r Psihologie socială r Ruşinea şi vinovăţia r

÷


m

mm
 mm
r    r
m
Ôodelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele (Tracy & Robins, 2004; 2007)
Departajarea tipului reacţiilor emoţionale: emoţii fundamentale vs. emoţii ce implică sinele
Diferenţierea emoţiilor ce implică sinele: rolul atribuirilor cauzale
Relevanţa modelului
Perspective în definirea ruşinii şi vinovăţiei
Rolul atenţiei şi atribuirilor: Äm-am comportat rău´ vs. Äsunt rău´
Tipul transgresiunii normative: Äfapte păcătoase´ vs. Äsinele decăzut´
Integrarea perspectivelor
Definiţii de lucru
Portret de familie: diferenţe şi asemănări între ruşine şi vinovăţie
Antecedentele situaţionale
Antecedente preponderent specifice vinovăţiei
Antecedente preponderent specifice ruşinii
Fenomenologia trăirilor subiective
Trăirile subiective asociate vinovăţiei
Trăirile subiective asociate ruşinii
Tendinţele acţionale
Vinovăţia şi tendinţele constructive
Ruşinea şi tendinţele distructive
Rezumatul temei
Lecturi obligatorii
Lecturi de aprofundare
Referinţe bibliografice
***
Psihologii, inclusiv psihologii sociali, au fost frecvent acuzaţi că sunt prea mult
preocupaţi de partea sumbră a fiinţei umane: de ceea ce este disfuncţional, negativ, neplăcut
în noi. Una din apărările frecvent invocate de psihologi a fost cea legată de necesitatea
cunoaşterii răului pentru a ne putea feri de el şi a duce o viaţă mai bună, atât la nivel
individual, cât şi la nivelul întregii societăţi. Se mai poate adăuga aici că, în conformitate cu
perspectiva evoluţionistă, oamenii sunt predispuşi să acorde mai multă atenţie aspectelor
negative decât celor pozitive (Taylor, 1991).

Curs ʋ 9

Œ
Π 
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi r 1r Psihologie
socială r Ruşinea şi vinovăţia r
 An cazul emoţiilor se observă aceiaşi tendinţă: aşa-zisele Äemoţii negative´ sunt
identificate într-un număr relativ mai mare, cercetarea acestora este finanţată cu precădere,
studiile şi cunoştinţele despre ele sunt mai numeroase etc. Respectând această situaţie,
încetăţenită de ceva timp, vom continua călătoria prin lumea emoţiilor cotidiene prin a
analiza o altă pereche de emoţii negative: ruşinea şi vinovăţia.
Anainte însă de a prezenta şi analiza detalii despre cele două emoţii vom prezenta un
model teoretic care ne oferă o perspectivă de ansamblu asupra emoţiilor ce implică sinele,
mai ales cu privire la rolul auto-evaluării sinelui în producerea acestora.
Ô    !!" # "$ m
!%&÷ '()**+,)**-. m
După cum am arătat într-un curs anterior (vezi cursul ÄEmoţiile în viaţa socială´) emoţiile ce
implică sinele se pot distinge după cum se bazează preponderent pe ×
 
×




 (este vorba de invidie şi gelozie; vezi cursul anterior) sau pe ×
 




. An cel din urmă caz, numărul emoţiilor analizate este mai mare incluzând ruşinea,
vinovăţia, jena, mândria şi trufia. Relativ recent s-a propus un model teoretic ce prezintă într-
o manieră unitară şi coerentă procesele şi factorii cognitivi ce determină şi diferenţiază cele
cinci emoţii.
Ôodelul propus de Jessica Tracy şi Richard Robins (varianta iniţială este propusă în 2004;
varianta finală a modelului, cea prezentată de noi în continuare, este propusă în 2007) este
elaborat în baza mai multor direcţii de cercetare şi reflecţie teoretică. Astfel, el înglobează în
sine (a) rezultatele cercetărilor asupra rolului atribuirilor cauzale în generarea emoţiilor (de
ex. Weiner, 1985); (b) teoriile aprecierii cognitive asupra emoţiilor (de ex.: Lazarus, 1991;
Scherer, 2001; Roseman, 2001); (c) cercetările asupra antecedentelor cognitive ale ruşinii,
vinovăţiei şi mândriei (de ex.: Ô. Lewis, 2000; H. B. Lewis, 1971; Tangney, 1991); (d)
perspective şi teorii asupra proceselor de auto-evaluare şi auto-reglare (de ex.: Carver &
Scheier, 1998; Duval & Wicklund, 1972; Higgins, 1987).
An esenţă, după cum anunţă şi titlul propus de autori ± un model cognitiv-procesul al
emoţiilor ce implică sinele (Tracy & Robins, 2004; 2007) ± modelul prezintă un lanţ
secvenţial de procese psihice a căror finalitate este instalarea sau nu a unor emoţii discrete ce
implică sinele. An continuare vom prezenta succint procesele cognitive şi finalităţile acestora
(pentru o mai bună înţelegere a modelului este bine să urmăriţi şi prezentarea grafică a
acestuia din Cadrul 1).
!!/!!  !#  " # ! " # !"!  " # 
"$ m
Emoţiile sunt reacţii adaptative la mediul fizic şi social cu care interacţionează
individul. După cum am arătat în cursul introductiv (cursul #7), unele emoţii sunt
fundamentale, vitale pentru supravieţuirea individului. Acest aspect este reflectat în model
prin faptul că prima raportare cognitivă la un eveniment cu care se confruntă individul
urmăreşte aprecierea dacă acesta este relevant pentru supravieţuire. Dacă răspunsul este
afirmativ urmează alte aprecieri cognitive subsecvente (pe care modelul
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi r 2r Psihologie
socială r Ruşinea şi vinovăţia r
 însă nu este interesat să le dezvolte aici), aprecieri ce stabilesc care este emoţia
fundamentală ce va fi resimţită. Dacă evenimentul sau situaţia nu necesită o reacţie urgentă şi
rapidă de tipul unei emoţii fundamentale se poate trece la următorul nod de procesare
cognitivă.
Pentru ca să poată fi trăite emoţiile ce implică sinele necesită mai întâi de toate o creştere a
conştientizării sinelui şi activarea unor reprezentări relevante ale eului. Dacă acest lucru nu se
întâmplă, lipseşte şi reacţia emoţională. Odată activate cunoştinţele relevante despre sine şi
plasate în centrul conştiinţei se apreciază dacă evenimentul este sau nu relevant pentru
identitatea individului.
!0 m
Ô    !!" # "$ m
!%&÷ '()**+,)**-. m


m m m mmmm
mm
mmm m
Ce înseamnă această relevanţă pentru sine sau identitate? Cel mai uşor este să
exemplificăm acest aspect. Dacă, de exemplu, profesorul te surprinde copiind la examen, te
roagă să te ridici în picioare şi comentează fapta în faţa colegilor asta are sau nu de a face cu
tine? Evident că da. După ce este clar că evenimentul are de a face cu tine, comunică ceva
despre tine urmează, conform modelului, aprecierea măsurii în care evenimentul este sau nu
congruent cu imaginea sau identitate la care aspiri. Este mai rar de întâlnit situaţia în care
cineva care este surprins copiind la examen ar aprecia că exact asta şi-ar fi dori! An cazul în
care evenimentul sau situaţia relevantă identitar nu ne place, 6

 





 

   



     
 

 
  
 
 
 



 


 
 6 6 !6 





 
  !


    



 

  
 
" 

#
   6$ 6%6 6 
#  6  & # 
'
 # 
'#  
 #(6 ))*+
,
 -,
  - 
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi r 3r Psihologie
socială r Ruşinea şi vinovăţia r
 nu este congruentă cu imagine pe care am vrea să o avem în faţa altora şi a noastră,
emoţia care va fi trăită va fi una negativă (ca în exemplul de mai sus). Dacă însă profesorul
ne scoală în picioare şi ne spune că am scris cea mai bună teză, remarcând aspectele originale
şi acurateţea lucrării, reacţia afectivă va fi una preponderent pozitivă, consonantă cu dorinţa
noastră de a fi competenţi şi a fi apreciaţi pentru aceasta.
#!" # "$ !' !1! m
Aşadar, aprecierea măsurii în care evenimentul este sau nu congruent cu sinele sau
identitatea individului stabileşte natura trăirii afective: pozitivă vs. negativă (conform şi cu
Carver & Scheier, 1998). Ôodelul nu se opreşte însă aici, ci încearcă să explice cum natura
atribuirilor cauzale pe care le face subiectul transformă afectul pozitiv în emoţii identificabile
drept mândrie sau trufie iar afectul negativ în ruşine, vinovăţie sau jenă.
Prima dimensiune de atribuire care intră în calcul este cea clasică: intern-extern. Este clar că,
chiar dacă sinele este în centrul atenţiei şi o anume parte a sa este activată, dacă evenimentul
este apreciat ca fiind determinat din exterior, emoţiile care se declanşează nu sunt cele ce
implică sinele ci emoţiile fundamentale (vezi schema din Cadrul 1). Dacă, de exemplu,
profesorul se apropie în timpul examenului şi constată că în bancă se află o carte şi te acuză
că ai copiat din ea iar tu nu ai făcut acest lucru, de prezenţa acelei cărţi nici nu ai ştiut (altfel
spus, sinele tău nu are legătură cu situaţia creată) reacţia afectivă va fi negativă. Cel mai
probabil te vei simţi nedreptăţit, trăind o emoţie de supărare sau furie ± o emoţie
fundamentală.
Emoţiile ce implică sinele, după cum rezultă din chiar titlul acestora, pot fi resimţite
doar în măsura în care acesta este apreciat ca fiind cauza evenimentului ± când cauzalitatea
evenimentului se află în interiorul individului. Aceste emoţii sunt de cele mai multe ori
resimţite în prezenţa unui public, dar pot fi trăite şi în absenţa acestuia. Singura emoţie care
nu poate exista decât în prezenţa celorlalţi este jena.
După ce un eveniment este internalizat, intră în calcul celelalte trei dimensiuni de
atribuire ± 


, 




 şi 



. Acestea din urmă sunt puternic
interconectate, astfel încât autorii analizează efectul lor asupra diferenţierii emoţiilor fără a le
separa. Antradevăr, de cele mai multe ori, cauzele stabile sunt greu de controlat şi globale (de
ex. trăsăturile de personalitate), în timp ce cauzele instabile sunt preponderent controlabile şi
specifice (de ex. starea de oboseală). Astfel, ruşinea şi trufia sunt rezultatul perceperii
evenimentului ca determinat de sinele stabil, greu de controlat şi global ± sinele individului în
ansamblul său. An acelaşi timp, vinovăţia şi mândria sunt resimţite dacă evenimentul este
apreciat că fiind rezultatul sinelui instabil, controlabil şi specific ± mai exact, de un anume
comportament al acestuia (vezi schema din Cadrul 1).
÷!#!"  m
Ôodelul propus de Jessica Tracy şi Richard Robins (2004; 2007) este important pentru câteva
aspecte noi, inedite în literatura preocupată de emoţiile ce implică sinele. Ôai întâi de toate,
modelul marchează  
  

 × × 
  ×  
 
 ×
: emoţiile ce
implică sinele nu sunt doar descrise ci sunt explicate în geneza
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi r 4r Psihologie
socială r Ruşinea şi vinovăţia r
lor. Aceasta permite ca modelul teoretic să fie supus verificării empirice, lucru care se şi
întâmplă la ora actuală (de ex.: Tracy & Robins, 2006).
An al doilea rând, 
  ×   ×

 
 
 





×: modelul oferă câteva sugestii asupra momentelor în care reacţia afectivă a
individului ia forma unor emoţii fundamentale.
An al treilea rând, modelul propus 
 




 

   ×
prin oferirea unei viziuni cognitiv-procesuale asupra acestora. Anterior emoţii precum
jena, ruşinea vinovăţia erau abordate în special de clinicieni, în contextul unor tulburări
psihice sau în practica psihoterapeutică. Or, supremaţia modernă în conceptualizarea şi
studiul emoţiilor aparţine anume perspectivei cognitive şi abordării procesuale a vieţii
psihice.
An final, modelul   




 

   × , depăşind astfel
etapa anterioară când acestea erau tratate Äpe bucăţele´, separat una de cealaltă.
Concluzionând, putem spune că modelul procesul-cognitiv al emoţiilor ce implică
sinele (Tracy & Robins, 2004; 2007) oferă o viziune modernă şi sistematică asupra acestora,
sugerând totodată noi direcţii de investigare.
2!33 $# m
Una din problemele perene în studiul emoţiilor va rămâne cea a distincţiei dintre ele.
E relativ simplu şi uşor să identifici o reacţie afectivă negativă şi să o departajezi de una
pozitivă. Lucrurile se complică însă, iar opiniile se diversifică şi ele, odată ce în afectul
negativ sau cel pozitiv încerci să identifici fizionomia specifică uneia sau alteia dintre emoţii.
Să revenim la exemplul folosit anterior: profesorul a prins elevul copiind la examen. E uşor
de intuit că reacţia afectivă pe care o are acel elev este una negativă dar, e mult mai dificil să
apreciem ± deopotrivă din interior (de către chiar cel ce trăieşte emoţia) cât şi din exterior (de
către cel ce încearcă să o deceleze prin observarea comportamentului) ± ce fel de emoţie
anume trăieşte acel elev. Ai este ruşine? Se simte jenat? Ai este frică? Resimte vinovăţie?
Oricare dintre aceste emoţii, considerate separat sau în variate combinaţii, se pot presupune în
spatele trăirilor afective negative ale momentului.
Pentru a reuşi o cât mai bună identificare a emoţiilor este necesar să ne ghidăm după
mai multe indicii sau factori care, doar împreună, conturează portretul unic al fiecărei emoţii.
Dacă ţinem cont de exemplul propus, este lesne de înţeles de ce, o bună parte din studiile şi
dezbaterile ştiinţifice despre emoţii, s-au îndreptat spre identificarea acestor factori.
Cu câteva decenii în urmă, opinia dominantă considera ruşinea şi vinovăţia ca fiind
una şi aceiaşi emoţie: vinovăţia era apreciată ca fiind o formă mai puţin intensă a ruşinii. La
fel şi jena a fost mult timp considerată ca fiind o formă a ruşinii, mai ştearsă ca intensitate şi,
de regulă, asociată prezenţei publice. Viziunea modernă predominantă asupra acestor trei
emoţii le consideră însă ca fiind distincte, deşi cu multe elemente de asemănare.
An continuare, vom oferi două perspective de definire care, din unghiuri diferite,
individualizează ruşinea şi vinovăţia şi, totodată, le departajează între ele.
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi r 5r Psihologie
socială r Ruşinea şi vinovăţia r
÷ !#3!' 4" !" " !$54$5 m
Conform opiniei exprimate de Helen Block Lewis, psiholog clinician de la Universitatea
Yale, în cartea sa ¦

