Dezvoltarea personalitatii - CARL ROGERS

Cu privire la dezvoltarea personalităţii, Rogers a utilizat mai degrabă principii, si

nu stadii.
In centrul teoriei sale este dezvoltarea self-concept-ului şi progresul de la un self
nediferenţiat la unul complet diferenţiat.

Rogers defineşte self-concept-ul ca fiind: ”un gestalt organizat consistent

conceptual, compus din percepţii ale caracteristicilor lui „Eu” sau „Mie”, şi
percepţiilor relaţiilor lui „Eu” sau „Mie” cu alţii şi a variatelor aspecte ale vieţii,
împreună cu valorile ataşate acestor percepţii. Este un gestalt care este accesibil
conştientului, deşi nu în mod necesar conştient. Este un gestalt fluid şi în continuă
schimbare, un proces, dar în fiecare moment este o entitate specifică.” (Rogers,
1959, „A theory of therapy, personality and interpersonal relationship as
developed in the client- centered framework”.)

Teoria lui Rogers are la bază 19 propoziţii, care se regăsesc în „Client –centered
therapy: Its current practice, implications and theory”. Acestea sintetizează
viziunea lui asupra dezvoltării personalităţii:

1. Toţi indivizii (toate organismele vii) există într-o lume a experienţei, în

continuă schimbare (câmpul fenomenologic), în centrul căreia se află ei
înşişi.

2. Organismele reacţionează la acest câmp fenomenologic, pe măsură ce el este

experienţiat şi perceput. Acest câmp fenomenologic este „realitatea”
individului în cauză.

3. Organismele reacţionează la câmpul fenomenologic ca un tot organizat.

4. O porţiune a câmpului perceptual total se diferenţiază treptat şi devine self-

ul individului.

5. Ca rezultat al interacţiunii cu mediul, şi în particular ca rezultat al unei

interacţiuni cu ceilalţi, supuse evaluării, se formează structura self-ului – un
set organizat de pattern-uri conceptuale, fluid dar consistent de percepţii ale
caracteristicilor şi relaţiilor lui „Eu” sau „Mie”, împreună cu valorile ataşate
acestor concepte.
6. Organismul are o tendinţă de bază care tinde să actualizeze, să menţină şi să
dezvolte organismul care experienţiază.

7. Cea mai favorabilă poziţie pentru a înţelege comportamentul este din

interiorul cadrului de referinţă al individului în cauză.

8. Comportamentul este, la bază, încercarea orientată spre scop a organismului

de a-şi satisface nevoile, aşa cum le experienţiază, în câmpul fenomenologic,
aşa cum este perceput.

9. Emoţiile acompaniază şi, în general, facilitează un astfel de comportament

orientat spre scop, felul emoţiei fiind în relaţie cu semnificaţia percepută
pentru menţinerea şi dezvoltarea organismului a acestui comportament.

10.Valorile sunt, în general, cele experienţiate direct de organism, sau, în

anumite cazuri, valori introiectate sau preluate de la alţii, dar percepute în
mod distorsionat, ca şi când ar fi fost experienţiate direct.

11.Pe măsură ce experienţele au loc în viaţa individului ele sunt:

a) simbolizate, percepute şi organizate într-o relaţie cu self-ul;

b) ignorate, deoarece nu este percepută nici o relaţie între ele şi structura
self-ului;
c) li se neagă simbolizarea sau sunt simbolizate distorsionat, deoarece sunt
inconsistente cu structura self-ului.

12.Cele mai multe moduri de comportament pe care organismul le adoptă sunt

consistente cu structura self-ului.

13.În unele cazuri, comportamentul poate fi determinat de experienţe organice

sau de nevoi care nu au fost simbolizate. Un astfel de comportament poate fi
inconsistent cu structura self-ului, dar în aceste cazuri comportamentul „nu
aparţine” individului.

14.Adaptarea psihologică există atunci când conceptul de self este în aşa fel
încât toate experienţele senzoriale şi viscerale ale organismului sunt, sau pot
fi, asimilate la un nivel simbolic, într-o relaţie consistentă cu conceptul de
self.
 15.Adaptarea defectuoasă este atunc când organismul neagă conştientizarea
experienţe unor senzoriale şi viscerale semnificative, care, în consecinţă, nu
vor fi simbolizate şi organizate în gestalt-ul structurii self-ului. Într-o
asemenea situaţie există o bază sau un potenţial pentru o tensiune psihică.

16.Orice experienţă care este inconsistentă cu organizarea structurii self-ului

poate fi percepută ca o ameninţare, şi cu cât aceste percepţii survin, cu atât
mai rigid se organizează structura self-ului pentru a se menţine.

17.În anumite condiţii, în absenţa completă a vreunei ameninţări pentru

structura self-ului, experienţele inconsistente pot fi percepute şi examinate şi
structura self-ului este revizuită pentru a putea asimila şi include aceste
experienţe.

18.Când individul percepe şi acceptă într-un sistem consistent şi integrat toate

experienţele senzoriale şi viscerale, atunci, în mod necesar este în mai mare
măsură capabil să îi înţeleagă pe ceilalţi şi să îi accepte ca individualităţi
separate.

19.Pe măsură ce individul percepe şi acceptă în structura self-ului mai multe

experienţe organice, descoperă că îşi înlocuieşte sistemul de valori actual –
bazat extensiv pe introiecţii care au fost simbolizate distorsionat – cu un
proces continuu de evaluare organismică.

În dezvoltarea self-concept-ului, el a văzut privirea pozitivă condiţionată sau

necondiţionată ca fiind factori cheie. Cei care se dezvoltă într-un mediu în care
beneficiază de privire pozitivă necondiţionată au prilejul să se actualizeze complet.

Cei care se dezvoltă într-un mediu în care privirea pozitivă este condiţionată nu se
vor simţi valoroşi decât dacă vor corespunde condiţiilor de valoare (pe care Rogers
le numeşte „condiţii de valorizare”) care le-au fost transmise de alţii.

Dezvoltarea optimă, la care se face referire în propoziţia 14, se referă mai degrabă
la un proces decât la o stare. El descrie acest proces ca fiind „o viaţă bună”, în care
organismul tinde continuu să îşi atingă propriul potenţial.
„Acest proces al unei „vieţi bune” nu este, sunt convins de acest lucru, o viaţă
pentru cei fricoşi sau timizi. El implică încordare şi creştere pentru a deveni din ce
în ce mai aproape de propriile potenţialităţi. Implică curajul de a fi. Înseamnă a te
arunca în curentul vieţii” (Rogers, 1961, „On becoming a person”).
Self-ul, văzut deopotrivă din exterior şi din interior, a fost în multe rânduri în
centrul discuţiilor filozofice sau psihologice.

Astăzi, psihoterapeuţii nondirectivi, ca şi psihologii de alte orientări şi sociologii

preocupaţi de studiul personalităţii, acordă o importanţă din ce în ce mai mare
percepţiei interne a self-ului în explicarea comportamentului. Folosind metode
moderne de studiere a personalităţii, inclusiv interviuri din cursul terapiei, este
posibil ca teoriile self-ului să fie testate prin date clinice obiective.