Sunteți pe pagina 1din 5

2.3.

Comportamentul colectiv in cadrul miscarilor sociale


2.3.1 Comportamentul colectiv

Comportamentul colectiv se defineste ca fiind un "tip de comportament


emergent (spontan si ghidat de norme create de participanti) si extrainstitutional
(orientat dupa alte norme, adesea divergente, decat cele general acceptate social)"
(Septimu Chelcea, 1993) sau termen generic care desemneaza tipurile de
comportament propriu unor indivizi care, sub influenta unei credinte impartasite,
actioneaza uneori in mod concertat (Patrice Mann, 1991). Cu alte cuvinte,
conceptul se refera la dinamica specifica adoptata de care participantii la actiunea
colectiva, modalitatile acestor de a actiona in grup, de la comportamentele colective
spontane pana la cele foarte bine structurate (miscarile sociale).
Analiza comportamentului colectiv are in vedere trei criterii pe baza carora se
evidentiaza anumite tipuri de actiuni colective: scopul, gradul de organizare al
participantilor si durata. Scopurile comportamentelor colective pot fi expresive (se
urmareste exprimarea unor sentimente) sau intrumentale (se doreste obtinerea unor
drepturi sau avantaje). Gradul de organizare al participantilor determina delimitarile
intre comportamentele colective neorganizate, comportamentele inalt organizate si
cele intermediare. In cele din urma, durata comportamentelor colective deosebeste
comportamentele colective de durata scurta (cateva ore) de cele de lunga durata.

In cercetarea comportamentului colectiv s-au conturat, in timp, potrivit lui


David L. Miller (1985), trei perspective de analiza:
din perspectiva emotionalitatii sporite si a contagiunii sociale (Le Bon, Park
si Burgess, Blumer, Kloppe, Lofland);
considerarea comportamentului colectiv ca raspuns adaptiv la situatiile noi si
ambigue (Turner si Killian, Lang);
din perspectiva conflictelor sociale, ca pe un raspuns in destructurarea
sociala (Blumer, Smelser, Rose).

2.3.2 Teorii referitoare la dinamica multimii

Teoriile contagiunii fac referire la dimensiunea psihosociala a


comportamentului colectiv si la componenta emotionala care deriva din actiunile
colective sau care chiar determina aceste actiuni. In urma analizarii caracteristicilor
multimii Gustave Le Bon (1895) concluzioneaza ca emotiile starnite de actiunile
colective sunt contagioase. Blumer dezvolta o teorie a "reactiei circulare", in virtutea
careia "indivizii isi reflecta reciproc modul de a simti si, astfel, il intensifica" (Blumer,
1969). Din aceasta perspectiva contagiunea sociala si reactia circulara sunt
caracteristice formelor elementare de comportament colectiv, dar stau la baza
manifestarilor complexe ale acestuia precum sunt miscarile sociale.
Teoriile convergentei sustin ca starea de spirit comuna unui numar de indivizi
ii atrage pe acestia intr-o anumita situatie, comportamentul colectiv fiind determinat
de aceasta asemanare. Miller si Donald (1939) determina pe baza predispozitiilor
comune o relatie direct proportionala intre gradul de frustrare al indivizilor si
intensitatea agresiunii observabile in cadrul multimilor.
Teoria normei emergente explica comportamentul colectiv prin prisma
normelor sociale care deriva din interactiunea dintre indivizii din multime. Aparitia
unor noi norme sociale, datorata inadecvarii normelor anterioare reprezinta punctul
central de analiza a teoriei, si anume identificarea si intelegerea mecanismelor si
etapelor prin care o regula noua este recunoscuta si acceptata ca baza a actiunii
colective. Importanta acestor mecanisme este data de faptul ca regulile sunt repere de
comportament si surse de identificare pentru membrii colectivitatii, structura
colectivitatii si modul in care este ierarhizata aceasta fiind un punct important in
studierea ei.

Teoria mobilizarii resurselor isi propune sa analizeze procesele de mobilizare


care inlesnesc aparitia miscarilor sociale precum si resursele angrenate cu scopul
atingerii obiectivelor propuse. Un loc important in cadrul acestei analize il ocupa
organizatiile, care aduc un real avantaj miscarilor sociale, prin resursele de
comunicare si de leadership pe care le pun la dispozitie.
Datorita nivelului foarte inalt de organizare a miscarilor sociale, McCarthy si
Zald, creatorii notiunii de "mobilizare a resurselor", propun chiar analizarea miscarii
sociale in termeni de costuri si beneficii, sub forma unei industrii a acesteia, care

grupeaza toate formele ei de organizare interesate de satisfacerea aceluiasi ansamblu