 
(H. B. Lewis, 1971) ruşinea şi vinovăţia pot fi
în mod sistematic şi cert diferenţiate dacă ţinem cont de

 






×
. Iată cum explică însăşi autoarea diferenţa esenţială dintre cele două emoţii:
ÄExperienţa ruşinii se referă în mod direct la , el este obiectul evaluării. An
vinovăţie sinele nu este obiectul central al evaluării negative ci 
×
 făcută
sau nu. An vinovăţie sinele este evaluat negativ doar pentru că se află în
conexiune cu fapta, nefiind centrul experienţei afective´ (H. B. Lewis, 1971,
p. 30; sublinierea este prezentă în original).
Altfel spus, dacă în cazul ruşinii focalizarea atenţiei în momentul auto-aprecierii şi trăirii
subiective este pe  în ansamblul său, în cazul vinovăţiei focalizarea atenţiei este pe un
anume 
×

 
  (Äceea ce a făcut sau nu a făcut´ sinele). Revenind la
exemplul anterior, dacă elevul surprins copiind la examen se focalizează asupra  


concluzionând ± Äsunt rău´ ± va resimţi ruşine; dacă însă îşi va limita atenţia



×
 
×

   constatând ± Äam procedat rău´ ± emoţia trăită va fi
vinovăţia. An opinia exprimată de H. B. Lewis, această 


  


±
asupra sinelui în totalitatea sa vs. doar asupra unui comportament ± determină o experienţă
fenomenologică diferită la nivelul trăirilor afective (vezi acest subiect tratat separat mai jos).
Autoarea menţionează în cartea sa mai multe elemente de ordin afectiv, cognitiv şi
motivaţional care ar fi distincte în cazul celor două emoţii (H. B. Lewis, 1971). Cercetările
ulterioare au confirmat în bună parte justeţea opiniilor exprimate de H. B. Lewis.
Un paradox interesant a apărut însă în unele dintre aceste cercetări, un rezultat care
spune totodată ceva foarte important despre acurateţea cu care ne putem raporta la emoţiile
trăite altădată sau chiar pe moment. Paradoxul consta în următorul aspect: deşi marea
majoritate a implicaţiilor focalizării diferenţiate a atenţiei în cazul ruşinii şi vinovăţiei
propuse de H. B. Lewis au fost confirmate, aspectul central, de temelie nu s-a putut
demonstra! Astfel, atunci când subiecţii au fost întrebaţi cu privire la măsură în care, după
trăirea unor epizode autobiografice de vinovăţie şi ruşine, Äşi-au blamat acţiunile şi
comportamentele´ (aspect presupus a fi central pentru vinovăţie) sau Äşi-au blamat
personalitatea şi sinele´ (aspect presupus a fi esenţial pentru ruşine) subiecţii nu au diferenţiat
cele două emoţii din acest punct de vedere (Tangney, 1993; Tangney, Ôiller, Flicker, &
Barlow, 1996). Analiza detaliată a răspunsurilor şi explorările statistice suplimentare au arătat
că, cel mai probabil, deşi focalizarea diferenţiată ± pe comportament sau sine ± funcţionează,
determinând hotărâtor departajarea vinovăţiei de ruşine, acest proces cognitiv scapă atenţiei şi
memoriei subiecţilor (Tangney & Dearing, 2002). Altfel spus, focalizarea diferenţiată a
atenţiei în cele două emoţii  



   
, 
 


×
 
    
!
S-a găsit însă o soluţie. Pentru a identifica indirect procesul centrării diferenţiate a
atenţiei în cele două emoţii cercetătorii au folosit cunoştinţele dintr-un alt domeniu de
cercetare ± cel al studiului ?


. La ce se referă gândirea contrafactuală?
Pentru a o explica e bine să revenim la acelaşi exemplu cu elevul surprins
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi r 6r Psihologie
socială r Ruşinea şi vinovăţia r
 copiind. An momentele ce urmează imediat incidentului, acel elev ştie că a fost prins
copiind: este un aspect incontestabil, un incident cert al istoriei personale recente. Ai este la fel
de clar şi faptul că incidentul nu mai poate fi evitat ± s-a produs deja. Şi totuşi, gândirea
umană, caracterizată prin posibilitatea de a călători în timp, derulează imaginile şi timpul
înapoi, înainte de momentul cu pricina, şi încearcă să construiască o istorie alternativă care
Äar fi putut fi dacă lucrurile s-ar fi întâmplat altfel´. An acel moment gândirea umană devine
contrafactuală (alias, contrară faptelor deja petrecute şi binecunoscute) simulând alternative
contrare evenimentului sau opuse unei gândiri bazate pe faptele reale. De exemplu, elevul se
poate surprinde că îşi aduce aminte de faptul că este leneş şi amână permanent momentul
studiului până constată că nu mai are cum obţine o notă bună decât copiind (Ädacă nu aşi fi
fost atât de leneş şi delăsător ...´). Sau în mintea sa poate apărea următorul gând: Ädacă nu aşi
fi întârziat prindeam un loc mai dosit şi nu mă prindea ...´. Cercetările au arătat că acest tip de
gândire ± contrafactuală ± apare de cele mai multe ori atunci când subiectul se confruntă cu o
  
