Curs 01 (06.oct.

2000)

SOCIOLOGIA RELIGIILOR

In cadrul obiectului “Sociologia religiilor” studiem trei mari capi-

tole:
1. Obiectul sociologiei religiilor
2. Fenomenul religios
3. Comunitatile religioase

Sociologia religiilor in ansamblul stiintelor religiologice:

Incercari de intelegere si explicare a religiei sunt de cind exista
religia. Sociologia religiilor e o disciplina empirica si s-a format in
secolul nostru. Sociologia religiilor studiaza modul in care sacrul
(sfintul – Durkheim) sau divinul (supranaturalul – Weber) se
manifesta in comunitatile umane in societate.
De la existenta sa, omul a constatat ca pe linga lumea empirica,
cotidiana pe care o traieste, numita naturala, exista si o alta pe care
empiric nu o percepem.
Exista o lume supranaturala, ceva transcedental. Aceasta lume
transcedentala l-a insotit permanent pe om, care s-a raportat la ea.
Nu inseamna ca omul inventeaza aceasta lume. Ateii apreciau ca
lumea transcedentala a lui Dumnezeu e creata de om. Pentru
credincios insa, Dumnezeu este la fel de real ca orice lucru empiric.
Omul, influentat de aceasta lume supranaturala a incercat sa intre
in contact cu ea, sa-i cunoasca vointa, sa stabileasca o legatura.
Deci religia este legatura dintre om, dintre credincios si lumea
sacra a divinului. Modalitatile de legatura dintre om si sacru sunt
variate. Populatiile din orient isi manifestau aceste legaturi intr-o
forma specifica. Grecii sau romanii isi reprezentau lumea sacra intr-o
forma specifica, ca o multime de zei, fiecare cu anumite preocupari.
Legaturile cu lumea sacrului erau stabilite prin sacrificii sau rugaciuni
in monoteism. Exista forme specifice de relatii cu sacru. Prin urmare
exista mai multe forme de religiozitate, de aceea disciplina care se
ocupa de aceste relatii variate cu sacrul este sociologia
religiilor.
_____________________
1. Transcelsus – ceva ce trece dincolo (lb. latina).
2. Religio – legatura (lb. latina).

1
 Sacrul isi manifesta vointa nelimitata in legaturile cu lumea
profana. O prima manifestare este faptul ca a creat-o. Apoi isi
exprima vointa pentru profan prin cartile sfinte care au fost create de
Dumnezeu. Pentru omul primitiv manifestarile naturii (fulgerele,
potopul, etc) erau expresia vointei divine.
Sacrul se exprima in anumite locuri, biserica e un loc sfint, sacru.
Sacrul se exprima in credinciosi si in anumite comunitati omenesti.
Cei ce se aduna in biserica si se roaga, prin ei si in ei este exprimata
vointa lui Dumnezeu.
Sociologia religiilor nu studiaza nici locurile sacre, nici obiectele
sacre ci studiaza felul in care sacrul se manifesta in aceste comunitati
omenesti, cit sunt de credincioase, in ce cred, relatiile care exista
intre membrii comunitatii, modul in care sunt organizate legaturile
dintre comunitatile religioase si restul societatilor.
Cele mai vechi explicatii in legatura cu sacrul si religia sunt oferite
de teologie. Teologia explica pentru credinciosi existenta si vointa
divina, pe baza textelor sfinte. Fiecare biserica isi are propria teologie
deoarece intelegerea sacrului si relatiile cu acesta sunt variate de la o
epoca la alta si de la un popor la altul. De aceea teologia ortodoxa
este alta decit cea catolica sau protestanta.
Criteriul adevarului in teologie este scriptura sfinta care exprima
vointa lui Dumnezeu, Allah, etc. Faptele si evenimentele sunt
raportate la Biblie – in cazul crestinismului. Ce nu este prevazut in
Biblie este considerat a nu fi adevarat. Unii comentatori au aratat ca
exagerarea raportarii la textul sacru poate uneori contraveni realitatii.
Criteriul adevarului in Biblie este explicat de teologii actuali in
concordanta cu descoperirile stiintifice. In stiinta criteriul adevarului
este corespondenta cu lumea empirica.
Astfel teologiile s-au ramificat:
 dogmatica – explica adevarurile fundamentale din cartile
sfinte (pentru crestini din Vechiul si Noul Testament).
 apologetica – argumenteaza aceste adevaruri.
 simbolica – discuta semnele ce-I deosebesc pe credinciosi
si necredinciosi sau de alte credinte.
 istoria religiilor – descrie modul in care sacrul s-a
manifestat de-a lungul timpului (sacrul trait). Sacrul trans-
cendent n-are istorie, Dumnezeu este fara inceput si fara
sfirst. Inca din antichitate exista istorii ale religiilor, ale temp-
____________________

2
1. Teos logos – a vorbi despre Dumnezeu (lb. latina)
lelor, locurilor sfinte si ale comunitatilor de credinciosi. Istoria
religiilor a fost integrata in contextul Istoriei Civilizatiilor.
 filosofia religiilor – discuta sacrul de pe pozitiile laice si
incearca sa explice textele sfinte. Sf. Toma de Aquino a
explicat din punct de vedere religios sfinta scriptura. Nae
Ionescu scria ca filosofia religiei a fost dezvoltata in mod
deosebit de catre filosofii germani, incepind cu Kant.

In sistemul sau gnoseologic, Kant arata ca exista doua izvoare

ale cunoasterii:
1. prin simturi (empiric) – prin simturi noi putem cunoaste
doar manifestarea exterioara.
2. prin intuitie intelectuala – prin gindire putem cunoaste
lucrurile in sine, numele (libertatea, nemurirea, Dumne-
zeu).

Odata cu renasterea s-au dezvoltat stiintele empirice (astronomia,

fizica), inclusiv unele stiinte empirice in legatura cu religia. Sociologii
arata imprejurarile ce au determinat demarajul stiintelor empirice
religiologice. Dezvoltarea societatii moderne, a manufacturilor, a
comertului si marile descoperiri geografice i-a pus in contact pe
europeni cu popoarele necunoscute pina atunci. Aici au fost desco-
perite alte forme de religiozitate decit cele din Europa.
Cercetarea comparativa a diferitelor forme de religie a dus la
dezvoltarea ulterioara a antropologiei religioase, a psihologiei
religiilor, si a sociologiei religiilor.
Inca din 1771 au fost traduse primele texte din Vedice. Renas-
terea a readus in actualitate mitologia greco-romana si posibilitatea
comparari monoteismului cu politeismul. Un rol important au avut si
controversele ideologice dintre catolici si protestanti.
Teologia a respins initial stiintele empirice in legatura cu
fenomenul religios. J. Seguy evidentiaza trei etape ale relatiilor dintre
teologie si noile ramuri stiintifice:
1. etapa mamei abuzive
2. faza fecioarelor nebune
3. etapa mamei cu remuscari si intoarcerea fiilor risipitori

3
 In secolul trecut, inmultirea stiintelor ce se ocupau de fenomenul
religios a promovat ideea unirii tuturor intr-o singura stiinta referitoare
la religie, stiinta numita religiologie.
Termenul a fost folosit prima data in anul 1867 de Max Muller.
Multi din cei preocupati de fenomenul religios sperau ca inca nu se va
sfirsi secolul trecut si se va crea aceasta noua ramura stiintifica.
Mircea Eliade arata ca anul 1912 are o semnificatie deosebita in
omogenizarea cunostiintelor referitoare la religie. El spunea ca in
acest an au aparut cartile fundamentale ale abordarii fenomenului
religios. In acel an, E. Durkheim publica lucrarea “Formele
elementare ale vietii religioase”. Tot in acel an, Smith incheia primul
volum al operei “Originea ideii de Dumnezeu”. Tot atunci Raffaele
Pettazzoni a tiparit o monografie celebra – “Religia primitiva din
Sardinia”. Atunci si Freud isi incheie eseurile pe care le va publica
intr-o carte unitara, numita "Totem si Tabu”. Jung publica lucrarea
intitulata “Transubstantieri si simboluri ale libidoului”.

Curs 02 (13.oct.2000)

Psihologia religiilor – sora cu sociologia religiilor:

1. Explicatii biopsihice ale religiozitatii
2. Psihologia subiectiva a religiei
3. Cercetari psihopatologice religioase

Explicatii biopsihice ale religiozitatii:

Psihologia religiilor studiaza modul in care sacrul se manifesta in
personalitatea umana, in credincios, ca sentimente, atitudini, compor-
tamente ale individului. Primele explicatii in acest domeniu aveau un
caracter biopsihic, adica se bazau pe evolutia biologica si psihica.
Religia era explicata ca o manifestare a dezvoltarii naturale, fie a
omului, a individului, fie a popoarelor.
Primele explicatii au fost etnogenetice. Etnogeneza studiaza
formele si evolutia popoarelor. Religia era explicata de Wundt prin
dezvoltarea istorica a populatiei de la formele arhaice si pina astazi.
Din punct de vedere al lui Wundt, etnogeneza a trecut prin cinci
etape:

4
1. Animismul – orice realitate inconjuratoare este insufletita. In plan-
te, in animale sau lucruri salasuieste un suflet, un spirit si oamenii
credeau in influenta acestor spirite asupra vietii lor.
2. Totemismul – populatiile considera ca au un stramos comun. In
Australia, clanurile arhaice isi aveau fiecare propriul stramos, care
putea fi un animal (cangur), insecte, arbori, plante, lucruri. Dur-
kheim mentioneaza peste 700 de totemuri ale clanurilor
australiene. Totemul (stramosul omului) era protejat de fiecare
clan, fiind tabu (interzis). In domeniul religiei, sacrul este interzis,
se bucura de un respect exceptional si atingerea sau uciderea lui
este pedepsita de intreaga comunitate.
3. Politeismul – este o etapa a zeilor si a eroilor specifica pentru
Europa. Se intilneste in Roma si in Grecia Antica.
4. Religia nationala – se formeaza odata cu constituirea statelor
nationale.
5. Religia universala – este cea care depaseste granitele statelor
nationale si se raspindeste pe zone geografice mai largi.

O alta explicare a formelor religiologice este cea ontogenetica.

Ontogeneza studiaza dezvoltarea individului uman. Adeptii acestei
explicatii arata ca religia se formeaza treptat, pe masura evolutiei
individului:
- in copilarie este o religie concreta, emotionala, bazata pe frica.
- in adolescenta religia este inteleasa, spiritualizata.
- la maturitate preferintele religioase au la baza discernamintul.
In explicarea ontogenetica, formarea religiozitatii depinde de
virsta, sex, temperament si mediu social.
Aceasta explicatie admite ca in anumite perioade de virsta este
posibila si convertirea (parasirea brusca a religiei anterioare si
trecerea la o alta forma religioasa).

O alta explicare a formelor religiologice este cea psihogenetica.

Aceasta explica religia pe baza dezvoltarii psihice a individului. Psiho-
logii au constatat ca nu sunt credinciosi toti oamenii si au ajuns la
concluzia ca cei credinciosi au niste particularitati care pot fi innas-
cute sau acumulate pe parcursul vietii.
W. James, fondatorul pragmatismului american, arata ca religia
se manifesta in doua forme:
1. ca febra acuta
2. ca obicei anodin (oarecare).

5
 Populatia de rind, multimea are o religiozitate de mina a doua
(anodina). Aceasta este modelata de cei foarte credinciosi.
Pentru a cunoaste specificul religiei, W. James foloseste metoda
cazurilor exceptionale (a religiozitatii interne). El ii studiaza pe me-
todisti si pe marile personalitati religioase (mistici, profeti, reformatori,
religiosi).
In rindul populatiei obisnuite, religiozitatea se manifesta foarte
divers.
W. James in lucrarea “Diversitatea experientei religioase” arata
ca religiozitatea este o stare biopsihica formata din doua componente
distincte:
- o neliniste difuza, sentimentul ca ceva este gresit (pacatul).
- sentimentul remediului greselii (salvarea din pacat – mintuirea).
Mintuirea este posibila numai prin supranatural, prin Dumnezeu.

In conceptia sa, religia patrunde dincolo de rational, are o baza

subliminala (sub limita ratiunii), este un colt ascuns al psihicului, care
este foarte greu de cercetat.

