei Timpului (pentru a putea identifica un anumit eveniment care se vrea a fi explorat);
alegerea unei metafore pentru Linia Timpului: după ce s-au pozitionat Trecutul, Prezentul și Viitorul, se privește schema
precum o metaforă (cu ce seamănă, cu ce poate fi comparată); explorarea Liniei Timpului cu scopul de a afla modalități
(sistemele senzoriale) și submodalități (caracteristicile modalităților în strânsă legătură cu felul în care ne construim harta
despre lume); uniformizarea Liniei Timpului (prin care se transferă toate resursele din locul în care există, în locul în care
nu există); integrarea Liniei Timpului (pășirea în afara Liniei, privind-o din exterior și analizând felul în care se simte
după explorare).
22. Analiza tranzacțională (AT): introducere și definire AT.
În esență, în psihoterapie se lucrează cu scenariul de viață și se analizează tranzacțiile sau interacțiunile sociale ale
persoanei pentru a identifica și eventual modifica stările dominante ale Eului persoanei.
-AT ca model pentru înţelegerea şi activitatea cu gândirea dezorientată (contaminare) şi regresivă (excludere)
personalitatea poate fi înţeleasă doar în cadrul unui context psiho-social perspectivă care a avut ecou în viziunea
lui Berne privind AT ca „psihiatrie socială” şi, fundamental, ca psihoterapie de grup.
23. Stările eului: modelul PAC și triunghiul dramatic: Salvator-Victimă-Persecutor.
24. Eric Berne identifica cele 3 tipare individuale de bază ale personalității ca fiind: Părinte, Adult și Copil. Aceste 3
pozitii sunt utilizate de fiecare dintre noi în timp ce parcurgem diferitele situații de viață și folosim atât elementele
 lor pozitive (funcționale), cât și cele negative disfuncționale).

Părintele este rezultatul format din procesul de observare pe care îl copiem în mod inconstient de la figurile
comportamentale din copilăria mică. Părinte protector (cel care oferă sentimentul securității, înțelegere, sfaturi, ajutor) și
Părintele Critic (prejudecăți și judecăți de valoare, cenzura, critica, corecția disciplinară). Eul Părinte înseamnă
trăiri, idei şi comportamente preluate de la părinţi sau alte figuri parentale semnificative din copilărie. Cuprinde cerinţele,
valorile, regulile, normele, opiniile, judecăţile pe care o persoană le-a interiorizat în copilăria sa. Părintele din noi este
acea parte care dictează reguli conform cărora îşi doreşte să trăim. Multe din aceste reguli sunt aceleaşi pe care părinţii
noştri ni le-au impus în timpul copilăriei.(trebuie)
Adultul este rezultatul a ceea ce învățăm. Din această pozitie putem evalua și valida datele primite de la Părinte și Copil,
putând să proceseze informațiile și să ia decizii fără să fie atins de emoții. Eul Adult este caracterizat de un set
autonom de sentimente autentice, atitudini şi comportamente adecvate situaţiei prezente. Eul Adult caracterizează
comportamentul realist, logic şi raţional. Este cel care pune întrebări, care menţine atitudinea noastră de curiozitate şi
interogare asupra lumii; poate fi definit sintetic prin cuvintele: cine, când, cum, ce și, mai ales, pot. Eul Adult este cel
care se informează, compară, evaluează, analizează, învaţă, reflectează, înţelege, comunică, ia decizii, rezolvă probleme,
negociază. El facilitează eficienţa şi reuşita în atingerea scopurilor propuse.
Copilul înseamnă ceea ce simțim. Această instanță reprezintă felul în care ne-am simțit în copilaria mică, conferindu-ne
stilul instinctual prin cele 2 poziții: Copilul natural – creativ, jucăuș și plin de energie; Copilul adaptat – ascultător și
politicos, dar în varianta negativă este rebel și manipulator. Eul Copil se referă la sentimente, atitudini sau
comportamente impregnate de experienţele pozitive sau negative din copilărie. Eul Copil însumează emoţiile, satisfacţiile,
plăcerile şi neplăcerile, regretele, anxietăţile, temerile și furia. Este starea prin care se exprimă spontan trebuinţele şi
dorinţele noastre, emoţiile şi sentimentele. Vreau, îmi place - sunt cuvintele care definesc Eul Copil. El reprezintă
totodată şi resursa de creativitate, intuiţie, spontaneitate. Eul Copil este cel care se bucură, se întristează, râde, plânge,
respinge, are fantezii, poate fi egocentric, manipulator.
