CURS 1 - Relații între structuri și funcția de adaptare (reglare și autoreglare) – PARTEA II

Relația dintre constient si inconstient

Fiecare dintre cele două niveluri de organizare structural-funcŃională a psihicului îsi are
propriile sale conŃinuturi si mecanisme, ca urmare, legităŃi specifice care nu pot fi reduse unele
la altele. Inconstientul, de pildă, poate funcŃiona si atunci când structurile constiente sunt
destrămate, cum se întâmplă în cazurile patologice.

Constientul si inconstientul sunt momente funcŃionale inseparabile ale psihicului uman. Ca

urmare, în funcŃie de diversele ipostaze ale manifestărilor comportamentale aparŃinătoare
individului, constientul si inconstientul vor fi coordonate si alternante prin praguri mobile.
Constient este ceea ce se acordă cu experienŃa individului si îi foloseste în planul activităŃii, pe
când inconstient este acel conŃinut psihic care contrazice experienŃa individului, în virtutea
acestui fapt el fiind respins. ConstiinŃa apare când ca factor declansator al comportamentului
uman, când ca mecanism de sistematizare si valorizare a structurilor inconstientului.
Inconstientul activează, modifică descărcările energetico-informaŃionale ale constientului,
constientul restricŃionează si stabilizează inconstientul.

Tipuri de relații între conștient și inconștient

Între constient si inconstient există trei tipuri de relaŃii: circulare, de subordonare integrativă si
de echilibrare.
1. RelaŃiile circulare dintre constient si inconstient constau în faptul că oricare dintre
conŃinuturile constientului trece în inconstient, pentru ca în urma germinaŃiei să treacă din nou,
nu neapărat toate, în constient. Multe dintre structurile inconstientului sunt generate de
activitatea constientă, în timp ce unele conŃinuturi ale constientului provin din inconstient.
Schimburile si transformările sunt continue si reciproce: inconstientul preia sarcinile fixate
constient si le prelucrează în maniera sa specifică, constientul captează rezultatele unor asemenea
prelucrări.
2. RelaŃiile de subordonare integrativă dintre constient si inconstient presupun subordonarea si
dominarea unuia de către celălalt. Sensul acestei subordonări se repercutează asupra valorii
comportamentului, a supremaŃiei constientului sau, dimpotrivă, a omniprezenŃei
inconstientului, într-un caz fiind vorba despre „înălŃarea" omului, în cel de-al doilea de
„degradarea" lui. RelaŃiile de subordonare integrativă dintre constient si inconstient iau două
forme distincte : dominarea inconstientului de către constient (constientul prin acŃiunile si
operaŃiile lui proprii schiŃează, înŃelege, stăpâneste, contracarează, Ńine în frâu impulsurile
inconstientului, mai ales unele dintre pornirile lui care vin în contradicŃie cu valorile sociale
unanim acceptate); dominarea constientului de către inconstient (inconstientul îsi impune, direct
sau indirect, tendinŃele, forŃele lui agresoare; aceste relaŃii apar cu precădere în stările de
transă creatoare, în inspiraŃie, în stările patologice care presupun o răsturnare a raporturilor
firesti, inconstientul devenind principalul reglator al conduitei, ca în cazul psihozelor).
3. RelaŃiile de echilibrare dintre constient si inconstient presupun realizarea unui usor balans
între stările constiente si cele inconstiente, fără predominanŃa vădită a unora sau altora dintre
ele. Practic, este vorba despre acele stări psihice în cadrul cărora individul nu este nici total
constient, nici total inconstient (stările de aŃipire, de reverie, spontaneitate, contemplaŃie).
Terapii derivate din relațiile „constient - inconstient"
Mai recent s-a propus o nouă formă de psihoterapie, si anume psihoterapia fenomenologică
existențială, care încearcă să sintetizeze alte patru tipuri de cercetări: filosofia existenței (care
porneste de la ideea existenței omului, fapt ce implică un fel de constiinŃă, în sensul de a fi ființă
deschisă, în opoziŃie cu starea de a fi închis în sine, si care în psihoterapie presupune
considerarea lucrurilor ca atare si nu ca simboluri, cum făcea Freud); analiza existenŃială (cu
încercarea de a pătrunde în lumea experienŃei pacientului asociată cu critica lui Freud, căruia i
se reprosează reducŃionismul, materialismul si determinismul absolut al inconstientului
dinamic); psihanaliza umanistă, reprezentată de Fromm, Horney si Rank si renovată de Fairbairn
si Winnicot (cu accent pe angoasa alegerii ca determinant al nevrozei, pe rolul proiectelor si
anticipărilor în raport cu prezentul sau pe voinŃă ca element esenŃial în trecerea de la dorinŃă
la decizie si acŃiune creatoare, nevroza fiind exerciŃiul unei voinŃe restricŃionate); psihologia
umanistă, promovată de Rogers, May, Bugental, Maslow (accentul căzând pe valorile înalte ale
omului: libertate, creativitate, constiinŃă de sine, potenŃial uman). Noua formă de psihoterapie
promovează câteva idei importante : semnificaŃiile emerg din interacŃiunea intrapsihic -
interpersonal; trecutul se reconstituie în prezent; reaua-credinŃă ține locul inconstientului;
transferul devine ocazia întâlnirii. Ea este interesată de maniera în care Eul se dezvoltă si îsi
construieste propria sa experienŃă concretă traversând contactul, visul, limbajul si relaŃia
terapeutică.