Psihologia subiectiva a religiei:

Psihologia subiectiva explica religia ca pe o manifestare neratio-
nala, intuitiva. Aceasta orientare incepe cu Fr. Schleiermacher in
“Discursuri asupra religiei” (1779). Sub influenta lui Kant, el arata ca
religia nu-si are originea in constiinta omului sau in gindire, ci
reprezinta o contemplare intuitiva a infinitului.
Definitia religiei in conceptia sa este urmatoarea: “religia este
simtamintul dependentei absolute de urzitorul nevazut al destinului
nostru, insotit de dorinta constanta de a fi in relatii armonioase cu el”.
Ideile sale au fost continuate de Rudolf Otto care este considerat
fondatorul psihologiei religiei. Otto a studiat indelung opera si
psihologia lui Luther (acesta considerind ca Dumnezeu nu este o
notiune ci o teribila putere). Experienta religioasa este, dupa Otto un
“mister al infricosarii, puterii si fascinatiei”.
Sub influenta lui Kant el arata ca omul traieste in doua lumi pe
care le percepe diferit – prima este cea din jur, cea empirica, cealalta
care poate fi perceputa doar prin simturi, este lumea lui Dumnezeu.
In lumea lui Dumnezeu se poate patrunde prin aperceptii nega-
tive. Aperceptia negativa este reactia spiritului fata de perceptia
senzatiilor. Senzorial percepem lucrurile limitate si atunci spiritul are o

6
reactie a nelimitarii, a infinitului, a eternului. Aceasta nu mai este
perceptie ci aperceptie, nu mai este pozitiva ci este negativa.
Facind o calatorie in India in 1911, Otto pe baza experientei
religioase a populatiei indiene, a ajuns la concluzia ca pentru om,
divinul este "cu totul altceva”.
In 1917 el a publicat lucrarea “Sacrul” subintitulata “Irationalul in
ideea de divin”. In aceasta lucrare se afirma ca nici o teologie nu
poate explica in mod rational divinul. Divinul, sacrul nu poate fi definit.
Omul insa ii sesizeaza existenta prin anumiti indicatori:
- un tremur misterios (teama cumplita fata de sacru).
- fascinatia (atractia).
- augustum (maretia, gloria acestei puteri).
Vazind aceasta maretie si comparind-o cu el, credinciosul traieste
sentimentul de creatura (lipsa oricarei valori in dorinta de a se inalta
spre divin).

Cercetari psihopatologice religioase:

La sfirsitul secolului trecut cind in Franta intelectualitatea era intr-
un conflict puternic cu biserica romano-catolica, Scoala psihologica
franceza a dezvoltat ideea ca religia nu ii caracterizeaza pe toti
oamenii, ci doar pe cei care au anumite patologii. Biserica este
prezentata ca un factor mor-bid.
J. M. Charcot explica sentimentul religios prin isterie. Paul
Janet studiaza comportamentul religios, nu ca o boala, dar ca o
manifestare psihopatologica. El definea religia ca fiind universul
napastuitilor soartei, a celor la care simtirea depaseste ratiunea.
Aceste idei au fost preluate si continuate de catre psihanalisti.
Freud arata ca isteria este rezultatul reprimarii unor factori care se
sedimenteaza in subconstient. In conceptia lui Freud religia este o
manifestare a unor aspecte reprimate in subconstientul credinciosu-
lui. El definea religia ca fiind “nevroza obsesionala a omenirii”.
In “Totem si Tabu” (1913) Freud arata ca in totemism animalul
stramos era ucis periodic si consumat de toti membrii. Respectul
pentru totem, atunci cind el este ucis se transforma intr-un regret si
dorinta de ispasire a acestui pacat.
In “Moise si monoteismul” se arata ca Moise nu era evreu ci era
un egiptean care i-a scos pe evrei din robia faraonilor. Pe drum insa,
evreii s-au revoltat si l-au ucis pe Moise. Aici apare regretul. Toata
istoria evreilor este autoacuzatoare pentru a-l fi ucis pe cel care i-a

7
eliberat. De aici rezulta nevroza traumatica de secole a poporului
evreu.
Jung a dezvoltat conceptia lui Freud, aratind ca inconstientul are
doua dimensiuni: individual si colectiv. Inconstientul colectiv se
transmite de la o generatie la alta in forma unor arhetipuri.
Arhetipul trinitatii – in religie trinitatea se manifesta ca:
 Dumnezeu, tatal – etapa a nediferentierii, cind copilul se identifica
cu familia.
 Isus, fiul care paraseste lumea cereasca si devine om.
 Sfintul duh – se reintoarce la tatal, experienta sa personala se
arata oamenilor.

Astazi psihologia religiilor foloseste metode aproximativ identice

cu cele sociologice, studiaza viata si comportamentul credinciosului,
atit a celui obisnuit, precum si a celui cu religiozitate foarte intensa.

Curs 03 (20.oct.2000)

1. Premisele sociologiei religiilor.

2. Durkheim – despre totemism.
3. Aprofundarea ideilor lui Durkheim in antropologia franceza.
4. Caracterul obiectiv al fenomenului religios.
5. Obiectivitatea sociologului.
6. Sociologia religiilor in conceptia lui Weber.
7. Specificul sociologiei religiilor.
8. Cercetarea sociologica a religiei.

Premisele sociologiei religiilor:

Constituirea psihologiei religioase, pe linga meritele sale – a
generalizat si o unilateralizare a studierii vietii religioase. Din preo-
cuparea psihologiei rezulta ca radacina religiei s-ar afla numai in sen-
timentele si trairile de spirit ale individului.
Aceasta concluzie umbreste dimensiunea sociala a fenomenului
religios. Sociologia se ocupa acum cu studierea acestei dimensiuni.
Sociologia studiaza religia ca fenomen social, manifestata in co-
munitatea de credinciosi. Tot ea se ocupa si de rolul religiei in viata
sociala si de rolul societatii in viata religioasa.

8
 Inca din Renastere exista premise ale cunoasterii religiei ca
dimensiune a vietii sociale. Cercetarea empirica a realitatii materiale
si sociale avea in vedere si realitatea experientei religioase a
oamenilor si a societatii. In secolul trecut sporeste increderea in
explicarea cauzala si obiectiva a realitatii sociale.
Saint Simon aprecia ca societatile umane apartinind lumii
obiective pot fi studiate ca orice organism. El propunea ca aceasta
stiinta a organismelor sociale sa fie numita “fiziologie sociala”.
In continuarea acestei idei, A. Comte, observind anarhia si
dezordinea (in special cea din societatea franceza dupa razboiul
napoleonian), considera ca restabilirea ordinii – ca o conditie a pro-
gresului, poate fi facuta prin stabilirea unor legi, principii sau structuri
caracteristice societatii si asemanatoare cu cele din stiintele pozitive
(realiste) din fizica, matematica, biologie.
In masura in care se vor descoperi aceste legi obiective,
sociologia va reusi sa propuna tehnici de dezvoltare sociala care sa
inlature anarhia si dezordinea.
A. Comte a formulat una din aceste legi fundamentale ale
dezvoltarii – legea celor trei stadii:
1. stadiul teologic – reprezinta etapa initiala a dezvoltarii omenirii,
cind primitivismul dorea sa explice realitatea, dar experienta lui
arhaica nu-i permitea aceasta. In aceasta imprejurare el a dat
explicatii prin factorii supranaturali. Evenimentele naturii (inundati,
fulgere, anotimpuri) erau atribuite unor forte sau personaje
atotputernice si necunoscute.
2. stadiul metafizic – in aceasta perioada corespunzatoare filosofiei
speculative medievale se continua efortul omului de a explica
realitatea, dar nu mai apeleaza la forte supranaturale, ci la idei si
principii generale.
3. stadiul pozitiv – in aceasta etapa omul incepe sa cunoasca empi-
ric realitatea. El nu mai urmareste explicatii speculative, nu mai
raspunde la intrebari de genul “de ce?”. Intrebarea la care raspun-
de prin stiinta pozitiva este “cum e?”.

A. Comte – care avea numerosi adepti, era de parere ca de-a

lungul istoriei aceste etape se elimina una pe alta. Cind s-a ivit
perioada metafizica, filosofia a inlocuit teologia. Actuala perioada
pozitiva ar trebui sa filtreze prin cenzura stiintei constatarile si conclu-
ziile teologiei si ale filosofiei.

9
 In acest spirit in lucrarea “Curs de filosofie pozitiva” (1839) el
definea religia ca fiind o atitudine mentala care a corespuns unei
etape de dezvoltare a umanitatii, dar a devenit inutila pentru omul
modern.
Mai tirziu (1849) el constata rolul social al religiei, care este un
factor de stabilitate si de educare a populatiei. Pe aceasta baza isi re-
formuleaza conceptia despre religie, acceptind-o ca pe o necesitate
in societatea moderna, desacralizata, de altfel: “In timp ce protestantii
si deistii au atacat mereu religia in numele lui Dumnezeu, noi vrem
din contra, sa-l dam de-o parte pe Dumnezeu in numele religiei”.
Astfel se formula ipoteza unei religii utile, dar fara referire la sa-
cru. El a incercat chiar sa elaboreze practic o asemenea religie.

Durkheim – despre totemism:

Durkheim a continuat si a desavirsit pozitia lui Comte. El arata
ca, la inceput, religia tinea locul si al stiintei si al filosofiei. Ulterior din
filosofie s-au desprins preocuparile filosofiei de explicare a lumii prin
categorii si sisteme logice, precum si stiintele care explica lumea pe
baza de experienta. Durkheim a studiat societatea ca pe o realitate
obiectiva specifica.
In a doua jumatate a secolului trecut societatea omeneasca era
observata ca un organism biologic (conceptia organicista). Durkheim
se exprima ca faptele sociale nu sunt o simpla dezvoltare a faptelor
individuale sau psihice. Societatea nu este un grup de indivizi care lo-
cuieste pe acelasi teritoriu, ci in conceptia sa este un ansamblu de
idei, de credinte si sentimente care formeaza o constiinta colectiva.
Constiinta colectiva a societatii insumeaza nu numai opiniile indivi-
zilor de atunci ci intreaga experienta transmisa acelei comunitati de-a
lungul istoriei.
Religia nu s-a nascut din contactul individului cu natura, datorita
fricii omului in fata dezlantuirii ci ca un fapt colectiv, sursa religiei fiind
societatea.
In 1912 Durkheim publica lucrarea referitoare la viata religioasa
“Formele elementare ale vietii religioase” avind subtitlul “Sistemul
totemic in Australia”. Aceasta lucrare reprezinta preocuparea de pes-
te 25 de ani a lui Durkheim in legatura cu viata religioasa si o teoreti-
zare a intregii literaturi scrise in ultimii 70 de ani in legatura cu
totemismul.

10
 Durkheim precizeaza aici specificul vietii religioase. El arata ca
teologia vede acest specific in supranatural, in lumea misterului, reli-
gia incercind sa explice ceea ce depaseste inteligenta si naturalul.
Alte discipline considera ca factorul esential pentru religie este di-
vinitatea, adoratia credinciosului fata de supranatural. Durkheim nu
adera la aceste opinii si spune ca toate religiile pornesc de la o
clasificare radicala care deosebeste sacrul de profan: sacrul este
sfint, pur iar profanul este cel in afara templului. Nu exista in istoria
gindirii omenesti un alt exemplu de doua categorii atit de profund dife-
rentiate. Intre sacru si profan nu exista intermediere, ele fiind despar-
tite prin moarte.
Durkheim considera ca toate religiile incep prin a face distinctie
intre aceste doua domenii. Exista religii care nu au divinitati – cele
orientale (confucianismul, budismul, etc) numite religii ateiste, dar si
acestea deosebesc sacrul si profanul.
Definitia religiei dupa Durkheim este urmatoarea: “Religia este
un sistem solitar de credinte si practici relative la lucrurile sa-
cre”. Pe baza acestora credinciosii se unesc in comunitati sufletesti
numite biserici. Pentru a argumenta aceasta idee, Durkheim a
studiat totemismul din Australia. Exegetii (cei care au studiat opera
lui) s-au intrebat pentru ce Durkheim a studiat totemismul, el fiind un
inteligent fiu de rabin, cu un temperament de benedictin.
Durkheim a raspuns astfel la aceasta intrebare: “Deoarece tote-
mismul este cea mai simpla forma de religiozitate care face distinctie
clara intre sacru si profan”.
Totemul (ca expresie religioasa) si clanul (ca expresie profana)
sunt distincte, dar se suprapun. Totemul este stramosul comun al
intregului clan, fiind reprezentat de societate in forme profane
(animale, plante, obiecte) dar are caracteristica fundamentala a
sacrului, fiind tabu.
In toate religiile, sacrul se bucura de o protectie exceptionala sub
amenintarea sanctiunii divine. Interdictia aceasta este respectata,
sanctionata, dar periodic membrii clanului sacrifica totemul din care
se impartasesc toti ca act de solidaritate si continuitate.
Wundt a incercat sa explice motivele pentru care ceva devenea
tabu. El credea ca animalele utile intr-o zona geografica, fiind pe cale
de disparitie, erau protejate social, fiind declarate tabu. Freud a dat
explicatii sociale si psihanalitice acestor interdictii, fiind considerati
tabu in special conducatorii, sefii.