25. Stroke-urile și scenariul de viață: definire și descriere.
Stroke-urile sau unitățile de recunoaștere pe care le acordăm celorlalți și le primim de la ceilalți. În interacțiunea cu
ceilalți, cum copilul a căutat mângâiere și înțelegere, la fel și adultul caută neîncetat să i se răspundă nevoilor prin
recunoaștere. Acest proces de recunoaștere se numește Stroke (pozitiv - negativ, verbal – nonverbal).
Scenariul de viață este un plan de viață creat în copilarie, întărit de părinți și justificat de evenimentele ulterioare,
culminând cu o alternativă aleasă. . El este format din indicațiile pe care le-am primit de la persoanele semnificative care
ne-au crescut, evoluția personalității, atitudinea față de succes sau eșec. plan despre cum va adopta comportamentul de
învingător sau învins și ce premise va avea acesta, cu scopul de a-și conferi cea mai bună strategie de supraviețuire în
situațiile de viață ostile sau amenințătoare. Opusul scenariului de viață este Ne-scenariul, situație în care o persoană este
guvernată de comportamente reversibile, fără respectarea anumitor repere temporale, fiind elaborat mai târziu și nu sub
influența părinților. Aceste persoane acționează în mod spontan, reușind să fie raționale dar și respectuoase față de cei din
jur, în asa fel încât dau dovadă de bun simț și inspiră încredere celor cu care interacționează. Ne-scenariul poate să
reprezinte situația ideală în care majoritatea oamenilor se pot încadra odată ce și-au descoperit scenariul de viață în care
joacă. Identificarea și acuratețea datelor aflate converg spre eliberarea tiparelor nocive, eliberând ființa de limitările
impuse care obișnuiau să ne constrângă. Eul Adult este cel care permite integrarea armonioasă şi un echilibru între
dorinţe, plăceri (Eul Copil) şi norme/valori (Eul Părinte). situaţii de decizii, persoana cu un Eu Adult bine conturat, îşi
ascultă Eul Părinte şi cel de Copil, dar hotărăşte Adultul
26. Premise și clarificări conceptuale. E.U și T.U sau de la Experiența unificării la Terapia unificării;
Instrumentul fundamental în T.U este STAREA DE MARTOR, capacitatea de a ne observa obiectiv, fără a evalua sau
condamna experiența în desfășurare. martor reușim să observăm imparțial propriile trăiri, situându-ne între conștiența
noastră și starea psihologică imediată, nemaiexistând niciun zid sau umbră. Deschizându-ne către fluxul de gânduri,
percepții sau sentimente, fără a încerca să controlăm sau să schimbăm nimic, trăim stadiul de realitate completă a ființei
noastre. Nașterea conflictelor apar din actele evaluative ale Eului, când dividem realitatea între bună sau rea, plăcută sau
neplacută, etc.
Psihoterapia experiențială a unificării este o metodă de psihoterapie, consiliere și dezvoltare personală holístică, centrată
pe analiza de simbol, dezvoltare personală și autoschimbare prin intermediul exercițiului provocator, improvizației și
meditației creatoare cu suport artterapeutic și expresiv, accesând inconștientul și resemnificând transconștiența
restructurativă a experiențelor blocate.
27. Aspectul holistic și diferențial al psihoterapiei experiențiale a unificării.
pun mai puțin accent pe proces (ansamblul dinamic de transformări), precum și succesiunea optimă a unor etape
terapeutice. Considerarea ființei umane ca un întreg, mobilizarea resurselor fizice, emoționale, raționale și spirituale ale
omului reprezintă modalitatea autentică de abordare a unei probleme. Blocarea sau diminuarea energiilor și potențelor
spiritual–creative a problemelor nerezolvate duce la scăderea capacității persoanelor de a mai găsi soluții viabile și la
agravarea stazei originale. reface în sens invers procesualitatea cauză- efect. De aceea, această abordare finalizează un
ciclu și poate fi considerată o rezolvare autentică a unei probleme.
28. Specificul metodologic în Terapia unificării. Metode și tehnici de explorare și restructurare personală,
interpersonală și transpersonală.
