Atasamentul si sanatatea emotionala

Relaţii de ataşament, comportament de ataşament, rolul stilului de ataşament în structurarea

personalităţii

Relaţiile de ataşament stau la baza existenţei umane şi reprezintă o premisă a sănătăţii emoţionale. John
Bowlby (1907-1990) a fost cel care a atras atenţia asupra teoriei ataşamentului. În noi se construiesc la
nivel inconştient, imediat după naştere, structuri de ataşament, în primul rând cu mama, apoi cu tatăl şi
cu ceilalţi oameni. „Tendinţa de a crea legături emoţionale intime cu anumiţi indivizi este un element
fundamental al naturii umane, deja prezent într-o formă germinală la nou-născut şi care continuă să
existe la vârsta adultă, până la bătrâneţe”(Bowlby, 2011, pg. 195). Formarea relaţiei de ataşament se
produce în primele 18 luni de viaţă şi depinde de abilitatea mamei de a recunoaşte mesajele transmise
de copilul său şi,mai ales de modul în care aceasta răspunde nevoilor lui. Relaţia de ataşament se
consolidează în jurul vârstei de 3 ani.
Se presupune că ataşamentul este un proces psihic ce se dezvoltă încă înainte de naştere între mamă şi
copil (Janus, 1997).
Ataşamentul îndeplineşte o dublă funcţie: de securizare (siguranţă) şi de socializare (în relaţiile cu
ceilalţi). Încă din 1946 Spitz şi Wolf au demonstrat că, fără contactul emoţional cu o persoană de îngrijire,
nou-născutul se poate îmbolnăvi şi chiar poate să moară, chiar dacă este hrănit corespunzător.
Ataşamentul este şi un factor de reglare a funcţiilor organismului (Grossman, 1993), reprezentând
fundamentul sănătăţii mentale (normalităţii) influenţând stima de sine şi capacitatea de socializare
(abilitatea de a atrage şi menţine relaţii sănătoase cu ceilalţi).
Bowlby consideră că, experienţa unui copil cu părinţii săi este determinantă în viaţa sa de adult,
deoarece fiecare dintre noi dezvoltă un „model de lucru intern” pentru relaţii. Mary Ainsworth a efectuat
un experiment, prin care s-au observat modele internalizate de reprezentare a ataşamentului, care se
formează încă din primul an de viaţă. Modelele internalizate de reprezentare a relaţiilor timpurii
determină modul în care individul interacţionează cu lumea (Stroufe, Carlson, Levy, Egeland, 1999). Mary
Main şi Nancy Kaplan au extins această perspectivă, studiind istoria de viaţă a adultului, în strânsă
legătură cu sistemul său de ataşament, determinând o corespondenţă între tipurile de ataşament din
copilărie şi comportamentul adultului, mai ales în relaţia de cuplu şi cu proprii copii.
Ataşamentul primar este o matrice care ar trebui să conducă la o transformare psihică ce ar trebui să
culmineze cu procesul de individualizare.
Franz Ruppert spune că, ataşamentul este influenţat de procesele de gândire, deoarece o mare parte a
gândurilor se învârt în jurul relaţiilor de ataşament, care presupun o investiţie afectivă (cu părinţii,
prietenii, partenerul de cuplu, colegii de muncă etc). De aceea, conflictele care apar în cadrul familiei, cu
prietenii sau în relaţiile de muncă, reprezintă în fapt copia conflictelor de ataşament din perioada
copilăriei. „Toate sentimentele umane de bază, esenţiale îşi au originea în ataşament: frica, dragostea,
furia, tristeţea, vina, ruşinea” (Ruppert, 2012, pg.46).
Bowlby consideră că o caracteristică a comportamentului de ataşament, care nu depinde de vârsta
individului, se referă la intensitatea emoţiei care însoţeşte acest comportament. „Tipul de emoţie
declanşat depinde de modul în care decurge relaţia dintre individul ataşat şi figura lui de ataşamant.