 × 
  
 × 
   
  ×  
 
, Ädoar dacă ...´
lucrurile s-ar fi derulat altfel. An acest tip de gândire se poate remarcă o anume ciudăţenie şi
aparentă iraţionalitate: în viaţă reală timpul nu poate fi întors înapoi iar lucrurile nu mai pot fi
schimbate astfel încât mintea umană a întârziat ± alernativele contrafactuale nu se mai pot
monta în filmul vieţii parcurse. De ce totuşi pierdem timp reflectând contrar evidenţelor deja
consumate, construind alternative care Äar fi putut fi ... dar nu mai pot fi´? Răspunsul cel mai
simplu constă în faptul că în baza gândirii contrafactuale (post-factum) putem trage
învăţăminte pentru viitor (ante-factum). Revenind la exemplul nostru, aceste învăţăminte
pentru viitor ar putea fi frazate astfel: Äaltădată să înveţi din timp ca să nu trebuiască să trişezi
pentru a avea o notă mare´ sau, în cel de-al doilea caz, Äaltădată să te aşezi strategic, astfel
încât să copiezi în siguranţă´. Aţi auzit zicerea Ätot păţitu-i priceput´ sau Ädă Doamne mintea
cea de pe urmă´: o parte din înţălepciunea păţitului este opera gândirii sale contrafactuale!
Cum poate fi folosită gândirea contrafactuală pentru a depista focalizarea diferenţiată
a atenţiei în cazul vinovăţiei şi ruşinii? Imaginaţi-vă că participaţi la un studiu în care vi se
cere să povestiţi, sub forma unei naraţiuni scrise şi anonime, un moment din viaţă în care aţi
trăit ruşinea sau vinovăţia. După ce finalizaţi relatarea sunteţi invitaţi să faceţi un exerciţiu de
gândire contrafactuală: să vă imaginaţi ce ar fi trebuit să fie altfel ±comportamentul, situaţia,
persoana voastră ± ca rezultatul neplăcut ce a determinat ruşinea sau vinovăţia să nu fi
intervenit. Gândirea contrafactuală călătoreşte în trecut refăcând un lanţ cauzal al
evenimentelor: ea face atribuiri cauzale retroactive. Cred că aţi intuit deja legătura între
natura emoţiei şi direcţia gândirii contrafactuale. Ipoteza este că dacă aţi trăit ruşinea,
gândirea contrafactuală va fi preponderent orientată spre schimbarea imaginară a sinelui şi
asta pentru că el este văzut, în ansamblul său, ca fiind cauza cea mai plauzibilă pentru
neplăcerile actuale. An cazul vinovăţiei, mutaţiile imaginare vor viza preponderent
comportamentele sinelui considerate separat.
Bazându-se pe raţionamente similare celor expuse  


 

 
?



?
 

au realiza două serii de cercetări prin care, indirect dar convingător,
au reuşit să demonstreze că ruşinea este preponderent asociată cu atenţia orientată asupra
sinelui văzut ca agent cauzal, în timp ce în vinovăţie atenţia se îndreaptă asupra
comportamentelor considerate responsabile de auto-evaluarea şi trăirile afective

Lectura #1
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi r 7r Psihologie
socială r Ruşinea şi vinovăţia r
 negative (detaliile studiilor realizate de autorii menţionaţi le găsiţi în lectura pentru
acest curs).
! "!4!$$ !54$15 m
Atenţia se poate îndrepta, Ädin interior´, asupra sinelui sau comportamentului dar,
până la urmă, privind Ädinafară´, situaţia se prezintă astfel: (a) sunt încălcate anumite norme
care există pentru a asigura buna şi corecta relaţionare interumană, (b) individul este conştient
de acest fapt şi de responsabilitatea sa pentru încălcarea acestora şi (c) se auto-pedepseşte
prin auto-flagelare afectivă ± trăirea unor emoţii negative. Privite astfel, ruşinea şi vinovăţia
sunt în primul rând Äemoţii morale´ sau Äemoţii socio-morale´ (Keltner & Buswell, 1996, p.
155). An opinia larg acceptată exprimată de Jonathan Haidt

 
 sunt Äacele
emoţii care au o legătură cu interesele sau bunăstarea societăţii în ansamblul său sau cel puţin
al altor persoane decât cel care trăieşte acea emoţie´ (Haidt, 2003, p. 853).
Pentru unii cercetători focalizarea atenţiei, atribuirea cauzalităţii, intensitatea trăirii
afective etc. sunt mai puţin relevante pentru definirea şi distingerea celor două emoţii. Ei
caută să le departajeze analizând prioritar şi în detaliu tipul transgresiunilor normative. Astfel,
vinovăţia este considerată ca fiind emoţia-pedeapsă pentru conduita prin care sunt încălcate







  
 (Ausubel, 1955; Lindsay-Hartz, 1984; Tangney,
1992; Tangney, Ôarschall, Rosenberg, Barlow, & Wagner, 1994), în timp ce ruşinea survine
ca urmare a eşecului de a corespunde unor
 ×    ×

  × 
 
 × 


 
faţă de individ sau pe care × 





  (Lindsay-
Hartz, 1984; Tangney, 1992; Tangney  
, 1994). Altfel spus, în cazul vinovăţiei e vorba de
încălcarea unor 





existente şi acceptate într-o societate (un
fel de Ä




 

×
´), în timp ce în cazul ruşinii 







, negociate cu cei apropiaţi şi mai ales cu sine însuşi, constituind un fel de Ä








.
Ôorala comună unei colectivităţi ne spune care sunt Äfaptele păcătoase´ în faţa
acesteia (vezi câteva reflecţii despre reperele religioase ale acesteia în Cadrul 2). Pedeapsa pe
care trebuie să ţi-o aplici în acest caz ar fi cea de a resimţi o Äbiciuire afectivă negativă´ din
interior ± trăirea vinovăţiei. Recunoaşterea transgresiunii şi manifestarea vinovăţiei, urmate
eventual de Äfapte bune´, au drept scop repararea Ärăului´ produs şi restabilirea armoniei
sine-ceilalţi sau sine-societate. An cazul în care posezi convingeri religioase păcatele pot fi
iertate prin căinţă şi ispăşire în contextul participării la taina spovedaniei şi respectării
canoanelor stabilite de duhovnic. Omul e păcătos şi greşeşte, iar căinţa şi vinovăţia îl împacă
cu ceilalţi, cu societatea şi cu divinitatea, îl repun pe drumul cel bun.
Ruşinea apare însă în contextul unui alt tip de transgresiuni. Dintre toţi oamenii prezenţi într-
o societate există doar un număr relativ mic la care ţinem foarte mult ± ×







sau 
  

(revezi discuţia din cursul introductiv). Ei au anumite
vise şi aşteptări cu privire la sinele nostru în întregime (părinţii şi soţul/soţia sunt primii pe
această listă). La aceste pretenţii şi aşteptările se adaugă, evident, şi cele pe care le avem noi
înşine faţă de sine. Acest sine dorit sau datorat pentru cei apropiaţi sau pentru noi (Higgins,
1987) ×

 (în sensul moralei
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi r 8r Psihologie
socială r Ruşinea şi vinovăţia r
comune) dar 
 
   

 încrederea, marele speranţe! Şi totuşi se
întâmplă: uneori, când nu respectă morala şi standardele pe care se edifică în de aproape,
sinele Äcade în ochii săi şi a celor apropiaţi´. Această cădere este mai importantă decât o
simplă greşeală. Sinele decăzut, sinele eşuat cu privire la normele şi aşteptările asumate şi
interiorizate trezeşte o reacţie afectivă mult mai intensă, care-l biciuieşte mai tare pe cel căzut
± ruşinea.
!) m
$!!#$!# m
Regulile socio-morale universale, comune pentru o cultură adeseori au o sorginte
religioasă. Astfel pentru matricea culturală occidentală, puternic impregnată în timp de
creştinism, importante sunt respectarea celor Äzece porunci´ prezente în Vechiul Testament şi
abţinerea de la săvârşirea celor Äşapte păcate fundamentale´ sistematic expuse de Toma
d¶Aquino (1225-1274).
An porunci, pe lângă menţionarea unor reguli de raportare faţă de Dumnezeire (a cinsti
un singur demiurg, a nu avea idoli, a respecta numele şi ziua Creatorului), găsim reguli de
raportare morală faţă de semeni: păstrarea respectului faţă de părinţi, faţă de viaţa şi
proprietatea celuilalt, faţă de adevăr. Tot în porunci găsim interdicţia pentru o viaţă sexuală
dezorganizată (Ädesfrânarea´) şi invidierea celuilalt.
Toma d¶Aquino reia interdicţia pentru sexualitatea necontrolată (Äpofta trupească´) şi
invidie (Äpizma´) adăugând acestora necesitatea abţinerii de la îmbuibare (Älăcomie´), lene,
trufie, mânie şi avariţie (Äzgârcenie´ sau Äiubire de aur´).
Pentru psihologia afectivităţii este interesant să analizăm în special lista celor şapte
păcate capitale. An esenţă, în spatele lor se află invitaţia de a ne folosi raţiunea (Äcogniţia´)
pentru a ne înfrâna simţirea (Äafectul´). Antr-adevăr, trei dintre păcate sunt pasiuni sau patimi:
pofta de mâncare (lăcomia), pofta de bani (avariţia) şi pofta trupească (desfrânarea); trei sunt
emoţii: invidia, trufia, mânia. Cea din urmă ± lenea ± doar aparent nu face parte din regnul
afectivităţii: lenea înseamnă absenţa oricărei imbold afectiv imbold de a face ceva!
June Price Tangney (1992) apreciază că ruşinea pare să fie o emoţie cu o acoperire
normativă mai polimorfă: ea poate fi trăită atât cu referire la transgresiunea standardelor
socio-morale comune cât şi cu privire la transgresiuni ale standardelor personale care pot fi
sau nu morale (cele din urmă, mai ales, sunt asociate frecvent cu expectanţe de performanţă);
domeniul ruşinii este mai restrâns ± ea apare doar ca urmare a încălcării unor standarde socio-
morale comune.
!!  m
Am prezentat două puncte de vedere despre cauzele care fac diferenţa dintre ruşine şi
vinovăţie. Ambele încearcă să prezică când şi care dintre emoţii va da contur trăirilor afective
negative generate de transgresiuni a unor standarde, transgresiuni pentru care indivizii îşi
asumă responsabilitatea (vezi modelul din Cadrul 1).
Conform primei opinii, diferenţierea se face × ×
      
 prin
focalizarea atenţiei asupra sinelui sau comportamentului (H. B. Lewis, 1971; Tangney &
Dearing, 2002). Ôodelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele propus de Tracy şi
Robins (2004; 2007) precizează că orientarea atenţiei spre sine sau comportament este
rezultatul atribuirilor de stabilitate, controlabilitate şi globalitate (vezi Cadrul 1).
Conform perspectivei secunde, diferenţierea se face × ×
      
 în
funcţie de natura transgresiunilor normative: încălcarea normelor ce ţin de standarde
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi r 9r Psihologie
socială r Ruşinea şi vinovăţia r
 socio-morale comune generând preponderent vinovăţie în timp ce încălcarea
standardelor individuale s-ar solda, de cele mai multe ori, cu trăirea ruşinii. Niciuna din cele
două perspective nu afirmă autonomia sau hegemonia totală a mecanismului propus.
Care e legătura dintre cele două abordări propuse? Sunt ele perspective separate sau conexe?
Opinia noastră este că cele două perspective trebuie privite ca fiind complementare: împreună
explică mai bine geneza şi instalarea uneia sau celeilalte dintre emoţii. Ţinând cont de natura
obiectivă a unui standard (Äprivit din exterior´) putem anticipa cu o mai mare probabilitate
producerea unei reacţii afective. Dar procesele legate de   


 

, de

 
 

 şi



pot re-încadra reacţia afectivă estimată iniţial.
De exemplu, dacă cineva a copiat la examen1 fără a fi prins ± încălcând astfel cumulativ o
normă socială (corectitudinea), o valoare academică esenţială (onestitatea) dar şi una din
preceptele moralei creştine (nu minţi) ± ne vom aştepta să resimtă vinovăţie (faţă de colegi,
faţă de profesor, faţă de divinitate). Să ne imaginăm însă că acel student, anterior copiatului, a
interiorizat acest standard social (căruia putem să-i spunem Äcorectitudine în evaluarea
academică´), transformându-l astfel în registrul codului personal de conduită (ca o cerinţă de
conduită formulată faţă de sine însuşi). An acest din urmă caz, ne vom aştepta ca urmarea
comportamentului fraudulos să provoace o reacţie emoţională mai intensă ± ruşine sau un
amestec de ruşine faţă de sine şi vinovăţie faţă de ceilalţi. Desigur, nu trebuie exclusă şi
varianta absenţei oricărei reacţii afective ± căreia îi putem spune, pe bună dreptate şi
literalmente Äne-simţire´ (absenţa normei cuplată cu absenţa trăirii afective). Aceasta din
urmă poate fi determinată de existenţa unei convingeri personale opuse ca direcţie celei
sociale (Äa copia este normal, ai mai multe şanse să ai note mari´) fie intervenţiei
mecanismelor de atribuire care Äneutralizează´ transgresiunea în situaţia concretă (Ätoţi au
copiat; trebuia eu să fiu cel / cea mai ... dintre toţi?´).
Concluzionând putem spune că doar cunoscând cât mai multe detalii despre valorile
diverselor componente ale unei emoţii şi legăturile dintre acestea (paternul emoţional
specific: situaţional ± cognitiv ± motivaţional ± subiectiv ± somatic ± comportamental) şi apoi
având la îndemână cât mai multe date concrete despre contextul experienţei afective, putem
estima cu mai mare acurateţe ce emoţie sau emoţii a trăit subiectul. Această cunoaştere, dacă
este corect informată şi analizată, poate fi mai relevantă decât ceea ce ne poate spune chiar
subiectul ce a experimentat acea stare emoţională!
# m
Ţinând cont de cele enunţate anterior putem oferi definiţii de lucru pentru cele două emoţii.
Astfel, vom defini 
 ca fiind o reacţie emoţională ce survine de cele mai multe ori
atunci când prin conduita sa individul 







, recunoaşte şi
acceptă responsabilitatea sa pentru transgresiune şi îşi 





×


×

 deficient. An contrast, 


este o reacţie emoţională ce survine de cele
mai multe ori atunci când individul 


× 


1
Comportamentul pe care-l identificăm drept 
×
 
 
 poate fi înţeles în câteva
moduri convergente: (a) reprezintă o formă de ×

frecvent întâlnită în mediul academic;
(b) este o formă de 
, de lipsă de fair-play faţă de colegi; (c) e una din modalităţile
concrete prin care se  . Ôotivul pentru care exemplificăm prin acest comportament
trăirea ruşinii şi vinovăţiei rezidă în faptul că marea majoritate a studiilor au avut drept
participanţi studenţi sau elevi, aceştia asociind frecvent cele două emoţii acestui gen de
comportament.
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi
r 10r Psihologie socială r Ruşinea şi vinovăţia r

