3. Nivelurile activităţii psihice şi relaţiile dintre ele.

1.Constientul - este unul dintre cele mai importante niveluri de organizare a vieţii psihice a
individului, care a fost când afirmat, când negat cu vehemenţă. Pentru introspecţionişti, toată
viaţa psihică este conştientă, în timp ce, pentru behaviorişti, conştiinţa nu are nici o însemnătate
şi este eliminată din psihologie. Aşa încât, conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia
fără inconştient) sau nimic (psihologia fără conştiinţă). Ea a fost când redusă la o simplă funcţie
psihică, numită deseori "vigilenţă", când extinsă până la pierderea în generalitatea vieţii psihice,
prin asimilarea cu gândirea reflexivă şi critică, cu Eul şi personalitatea, cu praxisul şi etica
voinţei, în sfârşit, conştiinţa a fost când socotită ca un epifenomen, un reflex întâmplător, o
abstracţie care poate fi sustrasă vieţii psihice sau adăugată maşinilor electronice, când
abandonată în reţeaua relaţiilor existenţiale sau a structurilor interpersonale. Unii autori
interpretează conştiinţa static sau topic, comparabilă cu câmpul vizual, ce dispune de zone
centrale şi zone periferice. Pentru Wundt, ea este o "sinteză creatoare", iar pentru Buhler un
"efect de iluminare", ce are loc în centrul său, în zona conştiinţei clare.
Există şi puncte de vedere constructiviste în definirea conştiinţei, care apare ca o
construcţie sistematică, în continuă mişcare. Psihologia funcţională, consecventă postulatelor
sale de a desface viaţa psihică în elemente componente, procedează la fel şi cu conştiinţa, pe care
o descompune în mecanismele parţiale ale memoriei, percepţiei, schemelor intelectuale sau
verbale. Fenomenologia descrie nu doar fluxul intenţional, apariţiile, dezvoltările şi
complexitatea "trăirilor", ci şi toate modurile-de-a-fi în lume (întâlnirea Eului cu un alt Eu,
alteritatea Eului, problematica etică şi istorică a omului), ajungând, în cele din urmă, la absorbţia
conştiinţei în generalitatea Destinului. Psihanaliza evidentiaza opozitia dintre constient si
inconstient, constiinta fiind guvernata de principiul realitatii, iar inconstientul de principiul
placerii. Constiinta in viziunea lui Freud reprezinta sediul mecanismelor cognitive, acea stare in
care individul este activ, iar starile de constiinta modificata – somnul, visul si hipnoza –
reprezinta alte ipostaze ale vietii psihice.
Din perspectiva psihologiei cognitive, constiinta indeplineste urmatoarele functii: functia
informational-cognitiva – individul constientizeaza mediul inconjurator; functia finalista – pentru
ca un individ sa fie eficient trebuie sa-si stabileasca un scop; functia anticipativ-predictiva –
implica capacitatea de a stabili mental actiunile inainte de a le realiza concret; functia reglatori –
omul isi organizeaza mental activitatea pentru atingerea unui scop; functia creativ-productiva –
omul reflecta realitatea si pentru a o modifica si pentru a o adapata necesitatilor sale. Modele
teoretice explicative ale constiintei:
1.Modelul topic al lui Henrry Ey – vorbeste despre conceptul de camp al constiintei la
nivelul caruia se structureaza procesele psihice. 2.Modelul dinamic al constiintei a lui William
James – se bazeaza pe ideea dinamismului si modului de restructurare al proceselor psihice.
3.Modelul Constructivist – constiinta psihica se structureaza avand la baza o serie de momente
semnificative in dezvoltarea constiintei de sine conrespunzatoare fiecarui stadiu si fiecarui
element. 4.Modelul psiho-cognitivist – constiinta inregistreaza, selecteaza si sintetizeaza
experienta personala.
2.Subconstientul – termenul a aparut la sfarsitul sec al XIX lea sub denumirea de
preconstiinta sau postconstiinta. In conceptia lui Freud subconstinetul se afla amplasat intre
constient si inconstient si este structurat pe baza unor mecansime proprii. Subconstientul este
corespondentul memoriei de lucru/potentiala, incluzand acele actiuni care intial au fost invatate
in mod constient si prin repetitie s-au automatizat, au devenit deprinderi. Astfel subconştientul
cuprinde actele care au fost cândva conştiente, dar care, în prezent, se desfăşoară în afara
controlului conştient. El este rezervorul în care se conservă amintirile, automatismele,
deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate actele care
au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care, acum, se află într-o stare
latentă, de virtualitate psihică, care ar putea oricând să redevină activă, să păşească pragul
conştiinţei. El permite stocarea de informatii si experiente, reprezentand un mecanism
subordonat constiintei.
3.Inconstientul – afirmarea inconstientului in psihologie este legata de numele lui S Freud,
desi nu a introdus aceasta notiune in psihologie, el a elaborat o conceptie originala cu privire la
rolul si importanta inconstientului in viata psihica. In primul model, inainte de 1920, vorbeste
despre inconstientul pesonal. In conceptia lui Freud inconstientul inmagazineaza pulsiuni,
amintiri uitate sau reprimate. Continuturile inconstientului pot fi interpretate pe baza
modalitatilor prin care acesta se manifesta: vise, acte ratate, lapsusuri, asociatii de imagini si idei.
Freud sustien ca inconstientul este de natura afectiva, in timp ce Adler sustine ca inconstientul
este determinat de vointa, de putere si de complexul de inferioritate. Inconstientul indeplineste
un rol de energizare si dinamizare a vietii psihice, un rol de facilitare a procesului creator si
asigura unitatea vietii psihice.

