Stiluri de atașament și dinamici în relațiile de cuplu

Articole

“Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei.”-Lev Tolstoi

1. Atașamentul sigur – copilul manifestă flexibilitate și reziliență în interacțiunea cu mama, care este
receptivă la semnalele oferite de copilul său. Copilul are încredere că figura de atașament va fi
disponibilă, receptivă și responsivă și îi va oferi sprijin, protecție și alinare în situațiile în care copilul
devine temător. Având această certitudine, copilul va explora cu curaj mediul înconjurător.

La vârsta adultă, persoana cu astfel de atașament reușește să interacționeze cu ușurință cu ceilalți

oameni, este capabilă să își creeze relații de calitate, se simte confortabil în intimitate, nu îi este teamă
de abandon, are capacitatea de a-și recunoaște propriile nevoi și de a le satisface, înțelege nevoile altor
persoane și este, la rândul ei, disponibilă față de aceștia. Adulții cu acest tip de atașament se simt în
siguranță în relații, au încredere în partenerii lor pe care îi percep în general a fi persoane binevoitoare,
pe care te poți baza și se percep pe sine ca fiind valoroși și competenți. Nu permit să se lase abuzați, își
trasează limite și granițe clare de interacțiune, respectă libertatea celuilalt și doresc să le fie respectată
libertatea. Au tendința de a fi sinceri, deschiși și independenți și își manifestă cu încredere iubirea.
Relația lor se bazează mai degrabă pe o conexiune autentică, în care partenerii oferă mult spatiu pentru
manifestarea intimității emoționale.

Atașamentul față de persoanele semnificative din viață noastră se dezvoltă încă din copilărie, atunci
când părinții sau îngrijitorii primari ar trebui să reprezinte pentru copil o bază sigură la care copilul să
revină după ce explorează lumea înconjurătoare sau atunci când se simte stresat sau în pericol.

Inițial, apropierea fizică a fost considerată fundamentală în formarea atașamentului, însă studiile
ulterioare au arătat că și suportul și disponibilitatea emoțională a figurii de atașament au o influență
majoră în formarea stilului de atașament, care persistă și la vârsta adultă. Studiile arată că stilul de
atașament reprezintă un indicator semnificativ în ceea ce privește așteptările față de ceilalți, la felul în
care căutăm sau nu căutăm apropierea în relații și gradul în care suntem conștienți atât de nevoile
noastre, cât și de ale celorlalți, și credem că suntem capabili să le satisfacem.
Conform lui John Bowlby, din leagăn și până în mormânt, oamenii sunt programați să caute contactul
fizic și emoțional cu ființele speciale, care se presupune că sunt de neînlocuit. Avem nevoie de conectare
reală cu persoanele cele mai importante din viața noastră, iar această nevoie de conexiune este și mai
pregnantă în momentele în care ne simțim în pericol, simțim durere sau nesiguranță.

Conexiunea fizică, accesibilitatea și responsivitatea emoțională cu o persoană de atașament calmează

sistemul nervos și creează o senzație psihică și mentală de refugiu, în care individul este sigur că va
obține confort și sprijin, în care persoana de atașament este accesibilă, receptivă și angajată din punct
de vedere emoțional, iar echilibrul emoțional poate fi recuperat sau amplificat.

Răspunsul celorlalți, în special în copilărie, reglează sistemul nervos în scopul de a fi mai puțin sensibil la
amenințări și creează așteptări în legătură cu o lume relativ sigură.

Capacitatea de a depinde de cineva drag creează o dependență sănătoasă, o bază de siguranță, care
constituie bagajul esențial echipat cu resursele supreme de supraviețuire și îi conferă individului
intrumentele necesare pentru a explora lumea, pentru a asuma riscuri, de a dezvolta sentimentul de
competență și autonomie.

