Sunteți pe pagina 1din 10

Elemente de sociologia religiilor

Curs de Introducere în Sociologie

Prof.univ.dr. Radu Baltasiu

Universitatea din Bucureşti Facultatea de sociologie şi asistenţă socială Ian. 2011

Sacrul

Sacrul este realitatea transpersonală, transcendentală

(divină), exemplară (arhetipală) şi universală. În raport cu divinitatea, lumea este creată. Avem acces

la sacru prin mituri şi prin religie. (cf. Eliade, 1991,

passim şi Eliade, 1992, passim).

Sacrul este „ceea ce este prin excelenţă, ceea ce nu este iluzoriu, nici evanescent…. [Este] prin excelenţă celălalt, transpersonalul, «transcen-dentul», pe de altă parte sacrul este exemplar în sensul că el instituie modele de urmat …” (Eliade, 1991, p.125)

Exemplu: miturile

Profanul

Profanul este realitatea ale cărei semnificaţii nu

depăşesc particularul şi contingentul. Realitatea profană este relativă, agentul şi modelul ei

principal fiind omul, nu divinitatea. (cf. Eliade,

1991, passim şi Eliade, 1992, passim).

Profane sunt toate „activităţile care nu au semnificaţie mitică, adică cele lipsite de modele exemplare”. (Eliade, 1991, p.30)

Exemplu: activităţile de rutină.

Legătura dintre sacru şi profan

Sacrul este din totdeauna prezent în cotidian,

arată Mircea Eliade.

Simbolistica cotidiană este adeseori derivată dintr- o sacralitate de care nu mai suntem conştienţi.

Secularizarea este procesul prin care sacrul se

retrage din cotidian. Desacralizarea vieţii

cotidiene. Procesul este adeseori asociat cu

avansul ştiinţei, şi al consumului de masă.

Biserica. Diferenţa faţă de secte

Biserica este instituţia transcendentului în societate.

Biserica, în calitate de organizaţie ideal-tipică, este caracterizată prin:

existenţa unui corp al preoţilor;

are autoritate universală, care poate depăşi graniţele unei

societăţi sau ale unei naţiuni;

posedă un corpus sistematizat de dogme şi de ritualuri

privind mântuirea;

ca organizaţie are instrumente de control social asupra membrilor şi aderenţilor săi. (cf. Weber, vol. II, p.1164)

Spre deosebire de secte, Biserica nu este o organizaţie

voluntară

Religia

Religia, în definiţia clasică a lui Emile

Durkheim, reprezintă un sistem unificat de practici şi credinţe privind lucrurile sacre, care are ca funcţie socială coeziunea indivizilor „într-o aceeaşi comunitate morală,

numită Biserică”. (Durkheim, 1995, p.54).

Actul religios (credinţa)

Ca act religios, credinţa este o chestiune de

experienţă, de relaţie între individ şi Divinitate, arată Nae Ionescu.

Experienţa religioasă este constituită de

totalitatea actelor în care un om este în

legătură cu altceva propriu-zis decât el însuşi

Actul religios este un proces psihic cu o raportare înspre absolut.” (Nae Ionescu, 1993,

pp.33, 34, 35 s.n.)

Religiozitatea

Este un act de trăire interioară care nu se

manifestă neapărat prin gesturi evidente, identificabile din exterior.

Este parte a experienţei numită act religios.

Magia şi practicile magice

Magia, în esenţă, reprezintă invocarea imperativă

a unor puteri “binefăcătoare” sau “răzbunătoare” în sprijinul unor proiecte-dorinţe individuale.

Spre deosebire de religie, unde, prin rugăciune,

divinitatea se poate revela oricui, “puterile

magice” se arată doar magicianului.

În virtutea acestor puteri special, magicienii, vracii aveau o poziţie harismatică în societăţile

tradiţionale.

Bibliografie

Durkheim, E, Formele elementare ale vieţii religioase,

Polirom, Iaşi, 1995

Eliade, Mircea, Eseuri. Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise şi mistere, Editura Ştiinţifică, 1991

Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1992

Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol.

II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992

Ionescu, Nae, Prelegeri de filosofia religiei, Apostrof, Cluj,

1993

Weber, Max, Economy and Society. An Outline of

Interpretative Sociology, University of California Press, vol.

I şi II, 1978