 (pe care fie l-a interiorizat fie şi l-a stabilit singur) sau are o × 



 ×  
sale sau a audienţei (în special a audienţei reale sau private şi semnificative) într-
un domeniu relevant pentru auto-evaluare; ruşinea se caracterizează prin 






×

× 


.
Trebuie să precizăm că definiţiile oferite sunt decupate doar prin prisma analizei
principalelor valori şi relaţii ce se pot stabili între primele două componente ale emoţiei. Este
adevărat că aceste două componente au un rol prioritar, adesea chiar hotărâtor, în decuparea
şi instalarea unei stări emoţionale (vezi cursul introductiv). Definiţiile oferite însă pot fi
completate şi întregite în măsura în care sunt analizate celelalte componente ale emoţiei,
lucru pe care-l realizăm, parţial în continuare (din motive de spaţiu componentele expresive
ale emoţiei ± cea somatică şi comportamentală nu vor fi tratate aici).
***
Concluzionând, putem spune că ruşinea şi vinovăţia sunt emoţii diferite, distincte.
Acesta lucru este susţinut atât de modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele
(Tracy şi Robins, 2004; 2007) cât şi de ipoteza focalizării atenţiei în cazul celor două emoţii
(H. B. Lewis, 1971) sau perspectiva naturii diferite a standardelor ce sunt încălcate (Keltner
& Buswell, 1996; Tangney, 2007). Putem spune, metaforic, că cele două emoţii sunt Äemoţii-
gemene´, uşor de confundat, nu însă imposibil de distins. An continuare vom încerca să
conturăm mai în detaliu portretul fiecăruia, fără a uita să spunem şi unde ele seamănă foarte
mult.
 !"#3!"$$233 $# m
!# ! m
M








pentru ruşine şi vinovăţie trebuie înţelese ca fiind acele elemente
prezente în structura situaţiei care sunt accesibile observării Ädin exterior´ relativ independent
de subiecţii care trăiesc o emoţie sau alta. An perspectiva noastră, antecedentele situaţionale
ale vinovăţiei sunt asociate 


 

 (prioritar socio-morale, dar şi de
performanţă), standarde larg acceptate într-o comunitate. An contrast, antecedentele
situaţionale ale ruşinii sunt asociate 


 × 

 (prioritar de performanţă, dar şi
socio-morale), standarde elaborate sau interiorizate de individ.
Ôult timp s-a considerat că ruşinea este preponderent determinată de prezenţa unei audienţe,
în timp ce vinovăţia intervine atunci când individul este singur (Ausbel, 1955; Gehm &
Scherer, 1988). Studii mai recente nu au confirmat acest lucru: ruşinea şi vinovăţia sunt
preponderent resimţite în prezenţa altor persoane (Tangney, 1992), proporţia momentelor în
care sunt resimţite când subiectul se află singur fiind aceiaşi ± în aproximativ 17% din totalul
experienţelor (Tangney  
, 1994). De asemenea, s-a constatat că numărul persoanelor
prezente în momentul trăirii emoţiei (mărimea audienţei) sau numărul persoanelor care au
aflat despre transgresiune deşi nu sunt prezente (gradul de cunoaştere publică a faptei) nu
diferă în cazul celor două emoţii (Tangney  
, 1994).
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi
r 11r Psihologie socială r Ruşinea şi vinovăţia r
M

 

   m
Cele mai puternic predictive antecedente situaţionale pentru resimţirea vinovăţiei sunt
asociate următoarelor
 :
! minciuna, trişarea, furtul, infidelitatea, neacordarea ajutorului celor aflaţi în
nevoie, îmbuibarea (Tangney, 1992)
! nerespectarea obligaţiilor sociale, neglijarea celuilalt, profitul pe seama altuia,
gânduri sau reacţii afective neadecvate, eşecul în respecta norma reciprocităţii,
bârfa, nerespectarea promisiunilor făcute (Keltner & Buswell, 1996).

M

 


  m
Antecedentele situaţionale care de cele mai dese ori favorizează trăirea ruşinii sunt
următoarele:
! eşecuri personale (academice, la serviciu, de performanţă fizică; aproxim. 60%
din situaţii), comportament inacceptabil, aspect fizic neadecvat, performanţă
sexuală, comportament imoral, rănirea emoţională a unei persoane (Tangney,
1992),
! eşec în a corespunde aşteptărilor celorlalţi, dezamăgirea de sine, comportament
neadecvat rolului (Keltner & Buswell, 1996).

Este important să spunem că nici unul din ingredientele situaţionale menţionate nu

este responsabil în exclusivitate doar pentru declanşarea ruşinii sau, după caz, a vinovăţiei.
De cele mai multe ori ambele emoţii sunt susceptibile de a fi trăite în prezenţa unuia şi
aceluiaşi factor situaţional; diferenţa adeseori vine din parte proceselor asociate componentei
cognitive a emoţiilor fiind tributară perceperii şi evaluarii situaţiei.
‰ "  !$ ' m
An identificare modului în care sunt resimţite cele două emoţii vom acorda prioritate
evidenţierii trăirilor care le departajează cel mai elocvent, conturându-le experienţa subiectivă
specifică şi distinctă.
½

 

   m
Atunci când individul acceptă producere unui comportament ce încalcă un standard social
spunându-şi Äm-am comportat rău ...´ imediat fraza poate fi continuată prin Äfaţă de ...´.
Altfel spus, în vinovăţie atenţia nu este doar focalizată pe comportamentul rău ci şi pe
consecinţa nefastă pe care o are asupra unei alte persoane. Din acest punct de vedere cel
vinovat are parte de    sau   
   (în engl. remorse) care revin în
mintea sa periodic refăcând durerea emoţională iniţială. O emoţie frecvent asociată vinovăţiei
este   .
Având în vedere că atenţia în cazul vinovăţiei este concentrată pe comportament şi
consecinţele acestuia subiectul îşi păstrează un    



×
 

r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi
r 12r Psihologie socială r Ruşinea şi vinovăţia r
ceea ce poate conduce la credinţa posibilităţii remedierii răului produs şi dorinţa de a face
acest lucru (Wicker, Payne, & Ôorgan, 1983; vezi mai jos şi tendinţele acţionale).
½

 

  m
Durerea subiectivă suferită în cazul ruşinii este mai mare. Această intensitate relativă este
determinată deopotrivă de focalizarea asupra întregului sine şi contemplarea decăderii
acestuia în faţa societăţii, a persoanelor apropiate sau faţă de sine însuşi. June Price Tangney
etichetează ruşinea ca fiind Äemoţia urâciunii fiinţei´ (în engl.: Äugly´ emotion) în timp ce
vinovăţia este doar Äemoţia comportamentului rău´ (în engl.: Äbad´ emotion). Sinele în
ansamblul său este trăit ca fiind  


× ×  şi . Senzaţia subiectivă de
Äîmpuţinare´ a chiar fizicului corporal al sinelui este o experienţă psiho-somatică exotică şi
distinctivă pentru ruşine. Ruşinea este o emoţie care presupune 


