Religia ca expresie simbolică[modificare 

| modificare sursă]
Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități
absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința
religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un
sens existenței sale care depășește viața sa biologică.[1]

Religia ca tip de comportament uman[modificare | modificare sursă]

Religia este un tip de comportament uman (credințe, ritualuri) referitor la ființe, forțe și puteri
supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut și există încă pentru că ea îndeplinește
anumite funcțiuni:

1. Funcția cognitivă:
Religia este o formă de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice. Ca
modalitate de cunoaștere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o
marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenței umane (prima
existență la care cunoașterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte
domenii ale existenței. În această perspectivă, antropologul social englez E. B.
Taylor [2] oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor
consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului
primitiv de a explica o serie de experiențe ca aceea a viselor, transei și morții.
2. Funcția acțională:
Religia este o formă de extensie a capacităților umane limitate de acțiune. James
Fraser [3] argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea
tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze
scopurile sale controlând forțele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că
magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece,
formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-
se lor.
3. Funcția de reducere a anxietății:
Latinii spuneau acum două milenii că “spaima inventează zeii” (“primus in orbe deos fecit
timor”).
Bronislaw Malinowski [4] explică că magia și religia sunt instrumente de reducere a anxietății
în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci
o "sacralizare a crizelor vieții umane". Ea este un răspuns la tragediile vieții umane, la
conflictul dintre proiectele umane și realități.
4. Funcția socială (structurantă):
Émile Durkheim [5], spune că funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a
societății asupra membrilor ei, menținând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului
nu este altceva decât clanul însuși. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăși.
5. Funcția compensatorie:
În societățile stratificate social, Karl Marx [6] și Friedrich Engels [7], identifică o funcție
compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un
protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranța într-o compensație în
lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză și o funcție de stabilitate,
menținând organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societățile
avansate sunt necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele
arhaice, în ele acționând procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele
se întorc contra individului. O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în
plus o reacție compensatorie.
6. Funcția identitară:
Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii și
 prezervării identității unor comunități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv
prin aderența la o credință religioasă. Religia este deci un liant al vieții sociale și un
instrument de creștere a coeziunii sociale.[8]
Religia explicată de către antropologie și biologie[modificare | modificare
sursă]
La întrebarea de ce a apărut și există încă religia, antropologia și biologia oferă, în contrast cu
sociologia, un răspuns care dă cont de cauzele fundamentale ale fenomenului. Aceste cauze ultime
nu pot fi decât biologice. Acest subiect este tratat separat, pe pagina dedicată, anume Explicația
biologică a religiei

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Cuvântul religie provine din limba latină, fie din re-legio („re-citire”, referindu-se la repetarea
scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio - a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu).
Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și
fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeități sau alte forțe supranaturale,
sau ca un sistem de căutare a scopului sau înțelesului vieții.
În mod obișnuit, religiile evoluează din/către mitologie și au drept caracteristici
necesitatea credinței și un mod specific de a gândi și a acționa pe care credincioșii sunt îndemnați
să le respecte.
Religiile creștine socotesc cuvântul „religie” ca „legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu”.

Știința și religia[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Relația dintre religie și știință.

Educația (1890), fragment central al unui vitraliu aflat la Universitatea Yale, creat de Louis Comfort Tiffany și
Tiffany Studios. Sunt reprezentate în armonie Știința (personificată prin Devotament, Muncă, Adevăr,
Cercetare și Intuiție) și Religia (personificată prin Puritate, Credință, Speranță, Venerație și Inspirație),
prezidate de personificarea centrală a Luminii·Iubirii·Vieții.

Cunoașterea religioasă, conform practicanților religiei, poate fi obținută de la lideri religioși, texte
sacre (scripturi), și/ori prin revelație personală. Unele religii consideră această cunoaștere ca
nelimitată și capabilă să răspundă tuturor întrebărilor; alții văd cunoașterea religioasă ca jucând un
rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoașterea obținută prin observare fizică. Unii oameni
religioși consideră că cunoașterea religioasă obținută în acest mod este absolută și infailibilă.
Metoda științifică presupune dobândirea cunoașterii testând ipotezele pentru a dezvolta teorii care
permit explicarea faptelor sau evaluarea experimentelor și