global de preferinte. Autorii evidentiaza adoptarea unor forme noi ale miscarii si
anume organizatia profesionista a miscarii sociale, asemanand varful ierarhic al
acesteia cu un stat major si identificand actori sociali antrenati in adevarate cariere in
cadrul industriei miscarilor sociale, care trec de la o industrie la alta. Mijloacele prin
care se manifesta protestul este un alt indicator al gradului de organizare si variaza de
la tiparirea de brosuri, redactarea de petitii, organizarea de lanturi uname, mobilizarea
in meetinguri, pana la lansarea de campanii publice care rivalizeaza publicitatea
comerciala sau de stat.
Un rol imperativ in miscarile sociala este reprezentat de folosirea canalelor de
mass-media in raspandirea programului lor, aportul de imagine pe care acestea
(aparitii TV, platforme online, retele sociale, presa scrisa, radio) il aduc fiind
determinant pentru raspandirea mesajului, amplificarea miscarii si atingerea
obiectivelor stabilite, in unele cazuri determinand chiar aparitia miscarii.
Toate miscarile sociale isi propun schimbarea sociala.

2.3.3 Schimbarea sociala

Studierea schimbarii sociale ocupa un loc foarte important atat in sociologia


clasica, cat si in cea moderna, datorita importantei pe care o are in procesul de
evolutie. Incepand cu A. Compte si H. Spencer in secolul al XIX-lea, pana la
teoreticienii contemporani, subiectul schimbarii sociale a fost abordat in vederea
determinarii cauzelor, anticiparii fenomenelor si preconizarii evenimentelor care
produc schimbare sociala.
Lazar Vlasceanu (1993) sustine ca schimbarea sociala consta in trecerea unui
sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la o alta stare diferita
calitativ si/sau cantitativ. Specific schimbarii este faptul ca ea insasi este o stare, chiar
tranzitorie, ce trebuie considerata ca atare si, in acelasi timp, vizeaza diferentele dintre
doua stari succesive ale sistemului.
In opinia lui Guy Rocher (1968), schimbarea reprezinta orice transformare
observabila in timp, care afecteaza nu doar provizoriu sau efemer structura sau
functionarea organizarii sociale a unei colectivitati date si care modifica cursul istoriei
acesteia.

Acelasi autor propune patru manifestari prin care poate fi reperata schimbarea sociala
si anume:

Implica noi organizari (optica structurala);

Poate fi identificata in timp, prin raportare la o situatie initiala, dar si pe


termen scurt sau mediu;

Este durabila;

Este colectiva.

O variabila extrem de importanta de luat in calcul in studierea schimbarii


sociale o reprezinta miscarile sociale, Acestea urmaresc, in mare majoritate (exceptie
facand miscarile conservatoare), schimbarea in directia unei mai mari justitii sociale.
Touraine (!) evidentiaza prin prisma analizelor sale referitoare la miscarile
sociale modul efervescent in care iau nastere noile valori si pune in lumina rolul
covarsitor pe care acestea il au asupra schimbarii sociale prin determinarea functiilor
pe care le exercita: clarificare a constiintei colective, mediere, presiune.
Avand in vederea ca obiectivele miscarilor sociale sunt, in general,
redistribuirea echitabila a drepturilor economice, politice sau culturale, putem afirma
ca prin atingerea obiectivelor miscarilor sociale se produce dezvoltarea sociala. In
acest sens Gamson (1992) sustine ca miscarile sociale promoveaza "cadre ale justitiei
sociale" care identifica (si atribuie) anumite conjuncturi ca fiind neechitabile,
exemplele in acest sens fiind reprezentate de catre miscarile sociale traditionale,
orientate spre tinte materialiste (miscarea de abolire a sclaviei in SUA din sec. al
XIX-lea, miscarile anti-apatrheid din Africa de Sud din secolul trecut).
Desi miscarile traditionale sunt din ce in ce mai rare in tarile dezvoltate,
datorita schimbarii structurii sociale si preluarii obiectivelor lor de catre structurile
politice conventionale, miscarile sociale care duc la dezvoltare sociala sunt in
continuare in numar mare, cele mai elocvente exemple fiind miscarile ecologiste si
miscarile de solidaritate cu Lumea a Treia. Miscarile ecologiste, sustinute de
organizatii ecologice transnationale, militeaza pentru "dezvoltare durabila" si sustin
miscarile care militeaza pentru acceptarea diversitatii socio-culturale. Pe de alta parte,
miscarile de solidaritate cu tarile slab dezvoltate (Miscarea pentru Justitie Globala,
Miscarea pentru un Comert Echitabil) prin manifestarile-emblema Live Aid, Live
Eight (concerte sustinute de catre cei mai cunoscuti artisti pop) au avut un rol decisiv

in aducerea in atentia publicului a situatiei ecomonice si sociale din tarile foarte slab
dezvoltate din cauza datoriilor externe, a mijloacelor slabe de productie si a
problemelor din cadrul aparatului democratic al acestor tari, oferind chiar alternative
prin promovarea de tehnici de productie agricola noi, atragerea atentiei guvernelor din
tarile dezvoltate asupra acestor zone si manifestarea democratiei participative.