Relaţiile dintre conştient şi inconştient

Integralitatea şi unitatea vieţii psihice a individului este asigurată interacţiunea şi
interdependenţa funcţională a celor trei instanţe, presupun atât dependenţă şi complementaritate,
cât şi relative Contradicţii. (Vezi şi [59], p. 118 şi urm.), între ele există următoarele i de relaţii:

1 relaţii circulare: oricare dintre conţinuturile conştientului trec în subconştient sau chiar
în inconştient, pentru ca în urma germinaţiei să treacă din nou, nu neapărat toate, în conştient;
multe dintre structurile inconştientului sunt generate de activitatea conştientă, în timp ce unele
conţinuturi ale conştientului provin din inconştient; schimburile şi transformările^sunt continui şi
reciproce: inconştientul preia sarinile fixate conştient şi le prelucrează în maniera sa specifică,
conştientul captează rezultatele unor asemenea prelucrări;
2 relaţii de integrare şi de subordonare ale inconştientului de către conştient conştientul,
prin acţiunile şi operaţiile sale proprii, schiţează, înţelege, stăpâneşte, contracarează, domină
impulsurile inconştientului, mai ales unele dintre pornirile lui, care vin în contra dicţie cu valorile
sociale unanim acceptate.
3 relaţii de dominare a conştientului de către inconştient acesta din urmă îşi impune,
direct sau indirect, tendinţele; aceste relaţii apar cu precădere în stările de afect, de transă
creatoare, inspiraţie, stările patologice care presupun o răsturnare a raporturilor fireşti,
inconştientul devenind principalul reglator al conduitei; aşa se prezintă lucrurile în psihoze;
4 relaţii de echilibrare: presupun realizarea unui fei de balans între stările conştiente şi cele
inconştiente, fără predominanţa vădită a unora sau altora dintre ele; sunt prezente în stările de
reverie, spontaneitate, contemplaţie.

în această dinamică, principalul sistem de referinţă rămâne conştiinţa, deoarece, prin

intermediul ei, omul reflectă şi interpretează adecvat realitatea, aşa cum este ea, şi numai în
virtutea acestui fapt el îşi poate conduce şi regla corespunzător conduita. "Este necesar să
consemnăm, considera Ey, subordonarea organică a inconştientului faţă de conştienf ([64], p.
387), deoarece numai în felul acesta vom ajunge în posesia conştiinţei morale şi vom evita
pierderea libertăţii adusă de dezorganizarea fiinţei conştiente, odată cu maladiile men-tale.
Conştiinţa se implică în însăşi realizarea destinului, acesta din urmă nefiind altceva decât, cum
spunea V. Pavelcu, cu mulţi ani în urmă, "conştiinţa acţiunii şi a scopurilor" sau "conştiinţa
personalităţii întregită în dimensiunea ei temporală" ([168], p. 226.). Conştiinţa superioară a
conduitei sale îi oferă omului posibilitatea de a se conduce în viaţă.