și o terapie centrată pe optimizarea persoanelor normale, a celor cu tulburări emoționale și de comunicare, în impas
existențial prelungit, cu reacții și tulburări nevrotice și psihosomatice. , o persoană descoperă prin experimentare
posibilitatea de a se autoaccepta, modalități de unificare a polarităților, resemnificarea și integrarea acelor părți negate,
respinse sau devalorizate printr-o autoconștientizare extinsă. T.U se referă la modalitatea concretă de deblocare, integrare
și reconversie a traumelor primare în experiențe de maturizare și de creștere psihospirituală unificatoare. armonizată
dimensiunea inconștientă cu cea conștientă. se urmărește conștientizarea, stimularea și recanalizarea resurselor creative de
dezvoltare personală și de armonizare a scenariului de viață.
Instrumentul reparator și reconectiv cu cel mai puternic impact este Metafora care este transfiguratoare, iar
resemnificarea experienței trăite reconectează Egoul cu Sinele, stimulând procesele de unificare, integrare interne și
externe.
Procedurile utilizate: experiența conștientizării acum și aici (starea de martor), reconstruirea și acțiunea simbolică în
prezent prin: improvizația dramaterapeutică centrată pe reconversia polarităților; accesarea simbolică și transformatoare
a expresiei spontane, verbale și corporale, individuale și în grup plastică, grafică, modelaj, colaj; improvizație creatoare
constructivă (scoici, lut, scoarța de copac, etc); improvizație metaforică și narativă verbală. scenariul și jocul simbolic
construcția de măști și lucrul terapeutic cu măști, marionete, armonizează manifestările somatice, psihologice și spirituale
ale ființei umane, urmărindu-se cele trei axe sincrone: Axa transformărilor Ego-Sine, Axa inconștient – conștient –
transconstient, și Axa timpului.
Mijloacele de provocare și suport calizarea analizei la nivel corporal prin intermediul metaforei actualizarea celor mai
profunde experiențe anterioare conflictogene sau neintegrate.
Jocul simbolic antrenează atenția focalizată spontan dar perfect conștient, uneori chiar supraconștient, declansând o stare
de meditație continuă
Exercițiul resurselor creative și al alegerilor proprii este o etapă importantă deoarece se centrează pe consolidarea
atitudinilor și acțiunilor creative, deschis și fluide, având la bază autoacceptarea și autoincrederea dobândite pas cu pas.
deschide poarta către sine, iar mai apoi ei pot intra spontan în contact cu resursele, valindu-le prin actiune. Lucrând cu
metafora atât verbal cât și corporal, simultan sau succesiv, atât la nivel simbolic cât și acțional, se dinamizează și dezvoltă
resursele individuale și de grup, acționând ca o modalitate de conectare rapidă între inconștient și constient.
29. Psihoterapia transpersonală (PT) : introducere, definirea metodei, obiectivele PT.
unul din scopurile terapeutice ale abordării transpersonale este de a pune în corespondență personalitatea cu Self-ul
total își propune să cerceteze spiritul de pe pozițiile unei psihologii integrale și integratoare conștiința cu toate
transformările sale. Omul este deschis spre univers, este el însuși un unviers cu posibilități de “creștere din interior”, este
o ființă spirituală care întreprinde un pelerinaj spre centrul ființei sale, adică spre sine, nucleu. Umaniștii înlocuiesc
”ințelegerea de sine” freudiană cu conceptul ”implicare a Sine-lui”, persoana dispunând de un potențial de autodevenire,
care se poate autoactiva și direcționa responsabil în vederea împlinirii, autodezvoltării și autoreglării.
Obiectivele vizate sunt: înțelegerea experiențelor transpersonale, temporale, a nivelurilor și a formelor de conștiență
accesibile omului și studiul și înțelegerea dezvoltării transpersonale a individului. Modelele ghid pun accent pe experiența
de viață a omului sănătos și matur care își dorește activarea capacităților latente.
