Sunteți pe pagina 1din 66

Mihaela CRISTESCU

DOUĂSPREZECE HIEROFANII

Între Australia şi România

Editura Sfântul Ierarh Nicolae

2012

1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CRISTESCU, MIHAELA Douăsprezece hierofanii / Mihaela Cristescu. - Brăila :

Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2012 ISBN 978-606-577-703-3

821.135.1-32

Editura Sfântul Ierarh Nicolae www.bibliotecadigitala.ro bdigitala@yahoo.com

2

DESPRE HIEROFANII

Între teroarea istoriei 1 şi fericirea întâlnită întâmplător într-o fantă laterală de memorie, între imaginar şi real, aşa precum sensibil le re-descoperim în cartea de pe raftul personal de amintiri, între fact şi fiction, cele Douăsprezece Hierofanii doresc să adăpostească locuri comune de manifestare a umanului general valabil, să dovedească imposibilitatea punctului de vedere unic, să creeze legături dincolo de obişnuit, prin conotaţii abstracte ale cotidianului, prin trăirea bucuriei simple, ca răspuns firesc al întrebărilor nocturne.

Revelată în paralel prin arta simultană 2 a Luminiţei Şerbănescu (arhitect şi pictor de origine română stabilită în Ottawa, Canada), plecând din Australia spre România, întreaga serie a povestirilor, ca expresie succesivă 3 , a fost publicată în revista virtuală Confluenţe Românesti, dar articolele pot fi regăsite şi separat, în reviste precum Phoenix Magazine, Singur, Romanian VIP, Armonii Culturale şi Totpal’s Daily News.

1 Conotaţie a conceptului dezvoltat de Mircea Eliade, „Teroarea istoriei şi destinul României”

2 Se face referire la tratatul de estetica a lui G.E. Lessing, „Laocoon sau despre limitele picturii şi ale poeziei” 3 Idem.

3

Prin aceste rânduri, doresc să aduc mulţumiri pentru încrederea permanentă cu care am fost înconjurată atât pe întreaga durată a publicării articolelor, cât şi în cadrul editării lor, tuturor acelora care au citit, au ilustrat sau au comentat Hierofaniile cu prietenie, profesionalism şi umor:

Doamnei Luminiţa Şerbănescu pentru remarcabila sinceritate cu care a creat lumea văzută a cuvintelor scrise; Domnului George Roca pentru şansa publicării primei povestiri; Doamnei Cristina Bîrsan pentru editare; Domnilor directori ai revistelor mai sus menţionate, pentru acceptul de publicare; Doamnei Sue Crawford pentru efortul constant de a înţelege o limbă cu totul necunoscută australienilor; şi nu în ultimul rând, fiicei mele, Maria Parascheva, pentru viziunea picturalǎ a tǎrâmului fericirii, soţului meu pentru ajutor şi răbdare, prietenilor şi familiei pentru permisiunea de a publica fotografiile incluse în volum.

Cele Douăsprezece Hierofanii doresc să aducă un omagiu Domnilor Profesori Anton Chevorchian şi Ioan Aurel Preda pentru dragostea şi dăruirea cu care au înţeles şi au predat literatura universală.

Pentru o lectură plăcută, Mihaela Cristescu Sydney, Australia 09 ianuarie 2012

4

<De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră ori un copac, pînă la hierofania supremă care este, pentru un creştin, întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos, nu există ruptură. Este mereu aceeaşi taină: manifestarea a ceva care este „altfel“, a unei realităţi care nu aparţine lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din lumea noastră „naturală“, „profană“.>

Mircea Eliade, Sacrul şi Profanul, Introducere, Manifestarea Sacrului

5

A CHAIR FOR MY FATHER Luminiţa Şerbănescu Prima Hierofanie AŞ A CUM AU FOST ARUNCATE

A CHAIR FOR MY FATHER Luminiţa Şerbănescu

Prima Hierofanie

A CUM AU FOST ARUNCATE ZARURILE

Deşi ajunsesem în faţa podului înainte de răsăritul soarelui, tot ce mi-am mai amintit a doua zi despre autostrada goală şi violet a fost bâzâitul albinelor deasupra margaretelor: un amestec déjà vu, agitaţie de primăvară. „Unde mergem?” „Să traversăm râul”, răspund copilului meu. „Peste pod.” Îşi agita căluţul din mână şi m-am gândit că mă va întreba ce căutam dincolo. Semăna cu tatăl lui, ştiam că de la mine moştenise numai privirea, undă şi corpuscul în micul şi puternicul lui corp.

Ce coincidenţă! Aş fi putut adăuga o mie de cuvinte, dar nici unul nu îmi putea explica locul în care ne aflam. Plecasem de acasă de mai bine de opt luni, la capătul Pământului, pentru singurul motiv cumplit, acela al tatălui, regula paralelogramului şi vectorii vitezei. Şi totuşi, legile fizicii nu păreau acum decât inoportune şi inexacte, de vreme ce stăteam cu capul în jos şi priveam căluţul cel verde cu coada argintie.

Ca punct de referinţă găsisem numele unei străzi, Thomas Street, şi înaintam încet pe pod cu gândul la Alec Baldwin şi

7

Diesel. „Uite, mami, Gold Dust!” Descoperise păpădiile galbene şi le încreţise în mânuţele lui cele roşii. Dincolo de umbră, vântul începuse să tremure iarba şi îi era teamă că va pleca cu pălăria lui.

Atunci când voi avea maşină, voi trece apa pe nesimţite: un pic la dreapta, aşa cum face curba, un sunet prelung Bach şi voi îndrepta volanul. Toate mijloacele de locomoţie vor face la fel, vom dansa împreună, iar unii se vor gândi la serviciu. Alţii la boala copiilor de acasă. Alţii la apă. Acum dispăruse până şi referinţa, puteam ajunge oricând, oriunde.

În mijlocul trecătorii, o scurtă cascadă îşi privea cu jenă înălţimea. Ne-am oprit curioşi şi am ochit construcţia mijlocitoare. O corabie din vâsle uriaşe ne agăţase gândul overseas. Eram, desigur, pe o insulă, una fericită şi bogată, o iluzie copilărească a fiului meu. Vrrrrrrrrrrrr! Acum vom lovi avionul inamic! S-a prăbuşit în cascadă! Cu mâna dreaptă purta două frunze uriaşe de eucalipt încrucişate. Era pilot şi nu unul oarecare. Performanţa lui dezechilibrase un trecător tânăr cu căştile pe urechi. Da, într-adevăr, mai puteam pleca de aici numai zburând.

Tânărul se întoarse şi îl salută cu un zâmbet. Neîncrezător, micul meu deschise larg ochii şi îşi ascunse arma. Îmi place să cred că întâlnirile întâmplătoare aduc mai mult noroc şi sunt mai autentice. Acum a primit o bomboană.

În fine, se desprinse de balustradă, ultimul ajutor înainte de scări, şi începu să urmărească un fluture. E fără sens, dar îmi este îngrozitor de frică de fluturi. Încercam să îmi feresc privirea, dar eram obligată să-l privesc pe urmăritor. Ce

8

fluture cochet! În faţa scărilor se opri. Îşi va schimba potenţialul cu oarecare apreciere prealabilă. Precauţie? „Îmi este tare sete, mami!” Aha! Aşa arată fenomenul artistic modern: comod, la o bere. Până când toată atmosfera va redeveni prietenoasă, începutul şi sfârşitul nu vor fi luate în considerare. Apoi, nu vor mai conta.

Am început să urcăm. Sfârşitul dealului era aproape, podul se terminase şi începură să se audă cum opresc maşinile la semafor. Apa nu mai avea crezare, iar avionul fusese lăsat la rădăcina unui copac. Numai căluţul cel verde rezistase agăţat de mânuţă şi avea valoare de martor. „Mai avem mult? Am obosit tare!” Imediat. Câteva trepte. Hai să spunem o poveste. Trece timpul mai uşor. Şi pentru fiecare treaptă eram acum obligată să descopăr un nou personaj prieten: prima, Albă-ca-Zăpada, apoi Vrăjitorul din Oz, Motanul din Cracovia, Alicia şi Osul de Peşte Fermecat

Începeam să regăsim razele soarelui şi plăcerea timpului liber şi a plimbărilor de vară printre castani. Am aruncat o privire către el şi m-a văzut. Cu un ultim efort a terminat de urcat. Nu puteam zări atât de departe şi nu am înţeles la început, dar l-am văzut oprindu-se. „Tata!”

Ei, cu siguranţă, asta da plimbare: aşa au fost aruncate zarurile…

Sydney, Australia 21 august 2010

9

MAGIC TREE Luminiţa Şerbănescu A doua Hierofanie DAVID HELFGOTT- AC ASĂ , UNIVERSUL NU ESTE

MAGIC TREE Luminiţa Şerbănescu

A doua Hierofanie

DAVID HELFGOTT- ACASĂ, UNIVERSUL NU ESTE SIMETRIC

Şi, dacă mai speram încă să uit de Ben 10 şi să mă întorc la poveştile româneşti clasice, nu era pentru că drumul mi se părea prea lung, ci mai degrabă fiindcă încercam să înţeleg cum se înlănţuie gândurile bilingve şi browniene ale copiilor înainte de culcare. Poate va adormi înainte să ajung acasă…

Era a treia oară când roteam volanul în intersecţia centrală pentru a găsi un loc de parcare. Desigur, voi întârzia la concert, voi rata prezentarea şi seara va fi pierdută în mlaştina lui Shrek. Nu cunosc oraşul, numai norocul îmi poate surâde, mie sau lui David, cine ştie căruia dintre noi? În fine, iată o parcare cu plată, supraetajată, în care voi părăsi maşina pentru a o regăsi, mai târziu, poate mult prea târziu pentru monedele din buzunar.