Dacă această relaţie funcţionează bine, ea este caracterizată de bucurie şi de un sentiment de siguranţă.
Dacă relaţia este ameninţată, apar gelozia, anxietatea şi furia. Dacă relaţia se distruge, apar durerea şi
depresia” (Bowlby, 2011, pg. 29).
Comportamentul de ataşament este activat în special în caz de durere, oboseală, spaimă, precum şi în
situaţia în care persoana de ataşament pare inaccesibilă. Comportamentul de ataşament înseamnă
„orice formă de comportament care face ca o persoană să ajungă sau să se menţină în proximitatea unui
alt individ identificat în mod clar mai capabil de a se adapta la mediu” (Bowlby, 2011, pg.61).
Ataşamentul matern este forma primară care stabileşte structura fundamentală a psihicului individului şi
viitorul tipar de ataşament în relaţie. Astfel, lumea sentimentală a mamei (cu toate experienţele şi
amintirile conţinute de sentimentele sale) devine element fundamental în construcţia identităţii
copilului. A nu se uita şi faptul că, la începutul vieţii lui, acesta este „o prelungire a sufletului matern –
oglinda sufletului mamei sale – a structurii ei psihologice şi emoţionale complete” (Ruppert, 2012, pg.
62). Există însă şi situaţii în care apare un blocaj, la acest nivel, în dezvoltarea viitorului adult, atunci când
ataşamentul matern nu este completat de ataşamentul patern, copilul nedesprinzându-se din simbioza
cu mama, având astfel dificultăţi în formarea şi structurarea identităţii Eului, imaginii de sine, precum şi
în dezvoltarea unei vieţi sociale independente. Remy Puyuelo consideră (în prefaţa la cartea lui Rygaard
– Tulburări severe de ataşament în copilărie, 2011, pg. 13-14) „ataşamentul simbiotic conduce la
tulburări de comportament şi de personalitate”. Copiii cu ataşament simbiotic „au tendinţa permanentă
de a rezolva orice conflict intrapsihic prin acte care sunt adesea hetero sau autoagresive, în detrimentul
oricărei rezolvări raţionale. Ei trăiesc mai degrabă rupturi decât separări. Copiii îşi formează cu ei înşişi,
cu familiile şi mediul lor relaţii care îi împiedică să existe ca subiecţi de sine stătători. În mod paradoxal ei
sunt ataşaţi şi abandonaţi (…) Principala lor dificultate este aceea de a nu fi subiecţi de sine stătători –
sunt dependenţi de social, sunt dependenţi de realitatea exterioară, pentru că nu trăiesc propria
realitate psihică”.
Ataşamentul patern nu îl poate înlocui pe cel matern, dar stimulează creşterea sufletească a copilului.
Tatăl este cel care-i deschide copilului său accesul la lumea înconjurătoare, la socializare, scoţându-l
treptat din relaţia simbiotică pe care acesta o are cu mama. „Tatăl o separă pe mamă de copil pentru a-i
reuni într-o manieră adecvată din punct de vedere psihic” (Remy Puyuelo). Astfel, funcţia fundamentală
a ataşamentului patern este de a ajuta individul să-şi structureze propria identitate.
Oferirea de către ambii părinţi a unei „baze de siguranţă” asigură îndeplinirea primei funcţii a
ataşamentului – cea de securizare, constituind o premiză pentru cea de-a doua – socializarea. Părinţii
ideali sunt cei disponibili, gata de a răspunde solicitărilor copilului prin încurajare sau ajutor, când este
cazul, intervenind activ doar când este foarte necesar. Astfel, rolul părinţilor este de a oferi „o bază de
siguranţă” (Bowlby).

Modul în care a fost tratat individul de către părinţii săi, influenţează tiparul (stilul) de ataşament al
acestuia. Studiile arată că fiecare tipar de ataşament, odată dezvoltat tinde să persiste (Bowlby, 2011).
