UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

FACULTATEA DE GEOGRAFIE
SPECIALITATEA: GEOGRAFIE ȘI INFORMATICĂ

REFERAT
MECANISME DE APĂRARE A EU-LUI

A ELABORAT:STUDENTUL ANULUI II, GR.203

SERGENTU ADRIAN
A VERIFICAT:

CHIȘINĂU 2018
Cuprins:
I.Introducere
II.Clasificarea mecanismelor de apărare pe şapte niveluri
III.Mecanisme de apărare descrise pe scurt, însoţite de exemple
IV.Alte mecanisme defensive descoperite sau formulate după Freud

V.Concluzie
 I.Introducere

Sintagma “apărare psihică” a fost utilizată pentru prima dată de către psihanalistul
Sigmund Freud într-o lucrare din 1894 intitulată “Psihoneurozele de apărare”.

Până în 1926, când a elaborat lucrarea “Inhibiţii, simptome şi anxietate”, Freud a

tratat termenii de “represie” şi “apărare” drept sinonimi; din acel punct el va
distinge între “apărare”, văzută drept  termen general pentru tehnicile utilizate de
către eu pentru rezolvarea conflictelor interne şi “represie”, considerată drept o
tehnică special în ansamblul acestora. Munca tatălui va fi continuată de către Ana
Freud, care analizează în lucrarea sa “Mecanisme de apărare ale eului” (1936),
zece mecanisme de apărare.

„Perioada modernă a relevat definiţii cu o mai mare acurateţe a acestor mecanisme

de apărare ale eu-lui. Astfel, în «Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor
mentale», mecanismele de apărare sunt definite ca  ansambluri de sentimente,
gânduri sau comportamente  relativ involuntare, apărute ca răspuns la perceperea
unui pericol psihic. Astfel se demonstrează că aceste mecanisme importante pentru
sănătatea mentală au drept scop mascarea sau atenuarea  conflictelor sau factorilor
de stres care generează anxietatea. Mai mult, mecanismele de apărare sunt strategii
prin care indivizii reduc sau evită stările negative cum ar fi: conflictul, frustrarea,
anxietatea şi stresul”, spune Aurelian Danu, membru în Asociaţia Psihologilor
Braşoveni.

În anii ’80, Robert Plutchik susţine ca termenul de “apărare” se referă la un  proces

inconştient, menit să disimuleze, să evite sau să modifice ameninţările, conflictele
sau pericolele prin raportarea lor la emoţiile resimţite de către individ.

În „Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale“ (1996), se specifică

faptul că mecanismele de apărare sunt procese psihice automate care protejează
individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres. Se
subliniază că subiecţii nu conştientizează existenţa acestor mecanisme de apărare
decât atunci când sunt deja activate.

II.Clasificarea mecanismelor de apărare pe şapte niveluri

Primul este nivelul adaptativ ridicat: cuprinde apărările care permit o adaptare
optimă la factorii de stres, accentuarea sentimentului de gratificare, realizarea unei
conştientizari a sentimentelor, ideilor, consecinţelor, precum şi asigurarea
echilibrului optim între motivaţiile conflictuale (anticiparea, capacitatea de a
recurge la celălalt (afiliere), altruismul, umorul, autoafirmarea, autoobservarea,
sublimarea, reprimarea). Un alt nivel este cel al inhibiţiilor mentale: cuprinde
apărările care menţin în afara conştiinţei idei, sentimente, amintiri, dorinţe sau
temeri susceptibile de a reprezenta o amenţintare potenţială (deplasarea, disocierea,
intelectualizarea, izolarea afectului, formaţiunea reacţională, refularea, anularea
retroactivă).

Urmează nivelul distorsiunii minore a imaginii: apărările din acest nivel operează

unele distorsiuni minore ale imaginii de sine, imaginii corporale, imaginii
celorlalţi, cu scopul reglării autoaprecierii (deprecierea,  idealizarea, omnipotenţa).
Foarte importnatn este nivelul negării: apărările menţin în afara conştiinţei factorii
de stres, precum şi anumite pulsiuni, afecte sau sentimente de responsabilitate
neplăcute sau inacceptabile, ele fiind atribuite eronat unor cauze externe (refuzul,
proiecţia, raţionalizarea), dar şi cel al distorsiunii majore a imaginii: reveria autistă,
identificarea proiectivă, clivajul imaginii de sine sau al imaginii de ceilalţi.

