DISCIPLINA: PSIHOLOGIE

REFERAT

Conştient - Inconştient

1
 INTRODUCERE

Conştiinţa este una dintre cele mai importante nivele de organizare a vieţii psihice a
individului, când afirmată când negată cu vehemenţă.
- pentru introspecţionişti toată viaţa psihică este conştientă;
- pentru behaviorişti conştiinţa nu are nici o însemnătate şi este eliminată din psihologie.
Aşa încât, conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia fără inconştient) sau nimic
(psihologia fără conştiinţă).
În abordarea sistemică, între conştient şi inconştient există relaţii dinamice de interacţiune
şi interdependenţă în ambele sensuri. În sens ascendent cele trei niveluri deriva unele din altele, în
sens descendent se modulează evolutiv unele pe altele. Potrivit acestui principiu, un nivel inferior
se subordonează nivelului superior, iar pe măsură ce se trece de la nivelul inferior la cel superior,
funcţia de reglare globală, supraordonata care constă în relaţionarea eficientă a sistemului cu
mediul este preluată de nivelul superior, în timp ce nivelul inferior îşi îngustează sfera de acţiune
(Mihai Golu, 1994).
Din punct de vedere genetic inconştientul precedă conştientul şi reprezintă baza
constituirii acestuia. Jung consideră conştientul o „emanaţie şi creaţie a inconştientului profund.
Ea se naşte în fiecare zi după somn şi seamănă cu un copil”. Până la un an inconştientul este
mecanismul care domină organizarea şi reglarea organismului, ca şi modul de relaţionare a
copilului cu lumea. Cu timpul, nivelul ierarhic superior pe măsură ce se dezvolta se va impune
constant şi pregnant iar inconştientul va avea un rol funcţional subordonat efectuând unele „reglări
subsistemice”. Pentru a înţelege şi mai bine relaţiile de interacţiune dintre conştient şi inconştient,
ne putem imagina o axă bipolară cu un pol plasat la limita inferioară (inconştientul) şi unul aflat
la limita superioară (conştientul); între cei doi poli, pe axă se vor evidenţia diferitele moduri de
interacţiune între cele două sfere ale psihicului (Mihai Golu, 1994). Cu cât ne apropiem mai mult
de unul din cei doi poli, cu atât se impune cu mai multă putere dominanta specifică acelui nivel.

2
 CONŞTIENTUL

Conştientul reprezintă nivelul calitativ superior de organizare şi manifestare a vieţii

psihice. El apare şi se dezvoltă cel mai târziu atât în plan filogenetic-istoric, cât şi în plan
ontogenetic-individual. Diferite definiţii ale conştiinţei:
- suma tuturor funţiilor şi proceselor psihice;
- zona de maximă iluminare şi claritate a psihicului;
- un torent al stărilor psihice haotice, eterogene, în care se operează transformări
organizate.
Luând în considerare toate acestea, putem forma o definiţie mai cuprinzătoare şi anume:
„Conştiinţa este forma superioară de organizare-integrare a psihicului uman, bazată pe disociere,
analiză şi evaluarecritică, decizie, anticipare şi control deliberat”.
Funcţiile conştiinţei sunt următoarele:
- functia cognitivă;
- functia proiectivă;
- functia de anticipare şi planificare;
- functia de reglare.
Prima şi poate cea mai importantă funcţie a conştiinţei este cea cognitivă, de cunoaştere
a lumii şi a propriului Eu. Apariţia conştiinţei presupune constituirea unui raport cognitiv specific
subiect-obiect cu scopul precis de a cunoaşte. Cogniţia conştientă devine nu numai ştiinţa a
obiectului, ci şi ştiinţa a ştiinţei despre obiect, pe baza căreia subiectul poate spune nu numai că
ştie sau numai ce ştie, ci şi că ştie că ştie şi ştie cât ştie. Cunoaşterea conştientă permite omului să
acumuleze cunoştinţe premeditat, din perspectiva existenţei viitoare.
Funcţia proiectivă se referă că orientarea activităţii în direcţia transformării realităţii. Prin
această funcţie omul reuşeşte să modifice, să transforme obiectul în direcţia dorită. Datorită
proiectivităţii conştiinţei apare o dimensiune nouă în structura personalităţii umane, dimensiunea
creativităţii.
Funcţia anticipativă exprimă tendinţa omului de a face predicţii în legătură cu
desfăşurarea evenimentelor şi de a anticipa mental modificările viitoare ale obiectului acţiunii, de
a planifica şi programă dinainte desfăşurarea acţiunii. Anticiparea conferă conduitei umane
caracterul raţionalităţii şi finalităţii intenţionate. Fixarea scopului acţiunii şi a programului de