Dar există şi posibilitatea de a se schimba, prin modificarea modului internalizat de funcţionare a lumii,
datorită unor experienţe pozitive „de dragoste sau de afiliere, în orice moment al vieţii” (Muntean,
2009).
Structurarea ataşamentului se face prin integrarea emoţională, pe baza rezonanţei şi comunicării
emoţionale părinte-copil. Astfel, stilul de ataşament se va structura, în funcţie de stările psihice
împărtăşite în relaţia părinte-copil (Bowlby, 1969).
De-a lungul timpului, specialiştii au demonstrat existenţa a două tipare majore de ataşament: sigur şi
nesigur; acestea au fost împărţite în mai multe stiluri de ataşament: de siguranţă, evitant şi ambivalent
(voi folosi descrierea şi interpretările francezilor Lelord şi Andre, 2003, deoarece mi-am construit câteva
dintre instrumentele metodologiei de cercetare din lucrările lor).
Ataşamentul de securitate (sigur) se bazează pe relaţia cu o mamă caldă, atentă, bine adaptată copilului
său, ceea ce îl ajută pe acesta să se simtă în siguranţă, explorând cu plăcere mediul înconjurător şi
folosind-o pe mamă ca „bază de siguranţă”. Persoanele cu ataşament de securitate sunt mai fericite, au
în general mai multă încredere în partener şi în ceilalţi, acceptându-i aşa cum sunt şi având o viaţă
profesională satisfăcătoare. Capacitatea de ataşament se află în echilibru cu capacitatea de a fi
independent.
Ataşamentul evitant are la bază relaţia cu o mamă care îşi respinge oarecum bebeluşul, fiind
indisponibilă sau făcând cu greu faţă în rezolvarea nevoilor copilului, dorindu-şi ca acesta să se descurce
singur. Copilul unei astfel de mame, nu caută activ contactul cu aceasta, dar se supără pe ea în mod
neaşteptat; deşi nu pare interesat să fie luat în braţe, dacă este luat începe să plângă imediat ce este
lăsat jos; dacă mama pleacă de lângă el, reacţionează foarte puţin sau deloc, iar când aceasta revine,
copilul pare indiferent. Ca adulţi, persoanele cu ataşament evitant au nevoie de foarte multă
independenţă, prea multă intimitate displăcându-le. Ceilalţi îi pot considera prea reci sau distanţi. Pot
avea succes pe plan profesional, dar fără să poată profita de acest aspect, deoarece se concentrează
prea mult asupra muncii, au probleme de relaxare, iar bucuria este rară sau inexistentă. Sunt mai
degrabă solitari şi chiar consideră excesive cerinţele unei relaţii de dragoste, care poate să fie astfel
percepută ca dezamăgitoare. Sunt persoane independente, dar au dificultăţi în a se relaţiona şi a se ataşa
de alte persoane. Capacitatea de ataşament se află în dezechilibru, fiind suprainvestită capacitatea de a fi
independent.
Ataşamentul ambivalent este generat de relaţia cu o mamă atentă, dar neliniştită, anxioasă sau
depresivă; o mamă care nu reuşeşte să îşi înţeleagă bebeluşul şi nu îi oferă protecţia şi siguranţa
necesare. Copilul cu ataşament ambivalent are tendinţa să stea lipit de mamă, iar la cea mai scurtă
despărţire, plânge foarte mult. Acest copil nu explorează cu plăcere mediul înconjurător, iar când mama
pleacă brusc, plânge până când aceasta se întoarce şi când o vede se lipeşte de ea, dar arătându-şi
supărarea. Acest stil generează dependenţa, sentimentul de a fi victimă şi „neajutorarea învăţată”.