în ansamblul
său (H. B. Lewis, 1971; Tangney & Dearing, 2002).
#!# ! m
Tendinţele acţionale presupune predispoziţia individului ± chiar în momentul trăirii unui
epizod emoţional sau imediat după acesta ± de a acţiona într-un fel sau altul. Trebuie să
reţinem faptul că predispoziţia e doar o probabilitate, nu o certitudine.
d 
  


  m
Vinovăţia este asociată în mod frecvent cu tendinţa de a acţiona astfel încât r
×

  



 
 
     
(Frijda, Kuipers, & ter Schure, 1989).
Atunci când remedierea concretă a acestuia nu se poate face, cel vinovat încearcă să se
angajeze în remedierea răului   

  
: pentru că tocmai au încălcat buna
organizare a vieţii sociale vinovaţii manifestă, în forme variate, 


    
 

 

 

 

  (Lindsay-Hartz, 1984). Una din tendinţele
acţionale specifice vinovăţiei este căutarea, prin modalităţi diferite, a iertării pentru faptele
rele. Vinovăţia este responsabilă şi pentru un efect de Äînvăţare de minte´: individul ajunge la
concluzia că pe viitor 
 
 
×

  
 
   
    emoţia
neplăcută.
An ansamblul lor, tendinţele comportamentale asociate vinovăţiei tind să fie

  : urmăresc repararea reală, sau cel puţin simbolică, a răului cauzat ( 
?


?

  

).
÷ 
  


  m
Comparativ cu vinovăţia, ruşinea este mai puţin asociată cu tendinţe acţionale. Ruşinea
presupune mai degrabă Älăsarea capului şi mâinilor în jos´. Sinele lipsit de valoare şi putere
este mai degrabă distrus decât dispus să acţioneze.
Există totuşi două tendinţa acţionale dominantă şi radical opuse frecvent asociate cu
ruşinea: î
î î  sau
  î  .
Frecvent, atunci când indivizii resimt ruşinea, au tendinţa de

sau chiar de

×
(Tangney, 1991; Tangney & Dearing, 2002). Aceasta tendinţă este

Lectura #2
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi
r 13r Psihologie socială r Ruşinea şi vinovăţia r
 însoţită de senzaţia de micşorare a corpului şi dorinţa de 
, de evitare a
contactului social. Cel mai bine este surprinsă această tendinţă în zicerea Äîmi vine să intru în
pământ de ruşine!´.
Dar uneori fuga din situaţie nu este posibilă, iar tensiunea emoţională negativă este
mult prea mare. Ce se întâmplă atunci? Alternativa acesteia este oarecum de neaşteptat:
individul     


     asupra altora. An opinia iniţial
formulată de Helen Block Lewis (1971) ruşinea trebuie privită ca fiind intim legată de furie.
La o primă vedere o astfel de relaţie este paradoxală: ruşinea înseamnă asumarea
responsabilităţii pentru eşec sau încălcarea unui standard personal puternic relevant (alias,
atribuire internă a cauzalităţii), în timp ce furia survine atunci când o altă persoană este
văzută ca fiind sursa unor acţiuni care prejudiciază sau nemulţumesc puternic un individ
(alias, atribuire externă a cauzalităţii).
H. B. Lewis explică legătura dintre cele două emoţii printr-o dinamică afectivă care
poate fi exemplificată hidrauluic. Ruşinea este uneori foarte intensă fiind asociată cu 
 

    
   . Uneori individul ajunge să fie Äcopleşit şi
paralizat´ (H. B. Lewis, 1971, p. 41) de ostilitatea îndreptată spre interior. Sistemul psihic
vrea în mod natural să scape de Äiadul dezlănţuit´ în interiorul său de trăirea ruşinii. Pentru că
în aceste momente sinele este neputincios şi lipsit de valoare, centrat asupra nimicniciei sale
şi demoralizat, alternativele constructive specifice vinovăţiei nu-şi găsesc locul în mintea
individului. Tensiunea creşte, Ärăutatea´ se acumulează şi se condensează ajungând să
Äumple găleata´ şi, la un moment dat, se revarsă ... peste capul altuia, care ajunge astfel o
ţintă externă a mâniei: Ätu ieşti cel rău nu eu!´. Are loc o externalizare a blamării sinelui care
detensionează sistemul psihic în primul rând prin faptul că scapă sinele de concentrarea
atenţiei asupra sa: furia însemnă atribuirea cauzalităţii evenimentului negativ în exterior, în
responsabilitatea unei alte persoane şi concentrarea atenţiei asupra celuilalt. Frecvent,
externalizarea blamării sinelui nu implică doar  


 ci chiar
 




× 

(Tangney  
, 2006; Tangney & Ddearing, 2002).
Având în vedere cele spuse mai sus este uşor de înţeles substanţa psiho-logică
subiacentă următorului aforism: ÄAdeseori furia este expresia unei profunde nemulţumiri de
sine´
÷1"! m
Ruşinea şi vinovăţia sunt emoţii negative ce implică sinele. Ruşinea şi vinovăţia sunt
două Äemoţii-surori´, foarte asemănătore dar, în acelaşi timp, suficient de diferite. Ôodelul
cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele (Tracy & Robins, 2004; 2007) le
departajează prin prisma mecanismelor atribuirii diferenţiate a cauzalităţii: vinovăţia este
determinată de perceperea unei responsabilităţi personale instabile, controlabile şi specifice în
timp ce ruşinea este asociată unei responsabilităţi personale stabile, non-controlabile şi
globale. Consecinţa acestor aprecieri diferenţiate ale responsabilităţii personale este
direcţionarea atenţiei spre comportament şi consecinţele acestuia asupra celorlalţi (în
vinovăţie: Äm-am comportat rău faţă de ...´) sau spre sine şi evaluarea acestuia de către
ceilalţi (în ruşine: Äsunt o persoană rea şi asta este clar şi pentru ceilalţi ...´).
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi
r 14r Psihologie socială r Ruşinea şi vinovăţia r
 Pentru că survin ca urmare a unor transgresiuni normative, adeseori cu impact asupra
celorlalţi, ruşinea şi vinovăţia sunt considerate emoţii morale. Natura normelor, principiilor
sau regulilor încălcate diferă în cele două emoţii. Astfel, vinovăţia este resimţită în special
când individul nu respectă standardele sociale de raportare la ceilalţi şi cele de performanţă
socială. Ruşinea intervine în special în cazul în care individul nu eşuează cu privire la
standardele personale de performanţă sau morala personală de raportare faţă de ceilalţi.
Subsecvent diferenţelor prezente la nivelul antecedentelor situaţionale şi aprecierii
cognitive, fenomenologia trăirilor subiective asociate celor două emoţii, precum şi tendinţele
acţionale sunt şi ele diferite. Astfel, vinovăţia se caracterizează prin remuşcări şi regret care
de cele mai multe ori determină tendinţe comportamentale constructive: individul caute să
reparare prejudiciului şi să obţină iertarea din partea celui afectat. Ruşinea este o emoţii mult
mai intensă, caracterizată prin faptul că individul se blamează pe sine în întregime, resimte
neputinţă şi dorinţa de a se ascunde de ochii celorlalţi. Tendinţele comportamentale în cazul
ruşinii însă pot fi opuse: individul manifesta preponderent o reacţie de retragere pasivă, de
fugă de ceilalţi sau, mai rar, una de ofensivă agresivă, de transfer al blamării spre persoanele
din exterior.
Ambele emoţii joacă un rol important în reglarea socială şi auto-reglarea
comportamentului moral, vinovăţia fiind apreciată drept o Äemoţie mai morală´ (Tangney &
Dearing, 2002) comparativ cu ruşine. Ôoralitatea relativ mai ridicată a vinovăţiei este legată
de faptul că aceasta este asociată preponderent cu reacţii adaptative, implică empatia faţă de
celălalt, exclude agresivitatea şi furia faţă de celălalt şi nu este asociată cu manifestări
psihopatologice.
 