10

Ar fi trebuit să mă gândesc serios când am plecat de acasă:

existenţa unui quark în plus nu schimbă materia în sine, doar conştiinţa pare să reacţioneze diferit, ca şi cum structural s-a produs o ruptură, dorul de casă. Dar acum era prea curând, mă aflam în sala de spectacol, nu mai mult decât una modestă, dincolo de râul Parramatta, un avantaj al iniţierii mele în domeniul esteticii pierdute.

Pentru că cei doi copii ai mei spuneau „Noapte bună” în momente diferite, gândeam să ascult un Rahmaninov fără graniţe, să pot povesti seara aceasta pe orice meridian. Dar chiar gândul telepatic, până dincolo de ape, m-a făcut să îl privesc cu mare interes când a apărut pe scenă. Ca un copil, cu tunica rusească de culoare roşie, sărind în satenul luminos şi, în final, auriu, David cerea aplauze şi zâmbea tuturor, fără griji sau dureri. În înaltul cerului, fără de geografie, copilăria blândă este la ea acasă…

Singura durere, aceea care mi-a tăiat respiraţia, durerea dincolo de care nu există lacrimi, frumuseţea stiletului înfipt în inimă şi subconştientul brusc activat de clapele pianului au rămas de neexplicat încă, fiindcă numai din vis, aşa cum apare Hamlet din ceaţă, mai puteam spera să mă trezesc, să revin curat la realitatea cotidiană. Şi totuşi, nu visam, oricât de expresiv doreau ochii mei întoarcerea pe scaunul de catifea.

Şi atunci m-am gândit că boala în sine l-a trezit pe David la viaţa eternă, că ultimul pas fusese făcut înainte de vreme, că Dumnezeu a creat dezordine pentru a dezvălui minunatele sale construcţii. Exact aşa precum fizicienii au adus la cunoştinţa lumii comportarea ei nesimetrică, dovada creării

11

Cosmosului, revelaţia ordinii prin această aparentă învălmăşeală. Mecanismul ruperii spontane a simetriei 1 … David, pianistul, devenea, într-o certitudine fără precedent, dorinţa de cumulare şi de anticipare a conceptelor fizicii contemporane. Pesemne ştiinţa ajungea muzica, acolo unde raţiunea era învinsă de intuiţie. Doar că motivul mi-a rămas permanent necunoscut. Numai muzica întâlnea gândurile mele şi am zâmbit, după atâtea nopţi de nelinişte. Totul devenise uşor, drumul era drept, puterea se împlinise şi reconsideram condiţia umană: trăiam fără să retrăiesc, timpul avea din nou răbdare cu mine, puteam să ating coperţile cărţilor cu speranţă şi încredere. Nada te turbe, nada te espante…

Încovoiat deasupra pianului, cu mişcări elegante, David a trecut la Liszt, iar mai apoi la Chopin. Corpul său prelung şi firav căpătase încredere şi, surprinzător, părea înzestrat cu o forţă nemărginită. Copilul devenise o melodie cântată fără note, fără vârstă şi fără particularitate. Quarkul se preschimba în atomi, apoi crea viaţa. Acasă însemna tihna şi liniştea părinţilor, a profesorului de literatură, a bunicilor şi a darurilor de Crăciun. Viaţa căpătase valoare, axiologiile se menţineau în pole position, criteriile aşteptau, în mod

1 Se face referire la Premiul Nobel pentru Fizică pe anul 2008 care a fost acordat americanului de origine japoneză Yoichiro Nambu, pentru descoperirea mecanismului ruperii spontane a simetriei în fizica subatomică, şi japonezilor Makoto Kobayashi şi Toshihide Maskawa, pentru descoperirea originii ruperii simetriei care prezice existenţa a cel puţin trei familii de cuarci în natură.

12

tradiţional, să fie rediscutate. David cânta, cu siguranţă, pentru mine, aşa cum ascultam vocea copiilor mei, aproape, oriunde ar plânge.

Între vecinul din dreapta, francez, şi cel din stânga, coreean, mapamondul întreg devenise un sat apropiat, o vale şi un deal pe care copiii obişnuiesc să îşi petreacă vacanţa de vară. Într-adevăr, apusul de soare se prelungea dincolo de cortina, acum transparentă, a sălii de spectacol. Nada le falta, Nada te turbe, Nada te espante, Solo Dios basta.

Apoi s-a oprit. Au urmat aplauzele şi întoarcerea la maşină. Acasă nimeni nu bănuia nimic din cele întâmplate. Doar Hamlet îmi şoptea încă în ureche ieşirea din ceaţă. Pesemne pentru că David Helfgott, copilul născut în 1947, s-a întors din ţările calde provocându-ne inimile, glumind şi făcând cu ochiul marilor descoperiri ale fizicii contemporane…

Sydney, Australia 4 octombrie 2010

13

LADY IN BLUE Luminiţa Şerbănescu A treia Hierofanie ÎNTRE REAL Ş I IMAGINAR Fiicei mele,

LADY IN BLUE Luminiţa Şerbănescu

A treia Hierofanie

ÎNTRE REAL ŞI IMAGINAR

Fiicei mele, Maria Parascheva

Am pus telefonul la ureche pentru a treia oară. „Ascultă-mă, te rog. Aş vrea să îţi trimit un cadou pentru ziua ta. Ce ţi-ai dori?” Un număr complex de imagini mi-a făcut aşteptarea mai riguroasă spre infinit. Dacă „i” reprezenta rădăcina pătrată a numărului „-1”, atunci o mai văzusem, în imaginar, de un număr determinat de ori, poate în vis, poate în faţa fotografiilor, amintindu-mi.

Eram antrenată de câteva luni în activitatea literară a grupului artistic din regiunea Parramatta şi, fără să realizez, săptămână după săptămână, încetul cu încetul, distanţa dintre noi determina creşterea forţei de gravitaţie, deşi, practic vorbind, nimeni nu aducea în discuţie partea reală, atracţia terestră ci, mai serios, valoarea scrisă a existenţei australiene contemporane. Cine ar fi crezut că o simplă

14

vizită la biblioteca centrală va crea punctul de inflexiune a curbei timpului, va schimba sensul concavităţii?

Aşteptam, fără să mă grăbesc, un semn de la celălalt capăt al firului, vocea care să traverseze oceanele. „Pot să îmi doresc orice?” „Încearcă.” Iterativă discuţia noastră, nu prea părea să îşi dorească ceva anume, sau oricum, nu se teptase la întrebarea mea. „Stai să închid televizorul.” Evident, avea nevoie de linişte pentru a se concentra. Ştiam ce va face exact, cât de departe este de telefon, cum va întinde mâna spre telecomandă, ce va rămâne pe ecran, cât de repede se va întoarce. Apoi cum îşi ridică ochelarii şi fâşâitul receptorului până la ureche. „Aşa, să vedem ”

Este adevărat, eram impresionată de onestitatea cu care fusesem primită în grup. Nu înţelegeam decât în parte mentalitatea australiană, cu atât mai mult cu cât ceream explicaţii în plus atunci când era vorba de diferenţe culturale, de limbă locală sau de tendinţe literare. Şi totuşi ceva găsisem acolo din moment ce mă simţeam „acasă”. Mai târziu mi-am dat seama de reflectarea literaturii în spaţiu absolut şi de norocul pe care îl avusesem. E greu să descopăr o formulă, e foarte greu să descopăr un număr complex, e aproape imposibil să descopăr un fractal. Ce şanse aş fi avut să mă întorc la literatură înainte ca lumea să se distrugă, înainte ca să nu mai am ce spune? Toată chestiunea trebuia privită absolut, din punctul de vedere al luminii, relativitatea fiind punctul slab al teoriilor mentale. Şi dacă aveam încredere în soartă, de ce n-fi avut încredere în semne? Trebuia numai să fiu atentă.

15

„Cred că mi-dori ceva greu de obţinut şi te-ai putea speria.” Să mă sperii? De când un cadou poate provoca teamă sau, mai mult, teama ei de a nu mă speria? Ceva se întâmpla în Emisfera Nordică, şi cum nu foloseam în această discuţie messenger-ul, îmi era destul de greu să înţeleg prin privire. Aveam nevoie, într-adevăr, să o vad. „Vrei să deschid internetul?”

De concurs am aflat ceva mai târziu, după câteva luni de la primele întâlniri la care am participat. Şi m-am gândit că, o dată în plus, imaginarul avea să îşi lărgească cuantumul şi să participe în viaţa mea într-o proporţie covârşitoare. Oricum, dezvoltându-mi abilităţile în condiţii de suprafaţă (părăsisem liniaritatea), aveam să descopăr o nouă dimensiune argumentabilă. De ce nu? Să mă întorc încă o dată la mine, la ceea ce înţelesesem că pot accepta, o nouă încercare intelectuală după o perioadă de linişte, într-o ţară străină.

Am deschis amândouă pagina de Yahoo! Şi mi-am amintit brusc cât de uşor îmi spusese adevărul şi mă rugase, după cea de a doua operaţie: „Mami, a fost bine, dar pe a treia nu o mai facem, nu-i aşa?” Blândeţea copiilor e covârşitoare şi ne simţim cumva în metoc, din moment ce am cauzat problema, a priori. Ar trebui să găsim soluţia înaintea lor, să îi super-protejăm şi să scăpăm de regrete. Dar realul are o altă valoare şi pronunţarea ei, verdictul, îşi are înţelesurile mai adânc. „Acum spune-mi, te rog, ce îţi doreşti de ziua ta?”