Caracteristici ale sistemului psihc uman. Acesta sunt:

1. caracterul informational-energizant al sistemului psihic uman.

Primul aspect apare din insasi natura informationala a psihicului, dar si din faptul ca omul traind
intr-un univers informational, fiind bombardat permanent de informatii si trebuind sa reactioneze
la ele este nevoit sa-si elaboreze mecanismele informationale sau cognitive de receptionare a
informatiilor: senzatii, perceptii, reprezentari, de organizare, operare si restructurare a lor:
gandirea, de stocare sau prelucrare a lor: memoria, de combinare si recombinare- imaginatia).
2. caracteristica fundamentala a sistemului psihic uman o reprezinta caracterul sau interactiv,
interactionist. El este un sistem prin excelenta dinamic, neaflandu-se aproape niciodata intr-o
stare de echilibru perfect, dar nici excluzand posibilitatea unor perioade de relativa stabilitate.
Caracterul interactionist este demonstrat de faptul ca nivelul de dezvoltare al unei parti depinde
de nivelul dezvoltarii altei parti.
3. Interactiunea sistemului psihic uman se realizeaza nu exclusiv intre propriile sale componente
ci si intre el, luat ca intreg si exterior, asa incat putem sublinia o alta caracteristica a lui si anume
faptul ca este ambilateral orientat. El asimileaza informatii atat din exterior, cat si din sine pe
care le coordoneaza in virtutea unui principiu al echilibrarii. Numai acest tip de orientare dubla ii
asigura normalitatea. Ruperea sistemului de lume si centrarea excesiva pe sine, inchiderea in sine
ar duce la prabusirea in sine, la aparitia unor grave fenomene de dezadaptare cum ar fi autismul
sau onirismul.
4. Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficienta organizare,
diferentiere si specializare spre forme din ce in ce mai complexe de organizare, diferentiere si
specializare. De exemplu copilul trece de la inteligenta senzorio-motorie, la cea preoperationala,
apoi de la cea operational-concreta la cea a operatiilor formale, isi formeaza gandirea logica si
abstracta, pe baza de judecati si rationamente. (J.Piaget)
5. Sistemul psihic uman nu functioneaza global, nediferentiat, ci si pe nivele, continuturile sale
capatand o ierarhizare functionala si valorica. Cele trei nivele functionale ale psihicului sunt
constientul, subconstientul si inconstientul.
6. Sistemul psihic uman este antientropic si antiredunant, ceea ce inseamna ca pe masura
constituirii lui favorizeaza procesele de organizare si diminueaza efectele influentelor
perturbatoare. Sunt eliminate informatiile de prisos, cele care isi pierd utilitatea sau cele care in
loc sa organizeze sistemul il dezorganizeaza.
7. Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, indeplinind functii de reglare si
autoreglare. Sistemul psihic uman are si functia de autoorganizare, adica de a-si elabora noi
forme de organizare, noi modele sau functii interne. Autoimpunerea, autorealizarea,
autoafirmarea, autodescoperirea, autoeducatia, autodepasirea sunt comportamente specifice prin
care se exprima functia autoorganizatoare a psihicului.

Funcția de adaptare (reglare și autoreglare)

Funcția de reglare constă în controlul pe care conștiința îl exercită asupra modului de

defășurare a activității comportamentului, asigurându-se eficiența optimă în raport cu scopul
propus. O acțiune este eficientă dacă rezultatul obținut corespunde cu scopul propriu. Un rol
reglator import îl exercită mecanismele conștiinței asupra dinamicii trăirilor afective și
trăsăturilor temperamentale. Notiunea de reglare este foarte larg utilizata si, de regula, se refera
la actiunea de influentare a unui subsistem de catre altul, primul fiind cel reglat, al doilea, cel
care realizeaza reglarea - in cadrul unui sistem complex.

Autoreglarea (capacitate ce are rol esential pentru adaptare) la nivelul fiintei umane se
realizeaza prin actiunea sinergica a tuturor componentelor; ea presupune modificari adaptative
ale conduitei prin prelucrarea efectelor (realizate sau doar anticipate) pe care le produc reactiile
sistemului, deci presupune INVATARE. Specific fiintelor umane este rafinarea mecanismelor de
autoreglare prin implicarea mecanismelor cognitive logice si a limbajului, a mecanismelor
comunicationale.

Reglarea si autoreglarea starilor psihice devine astfel, in acelasi timp, atat mijloc pentru
obtinerea performantei, cat si obiectiv al procesului de pregatire. Pregatirea psihica si asistenta
psihologica contin - in forme foarte variate -atat obiective, cat si mijloace de reglare si
autoreglare. Psihicul uman, ca sistem hipercomplex, dispune de un mecanism foarte complicat de
reglari dintre cele mai diferite, plurifunctionale si intersubsistemice. Avem in vedere faptul ca
diferitele functii si stari psihice, calitativ diferite, se influenteaza reciproc, de la acea functie sau
stare dominanta spre aceea sau acelea aflate in criza, dezechilibrate sau neadaptate la situatie.
Psihicul uman este supus legilor generale ale reglari si autoreglarii sistemelor vii, cu deosebirea
ca, fiind dotat cu capacitatea autotelica, el isi poate alege singur vectorii actiunilor,fixandu-si
scopuri sustinute de motive, si ca poate lua decizii care uneori contrazic principiile profitului
maxim cu minimum de efort.

In cadrul sistemului complex psihocomportamental toate subsistemele si compartimentele sale

sunt dezvoltate sau egal de eficiente in raport de solicitare. Unele sunt mai slabe, iar altele acuza
disfunctii prin suprasolicitare sau inactivare. Ne explica astfel inter-relatiile de tip ,incrucisat"
intre subsisteme sau functii psihice diferite. In momente sau situatii diferite, vointa actioneaza
asupra intelectului si afectivitatii, intelectul asupra afectivitatii, vointei, motivatiei, afectivitatea
asupra intelectului, vointei, motivatiei,motivatia, asupra vointei si sentimentelor etc.
Uneori este dificil de trasat granita dintre ele, caci insasi autoreglarea, ca mecanism (in acelasi
timp capacitate a individului) este dobandita,invatata initial, reglata din afara. Cand reglarea
starilor psihice se produce spontan, din insasi capacitatea proprie a sistemului psihic de a-si regla
echilibrul sau de a-si redobandi, vorbim de autoreglare. Influentele externe de tip educational sau
cele care urmaresc optimizarea conduitei pentru realizarea unei anumite performante actioneaza
ca reglari. Sistemul psihic uman este permanent supus reglarii, este condus, influentat, potentat
prin procesul educativ si instructiv. El este ,invatat" motric, format intelectual, stimulat
motivational, deprins cu relatiile bune cu alte sisteme umane etc. Influentele instructiv-educative
ii formeaza si capacitatea de autocunoastere, autoconducere si autoreglare, realizand astfel o
amplificare a efectelor, prin autoinstruirea si autodepasirea individului uman.

Scopul reglarii si autoreglarii

Reglarea starilor psihice este privita aici ca un caz particular de educatie si instructie, urmarind ,
pe langa obiectivele generale si cunoscute , realizarea unor influente asupra starilor psihice
momentane create de situatiile competitionale, precum si realizarea unor deprinderi si atitudini
cu scop profilactic si psihoterapeutic.
De cele mai multe in, literatura de specialitate trateaza, desigur, justificat, reglarile care urmaresc
sa realizeze o influentare pozitiva asupra starilor psihice care nu mai pot fi controlate de factori
sau mecanisme proprii conduitelor invatate, si care, deci, dezechilbreaza intregul sistem
psihocomportamental performantial. In acelasi timp, se trateaza acele tipuri de reglari care
realizeaza o mai rapida si mai stabila refacere psihica dupa eforturile din antrenament si
solicitarile din competitie.

Reglarea si autoreglarea psihica urmaresc sa realizeze in principal:

• controlul emotivitatii;
• controlul anxietatii;
• controlul nivelului motivatiei si aspiratiei;
• controlul si mobilizarea capacitatilor intelectuale;
• controlul stresului;
• cresterea capacitatii de angajare volitionala maxima;
• mobilizare energetica;
• mobilizare si ,acordare motorie" in functie de specificul situatiilor;
• echilibrarea, reechilibrarea sau normalizarea starilor psihice momentane negative cum sunt:
agitatia, rigiditatea, pasivitatea, neincrederea in sine, ingamfarea, lipsa de concentrare,
agresivitatea, nervozitatea, apatia, precipitarea, hipomotivatia etc.
`
BIBLIOGRAFIE

1. Zlate M, Mitrofan N, Crețu T., „Manual de clasa a X-a Psihologie”, 2005, ed. Aramis
2. Lupșa E., Bratu V., „Manual de clasa a X-a Psihologie”, 2005, ed. Corvin
3. Neculau A., Sălăvăstru D., „Manual de clasa a X-a Psihologie”, 2005, ed. Polirom
4. Zlate M., „Introducere în psihologie”, 2000, ed. Polirom
5. Golu M., „Fundamentele psihologiei I”, 2007, ed. Fundației României de Mâine