Nivelul acţiunii cuprinde apărări caracterizate prin utilizarea acţiunii sau retragerii
în prezenţa unor factori stresanţi (activism, retragere apatică, plângerea cuprinzând
solicitarea unui ajutor şi respingerea ajutorului şi agresiunea pasivă), iar cel al
dereglărilor defensive reprezintă semnul eşecului apărării persoanei la factorii de
stres, ceea ce antrenează o ruptură în raport cu realitatea obiectivă (proiecţia
delirantă, refuzul psihotic, distorsiunea psihotică).

III.Mecanisme de apărare descrise pe scurt, însoţite de exemple

 Clivajul: Compartimentarea trairilor referitoare la Sine si la altul, astfel incat

integrarea nu este posibila. Atunci cand individul se confrunta cu contradictii in
comportament, gandire sau afect, el trateaza dezacordurile cu negare blanda sau cu
indiferenta. Aceasta aparare previne aparitia conflictului rezultat din
incompatibilitatea celor doua aspecte polarizate ale Sinelui sau ale celuilalt.
  
Identificarea proiectiva: Acest fenomen este atat un mecanism de aparare
intrapsihic, cat si un tip de comunicare interpersonala si implica urmatorul
comportament: o presiune interpersonala subtila este pusa asupra altei persoane
pentru a prelua caracteristici ale unui aspect al Sinelui sau ale unui obiect relational
intern, care va fi proiectat in acea persoana. Persoana care este tinta proiectiei va
incepe sa se comporte, sa gandeasca si sa simta in concordanta cu ceea ce a fost
proiectat in ea.

Fantasma schizoida: Retragerea in propria lume interna pentru a evita anxietatea

legata de situatiile interpersonale. Aparari nevrotice de nivel mai inalt

 Acting out: Punerea in act a unei dorinte sau fantasme inconstiente, in mod

impulsiv, ca o modalitate de a evita afecte dureroase.

Proiecţia: Este mecanismul prin care are loc punerea pe seama altcuiva a

sentimentelor, motivelor şi trăsăturilor pe care nu ni le dorim şi a căror prezenţă în
noi nu vrem s-o conştientizăm. Proiecţia se caracterizează printr-o dezvoltare
exagerată a spiritului critic vizavi de tendinţele sau defectele altora. Proiecţia apare
însoţită de negare. Spre exemplu, zgârcitul este înclinat să bage de seamă la
oameni lăcomia, cel agresiv – cruzimea ş.a.m.d.

Cine ştie, poate că zgârcitul îl bănuieşte pe nedrept pe celălalt de lacomie! În

realitate, lacom este chiar zgârcitul, iar „ţap ispăşitor” devine celălalt! În lumea
proverbelor româneşti acest mecanism este foarte bine transpus în cuvine astfel:
“vezi paiul din ochii altuia, dar nu vezi bârna din proprii tăi ochi!” sau, altfel spus,
cine le atribuie mereu celorlalţi propriile insuşiri urâte, vede cu “agerime” „paiul”
din ochiul altuia şi „nu vede” „bârna” din propriul său ochi.

Un alt exemplu grăitor este ascuns în spatele frazei: „nu poţi avea încredere în
oameni”, care ascunde adeseori sensul şi adevărata interpretare a individului care
afirmă această credinţă. La nivelul său, această frază se traduce astfel: „eu însumi
nu mă dau în lături să înşel, şi ca atare nu am încredere în nimeni; toţi oamenii sunt
la fel”.

Intelectualizarea: Este recunoscută în operaţiuni mintale care tind să transforme o

realitate penibilă sau dureroasă în conţinuturi filozofice, de pildă. Astfel, un eşec la
examen poate deveni o reflecţie asupra calităţii vieţii sau relativităţii succesului
etc. Cunoscutului filosof german Friedrich Nietzsche îi aparţine aforismul: „Eu am
făcut asta – zice memoria mea. Nu se poate ca eu să fi făcut asta – zice orgoliul
meu, şi rămâne neînduplecat. Până la urma urmei, memoria CEDEAZĂ!”
Negarea: Se poate explica prin refuzul de a admite ceva ce se naşte sau se petrece
în minte. Astfel, victimele unor evenimente traumatice din viaţa de familie pot
nega aceste traumatisme. Cazul bine cunoscut este al soţiei bătute de soţ şi care
refuză să recunoască că este bătută. În acest caz nu e vorba de o defensă în faţa
angoasei, ci de o menajare a eului narcisist.