11
Curs 04 (27.oct.2000)

Aprofundarea ideilor lui Durkheim in antropologia franceza:

Ideile lui Durkheim au fost continuate de antropologi si sociologi,
mai ales de cei francezi, care au evidentiat atit meritele doctrinei sale,
cit si insuficientele acesteia.
Unii au remarcat ca Durkheim are o conceptie prea rigida si dog-
matica, ca se refera numai la societatile arhaice. Deci concluziile lui
n-ar putea fi aplicabile pentru religiile moderne si mai ales pentru
crestinism. Dar sociologii francezi au dus mai departe aceste idei,
explicind aspectele vietii religioase.
Marcel Mauss arata ca elementul central al tuturor religiilor este
sacrul. La baza sacrului se afla sacrificiul, dar – preciza el, nu orice
sacrificiu este generator de sacru ci numai cel ritual si recunoscut.
In “Fundamentele sociologice ale sacrului”, el arata ca religiile au
rolul de a administra sau distribui sacrul.
Henri Levy Bruhl distingea in evolutia umanitatii doua etape:
1. etapa prereligioasa – primitivul are o mentalitate afectiva si
mistica. El nu gindeste mai rau decit noi, dar gindeste altfel, se
identifica cu lumea inconjuratoare si nu i se pare nenormal (legea
coparticiparii) ca in acelasi timp sa fie el si altul, sa fie aici si in alta
parte.
2. etapa cind primitivul incepe sa se separe de lumea inconjura-
toare, sa se deosebeasca de credinta si mistica si nu se mai inte-
greaza in supranatural. Separindu-se de supranatural, omul a
inceput sa distinga lumea reala de cea transcedentala. A aparut
astfel necesitatea religiei ca legatura intre lumea reala in care traia
si lumea miraculoasa, transcedentala.

Un alt continuator al lui Durkheim, a fost L. Strauss. El arata ca

omul incepe prin cunoastere empirica a realitatilor si se calauzeste
dupa o logica a sensibilului. In lucrarea “Gindirea salbatica” se arata
ca omul arhaic gindeste concret si este unitar cu natura.
Ulterior, el ordoneaza aceste calitati pe care le reda prin anumite
simboluri sau umbre, grupind aceste simboluri in structuri.
L. Strauss este intemeietorul antropologiei structurale, si arata ca
lumea reala este formata din structuri reale iar cea simbolica din
structuri formale.

12
 Omul in mod logic, a construit modele de gindire sistematizind
lumea reala.
L. Strauss a studiat miturile, care sunt specifice religiei si arata
ca acestea sunt formate de-a lungul timpului si noi le reluam. El a
descompus aceste mituri in structuri mici pe care le-a numit miteme
(fragmente). El arata ca in mituri, aceste miteme se pot combina in
moduri foarte variate rezultind, ceea ce el numeste caleidoscopul
(un cod al miturilor). Intr-un mit se poate intimpla orice.

Caracterul obiectiv al fenomenului religios:

In perioada cit a fost in Germania, Durkheim a preluat din litera-
tura germana termenul de “fapt social”. Faptul social este o realitate
obiectiva pe care o traieste si o realizeaza fiecare individ si fiecare
societate. Religia este un fapt social care poate fi studiat ca orice fapt
natural obiectiv.
In lucrarea “Regulile metodei sociologice”, el arata ca individul
gaseste in societate anumite modele, criterii, norme, traditii care
existau dinaintea lui. Pentru Durkheim acestea sunt fapte, realitati
obiective la care se raporteaza, chiar daca nu adera la ele.
Pentru credincios, Dumnezeu exista obiectiv, este o convingere
tot atit de reala ca si pentru cel necredincios care afirma ca nu exista.
Nae Ionescu in lucrarea “Curs de filosofie religioasa” isi numea
propria conceptie ca fiind fenomenologica, pentru ca studiaza religia
ca o stare de fapt, o stare reala. Fenomenul religios este compus din
ceea ce se vizualizeaza in legatura cu sacrul: doctrine, principii,
practici, locuri sacre.
Joachim Wach spunea ca nu ne intereseaza la sociologie sa
definim sacrul ci numai modul in care acesta se manifesta ca fapte
ale societatii.

Obiectivitatea sociologului:
H. Desroches arata ca un sociolog se afla intre Scylla si Charyb-
da (Homer). Unii sociologi apreciaza ca nu poti cunoaste viata
religioasa daca nu esti credincios, adeptul unei confesiuni.
Durkheim spunea “sociologul care nu este credincios este ca un
orb care vorbeste despre culori”.
Cealalta opinie care ii aparine lui Weber este ca “un sociolog
trebuie sa fie obiectiv, sa nu apartina unei confesiuni care-i modifica

13
modul de interpretare si elaborare a rezultatelor (nu am urechi pentru
muzica religioasa)”.
Sociologul religios se comporta obiectiv fata de domeniul
cercetarilor. El trebuie sa priveasca fenomenul religios ca pe o
realitate distincta de propria credinta. El poate fi sau nu credincios,
dar sa nu-si confunde profesiunea de cercetator cu trairea lui
sufleteasca. El constata modul de manifestare al sacrului, il explica,
sistematizeaza fara a interveni in viata religioasa. Sociologul studiaza
toate confesiunile si formele de religie fara ura si partinire. Pentru
sociologi nu exista religii bune sau rele.
Mircea Eliade observa ca fenomenul religios trebuie inteles in
propriul sau plan de referinta.

Sociologia religiilor in conceptia lui Weber:

In sociologia germana, Weber si colegii sai (Werner Sombart si
Troeltsch) au studiat, inclusiv empiric (prin chestionar, interviu) viata
religioasa. Weber a scris despre confucianism, hinduism, iudaism, iar
Troeltsch despre crestinism.
In sociologia germana conceptul central este divinul, pe care
Weber il considera mai general decit conceptul de sacru.
Sociologia religioasa nu studiaza esenta fenomenului religios ci
comportamentul sau conduitele credinciosilor.
Oamenii au conduite obisnuite, dar si extraordinare bazate pe
intuitie sau iluminare. Comportamentul prin care credinciosul incearca
sa fie permanent indragostit de Dumnezeu modifica conduita
obisnuita. Oamenii practica diferite tipuri de activitate afectiva,
traditionala sau cu finalitate rationala si practica.
In aceste activitati se calauzasc si sunt condusi de personalitati.
In activitatea rationala sunt condusi de sefi legitimi. Activitatile
traditionale sunt efectuate pe baza continuitatii. Sefii primesc
ereditar calitatea de a conduce.
Activitatile afective sunt conduse de sefi harismatici. Harul
(harisma) este cuvint preluat din Noul Testament si introdus in stiinta
in 1892, fiind teoretizat de Weber. Harisma este o calitate naturala pe
care o au profetii, inteleptii, oratorii, comandantii militari.
In religie conducatorii religiosi au harisma divina, este personala,
neanalizabila, face apel la emotie, discipolii se supun si ii urmeaza.
Exista si harisma traditionala transmisa prin cutuma sau filiatie.

14
 Weber a aratat ca in epoca moderna se produce o rutinizare a
harismei. Aceasta are o natura birocratica. Harul il primeste prin
functie. El arata ca diferitele categorii sociale adera diferentiat la
religie si confesiuni. Aceasta este numita de el “afinitate electiva”.
Exemple: birocratia chineza adera la confucianism, brahmanii au
aderat la hinduism, islamul e acceptat de elita razboinicilor, negustorii
oraselor au afinitate pentru religia iudaica iar pentru crestinism au
afinitate mestesugarii ambulanti (pescari, timplari, etc). clasele
privilegiate si taranimea adera la religii mai conservatoare. Clasa de
mijloc imbratiseaza religii noi. De aceea noile miscari religioase
(sectele) nu prospera la sate ci la orase.

Curs 05 (03.nov.2000)

Specificul sociologiei religiilor

Henri Desroche arata ca abordarea sociologica a religiei are trei

particularitati:
1. este o abordare empirica, prin aceasta deosebindu-se de
filosofia religiei.
2. studiaza religia din exterior, ca obiect spre deosebire de
teologie care studiaza religia din interior.
3. se deosebeste de alte stiinte prin obiectul sau, modul de
cercetare, modul de redare al rezultatelor cercetarii.
Ca disciplina de ramura a sociologiei, ea studiaza intreaga
existenta sociala dintr-o anumita perspectiva – a religiozitatii. Nu ii
studiaza numai pe credinciosi, ci intreaga populatie, incercind sa
explice cauzele si motivele intensitatii religioase si a imprejurarilor in
care unii sunt nereligiosi (atei).
Sociologia religiilor studiaza numai o parte a societatii, anume,
comunitatile de credinciosi, pe cei care vin la biserica sau apartin
unui cult. Sociologia religiilor studiaza viata religioasa ca un sistem
autonom in societate, dar si ca un subsistem.
Dupa al II – lea Razboi Mondial, Desroche aprecia ca sociologia
religiilor s-a orientat in trei directii:
1. ca o sociologie confesionala, studiind religia din perspectiva
unei confesiuni. Caracterul confesional o calauzeste spre finalitati
de profil. De exemplu, sociologia facuta de pastorii protestanti sau

15
 de biserica romano-catolica are ca scop concluzii in sensul
atragerii populatiei in aceste confesiuni.
2. ca o sociologie ideologica, studiind religia din perspectiva unor
ideologii (pozitivism, pragmatism, marxism), cercetind si tragind
concluzii folositoare orientarii acelor ideologii.
3. ca o sociologie independenta, studiind religia din perspectiva
laica. Este practicata in universitati, in academii nepolitice, trage
concluzii fara coloratura religioasa sau ideologica.

Sociologia religiilor e preocupata de doua aspecte:

1. aspectul empiric reprezinta cercetarea concreta a fenomenului
religios.
2. teoria sociologiei religiilor care incearca sa sistematizeze cerce-
tarile empirice intr-un sistem explicativ.
Sub aspect teoretic, sociologia religiilor e deficitara. Beckford
afirma ca avem doar trei teorii in sociologia religiilor:
1. cea care pleaca de la Durkheim.
2. a lui Weber.
3. a lui Marx.
Exista insa pretutindeni cercetari concrete de sociologia religiilor.
Aceste cercetari sunt de natura sociografica, adica observa si
inregistreaza viata religioasa si raspindirea credinciosilor. Se fac
statistici si atlase ale religiozitatii.
Sociologia empirica e dezvoltata si ca sociologie morfologica,
inregistrindu-se forme de manifestare a vietii religioase, dar sunt si
socioanalize care compara, trag concluzii si generalizeaza.
Viata religioasa este cercetata folosind, in general, aceleasi
metode si tehnici ca si pentru alte fenomene sociale. In fixarea temei
de cercetare se are in vedere atit specificul vietii religioase, cit si
relatiile ei cu ansamblul societatii.
In cercetarea vietii religioase se folosesc statisticile. Exista
statistici in legatura cu apartenenta religioasa in recensaminte, la
biserici. Se pastreaza carti de botez si cununii, situatii bugetare din
care pot fi trase concluzii.
Se folosesc si relatarile verbale ce redau opinia subiectului in
legatura cu viata religioasa, sociologul fiind mereu atent si corelind
aceste informatii cu realitatea deoarece multi subiecti nu-si pot
identifica obiectiv starea de religiozitate. Adunarea opiniei se face
prin chestionare, prin interviuri sau prin relatari ale subiectului.