Atunci când părinții transmit mesajul că ei sunt sprijinul, siguranța pentru copilul lor, când răspund
prompt, când îl susțin pe copil în satisfacerea nevoilor, copilul învață că lumea este un loc sigur, că este
înconjurat de oameni în care poate avea încredere, că este în regulă să exploreze această lume, că poate
avea relații bune și cu ceilalți. Toate aceste experiențe timpurii duc la creșterea încrederii în sine, dar și
în ceilalți oameni.

Atunci când figurile de atașament nu sunt disponibile și nici nu oferă suport, copilul învață să se simtă în
nesiguranță, să se îndoiască de propria lui capacitate de a face față existenței și de intențiile altor
persoane, învață că lumea este un loc periculos unde, pentru a putea supraviețui, este necesar să își
dezvolte alte strategii.

Există patru stiluri de atașament: sigur, anxios, evitant și dezorganizat.

1. Atașamentul sigur – copilul manifestă flexibilitate și reziliență în interacțiunea cu mama, care este
receptivă la semnalele oferite de copilul său. Copilul are încredere că figura de atașament va fi
disponibilă, receptivă și responsivă și îi va oferi sprijin, protecție și alinare în situațiile în care copilul
devine temător. Având această certitudine, copilul va explora cu curaj mediul înconjurător.

La vârsta adultă, persoana cu astfel de atașament reușește să interacționeze cu ușurință cu ceilalți

oameni, este capabilă să își creeze relații de calitate, se simte confortabil în intimitate, nu îi este teamă
de abandon, are capacitatea de a-și recunoaște propriile nevoi și de a le satisface, înțelege nevoile altor
persoane și este, la rândul ei, disponibilă față de aceștia. Adulții cu acest tip de atașament se simt în
siguranță în relații, au încredere în partenerii lor pe care îi percep în general a fi persoane binevoitoare,
pe care te poți baza și se percep pe sine ca fiind valoroși și competenți. Nu permit să se lase abuzați, își
trasează limite și granițe clare de interacțiune, respectă libertatea celuilalt și doresc să le fie respectată
libertatea. Au tendința de a fi sinceri, deschiși și independenți și își manifestă cu încredere iubirea.
Relația lor se bazează mai degrabă pe o conexiune autentică, în care partenerii oferă mult spatiu pentru
manifestarea intimității emoționale.

2.Atașamentul anxios – copilul este neliniștit, caută atenție, se teme de separare, are fie atitudine
pasivă, fie agresivă, nu are certitudinea că figura de atașament este disponibilă sau responsivă, sau că îl
va ajuta în cazul în care îi solicită acest lucru. Datorită acestei permanente incertitudini, copilul este
predispus la anxietatea de separare și manifestă anxietate și în ceea ce privește explorarea mediului.

Adulții cu acest stil de atașament nu sunt siguri de disponibilitatea și sprijinul partenerului, se îndoiesc
de ei înșiși căutând în permanență să fie acceptați și validați. Au tendința de a se agăța de partener, pe
care deseori îl asimilează ca pe un salvator. Deseori au schimbări bruște de dispoziție, mai ales atunci
când percep că ceva sau cineva le amenință siguranța relațională. Ceea ce simt este mai degrabă o
foame emoțională pe care o confundă cu iubirea, manifestându-și adesea disperarea și fiind dispuși să
întreprindă orice acțiune pentru a-și păstra partenerul, în care, de fapt, nu au încredere și față de care
manifestă posesivitate. Acțiunile pe care partenerul le face independent de ei pot fi interpretate ca
dovezi ale lipsei de iubire, fapt ce declanșează, din nou, teama de abandon. Agățându-se de partener și
comportându-se în acest fel reușesc să facă exact opusul a ceea ce intenționează: să îl îndepărteze.

3.Atașamentul evitant – copilul manifestă nesiguranță, timiditate, anxietate, este pasiv la contactul fizic
și are dificultăți de relaționare, îi lipsește încrederea că va fi protejat și ajutat, nu se poate baza pe
sprijinul figurii de atașament.