Un alt exemplu se constituie din faptul că tot ce ne ameninţă prestigiul,

subminează respectul de sine, traumatizează amorul propriu. Formulele
fundamentale sunt aici: „nu e nici un pericol”, „nu se poate aşa ceva”, „nu văd, nu
aud”, „ce-mi pasă mie…“ ş.a.m.d. În limbajul de zi cu zi asta se cheama „tactica
struţului”, care îşi ascunde capul în nisip.

Sublimarea: Prin sublimare, o pulsiune inacceptabilă este transformată într-una

social acceptabilă. În jocurile sportive, de exemplu, găsim sublimarea pulsiunilor
agresive în întrecere sau competiţie.      Refularea este un mecanism autonom care
acţionează pentru a împiedica semnificanţi legaţi de moţiuni pulsionale să devină
conştienţi şi să se traducă în act. Uneori intervenim deliberat, conştient, în acest
sens şi numim acest mecanism reprimare sau condamnare.

Freud scrie precis că în tratamentul psihanalitic refularea trebuie înlocuită cu

condamnarea, adică cu prelucrarea la nivel conştient a conflictului cu revendicările
sinelui. Acesta din urmă pur şi simplu îndepărtează şi ţine la distanţă de conştiinţă
orice eveniment, idee, amintire îngrijorătoare,  „înăbuşind”  problema  în sine
însuşi, individul seamănă cu “un cazan în clocot închis ermetic”. Totuşi, mai
devreme sau mai târziu, el „explodează” şi „opăreşte” totul în jur.

Deplasarea: Este un mecanism cunoscut mai ales în formarea viselor. Prin

deplasare se asociază un afect cu alte obiecte sau evenimente aflate într-o relaţie de
contiguitate cu cele iniţiale care au provocat afectul. În general, descoperim
deplasarea foarte uşor în viaţa de zi cu zi cînd cineva îşi descarcă nervii asupra
copiilor, de pildă, pentru că nu poate înfrunta un şef ostil. Sau ostilitatea deplasată
asupra vecinului de palier atunci când cauza ei este de fapt în cu totul în altă parte:
climatul de la serviciu, discuţiile contradictorii din families au pierderea unui meci
al echipei favorite!
Raţionalizarea: Oferă explicaţii după un model logic al unor înclinaţii sau
manifestări care provoacă jena sau senzaţia de penibil subiectului, pe scurt,
inventarea unor explicatii aparente pentru propriile greşeli şi nereuşite. Inventând
explicaţii logice sau acoperindu-ne cu motive frumoase, găsim temeiuri acceptabile
pentru fapte deloc lăudabile.

Şi acest mecanism poate fi folosit pentru protejarea eului narcisic. Auzim foarte
des expresia „Fac asta doar spre binele tău”, dăm câteodată asigurări, pe când de
fapt aici se ascunde exact contrariul: „Nu vreau sa mi se facă mie asta; vreau chiar
să suferi tu puţin”. Un alt exemplu întâlnit în viaţa cotidiană sau în mass-media ar
fi referitor la un medic care nu şi-a vindecat pacientul din cauza incompetenţei
sale, dar nu se apreciază în mod critic.

Atunci el caută vinovaţi: îi reproşează bolnavului lipsa de disciplină, încălcarea

prescripţiilor medicale, dă vina pe gravitatea bolii, pe lipsa de consistenţă a
teoriilor ştiinţifice curente privitoare la ea, pe inexactitatea analizelor primate,
s.a.m.d. În orice variantă, vinovaţia este alungată de la el, aşadar poate trăi de acum
înainte „cu sufletul împăcat“, fără a se îngriji câtuşi de puţin să îşi îmbunătăţească
nivelul de competenţă profesională.

Regresia: Este reîntoarcerea la stadii de dezvoltare sexuală şi obiecte anterioare.

De exemplu la faza orală, în care subiectul poate dezvolta senzaţia de insaţietate
alimentară sau refuzul de a mânca (anorexie). Cutare tânără studentă îndrăgostită
de asistent dezvoltă o anorexie vizavi de faptul că cea mai bună colegă a ei îi
„fură” iubitul (ea nu poate „înghiţi” această situaţie).