16
 Observarea – se poate observa o comunitate religioasa dintr-o
biserica direct, fara a interveni in comportamentul ei sau poate fi
observat un subiect intr-o perioada de timp, facindu-se fise de
observatie periodice.
Observarea participativa presupune identificarea cu grupul,
convenita sau nu.
Observarea indirecta se face prin analiza unor relatari (scrisori,
autobiografii, jurnale personale) in care tangential apar mentiuni si
despre viata religioasa a celui care le-a scris.
Sacrul:
1. Conceptul de sacru.
2. Trasaturi ale sacrului.
3. Hierofanii ale sacrului.
4. Ritualuri de trecere.
5. Trairea sacrului de catre credinciosi.

Conceptul de sacru:
Sacrul reprezinta esenta fenomenului religios (sacru = sfint). In
alte religii sacrul are denumiri diferite. Spre exemplu in Melanezia
intilnim termenul de mana, despre care Max Muller spunea: “mana
este o putere supranaturala ce depaseste posibilitatile obisnuite ale
naturii si omului”.
Actul facator de sacru, arata Marcel Mauss, este sacrificiul, o
renuntare in numele divinitatii. Jertfa adusa de evrei lui Jahve sau de
musulmani lui Allah era singeroasa, sacrificindu-se un animal ce era
ars, fie integral, fie partial si consumat de grup. In crestinism jertfele
sunt simbolice.
Sacrul este greu de definit, credinciosii il simt si il traiesc.
Teoretizarea sacrului are un caracter partial autentic. Roger Bastide,
in 1914 spunea:”sacrul, in general, nu este definibil. Oricare definitie
a sacrului este caracteristica unei epoci, culturi sau populatii”.
In Biblie exista exprimarea din partea lui Dumnezeu ca sacrul nu
poate fi vazut si perceput empiric. In cartile sacre sunt mentionate
numeroase caracteristici ale divinitatii: Dumnezeu este atotstiutor,
infinit si vesnic, omniprezent si vesnic, atotputernic. Se disting noua
caracteristici ale divinitatii. Nae Ionescu descoperea a zecea carac-
teristica – ubicuitatea, Dumnezeu fiind pretutindeni in acelasi timp.

Trasaturi ale sacrului:

17
1. Primordialitatea – in religii, Dumnezeu exista inainte de orice si
va fi vesnic. El este “creator a toate”, creaza din nimic prin cuvint.
Sacrul genereaza totul, este izvor de viata, hotarind neconditionat
prin gratie.
2. Sacrul este interzis, iese din zona profana fiind o zona curata.
Sacrul se izoleaza de profan, contestindu-l. In religiile arhaice,
aceasta interdictie era numita tabu. Decalogul reprezinta
interdictii de provenienta sacra pentru comunitatile de evrei.
3. Desavirsirea – sacrul este omniprezent, omnipotent si
atotcunoscator.
4. Sacrul are caracter transcendent, sacrul este dincolo de orice
experienta posibila.
5. Sacrul este supranatural, in lumea naturala nu exista perfectiu-
ne, puritate desavirsita, eternitate, acestea tinind de lumea
sacrului.
6. Sacrul este semnificant pentru om, fiind criteriul de referinta
pentru lumea profana.
7. Veneratia – Durkheim definea sacrul prin doua caracteristici:
a) pozitia in ierarhie – sacrul este superior in orice ierarhie.
Superioritatea insa nu este suficienta, arata el, pentru a
defini sacrul.
b) sacrul este venerat, respectat, stimat, presupune o venera-
tie pina la extaz.
8. Dualitatea sacrului – Durkheim arata ca principalul merit al lui
Robertson Smith in “Stiinta religiilor” este acela de a fi aratat ca
fortele religioase sunt de doua feluri: bune (divinul) si rele (di-
abolicul). Amindoua speciile apartin aceluiasi gen. Omul se teme
deopotriva si de Dumnezeu si de Diavol. Divinul este sacru, bine-
facator, apara ordinea, sanatatea, viata in timp ce diabolicul se
opune, incearca sa faca rau, produce boli si dezordine.

Hiperfanii ale sacrului:

Hiperfaniile sunt un termen folosit in special de Mircea Eliade,
insemnind ca sacrul se arata, ni se infatiseaza, sacrul putindu-se
dezvalui omului in orice.
Eliade arata ca, paradoxal, un lucru sacru (o piatra, un izvor),
descoperit ca ceva sacru, nu doar continua sa-si pastreze vechile
calitati ci devine si altceva, un loc de rugaciune, de pelerinaj,
respectat si interzis.

18
 Omului, sacrul i se dezvaluie sub forma unor spatii sacre. Aceste
spatii creaza ordine in viata profana. Timpul, dupa cum arata Eliade,
este marcat de momente sacre. Spre deosebire de timpul profan, in
sacru timpul este reversibil.
Eliade vorbeste despre sacralitatea naturii si a omului, creatii ale
lui Dumnezeu. In societatea secularizata, actuala, omul evolueaza de
la religios spre nereligios, indepartindu-se de sacru. Dar si in
conditiile nereligiozitatii se pastreaza structurile formate in domeniul
sacrului.

Curs 06 (10.nov.2000)

Ritualurile de trecere:
Cele doua dimensiuni ale vietii umane radical diferite, sacrul si
profanul, sunt despartite prin granite, trecerea carora presupune in
religie anumite ritualuri. Aceste ritualuri au fost grupate in:
- ritualuri de separare (funeralii).
- ritualuri de limita (initiere, logodna, graviditate).
- ritualuri de agregare (casatorie).
Aceste ritualuri usureaza trecerea dintre cele doua dimensiuni,
sacru si profan.
In perioada arhaica, trecerea dintre cele doua lumi era
considerata mult mai dificila, ritualurile fiind mai complicate. Treptat,
acestea s-au simplificat.
Ritualurile de trecere au ca scop despartirea de o dimensiune si
intrarea in cealalta. Ritualurile de inmormintare reprezinta separarea
de profan (considerat impur) si intrarea in sacru. Biblia spune ca
nimic din ceea ce nu este curat nu va ajunge in preajma lui
Dumnezeu. Aceste ritualuri sunt:
- de purificare (de curatire).
- de sanctificare.
Prin ritual nu se elimina doar ce este impur. Impurul este asimilat,
folosit si transformat in pur. Acest lucru se realizeaza prin transub-
stantiere, adica prin schimbarea esentei lucrului. Aceasta schimbare
a esentei are caracter exceptional.
Eliminarea situatiei anterioare, a impuritatii, se realizeaza in cazul
crestinismului in doua moduri:
- impuritatea nativa (originara), reprezinta pacatul stramosesc si
este eliminata prin gratie divina, prin sacrificiul lui Isus.

19
- impuritatea personala, reprezinta pacatele facute de fiecare om
si poate fi eliminata prin anumite ritualuri specifice diferitelor religii
si gravitatii pacatului.

Ritualurile de purificare reprezinta masuri de protectie pentru

comunitatile ramase in profan. De exemplu in perioada primitiva,
mortul era ingropat cu obiectele personale, cadavrele erau legate si
acoperite cu pietre. Exista interdictii care protejeaza de contagiune:
obiectele mortului nu erau atinse, hainele primite de pomana erau
folosite dupa un anumit timp, se exprima regretul fata de mort pentru
a-i atrage bunavointa, sotul sau sotia mortului nu se casatoreau un
anumit timp, rudele mortului erau evitate, se savirseau pacte de
iertare fata de cel disparut. Interdictiile fata de cei disparuti erau
practicate chiar si in cazul razboinicilor care-si ucideau adversarul.
Ritualurile de sacralizare ajuta in cazul mortilor ca cel disparut
sa fie acceptat in lumea sacra. Pentru el se fac rugaciuni, ofrande,
sacrificii.

Trairea sacrului de catre credinciosi se realizeaza prin:

- cunoastere mistica.
- cunoastere negativa.
- cunoastere pozitiva.
In masura in care Dumnezeu sacrul nu poate fi cunoscut empiric,
credinciosii fac efortul sa se inalte prin credinta in preajma acestuia.
Sacrul este trait fara a fi explicat. Aceasta traire nerationala, prin
sentimente sau intuitie este numita traire (cunoastere) mistica
(misterioasa).
Termenul mistic se poate traduce prin obscur, irational (myo = a
inchide ochii, a stringe gura, a astupa urechile si a te aprofunda in
propria viata sufleteasca, lb. greaca). Wach traducea acest cuvint
prin efortul credinciosului de a se inchide in el insusi, separindu-se de
lumea exterioara.
Calea mistica de cunoastere a divinului exista in toate religiile. De
exemplu in sistemul yoga clasic sunt mentionate opt etape de ascen-
siune mistica:
1. etapa infrinarilor.
2. etapa obligatiilor.
3. etapa pozitiei trupului.
4. etapa controlului respiratiei.
5. etapa retragerii simturilor.

20
6. etapa concentrarii.
7. etapa meditatiei.
8. etapa transei (a ajungerii in inconstient).
In cazul crestinismului, Dionisie Areopagitul, ucenic al Sf.
Pavel, in lucrarea “Despre teologia mistica” arata ca sunt doua cai de
cunoastere a lui Dumnezeu:
1. calea afirmativa.
2. calea negativa.
Esentiala pentru ortodoxie este cale negativa, cea mistica. La
cunoasterea lui Dumnezeu ajungem prin negare. Dumnezeu fiind din-
colo de orice existenta, ajungem la el negind existenta. Prin negarea
existentei noastre profane, ajungem la cel care e mai presus de orice
cunoastere posibila, ne ridicam “spre cel necunoscut care se afla in
intunericul necunoasterii absolute”.
Cel care prin negatie ajunge in uniunea tainica cu Dumnezeu, nu
mai separa in subiect cunoscator si obiect cunoscut, acestea conto-
pindu-se. Aceasta cunoastere negativa a fost relatata si de alti scrii-
tori crestini. Sf. Ioan Damaschinul spunea: “singurul lucru pe care il
intelegem cu privire la Dumnezeu este ca acesta nu poate fi inteles”.
Cunoasterea prin negatie este prioritara in religiile mistice, cum ar
fi ortodoxia, penticostalismul.
Toma de Aquino a incercat a sinteza a celor doua cai, negativa
si afirmativa, aratind ca ele ar avea aceeasi importanta.
Calea afirmativa este o cunoastere nedesavirsita. Sacrul poate fi
cunoscut prin ceea ce ne dezvaluie despre sine, prin revelatii.
Revelatiile se fac prin mistici, carti sfinte, etc.
Cea mai importanta cunoastere pentru crestini este in intruparea
lui Dumnezeu ca om in Isus. Dumnezeu poate fi cunoscut prin creatia
sa, el fiind creatorul Universului, al omului, al naturii. Calea afirmativa
nu este o urcare spre sacru ci o coborire dinspre sacru in profan.
Necunoscindu-l deplin pe Dumnezeu, omul si-l reprezinta, adica il
reda in anumite forme concrete. Omul arhaic il intelegea prin tunete,
potop, etc. Mai tirziu prin icoane, statui si carti sfinte.

Religia:
1. Etimologia cuvintului.
2. Definitii unilaterale si generale ale religiei.

Etimologia cuvintului “religie”:

21
 Pe baza cercetarilor sociologice, religia nu poate fi definita.
Etimologic, cuvintul religie provine dintr-o familie de cuvinte latine
care initial insemnau anumite practici in legatura cu sacrul si treptat la
acestea s-au adaugat credinta si dimensiunea teoretica a religiei.
 religare – Cicero spunea ca acest termen reprezinta indeplinirea
datoriei fata de zei. Lucretius definea religia ca fiind “sentimentul
de credinta si obligatie fata de zei”.
 relego – cuvintul este un iterativ, rezultind din aceasta ca religia
inseamna a relua ceva pentru a reface legatura cu sacrul (Coranul
se traduce prin “a citi”, Biblos inseamna “cartea”, Mantrele sunt
fragmente de poezii).
 religio – se traduce prin legamint, legamintul dintre individ sau
comunitate si sacrul.
 relegare – a lega, legatura, reprezinta legatura cu divinul. Aceasta
legatura se stabilea initial prin practici (ex: samanismul este un sis-
tem de practici).

Ulterior, cuvintul religie si-a adaugat si-a asociat si aspectul

sufletesc, desemnind nu numai practicile ci si credinta. In Evul Mediu,
termenul de baza era fides (credinta). In aceasta perioada,
activitatea practica trece pe plan secundar, termenul religio
referindu-se mai mult la practica monahala.
Cu sensul de credinta, religia poate fi falsa sau adevarata. Renas-
terea imparte credintele in adevarate (crestinismul) si false (credintele
pagine, superstitiile).
In perioada moderna, odata cu sistematizarea ideilor religioase, in
teologii, dogme, doctrine, la aspectul practic si aspectul sufletesc se
adauga aspectul teoretic, religia fiind definita ca un sistem de idei,
credinte si practici referitoare la lucrurile sacre.

Definitii unilaterale si generale ale religiei:

In secolul XIX, inmultirea preocuparilor in legatura cu religia a
generat o mare varietate de definitii. J. H. Leuba a analizat 48 de
definitii date religiei si le-a impartit in trei grupe in functie de aspectul
principal pe care-l au in vedere:
1. aspectul intelectual – se considera ca religia este o completare a
stiintei si explica dincolo de granita pina la care a ajuns stiinta.
Max Muller spunea ca religia este efortul dureros de a pricepe
neinteligibilul. Unii filosofi rationalisti au explicat religia ca fiind

22
 cauza initiala. Descartes spunea ca “religia este nevoia raportarii
la ceva absolut”.
2. aspectul afectiv – este in centrul definitiilor date mai ales de
psihologi (Rudolf Otto, etc).
3. aspectul practic – teoreticienii pragmatici considerau religia o
forma de activitate practica si utila.

Curs 07 (17.nov.2000)

Religiozitatea:
1. Dimensiunea afectiva a religiozitatii (credinta).
2. Practica religioasa.
3. Dimensiunea teoretica a religiei.
4. Religia oficiala si religiozitatea populara.

Dimensiunea afectiva a religiozitatii (credinta):

Viata religioasa se realizeaza in mai multe dimensiuni corelate,
dar unele pot fi mai accentuate sau mai diminuate. De exemplu unii
credinciosi pot fi mai intens religiosi, dar fara o exteriorizare practica
accentuata fata de altii mai putin credinciosi care frecventeaza mai
des biserica.
Credinta este dimensiunea afectiva a starii de religiozitate. Si
acum sunt teologi care considera ca sentimentul religios este
innascut omului, ca un dar al lui Dumnezeu. Omul s-a deosebit de
celelalte vietuitoare prin sentimente morale si sentimente religioase.
In realitate oamenii se nasc si deprind predispozitii care in contact
cu modelele religioase se transforma in sentimente religioase.
Credinta este definita ca o putere, o incredere care face din ceva
dorit, ceva existent. Apostolul Pavel, in scrisoarea sa catre evrei
spunea: “credinta este incredintarea (increderea) in cele nadajduite”.
(Evrei 11:1). Aceasta incredere cuprinde citeva certitudini:
- Dumnezeu exista.
- Dumnezeu influenteaza lumea, omul, viata cotidiana.
- este posibila relatia cu Dumnezeu.
Aceste certitudini formeaza in credincios starea psihica de depen-
denta fata de Dumnezeu. Cunoscind anumite modele religioase,

23
aceasta dependenta se transforma intr-o trebuinta psihica. In centrul
acestei trebuinte se afla convingerea ca Dumnezeu este sublim. Apa-
re sentimentul vinovatiei (pacatul) si dorinta expiatoare (de mintuire).
Sentimentele religioase pot fi amplificate sau diminuate prin
corelarea cu evenimentele din cursul vietii sau in contact cu arta.
Diminuarea sentimentului religios poate ajunge pina la ateism. Exa-
gerarea sentimentelor religioase normale poate crea stari de de-
zintegrare sociala. Dezintegrarea pe suport religios imbraca, pentru
psihologi, doua forme:
1. pasiunea religioasa.
2. nebunia religioasa.

Pasiunea religioasa se manifesta social ca fanatism, fundamen-

talism si acapareaza viata individului care isi neglijeaza alte obligatii
sociale. Pasiunea poate fi de doua feluri:
1. bigota – bigotul este un om foarte credul, are un suflet curat si
vrea sa se mintuiasca cu orice pret. Bigotul manifesta un exces de
evlavie, ritualurile practicate sunt meticuloase. Este insa fara
discernamint, imprejurari in care este usor de manipulat.
2. mistica – misticul este un maniac care se poate manifesta fie
periodic (sub forma unor crize), fie permanent. Misticul se
contopeste cu divinul, viziunile sale parindu-i-se mai reale decit
adevarurile.

Nebunia religioasa apare atunci cind credinciosul manifesta un

extaz permanent, fie pasiv (intilnit in hinduism si budism), fie isteric.
Cazurile de isterie religioasa sunt periculoase. Nebunia religioasa
imbraca doua forme:
1. teomania – in cazul teomaniei, individul se confunda cu
Dumnezeu, se crede Dumnezeu sau delegatul lui. Uneori si
acesti indivizi pot fi periculosi.
2. demonomania – in cazul demonomaniei, credinciosul respectiv
se considera posedat de diavol si comite fapte diavolesti, cum ar
fi: vampirismul, licantropia (bolnavul se crede transformat intr-
un animal), erotomania (fetele considerau ca nu pot avea relatii
intime decit cu diavolul). Asemenea cazuri sunt tratate de biserica
prin exorcism.

Practica religioasa:

24
 Pentru credincios, toata viata reprezinta un comportament in
legatura cu sacrul. Tot ceea ce face este raportat la vointa divina.
Practica reprezinta exteriorizarea individuala, colectiva sau insti-
tutionalizata a credintei. Bisericile traditionale opiniaza ca cea mai
importanta practica este cea colectiva (nu exista mintuire in afara
bisericii). Protestantismul a promovat ideea ca mintuirea este numai
prin legatura directa cu Dumnezeu si daruirea prin pocainta a inimii in
miinile lui Isus.
Exista si aspecte care nu sunt practicate permanent si de toate
religiile. In categoria practicilor religioase se inscriu:
- imbracamintea.
- regimul alimentar.
- posturile.
- interdictiile alimentare.
- participarea la ceremoniile religioase.
- purtarea unor simboluri (amulete, cruciulite).
- savirsirea de acte purificatoare (impartasanie, botez, spalarea
picioarelor, sarutul sacru).
- actele de rascumparare (ofrande, daruri, pomeni).
- umilirea trufiei (prin rugaciuni).
- atmosfera din locul de inchinare.
In centrul practicii religioase din biserica – in cazul crestinismului
se afla liturghia. Aceasta reaminteste credinciosilor de jertfa lui Isus,
iar acestia la sfirsitul liturghiei se impartasesc cu piine si vin.

 Ritul reprezinta succesiunea practicilor religioase individuale.

 Ritualul este succesiunea practicilor religioase colective.
 Cultul reprezinta totalitatea practicilor religioase.

Dimensiunea teoretica a religiei:

In orice religie exista un minim de idei care explica si comple-
teaza dimensiunea afectiva (credinta).
Aceste idei se refera, in primul rind la faptul ca in centru se afla
supranaturalul (divinul) care reprezinta preocuparea teologiei.
Teologii explica ce este Dumnezeu, calitatile pe care le are si cum
poti ajunge in preajma Lui.
Deoarece sacrul nu se dezvaluie complet oamenilor, in cartile
sfinte exista formulari implicite (mituri, simboluri, coduri), expresii ca

25
“Dumnezeu a zis” sau comportamente aluzive (ingenuncherea in
timpul liturghiei, pozitia “florii de lotus” in hinduism).
In al doilea rind, dimensiunea teoretica explica geneza, cosmo-
geneza (cum a fost creat Universul) si antropogeneza (cum a fost
facut omul).
In al treilea rind, domeniul teoretic al religiei cuprinde poruncile,
ca norme si criterii dupa care sa te calauzesti pentru izbavirea de
pacate.
In al patrulea rind, domeniul teoretic al religiei trateaza eshato-
logia (eshatos = cel din urma, lb. greaca). Aici este explicat sfirsitul
lumii si soarta omului dupa moarte. Aceasta idee este prezenta in
toate religiile, cea mai elaborata fiind “Apocalipsa” din Biblie.

Formele de expresie teoretica sunt reprezentate de scripturile

sacre (Biblia, Coranul, Vedele, Avesta). Unele religii recunosc si tradi-
tia care reprezinta povestiri despre sacru transmise pe cale orala.
In cazul crestinismului, traditia se refera la primele sapte sinoade
ecumenice, incepind cu sinodul de la Niceea din 325. La sinoadele
ecumenice s-a stabilit textul canonic al Bibliei (canon = lege, lb.
greaca) si simbolul credintei, crezul – in cazul crestinismului.
Din dimensiunea teoretica mai fac parte:
- dogmele – reprezinta un ansamblu de adevaruri fundamentale
stabilite de teologi pentru credinta respectiva, ele putind diferi de la
o dimensiune la alta.
- doctrinele (invataturile) – pe baza textelor sacre si a dogmelor,
teologii dezvolta ideile intr-o anumita invatatura. In biserica cresti-
na, doctrina a fost dezvoltata mai ales de parintii bisericii, un
numar de teologi care intre secolele II – IX au dezvoltat invataturile
crestine, literatura patristica (pater = parinte).

Curs 08 (24.nov.2000)

Religia oficiala si religiozitatea populara:

1. Oficializarea religiei.
2. Religiozitatea populara:
a) religia periferica.
b) cultul stramosilor si al mortilor.
c) religiozitatea individuala si casnica.

26
 d) religia civica.
3. Parareligiozitatea:
a) teoretica (mituri si superstitii).
b) practica (magia si ocultismul).

Oficializarea religiei:
Pe masura specializarii activitatilor omenesti, viata primitiva s-a
preocupat in primul rind de specializarea activitatilor productive.
Grupurile erau formate din vinatori, pescari, femeile cresteau copiii si
desfasurau activitati gospodaresti.
Aceasta specializare naturala a dus la cresterea productivitatii.
Astfel s-a ivit posibilitatea ca unii membrii din grup sa desfasoare
activitati neproductive, fiind intretinuti de activitatea productiva a
celorlalti. Astfel, unii din grup s-au specializat in activitati razboinice,
altii conduceau.
Activitatea religioasa era practicata de samani sa vraci. Se
desfasurau si activitati artistice neproductive.
Initial activitatea de conducere militara si religioasa era savirsita
de acelasi personaj sau grup. Conducatorul militar savirsea ritualuri
de mare preot si indruma comunitatea. Si in Biblie, Moise era un
conducator. Solomon, David erau monarhi.
Ulterior, activitatea religioasa s-a separat de cea politica. Condu-
cerea grupului si-a asumat privilegiul folosirii fortei pentru reglementa-
rea relatiilor dintre membri. Conducatorul religios s-a specializat in
relatiile cu sacrul. Cele doua autoritati, divina si laica, au colaborat si
uneori au concurat pentru rezolvarea problemelor comune.
In unele state a predominat puterea laica, in altele cea religioasa.
Impunerea autoritatilor politice a subordonat sistemul religios pe care
l-a transformat intr-o religie oficiala.
Def: religia oficiala este un set de credinte si practici prescrise,
normate si specializate care stabilesc un model oficial a ceea ce
inseamna a fi “unul de-ai nostri”.
Aceste credinte si practici formeaza anumite modele sociale de
religiozitate (totemismul, politeismul, monoteismul in variantele lui:
mozaic, islamic, crestin).
Autoritatile politice au standardizat aceste credinte si practici
pentru a le recunoaste oficial. Spre exemplu, regele Asoka din India a
adunat pe teologii budisti care au redactat “Tripitaka” (trei cosuri –
cartea sfinta impartita in trei parti) in 29 de volume (peste 10.000 de

27
pagini) care cuprindea invatatura lui Buda si a fost recunoscuta oficial
in 247 I. Chr.
In islam in 650 au fost adunati adeptii islamismului care au stabilit
textul Coranului, ramas oficial pina astazi.
Vechiul Testament a fost recunoscut oficial inca din 621 I. Chr.
In crestinism, odata cu declinul politeismului si sanctificarea
imparatilor romani, crestinismul a a fost in ascensiune. Imparatul
Constantin cel Mare, indemnat de mama sa, Elena a recunoscut
credinta crestina prin Edictul de la Milano (312 sau 313). Edictul era
o lege care se aplica in tot Imperiul. Crestinismul a devenit astfel o
religie oficiala. Constantin cel Mare a convocat pe episcopi la consiliul
de la Niceea (325) pentru a stabili principiile si practicile de baza ale
creastinismului. A fost stabilita ca zi de sarbatoare duminica. A fost
stabilit botezul la nastere. Mai tirziu s-a stabilit sistemul sarbatorilor
religioase, cele stabile (fixe) si cele schimbatoare. Iustinian a definiti-
vat prin codul sau de legi organizarea bisericeasca si ierarhia
acesteia.

Religiozitatea populara:
Religia periferica: religia oficiala, recunoscuta de stat, cuprinde
un grup minim de credinte si prescriptii la care populatia adauga
pretutindeni alte modele religioase care formeaza religiozitatea
populara (neoficiala).
Bisericile oficiale accepta existenta acestora pentru a nu intra in
conflict cu religia populatiei. Dupa oficializarea crestinismului, aceste
credinte erau numite pagine (paganus = taran).
De multe ori, religia populara este o versiune mai diluata a celei
oficiale, bazata pe lipsa de informare a populatiei. Biserica accepta
ca populatia sa poarte embleme si simboluri care nu sunt oficiale
(cruciulite, iconite).
Aceste manifestari apartin subculturii religioase, atit din orase,
precum si din sate. In orase se practica acum ca religie populara:
teleevanghelizarea, predicatori neoficiali, introducerea electronicii in
biserica. Apar divinitati stiintifico-fantastice. In sate se pastreaza
forme religioase arhaice sau nerecunoscute dogmatic (colindele,
bradul de Craciun, porcul de Craciun, credinta in iele si in vircolaci).

Cultul stramosilor si al mortilor: este o forma de religiozitate

populara care completeaza recomandarile oficiale in legatura cu cei
disparuti. Sunt pomeniti in religia populara eroi ai neamului. Spre

28
exemplu Stefan cel Mare era numit sfint, cu mult inainte de a fi
sanctificat de biserica ortodoxa.

Religia individuala si casnica: aceasta completeaza religiozi-

tatea oficiala din biserica prin comportamente religioase traditionale,
acceptate in general si chiar recomandate dar neimpuse de biserica.
In unele zone, religiozitatea casnica e mai raspindita decit cea
oficiala.

Religia civica: este o alta forma de religiozitate populara care

sacralizeaza anumite evenimente laice. Sintagma de “religie civica” a
fost folosita de J. J. Rousseau in 1762 in “Contractul social”.
Sintagma a fost aplicata in timpul Revolutiei franceze (inceputa in
1789) cind erau sarbatorite schimbarile anotimpurilor, evenimentele
revolutionare. Pina astazi, elemente de religie civica se pastreaza in
ritualuri laice (in diplomatie, in jocurile olimpice si sportive).

Parareligiozitatea:
Parareligiozitatea teoretica (mituri si superstitii): alte forme de
religiozitate populara sunt miturile, superstitiile, magia, ocultismul.
Toate acestea contin elemente religioase imbracate cu aspecte laice,
uneori stiintifice si artistice.
Miturile - mytos se traduce prin povestire, povestire ce relateaza
intimplari, evenimente legate de un simbure de adevar care ulterior,
in procesul mitogenezei s-a schematizat si s-a adaptat diferitelor
culturi si populatii. (ex: ciclicitatea naturii, revarsarea periodica a
Nilului – au imbracat religios forma divinitatii care moare, e ucisa in
mod tragic dar reinvie).
Unele mituri au fost concretizate in cartile sacre. Altele contin
informatii pretioase pe care insa nu le mai putem descifra.
Superstitiile sunt si ele forme parareligioase care imbina aspecte
reale cu elemente de supranatural. Termenul provine de la romani:
supersostare = a sta deasupra. In superstitiile pastrate de-a lungul
timpului la periferia religiozitatii, populatia a adunat constatari ale
vietii reale pe care le-a completat cu elemente religioase.

Parareligiozitatea practica (magia si ocultismul):

Magia este arta de a produce lucruri extraordinare. In vechime,
magii se numeau vrajitori, samani, vraci, ghicitori. Weber il considera
pe vrajitor primul profesionist din istoria omenirii. Magicienii sau

29
samanii dezvolta putin aspectul teoretic, ei tinind secrete informatiile
cunoscute si desfasurind activitati practice, lucrative. Vracii sunt platiti
de comunitate pentru rezultatele activitatii lor. Ei nu roaga sacrul, ca
un preot, ci il obliga, il constring prin diferite tehnici.
Ocultismul cuprinde practicile tainice, ascunse pentru a patrunde
in lumea divina. Aceste practici se refera la influenta divinului, la
cunoasterea vointei lui si stabilirea destinului. Cheia ocultismului este
astrologia – influenta astrelor asupra pamintului si individului. S-au
dezvoltat diferite ramuri in cadrul astrologiei, astrele punindu-si
amprenta asupra omului in moduri variate. Fizionomia incerca sa
stabileasca caracterul si destinul omului dupa aspectul fizic. Frenolo-
gia studia omul si destinul sau dupa craniu. Predictia pe suport
religios (ghicitul) a imbracat forme nenumarate de-a lungul timpului.

Curs 09 (08.dec.2000)

Sociologia comunitatilor religioase:

1. Comunitatile naturale si elective
2. Integrarea in comunitatile religioase
3. Sanatatea comunitatilor religioase
4. Conducatorii religiosi
5. Relatiile religioase

Comunitatile naturale si elective

Spiritul comunitar, care il caracterizeaza pe om (omul fiind un
“animal sociabil” – Aristotel), a reprezentat una dintre marile sanse de
supravietuire a speciei noastre.
Oamenii s-au unit si se unesc in comunitati sau societati mai mari
sau mai mici, dupa criterii variate. Cu cit comunitatea este mai mare,
criteriile si coeziunea sunt mai largi. In comunitatile mici, coeziunea
este foarte puternica (avem exemplul bandelor de infractori care sunt
foarte unite pe cind societatile mari sunt mai putin unitare).
Comunitatea este un grup care cuprinde membrii adunati dupa
criterii specifice si care urmaresc anumite interese si scopuri comune.
Joachim Wach se exprima ca “orice societate contine un numar
mare de grupuri efemere sau permanente, inconsistente sau
organizate, omogene”.
Comunitatea, scria D. Gusti in lucrarea “Despre natura vietii soci-
ale”, este un termen generic. O comunitate este familia, statul, orasul.

30
Se vorbeste de o societate europeana, asiatica, o societate buna sau
corupta, o doamna de societate sau de o societate pe actiuni,
sportiva sau de asigurari sociale.
Societatile religioase, arata Gabriel le Bras, sunt societati ase-
manatoare cu toate celelalte societati umane. Pot fi studiate cu
instrumente si in modalitati ca oricare altele. Ele se individualizeaza
prin credinta si idei, practici, specificul si rolul lor in viata sociala.
In secolul trecut, comunitatile au fost grupate in doua categorii:
unele formate prin vointa esentiala, tinind cont de criterii obiective
(etnia, vecinatatea, granitele teritoriale), altele formate prin vointa
electiva, adica membrii aleg comunitatea sau grupul la care adera.

Integrarea in comunitatile religioase:

Integrarea in comunitatile religioase este de obicei electiva, su-
biectul comun alegindu-si credinta la care adera. Criteriul este valabil
si in cazul botezului in copilarie pentru ca ulterior omul poate migra
spre o alta forma religioasa.
Integrarea in comunitatea religioasa se realizeaza fie natural, fie
electiv. Integrarea naturala este integrarea formala bazata pe inre-
gistrare, prin botez, prin confirmare, prin circumcizie. Tot naturala
este si integrarea reala cind omul participa la viata colectiva,
activeaza in cadrul grupului si stabileste legaturi cu ceilalti membrii.
Integrarea electiva in cazul religiei, se stabileste atunci cind persoana
a devenit constienta de ideile la care adera. Acest lucru se realizeaza
in preajma majoratului cind este botezat (in cazul religiilor protes-
tante) sau in cazul convertirii (trecerea la o alta forma de
religiozitate). Prin adeziune adeptul capata in cadrul comunitatii un
anumit statut care presupune obligatii si drepturi, individul fiind supus
principiilor comunitare, el sprijina comunitatea care il protejeaza si ii
ofera sprijin.

Sanatatea comunitatilor religioase:

Comunitatile religioase sunt diferentiate ca trainicie, adica ca
sanatate a comunitatii.
Sanatatea comunitatii e studiata de obicei ca masa a membrilor
(numarul lor), capacitatea de autoreglare si adaptabilitate si
posibilitatile de iradiere. Masa este o dovada ca o comunitate este

31
trainica si competitiva social. Sociologul se informeaza in legatura cu
numarul credinciosilor, structura dupa diferite criterii a comunitatii.
In rindul formatiunilor religioase din Romania exista doua tendin-
te: unele comunitati fac efortul sporirii numarului credinciosilor in timp
ce altele sunt preocupate in primul rind de calitatea acestora. De
retinut este faptul ca ambele aspecte isi au importanta lor.
Sub aspectul structurii membrilor, sociologul studiaza virsta
credinciosilor, veniturile, statutul social si profesional.
Capacitatea de autoreglare reprezinta posibilitatea comunitatilor
religioase de a depasi anumite dificultati, cum ar fi: desprinderea unui
grup disident, unele comunitati care sunt interzise legal sau esecul
unor prorociri.
Capacitatea de iradiere este un alt indiciu de trainicie a
comunitatilor religioase. Bisericile care reusesc sa formeze filii
(filiale), nuclee misionare in alte localitati dovedesc trainicie, pentru
ca o filie in primii ani este intretinuta de biserica mama. Abia mai tirziu
filia reuseste sa traiasca din propriile venituri.

Conducatorii religiosi:
Comunitatile religioase sunt formate din masa credinciosilor si din
cei care au rolul de conducere. Cei cu rolul de conducere sunt
cadrele (care pot fi si persoane laice) si sacerdotiul. Acesti
conducatori religiosi pot avea harisma personala sau harisma
transmisa sau primita.
Max Weber discuta citeva categorii de conducatori religiosi
(leaderi). Aceste personalitati sunt grupate astfel:
- fondatorii (intemeietorii) de religii – acestia au un har natural,
din nastere dat de Dumnezeu. Acestia stabilesc un nou mod de
salvare. Desi afirma ca nu intentioneaza sa fondeze o noua religie,
ei sunt intemeietorii altei religii. Dintre intemeietorii de religii, Isus
Christos este singurul care in conceptia bisericii crestine este in
acelasi timp om si Dumnezeu.
- reformatorii – sunt acele persoane care apar atunci cind conditiile
sociale nu mai sunt adecvate vechii forme religioase. Ei nu fac
decit sa modifice partial vechea religie. Exemple de reformatori:
Luther, Calvin, Confucius, White, etc.
- profetii – profetul este un om care stie, vede esentialul si preves-
teste viitorul. Weber constata ca profetii nu provin, in general,
dintre aristocrati bogati sau intelectuali, ci din rindul oamenilor

32
 simpli care observa nemultumirea populatiei si procedeaza la
solutii radicale, condamna si sfatuieste.
- vizionarii – spre deosebire de profet, care este foarte activ, multi
dintre ei fiind condamnati de autoritati, vizionarul este pasiv. El
face prevederi cu caracter local. Vizionarul comunica cu divinul
intr-un mod familiar, pe cind profetul este un inspirat. Tehnica
vizionarului este una rudimentara. Putini vizionari folosesc un
limbaj solemn.
- magicienii – exista in forma samanismului si vrajitoriei din cele
mai vechi religii, ramasi pina astazi in religiile monoteiste.
- preotii (personalul de cult sau sacerdotiul) – aproape in fiecare
religie exista personal de cult, cu exceptia islamului si a celtilor.
Institutia preotiei are o vechime de peste 7000 de ani. In
crestinism a fost preluata de la evrei. Personalul de cult are o
harisma transmisa si nu una naturala.

Relatiile religioase:
Relatiile religioase sunt de doua tipuri:
- relatiile cu sacrul (relatiile pe verticala).
- relatiile intre credinciosi (relatii pe orizontala).
Joachim Wach se exprima ca o comunitate religioasa traieste in
aceasta lume dar nu apartine acestei lumi, apartinind lui Dumnezeu.

Relatiile cu sacrul – in religie aceste relatii au un caracter

paternalist, de tip familial, unde Dumnezeu este tatal ceresc. Relatiile
cu sacrul imbraca forma personala si reprezinta de asemeni
legamintul oamenilor credinciosi fata de Dumnezeu (testament = le-
gamint). Aceste relatii imbraca in biserici forma cultului, ca dovada a
legamintului, religia fiind forma relatiilor sacre.
Relatiile intre credinciosi – aceste relatii sunt discipolare
(intemeietorii de religii au avut discipoli). Relatiile discipolare au in
centru pe conducator, iar discipolii care invata formeaza un cerc in
jurul lui. Relatia dintre conducatori si discipoli este una personala.
Discipolii sunt persoane eterogene, intre ei se stabilesc relatii foarte
slabe. Riscul relatiilor discipolare este ca atunci cind invatatorul
dispare, comunitatea se destrama. Relatia discipolara se pastreaza
astazi in forma uceniciei. In cazul monahismului, un calugar are in
grija 1-2 ucenici, initiindu-i personal si direct in viata de calugar.

33
 In cadrul relatiilor intre credinciosi se stabilesc si relatii ierarhice.
In cazul bisericilor traditionale relatiile ierarhice au o forma
piramidala. Nu se intilnesc relatii ierarhice in cazul bisericilor
prezbitariene sau a sinoadelor, toate comunitatile fiind egale.

Curs 10 (15.dec.2000)

Factorii ce influenteaza viata religioasa

Viata religioasa si a comunitatilor de credinciosi nu este supusa

unui determinism cauzal. Exista o pluralitate de factori care o influen-
teaza si rolul carora se modifica in raport cu virsta, nivelul de cultura
si zonele geografice. Exista astfel un model de valori adaugate care
influenteaza in mod variat intensitatea si distribuirea confesionala a
vietii religioase.
S-a incercat identificarea unei cauze fundamentale sau unice
care determina viata religioasa. Scopul era pentru influentarea
acestei cauze si manipularea credinciosilor si a vietii religioase.
In perioada comunista daca ar fi putut fi descoperita cauza pentru
care oamenii sunt credinciosi, era foarte usor sa fie inlaturata aceasta
cauza. Credinta insa este determinata de un numar mare de factori
sociali, naturali, personologici – fiecare schimbindu-si insa rolul pe
parcursul vietii credinciosului.
Viata religioasa difera in raport cu mediul natural, sistemul politic,
situatia economica, domiciliul, evenimentele sociale, gradul de cultura
etc. Toti acesti factori care influenteaza viata religioasa sunt asimilati
de credincios prin filtrul social in care ei se afla, fiindca familia,
scoala, cultura il incapsuleaza pe individ.
Mediul natural influenteaza in sens religios mai puternic in
perioadele incipiente, atit a individului, cit si a populatiilor. De factorii
naturali este mai influentat copilul si populatia arhaica. Natura
influenteaza sentimentul religios prin impresionabilitate. Omul
observa complexitatea naturii, este incintat de peisaj, de ordinea si
armonia sociala, fiindca din copilarie este invatat ca acestea sunt
create de catre Dumnezeu. Evolutia ca virsta scade rolul mediului
social in viata religioasa. S-a observat ca mediul natural ii influentea-
za mai ales pe baieti. Evenimentele din natura le influenteaza mai

34
ales pe fete (cutremure, tunete, furtuni), care atribuie sacrului aceste
manifestari.
Familia are un rol fundamental in formarea vietii religioase in
prima parte a copilariei (pina pe la 14 ani). Familia, in cadrul societatii
moderne mai mult bunicii, transmite copiilor modelul religios. Familia
actioneaza asupra copiilor prin citeva mijloace: atmosfera din cadrul
familiei, practicile din familie, educatia religioasa, evenimentele din
familie. Pentru copil religiozitatea nu este ceva distinct si specializat,
el o identifica cu intreaga viata spirituala (Dumnezeu este bun,
Dumnezeu este drept, Dumnezeu e frumos, Dumnezeu il rasplateste
sau il pedepseste). S-a constatat ca declinul autoritatii in familie ii
indeparteaza pe copii de traditia religioasa. Copii abandonati, orfanii,
cei din familiile dezorganizate sunt mai usor de convertit la alte
formatiuni religioase sau spre ateism.
Comunitatea teritoriala – satul, orasul, zona geografica are anu-
mite modele religioase pe care le transmite urmasilor prin atmosfera
din comunitate, prin practici, evenimente in cadrul comunitatii care ii
influenteaza religios pe oameni. Comunitatile au anumite traditii
(traditie = ce se transmite) ce il influenteaza pe credincios in masura
in care el ramine in cadrul comunitatii.
Biserica are un rol important in formarea vietii religioase ca lacas
de cult si prin personalul deservent. Acest personal isi exercita rolul in
functie de numarul credinciosilor comunitatii. Un rol scazut il au
preotii care au un numar mare de credinciosi sau acestia sunt plasati
la distante mari. Frecventarea lacasului de cult este discontinua.
Calitatea deservrntilor este de a transmite in timp sentimentele
religioase si de a asigura frecventa la biserica.
Cultura este si ea un factor important in formarea vietii religioase.
Iluminismul, pozitivismul si marxismul au afirmat ipoteza ca pe
masura cresterii nivelului cultural, slabeste starea de religiozitate.
Starea de religiozitate, ca traire sufleteasca este influentata sub
aspectul teoretic si dogmatic prin gradul de invatamint si cultura. Ca
sentimente ea continua sa se pastreze indiferent de nivelul cultural.
Pot fi la fel de credinciosi si analfabetii si intelectualii sau oamenii de
stiinta. Cercetarile realizate in acest domeniu auaratat ca pe masura
sporirii gradului de cultura, religiozitatea periferica este treptat
eliminata, consolidindu-se trairea religioasa a credinciosilor autentici.
Scoala – invatamintul implementeaza anumite valori spirituale
care modifica raportul religios din domeniul afectiv spre domeniul
intelectiv. Modificarea este produsa mai rapid in cazul baietilor, care

35
inaintea fetelor isi rationalizeaza credinta si devin mai selectivi. Fetele
ramin afectiv religioase timp mai indelungat si spre adolescenta trec
la o religiozitate cu aspecte specifice (incep sa creada in personalitati
religioase feminine: Fecioara Maria, Sf. Vineri etc). de asemeni,
religiozitatea lor este mai intima – se retrag si se roaga in singuratate.
Dinamica biopsihica a personalitatii umane – unii psihologi si
sociologi au exagerat factorii de personalitate in viata religioasa. Spre
exemplu, Jung vorbind despre personalitati extravertite si introvertite,
arata ca extravertitii sunt mai sociabili si au o practica religioasa mai
frecventa, pe cind introvertitii, indreptati spre interior, traiesc mai
intens sentimentele religioase chiar daca le exteriorizeaza mai putin.
Cercetarile au conturat citeva etape in evolutia religioasa a
personalitatii. Exista o ascensiune a starii de religiozitate sub
influenta familiei pina la 13 – 14 ani in cazul zonelor industrializate si
dezvoltate. In cazul tarilor mai slab dezvoltate, aceasta ascensiune
ajunge pina la 15 – 16 ani. Perioada adolescentei reprezinta o cauta-
re a idealului religios si un declin al starii de religiozitate. Dupa 20 de
ani viata religioasa se redreseaza. In perioada de maturitate este
stabila, nu este foarte intensa, dar cazurile de convertire (migratie
confesionala) sunt foarte rare.
Cum influenteaza virsta viata religioasa:
 pina la 7 ani copilul se dezvolta in cadrul familiei si preia modelul
religios al parintilor.
 dupa 7 ani la ideile si credintele religioase din familie se adauga
influentele din partea scolii. Scolaritatea sporeste aspectul teoretic
al religiozitatii dar scade dimensiunea afectiva. Invatamintul
religios introdus in scoli, pe linga aspectele pozitive au si
consecinta indepartarii de trairea religioasa. Elevii percep obiectul
religiei ca pe ceva obligatoriu, prin note, program, examene si
aceasta scade din atasamentul afectiv. Cind nu mai sunt
supravegheati, elevii au tendinta de a se sustrage practicilor de
pina atunci.
 dupa 13 ani ei au acces la literatura religioasa si mijloace de infor-
mare care le aduce in atentie si alte modele decit religiozitatea din
familie si incep sa se indoiasca de autenticitatea modelului
parintilor.
 adolescenta este o perioada de tranzitie, cind personalitatea
paraseste copilaria, revendica statutul de adult pe care-l obtine
atunci cind nu-l mai revendica. Adolescentul are tendinta de a
verifica autenticitatea si adevarul celor cunoscute pina atunci. El

36
 exagereaza adversismul (opozitia) pe care o manifesta in forme
variate: se desprinde de valorile anterioare, practica un narcisism
real sau fictiv. Din punct de vedere religios, sacrul si biserica
traditionala i se par valori ale virstnicilor. Si-ar dori sa-si creeze un
model propriu in legatura cu sacrul. Intervine si evaziunea lui spre
modele de sacru – laic, admirind artisti de cinema, de muzica si
alte confesiuni. Unii teoreticieni afirma ca aceasta tendinta de
evaziune religioasa se formeaza pe suportul lipsei de maturitate
biopsihica.
 spre 25 de ani, ajund adult, omul devine stabil religios, influentele
religioase si spirituale il afecteaza mai putin. In general revine la
viata religioasa din fosta familie. In aceasta perioada practica
religioasa este mai scazuta, ca si extremismul religios, adultul
considerind biserica mai mult o institutie.
 virsta a treia revigoreaza preocuparile in legatura cu religiozi-
tatea. Creste mai ales credinta, practica religioasa nefiind deosebit
de intensa. Motivele pentru care practica este mai restrinsa decit
credinta sunt de natura laica (oamenii sunt batrini si nu pot ajunge
des la biserica, sunt bolnavi etc).

Curs 11 (05.ian.2001)

1. Relatia dintre viata economica si religie.

2. Relatia dintre biserica si stat.

Relatia dintre viata economica si religie:

Bunastarea (prosperitatea) influenteaza diferentiat starea de reli-
giozitate. Credinta si religia subiectiva este influentata putin de avere,
existind credinciosi si bogati si saraci. Exteriorizarea religiozitatii
difera insa in raport cu prosperitatea. Cercetarile au aratat ca cei
bogati doresc religiozitate mai ampla, mai oficiala, mai plina de fast.
Elitismul religios are caracter formal in cazul celor bogati, iar in cazul
saracilor, elitismul este informal.
O cercetare din America arata ca cei saraci frecventeaza biserica
mai des, au o religiozitate mai intensa si sunt mai predispusi integrarii
in secte. Sectele sunt considerate refugiul dezmostenitilor soartei. In
schimb, cei prosperi (economic, profesional sau social) sunt mai
zgirciti in relatiile cu biserica, dar solicita ritualuri mai ample, fiind

37
amatori de a fi alesi in roluri de conducere in cadrul parohiilor sau a
grupurilor ce conduc biserica. Ei manifesta interes pentru doctrina,
aspectul intelectual oficialist. Saracii au o fervoare emotionala mai
intensa, practicind o religie pietista (bazata pe trairea sufleteasca) si
un antiintelectualism.
Relatiile dintre economic si religie au fost discutate de Weber in
lucrarea “Etica protestanta si spiritul capitalismului”. Concluziile des-
prinse din aceasta lucrare au fost verificate ulterior prin cercetari fa-
cute in America si in tarile lumii a III-a, cercetari care au dus la
aceleasi rezultate.
In aceasta lucrare, Weber arata ca orice civilizatie are un specific
propriu. Capitalismul nu este o descoperire a perioadei moderne,
capitalul (adunarea de bogatie) a existat inca din Babilonul si Egiptul
antic, fiind insa un capitalism irational. In Evul Mediu, evreii practicau
un capitalism aventurier, capitalismul rational manifestindu-se abia in
perioada moderna. Acesta are la baza o mentalitate, o etica – etica
cistigului, bazata pe un ascetism launtric.
Religia catolica considera ca salvarea este rezultatul unui
comportament pasiv, retragerea din lume, integrarea in minastiri si
rugaciunea permanenta. Catolicii sunt raspinditi mai ales in zonele
unde se traieste confortabil. Aici banii se cistiga usor si se investesc
in mod nerentabil (in opere de arta, biserici fastuase, ritualuri si
ceremonii deosebite).
Etica protestanta are la baza principiul predestinarii. Inainte de
nastere omul este predestinat de divinitate sa se mintuiasca sau nu.
In viata de pe pamint, omul trebuie sa dovedeasca daca este
predestinat mintuirii. Aceasta dovada se face, nu prin rugaciune sau
contemplare pasiva ci printr-o munca dura, perseverenta. Este
schimbata astfel conceptia in legatura cu munca, capitalul, investitiile,
Evul Mediu si catolicismul considerind munca ca fiind pedeapsa data
de Dumnezeu pentru pacate. In protestantismul calvin, munca (activi-
tatea) devine scopul vietii, o vocatie, nu o pedeapsa. Cu cit este mai
utila, munca este mai placuta lui Dumnezeu, este dovada mintuirii.
Protestantul este un erou ascet, profesionist, face efortul calificarii,
practica filosofia zgirceniei, investeste cu risc si cistig. In conceptia lui
Weber “catolicii dorm bine, pe cind protestantii maninca bine”.
Virtutea placuta lui Dumnezeu este sa aduni bani si sa-i investesti cu
profit. Moralitatea protestanta este utilul. Mintuirea este dovedita prin
munca intensa, eficienta si succes (“Dumnezeu ii iubeste pe cei
puternici”). Tarile protestante sunt cele mai bogate.