30. Dezvoltarea personală și dezvoltarea transpersonală: descriere.
să se concentreze pe obiectivul realizării depline a Sinelui, cu accentul pe realizarea transcedentală, prefixul “trans” având
un efect aproape magic, s-a căzut de acord ca noua orientare să se numească Psihologie Transpersonală, un concept
construit și lansat de cehul Stanislav Grof și americanul Abraham Maslow.
centrarea pe aspectele de vârf ale experienței umane (creativitatea, toleranța), valorizarea experienței subiective a
individului (abordare fenomenologică), ascensiunea dimensiunii prezentului, minimalizând dimensiunile trecute sau
viitoare (în abordarea terapeutică) și postularea responsabilității fiecărui individ pentru ceea ce este în viața sa, prezentul
nefiind determinat și influențat prea mult de trecut.
31. Evoluția spirituală transpsihică: spirit, Sine, conștiință extinsă și multidimensională.
Experiența transpersonală este realizată în doi timpi: 1. Axa Eu–Sine și 2. Evadarea din cerc și întoarcerea, care este o
îmbogățire a Sinelui.
Despre analiza relației Eu-Sine ne vorbește E.F.Edinger în “Ego și arhetip” (1972), constatând o legătură circulară între
psihoterapia copilului, a adolescentului și a adultului: alternarea între procesul de unificare și de separare care are loc de-a
lungul vieții, atât în copilarie cât și în viața adultă. Ion Manzat (2000) precizează că avansarea de la Eu la Sine echivalează
cu procesul de spiritualizare a omului, fiind un “pelerinaj spre centrul Ființei”.
Nucleul central al personalității este sinele de natură spirituală, realizând sinteza dintre existențialitate și spiritualitate,
inclusiv dintre toate transformările conștiinței: conștiință, preconștient, subconștient, supraconștiință, sintetizator fiind
Sinele, care conține și sinteza om-divinitate.
32. Terapia de grup: definire, activităţile, fenomenele și factorii terapeutici.
“tratarea simultană a unui număr de clienţi care se întâlnesc regulat sub îndrumarea unui psihoterapeut pentru a reuşi
eliberarea de anumite simptome sau obţinerea schimbării personale.
pacienţii adeseori împart/schimbă informaţii, ceea ce le este de mare ajutor pentru a afla informaţii faptice despre
tratament sau cu privire la accesul la servicii de gen/specializate.
dezideratul grupului este sprijinul reciproc, realizat prin discutarea în grup a faptelor, problemelor personale dar şi
punerea în mişcare a celorlalte forţe sanogenetice ale sale. Dobândirea abilităţilor pentru rezolvarea problemelor se
dobândeşte în grup ”printr-o desfăşurare emoţională, dinamică, bazată pe faptele vii ale vieţii
patru factori:
acceptarea de către membrii grupului;
exprimarea sentimentele reprimate ;
receptarea feed back-ului pe care membrii grupului îl exprimă privind comportamentul interpersonal ;
descoperirea motivaţiilor inconştiente ale conduitei personale, motivaţii necunoscute până în acel moment.
33. Selecţia și pregătirea pacienţilor pentru psihoterapia de grup.
orientarea energiei psihice a pacienţilor, cu alte cuvinte, introversia sau extraversia lor. în grup nu trebuie incluşi mai
mulţi pacienţi depresivi deoarece aceştia, în general, tolerează greu situaţia de grup, un membru al unei categorii izolat în
grup aşa cum ar fi o femeie singură într-un grup de bărbaţi, un muncitor singur într-un grup de intelectuali sau un vârstnic
singur într-un grup de tineri expectaţiile pacientului influenţează atât participarea sa la viaţa de grup, cât şi rezultatul
tratamentului.
de informare a diferitelor categorii de pacienţi aspirante la psihoterapia de grup, oferindu-se date referitoare la
metodologia psihoterapiei de grup. grupa pacienţilor care nu au urmat nici un fel de psihoterapie, care vor fi informaţi
privind natura şi modul de desfasurare a tratamentului psihologic, locul, ritmicitatea şi durata acestuia care au urmat deja
o psihoterapie individuală, cărora li se dezvăluie multiplele oportunităţi de expresie comportamentală oferite. este un efort
de persuadare. Scepticii sunt de obicei pacienţii intelectuali, relativ informaţi. Ei trebuie făcuţi să înţeleagă că simpla
prezenţă în cadrul grupului, prin comunicarea afectivă implicit, are valoare terapeutică, participarea la viaţa grupului
nefiind obligatorie. recomandă ca pacientul să nu fie abandonat înainte de a-şi expune motivele refuzului. El va fi
asigurat asupra discreţiei cu privire la problemele ce vor fi discutate, asupra modului facultativ al prezentării identităţii. El
este informat că recăpătarea capacităţii de a comunica cu încredere cu semenii, este scopul psihoterapiei în grup.
este necesară o pregătire structurată care constă în şedinţe de psihoterapie individuală.