Cred că momentul în care s-a hotărât să răspundă a precedat imaginea transmisă de satelit, deoarece, în prima fantă de

16

timp, nu i-am putut desluşi cuvintele. Cu siguranţă, ştiam că mă voi face de râs în faţa copilului meu, cu atât mai dramatic cu cât nici nu puteam recupera prea repede pierderea. Sufeream deznădejdea şi neputinţa, aşteptând îndurarea gândurilor ei. Poate nu va fi un cadou prea

Poate va înţelege cât de mult aş fi vrut să fim

împreună.

scump

Fie ce-o fi! Încercam să rămân cât de mult legată de real, să recunosc depărtarea geografică şi să ascult dorinţa fiicei mele: „Mami, aş vrea să câştigi un premiu pentru mine!” De facto, cred că Dumnezeu are o preferinţă specială pentru copii. Aceasta este, de jure, singura explicaţie a premiului ce mi-a fost acordat.

Sydney, Australia 19 octombrie 2010

17

PARALELE Lumi niţa Şerbănescu A patra Hierofanie ANESTEZIA LUI OMAR 2 Brusc, totul s- a

PARALELE Luminiţa Şerbănescu

A patra Hierofanie

ANESTEZIA LUI OMAR 2

Brusc, totul s-a luminat şi mi-am adus aminte cum rezolvam problemele de geometrie, pe timpul liceului. Ce extraordinar trebuie să fi fost întregul, cât de exact şi de armonios se îmbinau teoremele şi cum ajungeam, câteodată, cu uimire şi devotament, la demonstrarea unei simple propoziţii!

Pentru moment, am văzut în faţa ochilor cearceaful alb şi infirmitatea sa: Există cel puţin trei puncte necoliniare. De ce nu a întins cineva patul? Ceva se întâmplase cu mine dacă mă simţeam atât de bine… Şi coşmarurile toate, acum priveau mirate la subiectele comune de lectură. Aş mânca o bucată de pepene verde, asta în cazul în care aş putea descrie geometric forma sa. Altfel, cum ar putea Utzon să construiască, ideatic vorbind, scoica din Golful Circular 3 ?

2 Omar Khayyam – (1048-1131) filozof, matematician, poet, astronom nascut în Ishapur, Iran 3 Circular Quay, Sydney, Australia, golful unde este construitǎ celebra Opera House

18

Este adevărat, nu văzusem niciodată atât de multe vase cu pânze, iar traficul din bay părea o stradă aglomerată din Bucureşti. Tangentele volumelor arhimedice se întâlneau într-un punct din adânc, de acolo de unde răsărea fortul:

tunurile şi steagul. Apoi calculul longitudinii se putea face cu uşurinţă folosind compasul, busola şi telescopul. De unde ştiam toate acestea? Şi cine mă răsfăţa cu gânduri abstracte, făcându-mă să uit? Până aici! Hai să ne întoarcem la Eliade 4 şi la străzile din copilărie. Mai bine aşa decât reculegerea testelor de algebră. Niciodată nu am văzut limpede matricele, precum nici tuburile de deasupra patului. La ce folosesc ele? Un omen care distribuie o substanţă transparentă, aproape invizibilă, picătură cu picătură, până în timpul mitic al originilor, dincolo de spaţiul profan cu valoare limitată, geometrică, divizabilă şi previzibilă.

Ei da, geometria, vizuală sau nu, înainte de Potop sau după, strânsă în caietele de şcoală sau în grădina lui Socrate, se poate percepe ca model iranian. Mult prea departe, fiindcă doar cu geografia nu pot concepe material proiectele. Mai bine mai târziu şi mai corect, decât acum. Nu am atins alegerea perfectă, nu ştiu care din următoarele viziuni este adevărată: Printr-un punct se pot duce o infinitate de paralele la o dreaptă. Sau niciuna. Sau numai una. Punctele astea de vedere, deşi fascinante, sunt dăunătoare. Totuşi, unde mă aflam? Câte o clipă de luciditate ar da credinţă momentului, ar face, poate, mai plauzibil zborul printre cald şi frig, printre lichid şi fenomenul de evaporare adiţional. Miturile, ca adevăr absolut despre timpul

4 Mircea Eliade – scriitor, filozof, istoric al religiilor, profesor la University of Chicago, născut în România, 1907, decedat în 1986, în Chicago

19

primordial, au rostul lor, concret şi tradiţional în alegerea viitorului, acelaşi viitor repetabil, început în fiecare an, în fiecare transport activ de substanţă. Şi cum luciditatea nu poate fi atinsă decât în viaţa reală, aceea de care ne amintim în biserică, o rugăciune nu ar avea cum să determine o situaţie negativă: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri

Să mă gândesc, în parte, cât de împlinit trebuie să fi fost

Omar între demonstraţiile ştiinţifice şi cupa de vin Shiraz -

atât cât putea salva dintr-o clipă petrecută pentru prezent, în

contextul cunoaşterii ambivalente. Alegerea, aceea pe care o facem conştienţi, are cu siguranţă valoare în sine, nepunând la socoteala efectul. Viaţa, aşa de nesuferită cum pare, are înţelesul său. În cazul de faţă, cunoaşterea venea de la sine, în singurătatea izvorului de munte. „Viaţa se grăbeşte, rapidă caravană./ Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă

clipa./ Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,/ Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…” 5

Aş fi putut mişca cu uşurinţă mâinile, picioarele, doar

înţelegeam că nu este nevoie: mintea, atât de limpede, mă lăsa să trăiesc libertatea absolută. Privirea, odată atârnată în rful unui triunghi (de preferinţă, isoscel, aşa cochet cum

mi s-a părut întotdeauna) cu mari eforturi ar fi putut fi

mutată. Doar că, în fond, nu vedeam mai nimic concret, eram deturnată de pătratul putere al teoremei lui Pitagora şi realitatea se transformase în vis. Da, numai câteva minute şi aş fi putut jura că aud pe cineva mergând pe caldarâm. Poate mama, mi-am spus cu încredere. Îmi aduce ceaiul, aşa

5 Omar Khayyam, poemul Trăieşte-ţi clipa! Căci clipa-i viaţa ta!

20

cum îl beau în fiecare dimineaţă. De mult timp simţeam nevoia să fiu acasă.

„Cred

trezeşte.”

ar

trebui

chemăm

doctorul.

Vedeţi?

Se

Câtă relaxare în demonstraţiile cu dublu sens: dacă şi numai dacă. Totul e perfect pus la punct. În esenţă, am realizat dreptatea lui Khayyam, teoremele lui curate, locul comun de întâlnire a geometriei cu algebra: Vreau să trăiesc. Căci morţii nu îşi aduc aminte. 6

Sydney, Australia 5 noiembrie 2010

6 Omar Khayyam, poemul Trăieşte-ţi clipa! Căci clipa-i viaţa ta!

21

BRĂŢ ARA DACILOR Luminiţa Şerbă nescu A cincea Hierofanie BRĂŢ ARA DACILOR Prietenului meu din

BRĂŢARA DACILOR Luminiţa Şerbănescu

A cincea Hierofanie

BRĂŢARA

DACILOR

Prietenului meu din Garden State

Este probabil caducă ziua de naştere. La o anumită vârstă, tot ce poate însemna sărbătoare personală se evaluează la petrecerea copiilor sau a prietenilor. Colegii de serviciu apar ca inevitabili, iar bucuria se transformă în figuri stilate ale muzicii, cărţii sau a unei dimineţi însorite de aprilie. Doar, cu siguranţă, la optsprezece ani lumea întreagă are nevoie de flori şi zâmbete. Cadourile din tinereţe nu se uită niciodată.

Domniţa închise cartea şi privirea i se îndreptă spre vitraliu:

Va trebui să ajung la Mogoşoaia. Mă aşteaptă numai pe mine!” O singură mişcare hotărâtă şi rochia se încovoie în urma divanului boieresc. Purta în mâna dreaptă hrisovul, iar pe cea stângă ascundea brăţara groasă. Ieşită în curtea Academiei, îşi aminti pe dată de frigul toamnei bucureştene şi se întoarse la pelerină. „Nu plecaţi prin ploaie.”, auzi

22

vocea Georgianului 7 . „Mai bine aşteptaţi să treacă vântul.” Îl privi câteva secunde ridicând bărbia în coada aurie de vulpe. „Am aşteptat furtuna.”, gândi fără să rostească. „Al- Ikseer.”

Trăsura era pe drumul de poartă. O comandă scurtă şi caii începură să tragă spre vest. Încet. Cu ploaia în faţă, pe uliţe pietruite. Apoi în noroi. Se gândi la dimineaţa care tocmai începuse. La prânz va fi acolo şi vor descoperi împreună puterea Pietrei. Filosofia, mai mult decât celelalte ştiinţe, părea că aduce în viaţa ei o umbră de realitate, aşa cum percepea credinţa, iubirea şi speranţa: Summa scientia nihil scire. De data aceasta, puterea lumii fantastice se lega, fără tăgadă, de imediata teroare a timpului liniar, certitudinea unei ere târzii, anxietatea unui nou început. Cel bolnav avea dovada sănătăţii, cel sărac a bogăţiei, cel pierdut – a credinţei. În seara aceasta, durerea nu va mai acoperi Pămîntul, al-kimiya şi gândurile străvechi vor schimba lumea.

Ploaia se oprise. Norii cenuşii coborau la orizont în vârtej depărtat. Trăsura udă atingea dantelele albe şi grele. Domniţa închise ochii şi respiră adânc. „Toate cele de mai sus sunt asemeni cu cele de mai jos pentru că se săvârşeşte miracolul Unităţii.” Nu putea scrie şi nici citi. Drumul o obosea dincolo de durerea fizică. Dacă nu va rezista şi toate odoarele se vor pierde pe drum, va fi imposibilă păstrarea înţelepciunii străvechi, a locuitorilor puternici şi viteji. Între apa de afară, focul din pieptul ei, aerul rece şi lemnul trăsurii mai avea numai un semn de primit, o legătură

7 Antim Ivireanul – (1650 - 1716) autor, tipograf, gravor, teolog, episcop şi mitropolit român de origine georgiană

23

necunoscută dintre soare şi lună, dintre iubire şi dezgust. O dezlegare a misterului.

În prima înfăţişare, nigredo, un lup uriaş se înălţa în faţa trăsurii cerând de mâncare. Apoi regii şi reginele primeau iertarea pământului şi a cerului punând stavilă năvălirilor duşmane. Cât de departe pot însemnele regale să susţină rugăciunile preoţilor? Ce trebuia să facă Domniţa pentru a conduce miracolul originar? Nici politica din familie, nici dragostea pentru ceremoniile de credinţă şi nici măcar victoria în războaiele de apărare nu ajungeau pentru a opri blestemul pământului. Numai sacrificiul personal şi boala ei de dincolo de moarte, aşezată pe locul kogaionului arhetipal în aşteptarea vindecării, ar putea calma spiritul distrugător de dinastii.

În cea de a doua înfăţişare, albedo, legătura dintre elementele chimice se desfăcea şi întreaga făptură prindea viaţă în bosoni infinitezimali, întregind figura legendară a luptătorului. Nimic şi nimeni nu reuşea să învingă forţa colosului de andezit. Cele o sută patru pietre se adunau prin puterea energiei infinite trezită din fiinţa cadou şi, fără nici un sunet, străpungeau bariera experimentală a gândirii. „De acum încolo pot duce la îndeplinire orice îndatorire a părintelui meu. De acum încolo vom trăi în linişte.”

Ultima şi cea mai cutezătoare înfăţişare, rubedo, determina

stadiul final de uniune a moleculelor. Piatra prinsese viaţă, mai era nevoie numai de trezirea la conştiinţă a fiicei

Domnitorului. Să vedem încotro se îndreaptă lumea

înţelegem deschiderea şi limitarea ei. Să aşteptăm semnalul

final al sacrului din banal. Cutremurătoare aşteptare

24

îmbibată de sângeriul petalelor de mac: vor adormi pe loc toţi cei de parte bărbătească.

Deasupra ei simţi un miros cunoscut de lumânare stinsă.

Antim o întinsese pe jos, în încăperea luminoasă şi goală. Îşi simţi întreg corpul bântuit de friguri. Nu putea mişca nici capul, nici picioarele, dar putea auzi destul de clar zgomotele din jurul ei. Îşi aminti de otravă şi de dorinţa ei de jertfă, de înţepătura dorită. Mâna stângă se învineţise strânsă de brăţară, nelăsând pericolul să străpungă ţesutul.

înţelese pe dată că jertfa nu îi era ursită ei, ci

Aşa deci

bărbaţilor din viaţa ei. Începu să se teamă şi întredeschise ochii. Pe dată, zumzetul de veselie căpătă culoare şi primi răspunsul: va supravieţui totuşi, datorită brăţării. „Da”, auzi în cele din urmă Domniţa ca prin vis, „dar numai ea.”

Adevărul este că am purtat brăţara prin toate colţurile lumii, pe acolo pe unde am călătorit împreună cu destinul meu. Întotdeauna îmi aduc aminte şi mi-o înfăşor pe mâna stângă la sărbătoarea zilei de naştere şi, oricât de inevitabile ar fi bucuriile sau durerile, ea îmi re-inventează lumea ca mister şi consecvenţă: puterea oricărui lucru rezidă în originea sa.

Sydney, Australia 23 noiembrie 2010

25

SOMETIMES IN SYDNEY Luminiţa Şerbănescu A ş asea Hierofanie CÂTEODATĂ, LA SYDNEY NINGE M- am

SOMETIMES IN SYDNEY Luminiţa Şerbănescu

A şasea Hierofanie

CÂTEODATĂ, LA SYDNEY NINGE

M-am întors să văd de unde vine muzica şi, deşi nu am zărit nimic, mi-am dat seama că acesta era începutul unei zile minunate de iarnă.

Aş fi încercat să scap de căldura sufocantă a lunii decembrie şi să mă întorc la sărmăluţele româneşti şi la cozonacul din cuptorul bunicii. Doar că, oricât de mult mi-aş fi dorit, anul care tocmai se termina nu prefigura sănii sau fulare, eram, fără să vreau, deopotrivă un alter ego domiciliat într-o ţară fără zăpadă şi o restitutio in integrum a viselor fără de speranţe utile. Iată, îmi spuneam, timpul este favorabil unui ceai fierbinte în compania marilor figuri universale. Pentru fiecare dintre ele voi construi un mic fulg de zăpadă (perfect ca structură şi dimensiune), urmând ca, în final, aceştia să prindă viaţă: coloane, dendrite, prisme… Auzisem, de pildă, că la New York fulgii de zăpadă cristalizează sub forme mai puţin spectaculoase, din pricina climatului mai cald, sau că nu există doi fulgi identici. Sui generis, problema fulgilor de zăpadă în Sydney părea una curată şi absolut originală,

26

având în vedere nevoia de universalitate, de tradiţia ei virtuală, precum şi de descoperirile sale geografice.

Chiar şi aşa, Pământul se învârtea în jurul Soarelui, se dovedise că lumea întreagă este zilnic indusă în eroare de legea gravitaţiei şi că - mea culpa! - Sărbătoarea Crăciunului îşi pierduse semnificaţia printre figurile cosmopolite din întregul oraş. Eram Un om sfârşit 8 , un grad îndepărtat de rudenie cu italianul inepuizabil, în căutarea finalului fericit. Şi totuşi, nu ningea. Mai trist, sau chiar mult mai trist, părea faptul că nu va ninge niciodată, că nolens, volens, eram nevoită să mă retrag în căştile mobilului personal: Let it snow! Let it snow! Let it snow! Am ieşit din casă fără prea multă vlagă, acoperită din cap până în picioare de frica atacului zeului Ra şi am plecat, cu ceva conştiinţă - degradabilă! - spre centrul oraşului.

Aşteptam

Sancta nox, placida nox!

Trotuarul fierbea sub sandalele mele îngălbenite, orizontul transfigura geometria clasică în curbe sacre în care se putea citi instabilitatea concretului, jocurile de culori formau spirale infinite spre cer. Nu se mişca nimic în jurul meu, doar eu animam strada şi glasurile privitorilor din aerul condiţionat. Cum să experimentezi Crăciunul? Abia dacă mai puteam respira în pălăria transpirată şi, instantaneu, îmi pusesem în gând să cumpăr cât de curând o pereche de ochelari mult mai închişi şi mai comprimaţi. Câţiva tineri indieni ieşeau din cafeneaua de peste drum. Erau veseli şi vorbeau incredibil de tare, cu o energie inimaginabilă pentru suma gradelor de afară. Fetele purtau sari-uri vesele şi

8 Giovanni Papini – (1881-1956) jurnalist, eseist, poet, critic literar nascut în Italia, romanul Un om sfârşit

27

uşoare, în culori puternice de portocaliu şi roşcat, răsucite cu îndemânare şi ştiinţă, în stilul tradiţional Nivi. Am remarcat chiar pe una dintre ele, uşor fardată în conturul ochilor negri, părând deosebit de senină şi demnă, pesemne plimbarea şi prăjitura fuseseră savurate în prezenţa prietenului aşteptat din îndepărtata Kolkata. Mergeau în faţa mea şi proporţia s-a păstrat ceva timp, astfel încât, chiar dacă nu le înţelegeam conversaţia, puteam să le ghicesc bucuria lingvistică. Da, doar că acum limba lor se transformase în ideograme asiatice, în spatele meu apăruseră doi chinezi, un tată cu fiul său, ţinându-se de mână. Băiatul, să fi avut cam şase ani, micuţ şi slăbuţ, îi cerea probabil ceva de mâncare fiindcă bărbatul căută în rucsac şi îi oferi felia de pâine cu aromă de căpşuni. Mi-am amintit că fiul meu prefera banana bread, iar eu nu am înţeles niciodată de unde provine moda acestor combinaţii alimentare, cu atât mai puţin la ce foloseşte. M-au depăşit şi au cotit la stânga în cele din urmă, deşi era evident că băieţelul ar fi preferat parcul din dreapta aleii.