Sau cazul frecvent al unui domn adult care divorţează pentru a se căsători cu
„prima iubire”. Mecanismul regresiei îl impinge pe adult să “facă pe copilul”.
Pentru a micşora povara problemelor cotidiene nerezolvate, pentru a înlătura
anxietatea lăuntrică, a înăbuşi mustrările de conştiinţă, a se “relaxa”, este nevoie ca
individual să se defuleze. Această defulare se produce cu ajutorul fumatului,
consumului excesiv de alcool, a mâncatului dincolo de nevoile cotidiene, a
utilizării înjurăturilor în exces etc.
Practic, pentru a scăpa de stres şi de conflictul lăuntric, aceşti indivizi “cad”
uneori, spre propria lor surprindere, “în mintea copiilor”: îşi rod unghiile, îşi bagă
degetul în nas, flecăresc, utilizează cuvinte şi comportamente specifice copiilor.

Întoarcerea asupra propriei persoane: Mecanismul e bine cunoscut în cazul

soţiei care afirmă răspicat că nu soţul e de vină pentru cutare infidelitate ci ea,
deoarece nu a comunicat destul cu el. Orgoliul “rănit”, mândria lezată se
camuflează adeseori sub un zâmbet încordat, silit. Supărarea este înlăturată pe
calea cugetării la propriile calităţi şi realizari. Faptele incomode sau aducătoare de
amărăciune sunt uitate cu uşurinţă. Câteodată, oamenii nu-şi mai amintesc de
datoriile lor băneşti sau de necazurile care le-au fost facute de către alţii.

IV.Alte mecanisme defensive descoperite sau formulate după Freud

Afilierea – se referă la tendinţa subiectului de a apela la ajutorul altora, colaborînd

de bună voie cu aceştia. Sunt frecvente cazurile multor persoane care cează
adevărate “obsesii” din a face parte din cât mai multe organizaţii non-
guvernamentale, de a se “dedica” unor scopuri “nobile” din punct de vedere social.
Acest mecanism este unul prin care individual doreşte să “găsească” un refugiu în
aceste ocupaţii, care de fapt îl fac să “fugă” de propria analiză.
Altruismul – Dedicarea necondiţionată pentru nevoile altuia neglijînd sau negând
total propriile nevoi identice. Este cazul bine cunoscut al nevroticului care solicită
ajutorul psihanalistului pentru un alt nevrotic de care se simte legat prin
compasiune sau prietenie.
Evitarea – Refuzul de a interacţiona cu situaţii sau persoane conflictuale. În viaţa
de zi cu zi am folosi – cel puţin în mintea noastră – expresia: “strugurii sunt acri!”
Este exemplul tipic pentru acest mecanism de apărare al eu-lui. Ca atare, atribuim
dorinţei noatre anumite “motivaţii false” prin care să justificăm refuzul de a
interacţiona cu situaţia.

Oare de câte ori am inventat o sumedenie de motivaţii aberante faţă de copii noştri
când şi-au dorit ceva – un fruct, o ciocolată etc. – în timp ce noi cheltuim o
sumedenie de bani pe alte lucruri care pot fi dăunătoare cum ar fi alcoolul sau
tutunul! Oare un mic calcul nu ar putea echilibra această situaţie, aducându-ne
suplimentare nenumărate satisfacţii psihologice?

Compensarea – Dezvoltarea excesivă a interesului şi activităţii într-un domeniu

pentru a masca o insatisfacţie majoră din altă sferă.
Umorul – Revelarea aspectului amuzant sau comic al unei situaţii jenante. Este
unul dintre mecanismele clasice şi de nenumărate ori am „reuşit” să ieşim din
situaţii jenante prin a face „haz de necaz”. Probabil pentru noi, ca români, în toată
perioada comunistă bancurile au fost o exprimare fidelă a acestui mecanism de
apărare al eu-lui.
 V.Concluzie

Părerea mea este că mecanismele de apărare a eu-lui joacă un rol

important în viața oricărui om, deoarece datorită mecanismelor de apărare
ce prin strategii, indivizii își reduc sau evită stările negative cum ar fi conflictul,
frustrarea, anxietatea şi stresul.