Adulţii cu aceste probleme de ataşament îşi doresc cea mai mare intimitate posibilă, nu sunt în stare să
devină independenţi, iar semnele de independenţă ale celorlalţi sunt considerate ca neliniştitoare,
ameninţătoare. Au în general o viaţă frământată, cu pasiuni violente şi decepţii crunte, cu teama de a nu
fi abandonate, prezentând dificultăţi în a se concentra asupra activităţii profesionale. Dorinţa lor de
fuziune totală cu ceilalţi, stilul de „lipitoare”, poate genera respingere din partea acestora, care întăreşte
sentimentul de abandon. Capacitatea de ataşament se află în dezechilibru, fiind suprainvestită în
detrimentul capacităţii de a fi independent.
Câteva dintre consideraţiile prezentate în legătură cu stilurile de ataşament au rezultat dintr-un studiu
realizat în SUA (Denver, Colorado) de către Hatan şi Sharer (1987).
Crittenden (2002) consideră că, individul cu un ataşament evitant este raţional, dar nu are afecte
adevărate, putând să fie inhibat sau compulsiv, cu tendinţe de a deveni imoral sau egoist. Iar persoana
cu ataşament ambivalent nu are cogniţii realiste, nu percepe şi nu porcesează bine informaţia, fiind
tulburat de emoţii foarte greu de stăpânit, cu tendinţa de a deveni seductiv sau punitiv. La vârsta adultă
se poate combina ataşamentul evitant cu cel ambivalent, rezultatul fiind o deschidere spre
psihopatologie – indivizi cu agresivitate/autoagresivitate manifestă sau indivizi dezorganizaţi şi
dezorientaţi.
În 1968, Stephen Karpman (www.karpmantriangle.com) a descris pentru prima dată „triunghiul dramei”:
victimă-agresor-salvator, ca model psihosocial de interacţiune umană. În lucrarea sa (Fairy tales and
script drama analysis) a explicat felul în care o persoană poate să ajungă să trăiască „într-o poveste”,
având o imagine simplistă asupra lumii, „în trei colţuri”. Basmele copilăriei ar trebui să ne ajute să
înţelegem mai uşor valorile, normele şi regulile sociale, dar la nivel subconştient, acestea pot genera cele
trei roluri stereotipe: victimă-agresor-salvator. De multe ori în poveşti se vorbeşte despre „mame
vitrege”, care persecută copiii sau caută să scape de ei. Astfel, copiii cu astfel de mame pot căuta să „se
salveze” alegându-şi roluri de agresor sau salvator. De asemenea, la nivel subconştient, uneori poveştile
pot activa sau alimenta teama de abandon, care se află prezentă (în mai mică sau în mai mare măsură) în
fiecare dintre noi, „distribuindu-ne” astfel în mod automat în unul dintre cele trei roluri ale dramei
sociale. În funcţie de stilul de ataşament, putem deci să alegem de-a lungul vieţii să „jucăm” unul, două
sau chiar toate dintre cele trei roluri.
Agresorul este o persoană dură, intransigentă, cu spirit critic exacerbat; un individ frustrat, acuzator,
neînţelegător, vindicativ, virulent şi pedepsitor.
Victima se plânge permanent, se văicăreşte, caută permanent atenţie şi afecţiune; individul se simte
persecutat (de societate, de ceilalţi, de viaţă, de soartă, de Dumnezeu etc), se crede ghinionist sau
oprimat.
Salvatorul este acea persoană care are tendinţa să se sacrifice (pentru o „cauză” sau pentru familie,
pentru ceilalţi etc) indiferent dacă i se cere acest lucru sau nu; are tendinţa să facă munca altuia (dacă s-
ar putea chiar pe a tuturor) inclusiv atunci când nu i se solicită acest lucru; unii indivizi pot să creeze în
mod voit situaţii în care să fie „nevoie” de ei; există persoane care alimentează dependenţa altora pentru
a-şi masca propria dependenţă, pe care nu acceptă să şi-o recunoască (de exemplu, acele mame care îşi
sufocă literalmente copii, supraprotejându-i chiar şi când devin adulţi).
Ataşamentul de securitate ar trebui să ne ţină departe de triunghiul dramei, dar nu trebuie să uităm
amprenta socialului. De aceea, persoana cu ataşament de securitate poate să ajungă uneori în rol de
salvator sau chiar de victimă.
Ataşamentul evitant generează rolul de agresor, dar traumele pot determina şi rolul de victimă, iar
încercările de schimbare pe cel de salvator.
Ataşamentul ambivalent asigură rolul de victimă neajutorată, dar şi pe cel de salvator (în cazurile în care
un dependent alimentează dependenţa altora pentru a-şi masca propria dependenţă).
Combinaţia dintre ataşamentul evitant şi cel ambivalent poate asigura rolul de agresor, generat de lupta
permanentă dintre tendinţa de dependenţă şi aspiraţia spre independenţă.
„Personalitatea umană este considerată ca structură care se dezvoltă continuu de-a lungul uneia sau
alteia din multitudinea de căi posibile şi distincte – cea aleasă îşi schimbă direcţia în fiecare stadiu, în
baza unei interacţiuni dintre organism, aşa cum s-a dezvoltat până în acel moment şi mediul în care se
găseşte la momentul respectiv – la fiecare vârstă, dezvoltarea depinde succesiv de structurile de
personalitate existente la acel moment şi de familie, iar mai târziu de mediul social mai general din
momentul respectiv” (Bowlby, 2011, pg.115).
Stilul de ataşament contribuie la reglarea trăirii emoţionale. În jurul vârstei de 2 ani este necesar să apară
concordanţa între reglarea trăirii emoţionale şi reglarea la nivel comportamental a exprimării
emoţionale, pentru a optimiza procesul de reglare emoţională. Iar reglarea emoţională presupune, în
primul rând, toleranţă la frustrare şi a face faţă problemelor, reprezentând acea abilitate prin care se
iniţiază, se menţine şi se modulează apariţia şi, mai ales intensitatea trăirilor subiective care
acompaniază emoţia, precum şi influenţa acestora asupra proceselor fiziologice. Trebuie ţinut cont şi de
faptul că, tipul de temperament influenţează comportamentul şi reacţiile emoţionale.
Interacţiunea dintre temperamentul individului-stilul parental-crizele primelor două stadii de dezvoltare
psihosocială, conduce la conturarea stilului de ataşament.
Trăsături temperamentale precum emoţionalitatea excesivă şi impulsivitatea, pot genera vulnerabilitate
la un stil parental defectuos şi susceptibilitate pentru evenimente negative în viaţă. Existenţa acestor
trăsături poate duce la o structurare dizarmonică a personalităţii, prin recurgerea la mecanisme
defensive dezadaptative (Rothart şi Bates, 1998). Stabilitatea sau instabilitatea emoţională reprezintă
consecinţe ale stilului parental-familial în strictă corelaţie cu stilul de ataşament al individului (părinţii
care încurajează autonomia şi ataşamentul de siguranţă asigură stabilitatea emoţională; părinţii care
supraprotejează, alimentând dependenţa, pe fondul unui ataşament ambivalent, contribuie la
instabilitatea emoţională a individului). „Experienţele adverse din copilărie au efecte de cel puţin două
feluri. În primul rând, ele fac individul să fie mai vulnerabil faţă de experienţe adverse ulterioare. În al
doilea rând, ele determină o probabilitate mai ridicată ca individul să întâmpine şi mai multe astfel de
experienţe. Dacă experienţele adverse timpurii sunt probabil complet independente de capacitatea de
iniţiativă şi acţiune a individului avut în vedere, experienţele ulterioare sunt probabil consecinţele
propriilor sale acţiuni; iar aceste acţiuni sunt generate de acele perturbări de personalitate produse de
experienţele timpurii” (Bowlby, 2011, pg. 75).