Adulții care au un astfel de atașament se simt inconfortabil să se apropie cu adevărat de cineva, le este
greu să aibă încredere în alții sau să ceară sprijinul și le este teamă ca nu cumva să ajungă să depindă de
cineva. În general își neagă sau minimizează nevoile sau emoțiile, preferând să se distanțeze pentru a-și
păstra independența.

4.Atașamentul dezorganizat – copilul este agresiv, izolat social, surescitat, stresat în aproprierea
adultului care îl ingrijește și care are rol de persecutor în același timp, figura de atașament este trăită
simultan atât ca sanctuar sigur, cât și ca sursă de pericol. Acest tip de atașament a fost preponderent
observat în cazul copiilor abuzați fizic, copii aflați în situații de neglijență severă sau ai căror îngrijitori
suferă de patologii psihiatrice.

Adulții care și-au dezvoltat un astfel de atașament întâmpină dificultăți în autoreglarea emoțională,
experimentează dificultăți în relațiile cu ceilalți, care sunt deseori conflictuale și haotice. Le este greu să
aibă încredere în ceilalți, motivați fiind de evenimentele din copilărie care i-au făcut să privească lumea
ca pe un loc periculos și, în ciuda unei mari nevoi de siguranță, le este greu să își creeze relații stabile.

În ceea ce privește diversele dinamici în relațiile de cuplu, în funcție de stilul de atașament al fiecărui
partener în cuplu, putem sesiza anumite tipare de relaționare:

Atunci când ambii parteneri au un stil de atașament securizant, există un flux armonios între
momentele de acceptare, grijă și toleranță reciprocă. Fiecare partener simte satisfacție în legătură cu
relația lui, se simte contectat cu partenerul și îi acordă încredere și libertate. În momentul în care unul
dintre parteneri se află într-o situație stresantă, celălalt îi oferă ajutor și este suportiv, iar partenerul nu
ezită să îi ceară sprijinul la nevoie. Este o relație bazată pe convingerea că partenerii sunt egali. Cuplurile
securizante se simt în largul lor în intimitate și trăiesc anxietatea de separare într-un mod suportabil.
Există un sentiment de apartenență la celălalt, cu efect calmant, relaxant.

În cazul ivirii unor situații tensionate, gestionează conflictul adoptând strategii funcționale de rezolvare
(compromis, atenție, susținere), având disponibilitatea de a se asculta și de a găși noi moduri de evoluție
și de învățare din fiecare situație dificilă.

Atunci când unul dintre parteneri are un stil de atașament securizant și celălalt partener are un stil de
atașament anxios, observăm că modul de manifestare a dinamicii în cuplu este caracterizat de nevoia
partenerului anxios de a fi salvat, acesta fiind în permanentă căutare de apropiere. Când se simte
nesigur de sentimentele celuilalt partener, partenerul anxios devine posesiv și suspicios. Este în
permanență preocupat de situația relației, însă îl lasă pe celălalt partener să preia controlul. Intrat în
contact cu un partener securizant, partenerul anxios beneficiază de un câștig considerabil în siguranță și
securitate, întrucât partenerul securizant menține constant nivelul de comunicare constructivă, plină de
respect față de exprimarea deschisă și onestă a ideilor și trăirilor fiecăruia, cu o angajare reală în
negocieri și în compromisuri. Partenerul anxios este sensibil la orice fel de respingere, păstrând un nivel
ridicat de vigilență, are nevoie în permanență de reasigurări că partenerul securizant este stabil și
statornic în relație.

