Prezentare

Subiect Tema a III-a: Ipostaze ale psihicului şi stări de conştiinţă

Autor: Andreea Popa, Psihologie, ID, An 1, Seria 2

Introducere
Deoarece subiectul propus pentru această temă a devenit subiectul meu preferat, m-am gândit ca
în cadrul sintezei să abordez hipnoza ca stare de conştiinţă modificată şi ipostazele a psihicului
uman în relaţie cu această stare iar în lucrarea de faţă să abordez visul.

Ca sursă bibliografică am folosit lucrarea profesorului M. Zlate, “Introducere în Psihologie”.

Voi începe abordarea subiectului prin definirea celor două concepte circumscrise acestui subiect,
respectiv ipostazele psihicului şi stările de conştiinţă, pentru a le putea pune apoi în relaţie,
analizând raporturile dintre ele în cadrul stării de conştiinţă modificată – visul.

Psihicul uman este structurat dinamic în trei niveluri, conştient, subconştient şi inconştient, care au
conţinuturi specifice, roluri diferite, mecanisme şi legităţi distincte.
Practic, nu mai este posibilă continuarea abordării reducţioniste care suprapunea nivelurile două
câte două, conştientul şi subconştientul şi conştientul şi inconştientul.
O scurtă trecere în revistă a fiecăruia mi se pare absolut necesară.

Conştientul şi conştiinţa
In definirea conştiinţei, psihologii şi filosofii au întâmpinat o serie de dificultăţi, cauzate de natura ei
pur subiectivă, manifestă în experienţe personale, şi de inaccesibilitatea ei din perspectiva altei
persoane decât subiectul.

Conform profesorului M. Zlate în Fundamentele Psihologiei, conştiinţa, considerată de acesta una

dintre cele mai imortante ipostaze ale psihicului, este „o formă supremă de organizare psihică, prin
care se realizează integrarea obiectiv-activă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care faciliează
raportarea continuă a individului la mediu.” (Zlate, 2000, p. 56)

Conştiinţa, din punct de vedere etimologic înseamnă (lat. Con-scientia = act cu ştiinţă), re-
producere cu ştiinţă, semnifică „reducerea fenomenului la esenţă, a particularului la general, a
formei la fond sau conţinut, a întămplătorului la necesar”. (Negovan, 2008, p. 102)

Funcţiile conştiinţei, dintr-o perspectivă actuală, (Zlate, 2000, p. 247 - 248) sunt: informaţional –
cognitivă, finalistă (reflectare cu scop), anticipativ – predictivă, reglatoare, creativ – proiectivă.

Subconştientul
Conform profesorului Zlate, termenul de subconştient a apărut în psihologie la sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului XX, rămânând până în prezent subiectul multor controverse.
Conform autorului, subconştientul nu poate fi privit nediferenţiat, (nici faţă de conştient, nici faţă
de inconştient), acesta reprezentând „una dintre ipostazele importante ale psihicului care nu poate
fi ignorată, nici redusă sau identificată cu alte ipostaze ale acestuia”, deoarece „dispune de
conţinuturi specifice, mecanisme şi finalităţi proprii”.
Pentru a înţelege cum a fost definit subconştientul, este necesară o perspectivă diacronică,
istorică, în înţelegerea acestui nivel psihic. Intr-o primă etapă, accepţiunea dată termenului de
subconştient a fost de „formaţiune sau nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva
conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. El este rezervorul unde
se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive
stereotipizate, deci toate actele ce au fost cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar
care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând active, să
păşească pragul conştiinţei.” (Zlate, 2000, p. 261)
Această definiţie, apropie prea mult subconştientul de conştient şi transformă subconştientul într-
o arhivă inertă a conştientului.

A doua etapă în definirea subconştientului, puternic marcată de lucrările lui Henri Wallon, care
respinge ideea că subconştientul ar fi o arhivă inertă a conştiinţei, şi îl defineşte ca pe un nivel
psihic dinamic, în care conţinuturile intrate se modifică, prin relaţii de cauzalitate şi influenţă
reciprocă, sublinînd atât caracterul dinamic al subconştientului, cât şi diferenţa clară între acesta si
nivelulul conştient, probând deci existenţa subconştientului ca nivel distinct al psihicului uman.

După Zlate, caracteristicile şi rolurile subconştientului sunt:

- latenţa şi potenţialitatea conţinuturilor subconştientului
- coexistenţa cu constiinţa, conţinuturile subconştientului fiind o altă expresie a
conţinuturilor conştiinţei
- facilitatea, servirea conştiinţei
- filtrarea şi medierea conţinuturilor la trecerea dintr-un nivel în altul. (Zlate, 2000, p.262)

Deşi toate aceste caracteristici întăresc legătura (proximitatea şi compatibilitatea) puternică dintre
conştient şi subconştient, care devine un „servomecanism al conştiinţei”, poate cele mai
interesante sunt mecanismele subconştientului, acelea de a prelucra, restructura şi crea
conţinuturi activabile de către conştient.
Aceste mecanisme, care determină conţinuturile care intră în subconştient să fie diferite de cele
care ies şi reintră în conştiinţă să fie diferite, constituie, probabil, dovada cea mai grăitoare pentru
considerarea subconştientului ca nivel psihic aparte, care, deşi este strâns legat de conştiinţă, este
totuşi diferit de aceasta.