Pentru câteva minute se aşternu liniştea din nou, iar gândurile mele, nemulţumite de sentimentul infirm al Crăciunului australian, încercară să găsească alinare în anii de şcoală târzii: Gaudemus Igitur/ Juvenes dum sumus. Câteva magazine începeau să se zărească la prima intersecţie şi le bănuiam răcoarea din interior. Nu ar fi stricat un soft drink cu amestec de lămâie şi mentă, fructe proaspăt spălate, cireşe şi mango, portocale sau kiwi. Mă îndreptam aşadar spre oaza de literatură culinară autohtonă, un amestec indecent, picant sau dulce până la fad de ingrediente fără cultură certă, cerând dovada adaptării corpului la mediul înşelător. Prima posibilitate ar fi trebuit

28

ocolită. Pe un scaun din lemn, un bătrânel arab picta vitrina magazinului pe care l-am bănuit proprietate personală. Doar că la început nu am înţeles, iar mai apoi am zâmbit cu nedumerire. „Care să fie motivul pentru care desenaţi pe Moş Crăciun înconjurat de zăpadă şi de îngeri, într-o atmosferă de fulgi care par să aterizeze pe mesele restaurantului, la 40°C, în vestul Sydney-ului?”, întreb pictorul care coborâse din înălţimile Creştinătăţii pentru a mă invita înăuntru. „Păi, dragă Doamnă”, îmi răspunde el cu admiraţie pentru propriul lui talent, dar şi cu îngăduinţă pentru mine, „tradiţia ne obligă!”

şi

asta pentru că totul se iniţia în faţa ochilor mei.

Începusem să admir în practica cea mai adâncă şi universala propunere vitală a umanului interior mie: în trecerea noastră istorică, totul depindea de semnificaţie. Am dat să zâmbesc, Crăciunul îşi avea înţelesul său adânc, dincolo de cunoscut şi ceremonie: „Oh the weather outside is frightful,/ But the fire is so delightful,/ And since we've no place to go,/ Let It Snow! Let It Snow! Let It Snow!” Între atâtea temperaturi ridicate, nefireşti dar autentice, Die Hard însemna zâmbetul de bunătate al lui Bruce Willis. Începuse să ningă!

Sydney, Australia 6 decembrie 2010

29

AWAY Luminiţa Şerbănescu A ş aptea Hierofanie CĂLĂTORIA Şi totuşi, l- am mai văzut o

AWAY Luminiţa Şerbănescu

A şaptea Hierofanie

CĂLĂTORIA

Şi totuşi, l-am mai văzut o dată, înainte de lăsarea serii, acea seară de februarie în care ziua nu existase, o cană cu lapte şi cafea în care zahărul nu pătrunsese încă. Ceva totuşi lipsea,

„Grabnic”, spuse călătorul, tremurând uşor din

bărbie. „Să nu pierdem avionul.”

încă

Ne aştepta o călătorie lungă, la capătul căreia nu ştiam cum vom supravieţui. O busolă fabricată la temperatură Curie, magică în minutele de taină ale nopţii, vom descoperi în ochii copilului: „Eu merg cu mama!” Ce experienţă extraordinară atunci când călătoreşti cu propriul copil, întrebându-te cum de ai meritat zâmbetul acesta, cunoaşterea lumii fără raţionament, maniere sau devotament. Arderea are loc întotdeauna în prezenţa oxigenului, iar oxigenul nostru, acela din avionul cu care călătoream, putea fi îndoit de piloţi şi stewardese, de atâtea

30

secole de nelinişte, revelaţie divină şi cunoaştere interioară. Să respirăm cu multă grijă, molecula de lângă noi e vitală în golurile de aer prin care trecem.

Nimic deosebit în jurul nostru, doar reuşeam să ascult zgomotul motorului şi să zăresc respiraţia uşoară şi regulată a piticului meu. De zece mii de ani vânătorii trăiesc prin vânatul lor, îşi construiesc armele şi pornesc dis-de- dimineaţă, folosindu-şi puterea şi inteligenţa nativă, să re- creeze mitul cosmogonic al apei primordiale din care s-au născut toate. „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului era întunerec, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.” 9 Cu siguranţă, vecinul meu se delecta nespus privind micul ecran încastrat în scaunul din faţa lui. Sau asta începusem să cred, fiindcă râdea neascunzându-se, în noaptea dinlăuntru, ca şi în cea de afară. Apa deasupra căreia planam nu constituia nici un motiv metafizic, nici unul de îngrijorare. Ea nu exista, în favoarea tehnologiei complicate şi relaxante. Începuturile contează atât cât mai putem înţelege, bumerangul a devenit un obiect ieftin vândut în aglomeraţia urbană

S-a trezit şi m-a chestionat cât mai avem până aterizăm. M-am întrebat de multe ori dacă lingvistica este pregătită să înţeleagă discursul bilingv al copiilor. Probabil că parametrizarea sintactică a avut un rol important în desluşirea înţelesurilor ascunse ale conversaţiilor, doar că, mai departe, pragmatica a lăsat discursul la îndemâna profesioniştilor, o adevărată magie a interpretărilor. „Da,

9 Biblia Ortodoxă, Facerea (Geneza) 1,2

31

am răspuns, mai avem încă o mare de traversat.” S-a ridicat încet şi a început să construiască Lego cu un aer foarte preocupat, făcând şi desfăcând modelul din proiect, la lumina uşoară şi conică a lămpii superioare. Da, îmi zic, nu va citi niciodată pe Ionel Teodoreanu, viaţa lui a început cu o anti-poveste, aceea a lui Shrek, şi o parodie, aceea a lui Megamind. Uliţa copilăriei s-a transformat în aşteptările din aeroporturi, între două avioane. „E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg. Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite-n salturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală.” 10 Cât de exacte sunt acum preţurile din duty-free? Probabil nu voi putea înţelege niciodată cât de mic a devenit Pământul, „o sferă al cărei centru e pretutindeni, a cărei circumferinţă nu e nicăieri”, cum spunea Pascal, cât de strâmt este spaţiul în care ne mai mişcăm încă, cum normalitatea recunoscută ca lege deplină ne distruge lectura cărţilor, ne apără împotriva propriilor sentimente şi ne răsfaţă controlându-ne biletele de călătorie.

Adaptabilitatea, principiul hotărâtor al inteligenţei, îndeamnă, probabil, o doamnă tânără şi frumoasă să ne înfioare cu ţipetele sale ascuţite conduse prin lipsa de aer exterior în adâncul cel mai deplin al inimilor noastre dimensionate minim. Fiul meu, imperturbabil, încearcă din ochi mâncarea elveţiană şi o găseşte insuficient de gustoasă. Doar sucul de mere aduce o oază de lumină în competiţia gastronomică. Budinca bunicii a rămas în cealaltă emisferă, vom mânca şi carne de cangur, capsicum şi vegemite, într-o linişte deplină sau cu prietenii de barbeque.

10

Ionel

Copilăriei

Teodoreanu

(1897-1954)

romancier

32

şi

avocat,

romanul

Uliţa

În fine, în aeroport nu ne aşteaptă nimeni, dar eram acasă, oricât de cald ar fi fost. Ne întorceam în problematica pe care o uitasem şi căreia îi simţisem lipsa, transfigurată şi împodobită. Durerea, însă, nu ne părăsise nici o clipă. „Old love will not be forgotten.” Şi ne întorceam la rădăcinile unui popor ascuns, într-o ţară în care intuiţia este încă recunoscută, cântărită şi ascultată.

Am deschis uşa cu grijă, pentru a nu deranja spiritele domestice, am tras geamantanele pline de noutăţi istoric diferite şi ticsite cu amintiri. Fiul meu a adormit pe dată. În fine, am rămas singură în living şi am căutat telecomanda. Canapeaua primită cadou povestea despre vremea în care Sydney îşi începea trăirea: comoditatea şi tihna căminului, oricât de complicată ar fi fost călătoria şi despărţirea. L-am văzut aşezându-se lângă mine, pe călătorul fără de răgaz, zâmbind cu înţelepciune: „Ai aruncat bumerangul din nou.”, mi-a spus şi a zâmbit cu înţelegere. Doar dacă mi-ar fi reuşit aruncarea!

Sydney, Australia 21 martie 2011

33

WITNESS Luminiţa Şerbănescu A opta Hierofanie PETRECEREA Era vineri seară şi începusem să cred că

WITNESS Luminiţa Şerbănescu

A opta Hierofanie

PETRECEREA

Era vineri seară şi începusem să cred că aveam nevoie de un loc comun, de un repaus în plină vâltoare, poate de o fantă, o bijuterie autentică încastrată în icoana de deasupra patului. Liniştea încă nu îmi acoperise privirea deschisă, încercam să ierarhizez evenimentele cu răbdare şi conştiinciozitate, prin limită şi durere. Înţelepciunea lumii, precum şi filosofia ei, se demonstrau încă viabile, mai aveam nevoie de o certitudine pentru a crede. Trebuia să plec pentru a mă întoarce.

S-a întors către mine şi a răspuns amicului de conversaţie:

„Ist es nicht schön?” Nimic de înţeles, am revăzut pentru câteva miimi de secundă tragedia percepţiei extrasenzoriale, a ne-auzului, bucuria înţelegerii unice şi depline, dragostea necondiţionată şi introvertită. Aştepta replica mea, dar am considerat suficient un zâmbet monosilabic, rememorarea câtorva note muzicale imperceptibile, murmurate prin mulţimea romantică, neutră şi relativ confuză, aflată în salon. Asculta şi a continuat: „Am nevoie de caietele lui, de scrisul lui. Altfel nu pot înţelege.”