3
desfăşurare este un proces activ de analiză şi comparaţie a diferitelor alternative posibile, de
stabilire a unor criterii de eficienţă şi optimizare, de alegere a mijloacelor eficiente de acţiune.
Funcţia de reglare constă în controlul pe care conştiinţa îl exercita asupra modului de
desfăşurare a activităţii comportamentului, asigurându-se eficienta optimă în raport cu scopul
propus. O acţiune este eficientă dacă rezultatul obţinut corespunde cu scopul propus anterior.
Aceasta presupune nu numai înregistrarea rezultatului final, ci şi a secventelor parţiale, pentru a
putea interveni pe parcurs pentru a înlătura obstacolele care apar. Un rol reglator important îl
exercita mecanismele conştiinţei asupra dinamicii trăirilor afective şi trăsăturilor temperamentale.
Prin mijloace specifice de activare-franare este posibilă structurarea unor tipuri comportamentale
optime pe fondul celor mai variate dispoziţii bioconstitutionale.

INCONŞTIENTUL

Inconştientul reprezintă nivelul primar al organizării psihicului, structurat pe baza

trebuinţelor biologice înnăscute şi a mecanismelor reflexe de satisfacere a lor. Deşi problema
inconştientului a fost o preocupare a filosofilor germani dinainte lui Kant, dezvoltarea ulterioară a
noţiunii de inconştient se datorează lui Sigmund Freud, părintele psihanalizei. Ideea că omul este
condus de forţe inconştiente,care scapă controlului conştiinţei, este adusă în prim-plan.În această
zonă sunt ascunse conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii (0-5 ani), care
influenţează comportamentul şi emoţiile şi cauzează unele tulburări severe cum ar fi isteria.
Ansamblul fenomenelor şi reacţiilor psihice care intervin în viaţa noastră de zi cu zi, fără
a fi conştienţi de prezenţa lor poartă denumirea de inconştient. Inconştientul are următoarele roluri:
- rol de energizare şi dinamizare a întregii vieit psihice a individului;
- rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinări şi
recombinări spontane;
- rol de asigurare a unităţii Eului, prin faptul că este principalul depozitar al programelor
informaţionale şi al tensiunilor motivaţionale pe baza cărora, prin organizare specifică se
emancipează conştiinţa.
Omul dispune de o tendinţă importantă de superioritate, aşa încât dezvoltarea lui psihică
se datorează luptei ce are loc la nivel inconştient între o tendinţă negativă (sentimentul de

4
inferioritate) şi o tendinţă pozitivă (sentimentul de superioritate), aceasta din urmă fiind orientată
spre compensare.
Inconştientul individual este universul în care evenimentele pe care le trăim pe parcursul
dezvoltării noastre ca fiinţe umane, capătă o dimensiune plină de semnificaţii. În această parte a
structurii noastre psihice sălăşluiesc împreună gândurile, afectele, fantasmele, instinctele,
impulsurile, nevoile, amintirile noastre cele mai intime, secretele. Inconştientul individual este
izvorul nostru de viaţă, locul din psihic în care se nasc curajul de a înfrunta provocările lumii
exterioare, reveriile şi speranţele. Aici se află rezervoarele noastre pentru sănătate psihică şi fizică,
toate resursele de care avem nevoie pentru a ne împlini destinul, al cărui sens îl găsim tot aici.
Inconştientul este considerat un sistem deschis spre sine, dar parţial închis în raport cu
lumea, rezistând la investigaţia conştientă, uzuală. De aceea este descris ca iraţional, liber şi
revendicativ în raport cu legile de organizare ale funcţionarii conştiinţei. Inconştientul rămâne un
factor bazal de dinamizare a conduitelor, o forţă energizantă cu alte legi de structurare şi organizare
decât conştiinţa (alt mod de prelucrare al informaţiei precum şi alte orientări ale personalităţii).
Fenomenele de germinaţie în cadrul proceselor creative dovedesc modalitatea uneori autonomă de
funcţionare a inconştientului, care furnizează nu numai energie compartimentului conştient, ci,
uneori, şi o suplinire funcţională. Aici el împlineşte proiecte şi căutări ale dominantelor conştiente.