Inconştientul
Inconştientul este cel mai controversat nivel psihic, puternic contestat de unii, considerat esenţa
psihicului uman de alţii.

Profesorul Zlate propune o definiţie a inconştientului preluata de la Sillamy:

“psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi pozitivistă, ca fiind o
formaţiune psihică ce cuprinde tendinţe ascunse, conflicte emoţionale generate de resorturile
intime ale personalităţi. Inconştientul nu trebuie conceput ca un receptacul de amintiri, ca un
refulat oarecare, ci ca o structură asimilatoare, o schemă dinamică deschisă lumii, organizând
elementele primite (biologice, sociale, culturale), modelându-le, integrându-le în psihic şi dând un
sens fiinţelor şi lucrurilor”. (Zlate, 2000, p. 267)

Caracteristicle inconştientului, după Zlate (Zlate, 2000, p. 268), sunt:

- funcţionalitate mai puţin previzibilă, conform unei ordini a propriei subiectivităţi
- manifestări impulsive sau spontane, dar care relevă conţinuturi bine conturate: sistemul
neurovegetativ, automatismele psihologice (sau inconştientul subliminal)
- inconştientul îndeplineşte rolurile de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice, rol de
facilitare a procesului creator (combinări şi recombinări spontane), rol de asigurare a unităţii
 Eului, (fiind depozitarul programelo informaţionale şi a şi a tensiunilor emoţionale pe baza
cărora, prin organizare specifică, se emancipează conştiinţa)
Dacă, iniţial, inconştientul a suscitat controverse de proporţii, find considerat fie avănd o influenţă
negativă, fie ca fiind “obscur şi haotic” (Pavelcu în Zlate, 2000, p. 268), în prezent, acesta suscită un
interes major din partea oamenilor de ştiinţă, “suscitând abordări aprofundate şi sugerând noi piste
de investigaţie”.

Stările de conştiinţă
Stările de conştiinţă sunt definite ca fiind configuraţia elementelor componente ale conştiinţei
(psihologice sau neurologice) aşa cum se prezintă ea la un anumit moment datşi pentru o perioadă
detreminată de timp”. (Zlate, 2000, p 284)

Există multe clasificări ale stărilor de conştiinţă, dar în această lucrare o voi aminti pe cea mai
simplă, care împarte stările de conştiinţă în două categorii, respectiv normale, obişnuite şi
modificate sau / şi alterate.

Stările normale sunt: ocupaţii curente, relaxare etc. Dintre stările de conştiinţă modificate (SCM)
putem distinge somnul, visul, hipnoza şi meditaţia, cea din urmă fiind totodată şi stare de conştiinţă
modificată, şi cale de acces spre o stare de conştiinţă modificată.
Stările de conştiinţă alterate se înscriu în sfera patologicului şi sunt: obtuza, torpoarea,
obnubilarea, stuporul, amentia.

Visul, ca stare de conştiinţă modificată

“Visul reprezintă în esenţă o gândire simbolică datorată structurilor creatoare subconştiente (...) în
care limitele dintre lucruri se estompează, se contopesc după asociaţii obscure”. (Biberi în
Negovan, 2008, p. 120)

Funcţiile visului sunt (după Zlate, 2000, p. 299-300): funcţia compensatorie (restabilirea echilibrului
psihologic, compensaţia având ca obiectiv viaţa conştientă), funcţia premonitorie (semnalarea unei
acumulări periculoase în inconştient), funcţia simbolică (visul se exprimă în simboluri), funcţia de
comunicare (ca o punte de comunicare deschisă între inconştient ca sursă şi conştient ca
receptacol), funcţia reductivă (micşorarea sau chiar absenţa imaginii de sine) şi funcţia integratoare
(unificarea subsistemelor personalităţii).

Conţinuturile visului nu sunt cele ale conştientului, visele neavând o logică comună lumii reale, ele
reprezentând într-un fel o lume a tuturor posibilităţilor. Din păcate, această lume este de fapt
restrânsă de conţinuturile şi mecanismele subconştientului, care “formatează” limitativ visul, sau
de conţinuturile refulate ale inconştientului, care găsesc în vis o portiţă de scăpare, de descărcare.

Spre deosebire de stările de conştiinţă normale, unde conştientul deţine controlul, subconştientul
are rol de servomecanism al conştiinţei, iar inconştientul este în stare latentă, în vis, ca stare de
conştiinţă modificată, inconştientul sau / şi subconştientul conduc experienţa, deţin controlul,
conştientul devenind doar “destinatarul” conţinuturilor re-prelucrate în vis, sau beneficiarul
optimizărilor realizate în această stare.

Bibliografie:

ZLATE, M., (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi

NEGOVAN, V., (2008), Fundamentele Psihologiei, Editura Credis, Bucureşti