34

La pian se cânta La Fantastique, Hector Berlioz întrucâtva, câteva perechi tinere ascultau tema transpusă pe clape, incredibil de modern. „Şi-a pierdut din intensitate. Cine îl poate înlocui pe maestru?” Crezusem că numai eu rămăsesem nemişcată, în timp ce Pământul îşi continua traiectoria împreună cu ceilalţi Homo sapiens sapiens. „Chiar am nevoie de ele. Au rămas numai şase luni până la premieră.” Mă urmărea cu paharul de vin roşu în mână, fără să înţeleagă impulsul, încercând să mă mintă cu luciditate. Ştiam că, în fapt, are dreptate, finalul aventurii muzicale va demonstra actualitatea descoperirilor sale, performanţa va fi completă şi, în acelaşi timp, consumatoare de energie, până la transfigurare. Nu mai avea prieteni, dar trăia intens şi iubea muzica, aşa precum iubea bunătatea, ca ultimă şi perfectă soluţie a lumii contemporane. L-am invitat la etajul superior, în biblioteca „Imperială“. În continuare încerca să mă convingă de puterea cuvintelor secolului al IX-lea, de necesitatea înţelegerii conversaţiei, de imposibilitatea interpretării muzicii doar din perspectiva muzicii. Am deschis computerul care mi-a determinat locaţia. Aveam acum copia manuscrisului şi l-am simţit cum aştepta să îl primească. „Îl voi citi acasă. Dimineaţa este terminată acum. Să mergem printre invitaţi. De obicei, după-amiaza îmi place să-mi cunosc personajele.”

Am coborât printre ceilalţi şi i-am salutat pe rând (eu mai mult), negăsindu-şi cuvintele, păstrând ca martor acel succes necunoscut de nimeni: „If music is the food of love, play on,/ Give me excess of it; that surfeiting,/ The appetite may sicken, and so die.” 11 Aş fi preferat să nu distrugă

11 William Shakespeare – (1564-1616) poet şi dramaturg englez - Duke Orsino, Twelfth Night, Act 1, Scene 1, 1-3

35

Caietele de Conversaţie, chiar şi în copie fiind, aş fi încercat să le răscumpăr oricât de mult m-ar fi costat afacerea, doar că acum erau ale lui şi îi aparţineau ca un dat al faptelor, imposibil de realcătuit în altă îmbrăţişare. „Am îndoieli în ceea ce priveşte conexiunea dintre gând şi exerciţiul real al clapelor.”, îmi spuse, aprinzându-şi tutunul în grădină. „Sunt supărat şi gândesc prea mult. Nu am înţeles încă axiologia valorilor.” „Şi crezi că filozofia lui va completa inaccesibilitatea?” „Nu ştiu. Va trebui să caut şi voi găsi.” Încă lumină în mijlocul discuţiilor amicale, toamna înceta să mai distrugă copacii, frunzele argintii amintindu-mi de autenticitatea pădurilor, nicidecum de moartea lor. I-a plăcut unul din copacii cei tineri, aproape fără umbră, din apropierea lacului. „Peste câţiva ani”, începu fără

posibilitate de contrazicere, „

peisajul va fi schimbat. Singurele monade care vor descoperi adevărul trecut vor fi înregistrate în structura intrinsecă a naturii. Ea îşi va reaminti muzica, vibraţiile nevăzute ale nucleonilor. Cine ştie care va fi mediul de stocare a informaţiei? Doar că tot mai mult cred în sunetele armonioase care vor transcende vibraţia, vor ajunge dincolo de gând şi raţiune. Mai presus de toate, libera alegere a fiinţei va defini unidirecţional şi specific particularitatea general umană. Visul, draga mea, visul va deveni atunci singura performanţă viabilă.” Era greu de răspuns, din perspectiva mea viitorul fiind numai un concept, inevitabil şi colorat pe baze infantile. Judecam, totuşi, o valoare profundă şi puternică în atitudinea sa, gata să străpungă lumea noastră, viaţa aşa cum aş fi vrut să o ajung din urmă, o pierdere a dimensiunilor fireşti, arta depăşindu-şi parametrii măsurabili.

peste câţiva ani, întreg

36

A mai rămas câteva minute în grădină povestindu-mi detalii ale aventurii sale concertistice: trenuri şi avioane, public şi

„Acum va trebui să plec. Dacă

spiritul meu de observaţie nu mă înşeală, sunt unii prieteni

care ar dori să schimbe câteva cuvinte cu tine. Cu siguranţă va trebui să uităm şi să revenim. Să râdem şi să glumim.” Şi-a luat rămas bun şi a promis că nu va uita generozitatea casei noastre. Am închis uşa în spatele lui, dincolo de Mackintosh-ul protector. Nu am putut încă înţelege cum de foloseşte computerul, cum de conduce maşina sau de ce are nevoie de telefon mobil. Singurul fapt pe care l-am desluşit este abilitatea cu care putea aduna trecutul şi prezentul în aceleaşi mişcări ale mâinilor. Unele părţi ale corpului ne trădează întotdeauna. Suntem încă vulnerabili şi liniştiţi.

aplauze, nemulţumiri

Mi-a înapoiat caietele la câteva săptămâni după premieră, rugând un prieten din Berlin să le aducă. Le aveam acum cu mine, încercând o întrebare timpului, păstrând în minte, încă vie, întâlnirea. Şi aşa, în Vinerea aceea Mare, am deschis, la întâmplare, unul din volume şi am citit: „Musik ist höhere Offenbarung als alle Weisheit und Philosophie.” – Ludwig van Beethoven.

Sydney, Australia 30 aprilie 2011

37

A noua Hierofanie ANAMNESIS Soţului meu, Constantin Aş mai fi înaintat un pas şi aş

A noua Hierofanie

ANAMNESIS

Soţului meu, Constantin

Aş mai fi înaintat un pas şi aş fi trecut pragul pridvorului, dar, pentru numai un moment, o rază a soarelui de după- amiază se strecură printre copaci şi îmi atinse privirea fără echilibru, o superstiţie regăsită în somnul dinaintea visării. Biserica liniştită îmi cântărea cu înţelepciune gândurile, lumina regăsi înlăuntrul meu realitatea îndoielnică şi deznădejdea divizată în raţionamente răzleţe, incompetente dar statornice: „Hristos nu a venit să distrugă natura, ci să corecteze voinţele.”, citesc pe Ioan Gură de Aur şi reuşesc să păşesc pe covorul ţărănesc de la intrare.

Printre florile de vară ce coborau din arcadele şterse de vreme, fumul lumânărilor se ridica în coloanele dilatate, purificând atmosfera încinsă. Mă înconjurau pilonii maronii, din lemn masiv, şubred sentiment inconştient, trezit la viaţă de parfumul puternic al mirului călătorit prin încăperile sfinte. Tăcere. Aproape să disting zumzetul greierilor veniţi să acompanieze mişcările tainice ale călugărilor în căutarea trebuinţelor zilnice. Nimic mai apropiat, nimic depărtat, totul la îndemâna nevoilor mânăstireşti. Ce să caut: forma sau conceptul? Materia şi spiritul în aceeaşi înlănţuire, un diagnostic de transformare continuă a vieţii pământeşti. Nici o întrebare nu se putea suporta, nici un îndemn, nici o

38

chemare. Cunoaşterea apare în forme ciudate, câteodată răzbate la suprafaţă în vârtejuri zdrobitoare, alteori în fante de culoare. Dinlăuntrul Universului, semnele Dumnezeirii aşteaptă ivirea zorilor, timpul nu există decât pentru re-devenire, eterna pătrundere a Scripturii în imnurile ortodoxe. „Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu.”

Uitasem, mai presus de toate, geografia locului, intram în pronaos fără nici o silabă de încurajare, această lume tolerantă şi frumoasă începea să mă cunoască. Cristelniţa mă privea cu dăruire, semnificaţia durerii şi a demnităţii se înlănţuia ca o plantă urcătoare, separând binele de rău, suferinţa de plăcere. Era o adevărată încântare, puteam primi lumânări lucrate de călugări, cruciuliţe din argint curat şi fotografii ale lăcaşului de cult; arce şi cupole, turle şi grinzi, bolţi sprijinite pe stâlpi de piatră, toate indicând puterea atotcuprinzătoare a hierofaniei: „Pentru ca să vină peste apa aceasta lucrarea cea curăţitoare a Treimii Celei mai presus de fire, Domnului să ne rugăm. Pentru ca să ne luminăm noi cu luminarea cunoştinţei şi a dreptei credinţe prin venirea Sfântului Duh, Domnului să ne rugăm.”

Cu viitoarea lumină prinsă în buchet am îndrăznit să privesc mai departe, spre răsărit, apoi tavanul şi turla Pantocratorului. Lumea văzută dezvăluia pe cea nevăzută, în icoanele sfinţilor, aşa cum pâlpâirea speranţei conduce credinţa. Corabia noastră, naosul, se deschidea primitor şi întunecat, tainic şi îndurător. Ştiam că cineva mă urma încet, fără zgomot şi bănuiam un anumit zâmbet de încredere şi de bunătate. Îmi imaginam sala plină şi sărbătorile bogat împodobite, sclipitoare cântare a preotului

39

înaintea mirenilor şi a clerului. Un singur glas, memoria Liturghiei îmbibată în stranele laterale, umilinţa şi dragostea reîntoarcerii: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire.” 12

Pentru sărutul icoanelor, pentru rugăciunile de la moaştele Sfinţilor, cât şi pentru Slava Mântuitorului, pentru dăruire şi venerare, pentru toate la care visăm parametrizând uman cele din Lumea de Dincolo nu există valoare, nu gândim şi nu statornicim sentimente. Ele se află a priori şi le descoperim pas cu pas, virtute cu virtute, înţelegere cu înţelegere.

Totul înainta, desfăşurându-se în compoziţie de gală prin geana vitraliilor înalte, suple şi copleşite de istorie. Păsările se auzeau din văzduhul exterior, în calitatea lor de mesager al cuceritorilor eterului. Umbra se apropia şi se depărta, îndeplinea ritul candelelor şi al curăţeniei. Eram proiectată în avalanşa sentimentelor din copilărie, a bunicilor care ascundeau mere şi struguri în podul casei, legându-le codiţele de cartofii umezi, o încercare de păstrare a frăgezimii fructelor, o simbioză dincolo de moarte.