Pregătirea structurată este recomandată şi în situaţia celor care ancoraţi în atitudini permanent ostile, le este imposibil să
construiască o relaţie constructivă cu alţi oameni, neputând oferi şi nici primi oferi suport celorlalţi membrii ai grupului.
O pregătire atentă şi structurată reduce numărul de abandonuri în psihoterapia de grup.
Pacienţii pot primi sarcina de a asista alţi membri ai grupului pentru a evita producerea unor evenimente (neplăcute) care
au avut loc între întâlniri sau chiar în grup, preluând unele sarcini ale terapeuţilor. Această preluare reduce treptat
dependenţa pacienţilor de terapeuţi

34. Compoziţia, structura şi funcţionarea grupului terapeutic.

Compoziţia grupului terapeutic priveşte alcătuirea grupului din perspectiva numărului, vârstei, sexului şi nivelului socio-
cultural şi intelectual al membrilor. Numărul optim al pacienţilor este de opt membri putând oscila între 6-10 membri, Ca
şi în privinţa componenţei sexual a grupului nu se admite ca vreunul din pacienţi să fie singurul reprezentant al unui sex
ori al unui anume segment de vârstă. Sub aspectul sexului pacienţilor, grupul terapeutic poate fi unicolor sau mixt,
echilibrat. nivelul cultural sau intelectual redus constituie o contraindicaţie pentru participarea la grup
Structura grupului terapeutic este dată de compoziţia grupului şi dinamica participării membrilor. În funcţie de structură
se pot recunoaşte grupul eterogen, grupul omogen, grupul intermediar şi grupul special.
şi o complementaritate a stilului de viaţă precum şi o şi o complementaritate a modelului de comportament.
Introvertitul se poate “contamina” în grup de dinamismul extravertitului după cum se poate şi familiariza şi cu relative lui
superficialitate
Grupul omogen acelaşi sex dar şi vârstă, simptome şi manifestări clinice asemănătoare. omogen nu asigură condiţiile
necesare de interacţiune şi testare a realităţii. Totuşi, grupul cu o astfel de structurare poate fi util pentru cercetarea unei
anumite tulburări.
Grupul intermediar, grupul special organizat care este constituit din pacienţi care au aceeaşi problemă majoră: adicţii de
oricare fel, impotenţă sau frigiditate, boli psihosomatice, etc. În astfel de grupuri se creează prilejul de a aprofunda unele
probleme specifice. reuneşte stiluri de viaţă, comportamente şi personalităţi similare care dezvoltă tulburări psihice
diferite.
Grupul închis are ca obiectiv expres tratarea intensivă a simptomelor. El este constituit pe o perioadă determinată, dintr-
un număr de pacienţi care rămâne constant de la constituirea grupului şi până la încheierea terapiei. ca fiind unitar sub
aspectul funcţionării.
Funcţionarea grupului terapeutic
Pentru ca grupul să devină cu adevărat terapeutic el trebuie organizat din punctul de vedere al locului, frecvenţei, duratei
şi modului de desfăşurare al şedinţelor de psihoterapie. Locul şi ambianţa
În privinţa alegerii încăperii de desfăşurare a psihoterapiei de grup, trebuie să avem în vedere o încăpere mare, izolată
fonic. Punctualitatea cu care începe şi se încheie şedinţa, ca şi frecventarea regulată a şedinţelor de către membrii grupului
sunt date importante pe care terapeutul le va urmări şi consemna într-un „registru de prezenţă. Continuitatea şedinţelor
este o exigenţă ce este respectată cu sfinţenie chiar în perioade în care psihoterapeutul lipseşte, prezenţa lui fiind
compensată de copsihoterapeut. Ritmicitatea poate fi sporită benefic în anumite perioade „de criză” a grupului terapeutic.
formularea clară a obiectivelor psihoterapiei care sprijină creşterea motivaţiei pacienţilor pentru ameliorare, facilitează
menţinerea gradului de omogenitate a grupului şi forţează creşterea coeziunii între membrii grupului.