38
 Relatia dintre biserica si stat:
Intre religie si politic au existat relatii exprimate chiar in textele
sacre. Spre exemplu, expresia “Da lui Dumnezeu ce este a lui Dum-
nezeu si Cezarului ce e al Cezarului” a fost insa foarte variat
interpretata si comentata.
Sistemul politic este domeniul realizarii puterii in lumea laica.
Realizarea puterii se face intr-un anumit mod (regim politic) si prin
anumite instrumente (institutiile statului).
Domeniul religios este inteles ca partea spirituala si sufleteasca a
populatiei. In ortodoxie, Justinian spunea ca de la Dumnezeu exista
doua autoritati: a statului (corpul) si a bisericii (sufletul). Cele doua
autoritati au convietuit si s-au sprijinit permanent. In crestinismul
apusean, atunci cind autoritatea statului a decazut, autoritatea
religioasa a fost nevoita sa o suplineasca. Pentru populatiile
migratoare, administratia si adunarea darilor erau facute de institutiile
papale. Pina la sfirsitul Evului Mediu suveranul era papa, care
impunea sau recunostea pe monarhii tarilor apusene.
H. Desroches arata ca intre politic si religios pot exista doua
tipuri de relatii:
 de atestare – religia poate atesta sistemul politic, ii ofera suport,
sprijina regimul, sfatuieste pe credinciosi sa se supuna conducerii
politice.
 de contestare – relatiile de contestare sunt atunci cind religia nu
mai ofera suport sistemului politic. Joachim Wach arata ca sunt
diferite tipuri de contestare:
 din interior (cind religia nu doreste schimbarea regimului
politic ci imbunatatirea lui) si din exterior (opozitia este
radicala si reuseste uneori sa schimbe regimul si sistemul
politic).
 contestarea individuala (se realizeaza in cazul liderilor
religiosi - profetii, care contesta viata politica) si contestarea
colectiva (se realizeaza in cazul sectelor, miscarilor sau
congregatiilor indreptate impotriva politicului, dar si a religiei
oficiale).
 contestarea modernizatoare sau fundamentalista (se
realizeaza atunci cind biserica incearca sa impuna
modernizarea vietii politice sau dimpotriva, sa instaureze un
regim conservator).

39
 Sunt identificate mai multe forme de relatii dintre biserica si stat.
Aceste relatii sunt dirijate in primul rind de domeniul religios pentru ca
statul a fost mereu interesat sa atraga religia de partea sa. Se disting
urmatoarele relatii:
 indiferenta religiei in raport cu politicul – este o forma primitiva
de relatii. Se regaseste in cazul budismului, jainismului si mona-
hismului. Religia dovedeste o supunere resemnata. In multe cazuri
statul accepta acest comportament in masura in care este
respectata ordinea publica.
 identificarea religiei cu politicul – in statele vechi (Asiria, Egipt)
o perioada din istoria Imperiului Roman, conducatorul politic era si
conducatorul vietii religioase. Uneori conducatorul religios se
declara superior vietii politice.
 relatiile de subordonare, fie a statului de catre biserica, fie a
bisericii de catre stat.
 in cadrul subordonarii statului de catre biserica, suvera-
nitatea apartine autoritatii religioase, teologii ocupa rolul de
conducere (ministrii, prefecti), juramintul e religios, educatia
este facuta de biserica, sistemul cultural este controlat, chiar
si cel sanitar se supune bisericii. Aceasta subordonare a
statului de catre biserica poate fi de doua feluri:
 de drept – prin lege, prin Constitutie se prevede ca
statul respectiv este teocratic, condus de oamenii lui
Dumnezeu (este cazul statelor musulmane, Vaticanul
este astazi un stat teocrat).
 de fapt – prin lege nu se prevede subordonarea, dar
biserica are posibilitatea sa controleze viata politica
prin diferite pirghii (economice, politice).
 in cadrul subordonarii bisericii de catre stat se intilnesc
mai multe forme:
 subordonare partiala - cazul Belgiei, cazul Romaniei
(unde dupa anul 1991 in Constitutie se prevede ca
biserica e autonoma fata de stat).
 subordonarea completa - Italia, SUA, Franta (in ur-
ma razboaielor napoleoniene, incercarile de restabilire
a autoritatii bisericii catolice au aprofundat divergente-
le dintre biserica si stat. In 1904 statul s-a declarat
laic, biserica devenind o institutie privata).
 separarea ostila – relatiile de ostilitate intre religie si
stat intervin cind cele doua autoritati se refuza. Se pot

40
 ivi razboaie religioase sau religia poate fi interzisa, ca
in perioada comunista.
Statul, in relatiile cu biserica poate oferi libertate sau restrictii,
libertatea religioasa cuprinde doua dimensiuni:
 libertatea credintei este un drept natural al omului pe care statul
nu-l poate anula
 libertatea practicarii credintei este un drept al cetateanului fiind
reglementat prin legi si poate fi extins sau restrins (in fiecare stat
exista anumite libertati sau restrictii pe care statul le acorda sau
nu).

Curs 12 (12.ian.2001)

Rolul religiei in viata sociala

Ca orice componenta a societatii, religia primeste influente din

restul societatii si influenteaza societatea in diferite domenii. Alaturi
de alti factori are un rol cognitiv, influenteaza viata morala, sistemul
politic, viata de familie etc.
O anumita orientare filosofica, incepind cu iluminismul si conti-
nuind cu pozitivismul sau marxismul, a incercat sa argumenteze rolul
determinant pe care il au anumiti factori in legatura cu societatea.
Acest intelectualism unilateral, cum il numea J. Wach pornea de la
ipoteza ca religia este determinata de anumite aspecte si disparitia
acestora ar duce la disparitia religiei. Iluminismul considera religia o
expresie grosolana si bizara a ignorantei care va dispare pe masura
dezvoltarii stiintei si tehnologiei.
In realitate, intre religie si restul societatii exista o interdepen-
denta si nu o relatie de determinare cauzala. Religia mobilizeaza si
polarizeaza viata sociala, ofera atasament fata de celelalte subsiste-
me sociale, influenteaza viata economica, sistemul politic, cultura.
Nici societatea nu determina viata religioasa dar o influenteaza.
Religia se integreaza vietii sociale si isi are evolutia sa autonoma.
Societatea ofera religiei suport material si spiritual. Credinciosii sunt
membrii in cadrul unui stat, a unor grupuri si categorii de populatie,
ofera resurse materiale pentru intretinerea personalului de cult, a
lacaselor, ofera suport educativ, ofera protectie politica si juridica. In
acelasi timp societatea solicita din partea religiei ca aceasta sa

41
satisfaca trebuinta de sacru a credinciosilor, sa colaboreze la integra-
rea sociala si rezolvarea problemelor publice, la consolidarea
moralitatii si a statului de drept, la realizarea programelor de
dezvoltare a societatilor.
Religia este factor de integrare. In perioada arhaica, religia era
principalul factor de integrare a comunitatii. Cele 10 porunci erau
norme pentru buna convietuire a grupurilor sociale. Religia este un
criteriu de grupare a populatiilor, in cazul totemismului sau a religiilor
etnice. Religia exprima un sistem de valori pastrate de grup, impuse
indivizilor si perpetuate de colectivitate. In cazul in care unele
subsisteme sociale slabesc, religia le poate suplini. Scaderea
moralitatii in viata sociala stimuleaza activitatea moralizatoare a
factorilor religiosi. Declinul sistemului politic a contribuit ca religia sa
se substituie acestuia si sa rezolve probleme administrative,
legislative sau chiar de respectare a institutiilor politice prin folosirea,
inclusiv, a fortei.
Religia contribuie la realizarea progresului social. Cercetarile
realizate pe zone in curs de dezvoltare si de modernizare au aratat
ca neglijarea factorului religios, a traditiei, duc la imposibilitatea
aplicarii programelor economice si culturale. In unele zone si tari,
religia a reprezentat factorul de mobilizare a populatiei la procesul de
eliberare de sub dominatia straina si de formare a statelor nationale.
Prin caracterul sau de stabilitate, religia contribuie la depasirea
perioadelor de tranzitie si dezordine sociala sau revolutionara. In
cazul Romaniei, sondajele au mentionat biserica dupa 1990 printre
primii trei factori de pastrare a stabilitatii sociale si continuitate
economica.
Un alt rol al religiei este rolul stabilizator, de echilibru si
compensare, atit pentru indivizi cit si pentru comunitati. Religia
reprezinta o alternativa in fata disperarii, cind tensiunile individuale
sau ale colectivitatii devin critice sau imbraca forma unor crize, religia
fiind un factor de ameliorare, oferind speranta si idealuri. In cazul
indivizilor, pierderea unor persoane indragite sau utile in familie, bolile
etc, familia si oamenii apeleaza, uneori eficient, la speranta in
Dumnezeu. In cazul comunitatilor, in perioadele de razboi, foamete,
seceta, epidemii etc, credinciosii practica rugaciuni, pelerinaje,
perioade de abstinenta pentru depasirea crizei. Manifestarile
religioase reprezinta pentru individ si comunitatile religioase
compensatii afective, dau incredere, curaj, renasc sperantele prin

42
care sunt mobilizate suporturile psihice si economice pentru
depasirea acelei perioade.
Filosofii, incepind de la B. Spinoza si pina la K. Marx, au numit
religia ca fiind “opium” pentru popor. Religia are intr-adevar rolul de
calmare a suferintelor sociale si individuale. In cazul marxismului
insa, aceasta opinie insemna demobilizarea paturilor sociale in
procesele sociale.
In timpul unor cataclisme naturale se manifesta o intensificare a
starii de religiozitate. Cutremurele, inundatiile sporesc emulatia
religioasa a populatiei. Ca factor de compensare, religia e
considerata uneori o compensare reziduala pentru ca se apeleaza la
ea ca ultima solutie. Este explicata eficienta religiei in asemenea
imprejurari ca o simulare fictiva a evolutiei viitoare. Comunitatile si
credinciosii inlocuiesc rezultatul cu mijloacele. Ei cred ca se
insanatosi, comunitatile ca vor depasi criza si se mobilizeaza, reusind
sa depaseasca dificultatile.
Un alt rol al religiei in viata sociala este acela de factor cognitiv,
adica de cunoastere. Pentru omul arhaic elementele religioase se
imbinau cu experienta practica (care devine mai tirziu stiinta) si cu
explicatiile (devenite mai tirziu filosofie sau logica). Pina astazi insa,
exista domenii pe care stiinta nu reuseste sa le explice: destinul
omului, situatia lui dupa moarte, posibilitatea salvarii sufletului,
problemele infinitului. Religia insa ofera explicatii si in legatura cu
aceste aspecte. Pozitivistii, inclusiv marxistii, considera ca acestea
sunt explicatii false sau iluzorii. Pentru credincios insa ele reprezinta
explicatii reale, uneori mai autentice decit cele oferite de stiinta.
Exista in teologie expresii in sensul ca explicatiile religioase au
prioritate in comparatie cu cele stiintifice. Sunt propuneri pentru
inlocuirea explicarii originii Universului, facute de astronomiei, a origi-
nii omului, facute de biologie cu explicarea pe baza cartii genezei. Sf.
Augustin se exprima ca nestiinta pretuieste mai mult decit stiinta,
cea dintii vine de la Dumnezeu, iar cea din urma provine de la
oameni.

43