Atunci când un partener are un stil de atașament securizant și un partener are un stil de atașament
evitant, partenerul securizant are rol de amortizor pentru partenerul evitant, nu își face griji în legătură
cu pierderea afecțiunii partenerului, are o abilitate bună de a comunica și reușește să devină pentru
celălalt baza de siguranță, astfel încât îi permite evitantului să exploreze lumea și să își urmărească
obiectivele personale. Partenerul cu atașament evitant tinde să se distanțeze emoțional de celălalt
partener, izolându-se pentru a resimți independent, adesea este concentrat asupra propriei persoane. În
momentul în care celălalt partener se regăsește într-o situație stresată, evitantul se închide emoțional și
nu oferă sprijin. Are convingeri stricte și reguli în ceea ce privește relațiile și insistă asupra păstrării
limitelor, însă devine vulnerabil în cazul unei despărțiri. Partenerul sigur are un comportament
consecvent, trimite mesaje clare.

Atunci când ambii parteneri au stil de atașament evitant, stabilirea unei relații cu adevărat intime va fi
imposibil de realizat. Ambii parteneri nu își exprimă sentimentele, deci o apropiere reală, profundă,
bazată pe comunicare onestă, nu se va putea produce. Fiecare partener este preocupat de propriul
univers și, deși conflictele sunt aproape inexistente, acest cuplu funcționează doar din perspectivă
operațională, căci ambii partneri sunt dezangajați emoțional, protejându-și cu mare grijă
vulnerabilitățile. Fiecare dintre cei doi simt puternic că nu se poate baza pe celălalt, asupra cuplului
planând lipsa de disponibilitate. Această respingere reciprocă nu face decât să le consolideze ideea de
independență, de autosuficiență.

Atunci când ambii parteneri au stilul de atașament anxios, ambii trăiesc un conflict permanent, pentru
că există pe de o parte o continuă teamă de a nu fi părăsiți și pe de altă parte de a nu fi demni de
dragoste. Foarte mult din energia lor mentală este direcționată încercării de a se liniști, de a verifica dacă
partenerul îl iubește, uneori folosind diverse stratageme. Fiecare partener se îndoiește de dragostea
sinceră pe care celălalt o nutrește și trăiește cu permanentă teamă că, într-o bună zi, va fi părăsit.
Atenția este îndreptată către celălalt, partenerul fiind idealizat, iar stima de sine se situează la cote
scăzute. În momentele de intimitate împărtășită, percepția despre relația lor este că există o forță
excepțională, un miracol care a făcut posibilă legătura dintre ei doi. În situații conflictuale, se manifestă
de ambele părți o furie incontrolabilă, însoțită adesea de violență verbală: incapabili să verbalizeze
obiectul tulburării lor, ei evocă diverse cauze și justificări iraționale, uneori ajungându-se chiar și la
violență fizică. În acest tip de dinamică, fiecare se consideră victima celuilalt. În cadrul acestui
parteneriat numărul despărțirilor și al împăcărilor este numeros, durerea și culpabilizarea îi aduc
împreună de fiecare dată.

Atunci când un partener are stil de atașament evitant și celălalt partener are un stil de atașament
anxios, dinamica relațională este similară unui joc de urmărire: anxiosul aleargă mereu după evitant,
pentru a obține mai multă apropriere și intimitate, evitantul fuge de anxios prin distanțare, căci se simte
sufocat de pretențiile și de apropierea anxiosului. Nevoile emoționale se află mereu în conflict, făcând
relația dificil de funcționat. Uneori persoana evitantă apreciază disponibilitatea persoanei anxioase și
pare mai deschisă pentru intimitate. Persoana anxioasă este atunci calmată, însă această liniște nu este
de durată, căci fiecare se întoarce la imaginile negative despre sine și despre celălalt, la strategiile sale
comportamentale și la mecanismele sale de apărare inițiale. Persoana anxioasă acționează printr-o mare
furie, iar persoana evitantă se protejează prin negarea situației conflictuale. Persoana anxioasă nu crede
că poate fi iubită și această îndoială asupra valorii sale rămâne, în opoziție cu evitantul, care se simte
demn de a fi iubit și îl percepe pe celălalt drept o povară. O astfel de relație poate să dureze mai mult
atunci când persoana anxioasă va putea face mai multe concesii, deoarece evitantul mai degrabă iese
din relație decât să accepte o soluție nefavorabilă lui.