RELAŢIA DINTRE CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT

Una dintre cele mai provocări în dezvoltarea personală a fiecăruia dintre noi, pentru
împlinirea aspiraţiilor individuale, este dată de comunicarea liberă dintre conştient şi inconştient,
adică de percepere şi de înţelegere a mesajelor pe care lumea nevăzută şi necunoscută a psihicului
nostru ni le transmite prin cele mai variate moduri de la vise şi reverii, până la evenimentele
repetitive din viaţă. Comunicarea liberă între conştient şi inconştient se produce spontan,
ocazional, în cotidianul nostru. O putem observa cu uşurinţă la artişti a căror opere nu sunt altceva
decât proiectarea în exterior a lumii lor interne.
Nu este necesară o separare între inconştient şi conştient, inconştientul este într-o strânsă
relaţie cu conştientul şi îl poate influenţa permanent. Conştientul şi inconştientul sunt caracterizaţi
a fi forme complementare ale vieţii psihice umane. Inconştientul nu are un rol decisiv în viaţa
psihică, pe când conştientul ajută la culegerea şi prelucrarea datelor care duce implicit la găsirea

5
unor soluţii şi la evitarea greşelilor. Se apreciază că între conştient şi inconştient există trei tipuri
de relaţii:
• relaţii circulare (constau în faptul că oricare din activităţile mintale începute în conştient
pot trece în inconştient unde este posibilă găsirea unei soluţii, apoi o parte din conţinuturi trec din
nou în conştient);
• relaţii de subordonare integrativă (presupun dominarea unuia dintre niveluri de către
celălalt). Relaţiile de subordonare integrativă pot fi de două tipuri: dominarea inconştientului de
către conştient şi dominarea conştientului de către inconştient. Dominarea de către inconştient a
conştientului apare în stările de afect, de transă creatoare sau în stările patologice în care
inconştientul devine principalul reglator al conduitei. În cazul dominării inconştientului de către
conştient vorbim de „înălţarea omului”, în cel de al doilea caz vorbim de procesul de degradare,
regresie.
• relaţii de echilibrare (specifice stărilor psihice de aţipire, reverie, spontaneitate,
contemplaţie în care individul nu este nici total conştient nici inconştient).

BIBLIOGRAFIE

ALLPORT, G.W., (1991), Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti.

CREŢU, T., (2001), Psihologie generală, Editura Credis, Bucureşti.
DAVID, D., ( 2000), Prelucrări inconştiente de informaţie, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
FERNANDEZ-ZOILA (1996), Freud şi psihanalizele, Ed. Humanitas, Bucureşti.
FREUD, S., (1992), Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii
cotidiene, EDP, Bucureşti.
GOLU, M., (2002), Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti.
LAPLANCHE, J., PONTALIS, J.B. (1994), Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti.
MÂNZAT, I., (1994), Istoria universală a psihologiei, Univ.T.Maiorescu, Bucureşti.
NEVEANU, POPESCU, P. (1976), Curs de psihologie generală, Tip.Univ.Bucureşti.
PREDESCU, V., (1989), Psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti.
RADU, I., DRUŢU, I., MARE, V., MICLEA, M., PODAR, T., PREDA, V., (1991), Introducere
în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca.
ZLATE, M., (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi.