ATASAMENTUL

Atasamentul este o puternica forma de legatura afectiva si exista in forma embrionara inca de la nou nascut.

Conform teoriei atasamentului, toti copii se ataseaza de persoanele cu responsabilitati de ingrijire, indiferent
de felul in care sunt tratati.

Copilul se naste cu un set de tipare de comportament caracteristice speciei om. Scopul atasamentului este obtinera
si pastrarea sigurantei. Aceasta siguranta inseamna la inceput supravietuire urmand ca mai apoi sa se rafineze si sa
capete noi intelesuri mai indepartate de supravietuirea imediata.

In copilarie, atasamentul se formeaza initial fata de parinti urmand ca mai apoi sa se dezvolte in cursul adolescentei
si a restului existentei prin intermediul unor legaturi noi.

Capacitatea de a acorda si de a cauta protectie este una din principalele caracteristici ale unei functionari sanatoase.
In mod asemanator, capacitatea copilului de a fi deschis spre nou, de a explora izvoraste tot din legaturile afective
securizante din mica copilarie pentru inceput si copilarie si adolescenta mai apoi. Desigur ca este de preferat ca
tratamentul sa fie adecvat, ca ingrijirea sa fie completata de un comportament de atasament si copilul sa se simta
suficient de securizat incat sa poata explora lumea din jur pornind de la o baza sigura. Asta presupune din partea
copilului sa interiorizeze mama, sa o conserve in el. Nu este insa necesar ca mama (sau persoana care ofera
ingrijire) sa faca tot ceea ce este omeneste cu putinta pentru a oferi maximum de siguranta, grija si atentie. O mama
buna este aceea care ofera suficient copilului incat acesta sa dezvolte un atasament securizant. Alfel spus, o mama
buna este aceea care este suficient de buna pentru copilul ei. Atasamentul copilului fata de alte persoane care-l
ingrijesc poate compensa in unele conditii atasamentul nesecurizat fata de parinti sau chiar lipsa acestuia. Asa se si
intampla adesea cu copii abandonati, institutionalizati sau adoptati.

In mod didactic, sunt deosebite trei feluri de atasament: securizant, angoasant ambivalent si evitant.

Atasament sigur se dezvolta atunci cand individul are incredere in disponibilitatea parintilor. El stie ca parintii vor fi
langa el si il vor sustine in cazul in care va avea probleme. De aceea copilul se simte capabil sa exploreze lumea sa
caute si sa incerce lucruri noi.

Atasamentul angoasat ambivalent se dezvolta atunci cand individul nu este sigur pe protectia si disponibilitatea
parintilor de a-l ajuta daca va avea nevoie. Copilul se –agata– si cere atentie tot timpul. Are dificultati in a explora
lumea externa si se arata angoasat. Aceasta se datoreaza faptului ca uneori parintele este disponibil uneori nu. Cel
mai adesea parintele se foloseste de amenintarea cu separatia sau abandonul in scop –didactic–.

Atasamentul evitant presupune o lipsa de incredere in faptul ca atunci cand va cere ingrijiri va si gasi ba din contra,
crede ca va fi respins. Se intampla adesea ca aceste persoane odata ajunse mature vor avea un fals Eu, si nu se vor
bucura de dragoste si sprijin din partea celorlalti. In primul rand pentru ca nu vor cauta aceste lucruri. Rejectile
repetate sau institutionalizarea din copilarie il pot transforma intr-o persoana izolata, ostila sau chiar antisociala.

Parintii care ofera atentie, ingrijire si o siguranta stabila copilului vor sadi in copii lor un atasament securizant. Parintii
care sunt imprevizibili, transmit duble mesaje, sunt agresivi sau indiferenti fata de copii lor vor determina la copii
forme de atasament nesecurizant. Studiile au aratat ca o schema de atasament odata pusa la punct este foarte
probabil ca va persista. S-a constat de asemenea ca tipul de atasament al adultului influenteaza comportamentul de
atasament al copilului. Astfel, se pot trage concluzii asupra modului in care sunt ingrijiti si tratati copii dar si asupra
parintilor din tipul de atasament al copilului. Contrar parerii generale, conditiile socioeconomice si factorii culturali
influenteaza atasamentul copilului doar daca ating capacitatea parintilor de a acorda siguranta si protectie copilului.

John Bowlby (1907 – 1990) psihiatru si psihanalist britanic, acorda mare importanta realitatii sociale si a modului in
care este educat copilul. Notiunile pe care a pus mare accent sunt: atasament, separare, pierdere.
Iin urma unor studii asupra copiilor in dificultate (abandon sau fara camin) a tras o serie de concluzii asupra
carentelor materne si a profilaxiei psihozelor..A avut o influenta majora asupra cartei mondiale a copilului mai ales in
ceea ce priveste relatia afectiva constanta cu parintele – de obicei mama

Din diferitele definitii ajungem la concluzia ca atasamentul este o legatura afectiva stabila pe care copilul o stabileste
cu persoanele din jurul lui. El se manifesta prin cautarea apropierii si prin contacul cu persoana de care s-a atasat,
mai ales in momentele dificile si de stres.
Una din definitii este a lui Field, care considera ca atasamentul este „ relatia ce se creeaza si se dezvolta intre doua
sau mai multe organisme in momentele in care sistemele lor fiziologice si comportamentale intra in raport de afinitate
si rezonanta reciproca”.
Atasamentul constituie tiparul pentru relatiile viitoare ale copilului si pune bazele sanatatii lui mintale. Calitatea
atasamentului copilului depinde de calitatea interactiunii dintre copil si mama, a placerii pe care o au sa fie
impreuna, a sensibilitatii si a adaptarilor fizice si psihice pe care le fac in relatia lor.
Bowlby, etnolog si psihanalist a privit atasamentul dintre mama si copil dintr-o perspectiva evolutionista, biologica
avand drept scop supravietuirea copilului, subliniind faptul ca ei au tendinta de a se apropia datorita vulnerabilitatii
copilului si nevoii mamei de a-l proteja. Astfel nevoia de atasament dintre copil si mama sa evidentiaza o nevoie
innascuta strucutrala, nevoia de contact, care este una primara, o caracteristica universala a primatelor, fiind
prezenta chiar si la specii inferioare. El subliniaza faptul ca modul in care se face apropierea fizica de copil, luarea in
brate, leganatul si felul in care mama vorbeste cand se adreseaza copilului demonstreaza ca acest comportament
este ereditar.
Interactiunea copilului cu factorii de mediu: stimuli, persoana de referinta si nisa de protectie duc la formarea unei
matrice primare de atasament. Nisa securizanta s-ar putea defini prin asigurarea unui spatiu in care nivelul de stres
perceput de copil e minimum si prin faptul ca-i permite o explorare interesanta, stimulativa, cu stimuli pozitivi,
interesanti pentru constituirea unei matrice de atasament sigur. Prin repetari si experiente succesive, se structureaza
scheme comportamentale, care asigura formarea unui sistem coerent, cu semnificatii clare pentru parteneri,
generand astfel un tip de atasament sigur pentru copil.
Absenta fizica a persoanei care acorda ingrijiri sau incoerenta si lipsa de intenstate a stimulilor, inconstanta cu care il
invadeaza sau il lasa sa astepte, bruschetea manipularilor sau absenta oricarei atingeri creeaza un haos in
interpretari care nu da posibilitatea aranjarilor si decodarilor necesare, conducand astfel la formarea unei matrice de
atasament nesigur sau dezorganizat.
Tot Bowlby precizeaza ca pentru crearea unui sistem de atasament trebuie sa existe o relatie copil – adult care sa fie
in interactiune iar partenerii trebuie sa participe activ si intr-un mod usor de inteles pentru amandoi.
In aceasta interactiune este necesar ca mai intai adultul sa acorde afectiune si presupune o legatura senzoriala intre
cei doi: comunicare din priviri, atingeri, imbratisari, recunoastere reciproca prin mirosuri si gusturi, aceste lucruri dau
sens relatiei speciale dintre ei bazata pe impartasire. Astfel adultul gaseste pentru copil, explica, traduce, descifreaza
semnificatiile mediului complex, redandu-i copilului informatia procesata de cele mai multe ori prin comunicare non-
verbala dintr-un sistem senzorial in altul. In acest mod sugarul isi reprezinta lumea in semnificatia ei pentru fiinta sa,
in prezenta celuilalt pe care il priveste cu incredere sau suspiciune in functie de propriile trairi. Un adult cu un sistem
de atasament sigur dobandit in interactiune cu proprii parinti are toate sansele sa transmita acelasi tip de atasament
copilului.
Atasamentul depinde de ambii parteneri, de legatura ce se formeaza intre ei si de capacitatea de a se recompensa
reciproc. Un copil cu un temperament mai dificil nu va reusi sa construiasca un atasament sanatos, pentru ca nu isi
va recompensa mama in interactiunea cu ea, dandu-i senzatia ca este o mama incapabila si astfel va fi expus starii
de frustrare a acesteia in relatia cu copilul ei. Responsabilitatea calitatii atasamentului apartine mamei si
comportamentului ei in relatia cu copilul sau.
Bowlby imparte dezvoltarea atasamentul in mai multe etape:
- etapa de preatasament, care se desfasoara de la nastere pana la 6 saptamani, cand comportamnetul este o
problema de raspunsuri reflexive determinate genetic care au valoare de supravietuire. Copilul incearca sa atraga
persoana care il ingrijeste, agatandu-se cu mainile, zambind, gangurind.
- etapa atasamentului de actiune, cu durata de la 6 saptamani la 6 - 8 luni, cand copii mici incep sa se orienteze si
isi exprima si mai mult preferinta fata de mama, putand fi linistit doar de ea. Aceasta se datoreaza faptului ca se
imbunatatesc auzul si vederea, el putand diferentia persoanele din jurul lui
- etapa atasamentului delimitat, intre 6-8 luni pana la 18 luni – 2 ani, cand atasamentul fata de mama este foarte
evident si este etapa cand copii isi manifesta anxietate de separare. Aceasta etapa are 3 componente: in prima faza
preferinta pentru mama este foarte evidenta, doar ea reusind sa il faca sa se simta in siguranta. In faza a doua copilul
diferentiaza foarte bine persoanele din jur, manifestand o teama fata de straini si preferinta puternica pentru mama.
In a treia faza copilul isi manifesta nevoia de a fi securizat, rol pe care il atribuie mamei de la care pleaca pentru a
explora si la care se intoarce cand vrea sa se simta in siguranta.
- etapa formarii unei relatii reciproce, de la 2 ani si dupa. Acum copilul realizeaza ca mama este o persoana separata
care are propriile scopuri, construind progresiv o reprezentare interna a figurilor de atasament, lucru care ii permite
sa suporte din ce in ce mai bine absenta si sa anticipeze intoarcerea lor. Bowlby descrie ca in jurul varstei de 3 ani se
formeaza o baza in constructia acestei reprezentari, ajutandu-l astfel pe copil sa suporte mai usor separarea
corespunzatoare inceperii gradinitei. Acum scade si anxietatea de separare. Relatia dintre mama si copil devine mult
mai complexa, Bowlby numind-o „parteneriala”