Clopotele începură să bată pentru vecernie. Toaca ascunsă în curbura exterioară a bisericii prinse glas şi lăcaşul se lumină în aşteptarea coborârii Sfântului Duh. Dealul mânăstirii se populă în câteva zeci de minute. Lume multă,

12 Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur

40

cântare aleasă, predică înţeleaptă, încheiată prin miruire şi, mai târziu, prin cină. „Cu noi este Dumnezeu!/ Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi/ Căci cu noi este Dumnezeu!”

Din nou singură în faţa altarului, mă străduiam să răpesc şi ultima suflare pentru zilele ce vor urma. Sfinţii Apostoli şi cei doi Arhangheli îmi vorbeau despre viitor, despre trecut şi aduceau dovada prezentului. Drumul se prefigura lung, finalul său necunoscut, puterile câteodată limitate. Numai umbra stăruia în aşteptarea nopţii, datoria îndeplinită întărea sufletele, duhovnicul primea spovedaniile nevoiaşilor spre iertarea păcatelor. „Pământu-ntreg cât e de greu/ Se vede tot de dragul tău/ Şi-ntreagă natura ta/ Ţi-nalţă pururi Osana/ Şi tot ce mişcă/ Ţie-ţi spun/ Că Eşti Puternic şi Eşti Bun/ Noi pe Tine Te lăudăm!”

Ieşirea din biserică am înfăptuit-o cu greu, încercam o revenire la realitatea rutinei zilnice, deşi, odată cu rememorarea, nu mai puteam avea un acelaşi nivel de referinţă. „Să mergem spre casă”, îmi spuse la poartă şi începurăm să coborâm dealul în linişte şi răcoare. Pe la mijlocul drumului îşi aprinse pipa şi tutunul se răspândi în miros de cireşe pe aleea curgătoare. Printre copaci, stelele se răcoreau după canicula prânzului, în înaltul cerului, acolo de unde ne priveau rugăciunile înfăptuite. Şi tot aşa, ziua aceasta luminată, această desprindere a realităţii de cotidian, mai mult decât puteam să îmi imaginez atunci, avea să re-definească un întreg început fără egal, o nouă dovadă a îndurării Dumnezeieşti: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu.”

41

Aşa am învăţat să umblăm cu paşi mărunţi şi delicaţi, să nu stricăm locul minunilor în lume, să aşteptăm şi să înţelegem timpul la valoarea sa unică, aceea de transformator al conştiinţelor umane, de ridicător şi întemeietor al bisericii sufleteşti. Şi, mai ales, am încercat să zărim orizontul dincolo de care puterile noastre încetează. „Să faceţi aceasta spre pomenirea mea.” 13

Sydney, Australia 30 mai 2011

13 Iisus Hristos, Cina cea de taină

42

SHE, WHO KNOWS Lum iniţa Şerbănescu A zecea Hierofanie DEALURILE DIN SYDNEY Începuse să plouă

SHE, WHO KNOWS Luminiţa Şerbănescu

A zecea Hierofanie

DEALURILE DIN SYDNEY

Începuse să plouă - din nou! - de mai bine de o jumătate de oră, iar petalele trandafirilor din curtea exterioară îşi plângeau suferinţa la atingerea picăturilor o dovadă în plus pentru a considera, dacă mai era necesar, apa păstrătoare a minunilor Universului. În fapt, ploaia nu se odihnise de la începutul lunii, cu excepţia câtorva minute de relache, o dată la două zile, mai ales în timpul nopţii, ziua fiind întunecată la fel ca noaptea, apropierea noastră faţă de ocean confundându-ne cu griul furtunilor, cu dulceaţa şi fragilitatea gândului în faţa naturii. Visam încă la o vară sănătoasă din regiunea Bărăganului, cu ploi repezi şi torenţiale, zăpuşeală uscată şi umbră plină de verdeaţă pe timpul după-amiezii. Poate un fel de virga sahariana 14 , un sfârşit aflat înainte de concretizare. „Şi era ploaie cu senin/ Senin cu ploaie,/ Salcâmii ramurile-nclin/ Şi le îndoaie.” 15

14 Fenomenul de evaporare a picăturilor de ploaie înainte de atingerea suprafeţei pământului poartă denumirea de virga 15 Mihai Eminescu - (1850 – 1889) poet, publicist, eseist, gazetar român, Şi era ploaie cu senin

43

Pentru Sydney, tensiunea superficială a masei de ploaie căpăta dimensiuni vizibile, peste dovada normalităţii, oricine şi oricând putea să verifice forţele moleculare care adunau grămada de lichid, prefăcând-o în adevărate torente acvatice, scufundând insula şi redescoperind mitul frumoasei sirene din poveştile copilăriei. Ploua în realitate, precum şi în subconştientul colectiv, glumind în faţa balonului de săpun uriaş în care eram învăluiţi, fără putinţă de scăpare. Forma minimală pe care o înduram nu putea rămâne doar o consecinţă a legilor fizicii, ea se dovedea o problemă rezolvată la începutul firii, un răspuns al problemelor cotidiene care căpătaseră valoare nulă în momentul deducerii invariabile a consecinţelor ei terestre. Nici un fel de ecuaţie matematică nu putea fi invocată, atât creioanele cât şi calculatoarele fiind umede şi, deci, inaccesibile oricărei tentative logice: poezia câştigase teren în defavoarea chestiunilor financiare, antenele de comunicaţie dispăruseră pur şi simplu, internetul zilnic părea că nu existase vreodată. Uitasem de ceva vreme versurile lui Bacovia şi, drept să spun, resimţeam o greutate în a compara cele două locaţii, probabil din pricina respectului datorat poetului sau, poate, doar dintr-o responsabilizare prea mare în faţa imposibilităţii transpunerii versurilor în limba cea nouă. „Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie - / Şi s-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă

16

Trebuia, totuşi, să pornesc spre oraş, evitând melancolia, bălţile, precum şi recomandările meteorologilor. Ştiam că exista ceva acolo, afară, un capăt de explicaţie pe care nu

16 George Bacovia - (1881 – 1957) poet român, Rar

44

trebuia să îl pierd, un adevăr intermediar, dar important pentru mai mult de o singură secundă, o voinţă a lucrurilor

mai presus de liniştea potenţialului nul. Eram deja atrasă de către moleculele de apă ce îmi deveniseră vecine, mă aflam în interiorul fenomenului, un alt fel de lege îmi guverna

/ În oraşul nostru

mişcările, un acelaşi cântec. „Plouă!

românesc/ Plouă aşa cum ştim cu toţi că plouă / Plouă

Pietonii pe trotuare se

răresc,/ O trăsură cu un „Chrysler” în viteză,/ Trec în sens

Şi-n oraşul nostru

/ De trei zile şi

trei nopţi, neîncetat,/ Un tenor cu vocea falsă se frământă/

Şi pe străzi,/ Şi-n curte la palat ”

“gris” ca-ntr-o estampă japoneză

invers/ Şi se ciocnesc

(

)/

/

Plouă

/

ploaia cântă,/ Cântă ca un fonograf stricat

17

Privit din apropiere, trandafirul părea mai discret, autonom şi împăcat cu soarta, vesel în anumite momente de vibraţie şi - de ce nu? - profesor de lingvistică autohtonă, un joc de cuvinte şi imagini privite de pictorul casei. L-am salutat şi am păşit, prin şiroaiele nesfârşite de apă, spre maşina aliniată corespunzător, aflată în aşteptarea aventurii lacustre.

/ Sunt

singur, şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre.” 18 Nimic improbabil, radioul cânta Mozart, motorul acţionat se grăbi să răspundă comenzii. Încet, calea de urmat se dezvăluia sinusoidal printre ştergătoarele de parbriz, o simţeam în acceleraţie şi în vers, geografia locului se îmbina perfect cu filosofia spaţiului-matrice, onduleurile transversale şi longitudinale ale şoselelor australiene amintindu-mi valabilitatea alegerii cuvântului scris. Mai curând aşteptam o revelaţie a destinului coborât din înaltul

„De-atâtea nopţi plouând,/ Aud materia plângând

17 Ioan Minulescu - (1881 – 1944) poet român, Ploaie urbană

18 George Bacovia - (1881 – 1957) poet român, Lacustră

45

cerului, prin divizări minime, decât un punct fix descris drept destinaţie a călătoriei apoase: „Sentimentul destinului, încuibat subteran în sufletul românesc, e parcă şi el structurat de orizontul spaţial, înalt şi indefinit ondulat.19

Numai atunci când am auzit soneria telefonului (Liszt, în cea mai duioasă formă electronică), am perceput tăcerea ce învăluise habitaclul. Curgerea exterioară realiza un spectacol de teatru autentic pentru interior, la semafor un ţânţar arătos plutea, ascuns de o frunză uriaşă, pe o suprafaţă lichidă a ferestrei laterale - Bee Movie în cea mai directă propunere regizorală. „Ce interesant! Poate regăsim „The Fisher King” în seara aceasta. Robin Williams şi ploaia americană ne pot conduce către o altă perspectivă de înţelegere: efectul Bergenon 20 , sofisticat în descriere şi, totuşi, atât de simplu ca intuiţie. Condiţiile de limită, ciclonice sau convective, ne readuc perceperea primară prin înlăturarea intervenţiei umane. Credinţa sau destinul, amândouă, în acutizare duală.”