Existenţa unui sistem de control al ataşamentului determină o bună funcţionare a personalităţii, dar
premisa constituirii acestui sistem se află în experienţele individului din copilărie. „Experienţele
nefavorabile ale copiilor cu părinţii lor, pot reprezenta o cauză majoră a perturbărilor cognitive de mai
târziu – cel puţin unele cazuri în care percepţiile şi atribuirile sunt distorsionate şi anumite stări de
amnezie, incluzând aici cazurile de tulburare de personalitate multiplă, pot reprezenta rezultatele unor
astfel de experienţe” (Bowlby, 2011, pg.164).
Aşa cum am prezentat anterior, una din funcţiile ataşamentului este cea de siguranţă, iar la copilul mic,
siguranţa este dată de proximitatea fizică, de contactul cât mai apropiat cu mama, pentru o perioadă cât
mai lungă. Dacă această proximitate este deranjată sau tulburată, copilul dezvoltă o gamă de reacţii şi
comportamente sociale, considerate ca fiind anormale. Adulţii cu probleme de ataşament au ca
principală caracteristică, o capacitate scăzută de a reacţiona adecvat pe plan emoţional şi social. Stroufe
(2000) consideră că, un ataşament nesigur în copilărie (evitant sau ambivalent) poate genera la adult
manifestări răutăcioase şi manipulatorii sau dependenţă ori vom avea de-a face cu probleme de
adaptare la social, narcisism sau o posibilă patologie de tulburare de personalitate borderline (la
ataşamentul evitant-ambivalent).
„Studii longitudinale extinse pe o perioadă de 30 de ani arată că trăsăturile de personalitate rămân
aproximativ constante între 20 şi 90 de ani. Personalitatea se schimbă doar în legătură cu anumite
situaţii specifice (s-au înregistrat schimbări legate de încrederea în sine, angajarea în sarcini cognitive,
căldura în relaţiile cu ceilalţi) sau atunci când indivizii au nevoie de schimbare şi sunt interesaţi să o
realizeze” (Muntean, 2009, pg. 451).
Cercetători precum Safran şi Segal (1990), Liotti (1991), Perris (1988, 1989, 1991) au semnalat
importanţa ataşamentului din perspectiva „vulnerabilităţii individuale” în raport cu schizofrenia, depresia
şi tulburările de personalitate. Astfel, teoria ataşamentului are o importanţă fundamentală pentru
înţelegerea problemelor personalităţii, iar cercetările grupului Guidano, Liotti şi Reda )1983, 1986, 1991)
permit, pe baza analizei tipului de ataşament, să se facă predicţii asupra principalelor caracteristici ale
tulburărilor de personalitate, care se pot întâlni în viaţa adultă.
În abordarea personalităţilor accentuate şi a tulburărilor de personalitate, mulţi cercetători subliniază
ideea că, modelele operaţionale disfuncţionale ale indivizilor care prezintă personalitate accentuată sau
tulburări de personalitate, s-au dezvoltat adesea într-un context de ataşament nesigur. „Tulburările de
personalitate, cel mai frecvent luate în discuţie, în al căror istoric de dezvoltare se discută de tulburări de
ataşament ca element important al vulnerabilităţii sunt: tulburarea de personalitate borderline,
histrionic, narcisic, dependent, obsesiv-compulsiv. Conform teoriei vulnerabilitate-stres în psihiatria
contemporană, persoanele diagnosticate cu tulburări de personalitate sunt considerate vulnerabile
întrucât prezintă în primul rând o vulnerabilitate de fond – tulburare de personalitate pervazivă –
vulnerabilitate argumentată de cele mai multe ori de vulnerabilităţi de mediu (reducerea reţelei de
suport social, pierderea unor statute şi roluri sociale, stresori psihosociali cumulaţi)”(Zivari,
http://www.mirelazivari.ro).

din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE

ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”