 ?
×







×
?
×





*** Acest suport de curs
Lectura #1
Niedenthal, P. Ô., Tangney, J. P, & Gavanski, I. (1994). "If only I weren't" versus "If only I
hadn't": distinguishing shame and guilt in counterfactual thinking. o
 

  

 !

¦

 !

!"#585-595.
Lectura #2
Tangney, J. P. Wagner, P. E. Barlow, D. Ôarschall D. E., & Gramzow R. (1996). Relation of
shame and guilt to constructive versus destructive responses to anger across the lifespan.
o
 

  

 !
¦

 !

!#$, 797-809.
 

×


×










 ?
Chelcea, S. (Ed.) (2008). ÷
  

  ×
 ×  
 






Bucureşti: Humanitas.
Chelcea, S. (2006). Emoţiile în viaţa socială. Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public
postcomunist din România. ÷
 

¦

, %&, 87-108.
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi
r 15r Psihologie socială r Ruşinea şi vinovăţia r
 ÷



 ?





 

 
Ausubel, D. P. (1955). Relationships between shame and guilt in the socializing process.
!



÷'"(378±390.
Carver, C. S., & Scheier, Ô. F. (1998). )   


 

 New York:
Cambridge University Press.
Duval, S., & Wicklund, R. A. (1972). * 
!

  
'
 New York:
Academic Press.
Frijda, N. H., Kuipers, P., & ter Schure, E. (1989). Relations among emotion, appraisal, and
emotional action readiness. o
 

  

 !
¦

 !

!+#, 212-228.
Gehm, T. L., & Scherer, K. R. (1988). Relating situation evaluation to emotion
differentiation: Nonmetric analysis of crosscultural questionnaire data. In K. R. Scherer (Ed.).
,
 


-÷  
 (pp. 61-77). Hillsdale, NJ, England: Lawrence Erlbaum
Associates
Haidt, J. (2003). The moral emotions. In R. J. Davidson, K. R. Scherer, & H. H. Goldsmith
(Eds.). .


/

 (pp. 852-870). Oxford: Oxford University Press.
Higgins, E. T. (1987). Self-discrepancy: A theory relating self and affect. !



÷'01319-340.
Keltner, D., & Buswell, B. (1996). Evidence for the distinctness of embarrassment, shame,
and guilt: A study of recalled antecedents and facial expressions of emotion. 2
 


3

%$155-172.
Lazarus, R. S. (1991). 3




×

New York: Oxford University Press.
Lewis, Ô. (2000). Self-conscious emotions: Embarrassment, pride, shame, and guilt. In Ô.
Lewis & J. Ô. Haviland-Jones (Eds.). .


/
 

 (2nd ed., pp. 623±636). New
York: Guilford Press.
Lewis, H. B. (1971). ¦

    
 New York: International Universities
Press.
Lindsay-Hartz, J. (1984). Contrasting experiences of shame and guilt. *  
4



¦  , (#, 689-704.
Niedenthal, P. Ô., Tangney, J. P, & Gavanski, I. (1994). "If only I weren't" versus "If only I
hadn't": distinguishing shame and guilt in counterfactual thinking. o
 

  

 !

¦

 !

!"#585-595.
Roseman, I. J. (2001). A model of appraisal in the emotion system: Integrating applications.
In K. R. Scherer&A. Schorr (Eds.), *××

×
 
 
 (pp. 68±91). New
York: Oxford University Press.
Scherer, K. R. (2001). Appraisal considered as a process of multilevel sequential checking. In
K. R. Scherer, A. Schorr, & T. Johnstone (Eds.), *××

 ×
  

- 5 
!

 
 (pp. 92±120). New York: Oxford University Press.
Tangney J. P. (2007). Shame (pp. 870-872). An R. F. Baumeister & K. D. Vohs (Eds.).
3!
×

¦

 !

!. Thousand Oaks, California: SAGE Publications.
Tangney J. P (1993). Shame and guilt. An C. G. Costello (Ed.). ¦! ×

× 
(pp.
161-180). New York: Wiley.
r Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS r Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi
r 16r Psihologie socială r Ruşinea şi vinovăţia r
Tangney J. P. (1992). Situational determinants of shame and guild in young adulthood.
 

 !
¦

 !

!4 %&199-206.
Tangney, J. P. (1991). Ôoral affect: The good, the bad, and the ugly. o
 

  

 !

¦

 !

!"%598±607.
Tangney, J. P., & Dearing, R. L. (2002). ¦

 . New York: Guilford Press.
Tangney, J. P. Wagner, P. E. Barlow, D. Ôarschall D. E., & Gramzow R. (1996). Relation of
shame and guilt to constructive versus destructive responses to anger across the lifespan.
o
 

  

 !
¦

 !

!#$, 797-809.
Tangney J. P, Ôiller, R. S., Flicker, L., & Barlow, D. H. (1996). Are shame, guilt and
embarrassment distinct emotions? o
 

  

 !
 ¦

 !

! #$ 1256-
1269.
Tangney, J. P., Ôarschall, D., Rosenberg, K., Barlow, D. H., & Wagner, P. (1994).
2  6

 6



× 


 

 
× × -*
7



!
  


   
 
   × 

 
  (manuscris
nepublicat)
Taylor, S.E. (1991). Asymmetrical effects of positive and negative events: The mobilization-
minimization hypothesis. !


4 %%$, 67-85.
Tracy, J. L., & Robins, R. W. (2007). The self in self-conscious emotions. In J. L.Tracy,
R.W. Robins, & J. P. Tangney (Eds.). 5 



-5 
!
 
 . New
York: Guilford Press.
Tracy, J. L., & Robins, R. W. (2006). Appraisal antecedents of shame and guilt: Support for a
theoretical model.  

 !
¦

 !

!4 8(1339-1351.
Tracy, J. L., & Robins, R. W. (2004). Putting the Self Into Self-Conscious Emotions: A
Theoretical Ôodel. !


97 !%+, 103-125.
Weiner, B. (1985). An attributional theory of achievement motivation and emotion.
!


÷'
0(548±573.
Wicker, F. W., Payne, G. C., & Ôorgan, R. D. (1983). Participant descriptions of guilt and
shame:



3

#, 25-39.
! Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS ! Universitatea ÄAl. I. Cuza´ Iaşi ! 17