Timpul, măsură publică fără de reprezentare, mă balansa încă între cer şi pământ cu săgeata variabilă, adânc şi înalt, în ritm repetat, monoton şi fără sfârşit. Cu acest orizont spaţial se simţea organic şi inseparabil solidar sufletul nostru inconştient, sufletul românesc, cu acest spaţiu- matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac din el cadrul unui anume destin.” 21 Şi atunci, adevărat

19 Lucian Blaga – (1895 – 1961) filozof român, Trilogia Culturii, Spaţiul Mioritic 20 Procesul de formare a ploii mai poartă denumirea de Efect Bergenon 21 Lucian Blaga – (1895 – 1961) filozof român, Trilogia Culturii, Spaţiul Mioritic

46

am ştiut că depărtarea nu face decât să limpezească apele, că surâsul şi plânsul sunt fabricate din acelaşi aluat, aceleaşi sentimente dincolo de fapte: spaţiul mioritic prinde viaţă în definirea celor mai diferite hierofanii, astăzi şi mereu, acum şi acolo – dealurile din Sydney.

Sydney, Australia 15 iunie 2011

47

Tărâmul fericirii Maria Parascheva Voicheci A unsprezecea Hierofanie ULTIMUL TĂRÂM AL FERICIRII Deşi încercam de

Tărâmul fericirii Maria Parascheva Voicheci

A unsprezecea

Hierofanie

ULTIMUL TĂRÂM AL FERICIRII

Deşi încercam de câteva luni de zile, nu puteam găsi cuvântul potrivit şi mă străduiam să nu trimit mesaje fără înţeles deplin, chiar şi în condiţii de urgenţă maximă. Undeva, în depărtare, aş fi putut prinde canalele de comunicare şi, fără prea multe întrebări raţionale, aş fi putut făuri numai o oază de linişte pentru mai târziu. Doar că lumina apare atunci când ne este trimisă şi nu în momentul pe care îl considerăm disperat. În rest, adaptabilitatea se defineşte ca tip de inteligenţă, iar cunoaşterea ca formă a experienţei. Obişnuinţa devine, în cele din urmă, o umbră, puterea se transformă în pace şi verbalizarea încetează. Înlăuntrul lucrurilor, dincolo de experienţa cuantică, se prefigurează ultimul tărâm al fericirii.

Pentru că ceasul se transformase în micul computer-telefon de la capul patului, sunetul părea mai mult provenit din filmul vizionat cu o seară înainte decât dojenitor deşteptător al rutinei zilnice. Nu găsisem încă finalul povestirii şi, probabil enervată de incompatibilitatea timpului acordat, încercam să las subconştientului problema nerezolvată, în speranţa unui amănunt prins ca din zbor, o secundă

48

aborigenă, un surâs intelectual, o rezonanţă salvatoare. Să încerc programul direct, fără prea multe erudiţii desprinse din visare, să nu gândesc decât la reflexia luminii într-o zi cu densitate mare, eventual o reflexie totală, nu prea multe griji şi refracţii, simplu şi confortabil, o problemă banală de liceu care nu cere demonstraţie.

Şi apoi, plecarea de acasă devenea o neatenţie, un lung şir de dimineţi în care căutam soarele pe cer sau ascuns după nori, cald sau frig, o nouă şansă înaintea vântului australian. Dependenţa de lucru mecanic, paletele înalte şi albe, îndârjite şi demne, un inaccesibil calcul artificial, dar corect - deducere a pragmaticului suveran. Cele două medii arătau indecis, mă gândeam să hibernez pentru a mă putea întoarce oricând la foaia de hârtie, să exist la transparenţa dintre ele, ca şi cum aş păcăli incidenţa şi legile fizicii, cu scopul de a putea salva trecutul, ca timp fără istorie, o unitate indivizibilă şi incoloră.

Şi totuşi… Nocturnele lui Chopin, în liniştea habitaclului, acela fără busolă, dar cu intenţie, coincidentia oppositorum între noapte şi zi, opus 9, no. 2, fără sentimente, doar linişte, dincolo de puterea nevralgică a oraşului. Aşa, doar un imposibil răspuns pentru scrierea mea, încă nejustificată structură, energie sau toleranţă - un sunet de clape început de Field, în Irlanda, un transport de informaţie subtilă şi permanentă, la nivele de frecvenţă înaltă, al său joc de libertate şi traducere: „Play Mozart in memory of me." 22 Atunci, cu câţiva ani în urmă, o iarnă numai pe uliţa Chopina, în Varşovia, la minus douăzeci şi cinci de grade,

22 Citat din Frederic Chopin – (1810 – 1849) compozitor şi virtuoz polonez

49

cu zăpadă şi soare cu dinţi, o amintire îmbrăcată de statuia lui, o căutare recentă pentru un final valid.

Şoseaua se întindea curată şi ondulată, admiteam intersecţiile câteodată aglomerate, dar niciodată nervoase, reclamele în stil retrograd, dar până la urmă interesant, propunând evenimente rurale, pline de viaţă câmpenească, Franklinii lui Chaucer: Winterfest Medieval Fair, Parramattta Park, Saturday and Sunday… Cavaleri şi domniţe, armuri autentice, concursuri de Ev Mediu în secolul douăzeci şi unu, în Australia: „Music and merriment, Jesters, Jousting, Falconry, school holiday fun, Medieval Knights and Ladies in Parramatta Park”. Cultul

şi cultura încă nu puteam descoperi încotro mi se scrie

povestirea, aveam nevoie de altceva pentru a lega tastele calculatorului de gând. Dincolo de oprirea zgomotului, de chestiunile cotidiene ale automatismelor conservate de anti- sentimente şi indiferenţă, trebuia să aştept în linişte rândurile de graţie ale fiecărei derulări de idei: gramatica, dialectica şi retorica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. Nici un rezultat… Imposibilitate lingvistică şi cutremur subtil nerealizat, mister revelat cu întârziere, o pauză pentru acumulări succesive. Cât de banală senzaţia cafelei de fiecare zi, autohtonă, cu lapte greu şi indezirabil,

băută fără prieteni, în aşteptarea rezolvărilor zilnice, sumare

şi superficiale ale câştigurilor financiare.

Şi dacă, de pildă, aş putea trăi în paginile adunate, adică aş

trăi şi aş scrie realizând realitatea aşa cum ea nu există, cum

o inventez povestind adevărul, o realitate mai completă şi

mai directă, o poezie - metaforă, scurtă şi în versuri albe:

armonia asimetrică târzie, ca ultim fenomen încălzit la

50

lumina lumânării? Posibil ca drumul de întoarcere, în culorile toamnei şi ale cerului, să mă rabde într-o ajustare a memoriei, într-un zid dărâmat înaintea cotropitorilor. Teatrul admirat pe stradă, un teatru în teatru, o replică definitorie şi definitivă pentru o viaţă, acestea toate ale timpului acum, ale sufletului dual pe care nu-l cunoaştem decât prin hipnoză. Din marile magazine centrale aş putea cumpăra un toc şi cerneală pentru a scrie învigorată de plăcerea scrisului, de un val de melancolie încă neajunsă tristeţe. Ar putea exista rândurile frumos alcătuite ale scrisorilor ce obişnuiau să călătorească mai bine de doi ani, o veste de peste oceane, de dincolo de cunoaştere. Cât de aproape îmi ajunge cartea îmbătrânită, în coperţi rânduite delicat, îngălbenită de florile presate dureros, pentru mai târziu! Esenţa anotimpului îşi pierde contribuţia pentru ziua în care trăim, ceea ce odată prindea viaţă în obişnuinţă, acum străluceşte nefrământat în mâna copilului pentru care tocmai a început lumea, o povestire refăcută din părţi colorate.

Acasă - drumul şi legătura mi se arată la încă un vers criptic prin gospodărie. Pietrele alese şi uşile care se deschid, jocul infant şi muzical al mişcărilor de aer, temperatura diferită a camerelor prin care ne strunim paşii după-amiezei, cu multă pasiune demonstrează zâmbetul chitării acordate. Am uitat de povestire. Mă întorc la imagine şi la sunet, pierd scrisul din vedere, aleg să exist gustând parada mirosului ademenitor.

„Te-ar ajuta o cafea?”, mă întrebi ştiind că nu admit decât licoarea pe care mi-o prepari, în contrast cu deficitul australian. „Da, într-adevăr”, gândesc şi zâmbesc pentru

51

căutarea încheiată. O cafea cu frişcă mi-ar tinde numitorul către zero, aş regăsi posibilitatea creaţiei. Aşa precum săgeata şi arcul hârtiei albe caută şi creează cuvânt, „Cafeaua ta are sens!” Şi toate acestea pentru că într-o zi lucidă şi rece, o zi a privirii sferice şi întrebătoare, cafeaua pe care am savurat-o atinge şi reface phoenixian pasajul normalităţii spre ultimul tărâm al fericirii.

Sydney, Australia 16 iulie 2011

52

ROBINSON CRUSOE Luminiţa Şerbănescu A dou ǎsprezecea Hierofanie EL ALUMNO Între scările pe care le

ROBINSON CRUSOE Luminiţa Şerbănescu

A douǎsprezecea Hierofanie

EL ALUMNO

Între scările pe care le coboram încurcat şi indescifrabil, mă uimea grosimea lor variabilă, nu reuşeam să găsesc corespondenţa cu ritmul picăturilor superioare, mă stânjenea diferenţa de constantă fizică, în plus sau minus, fiecare treaptă fiind dispusă manual şi încrustată cu mare diplomaţie arhitectonică. O adevărată capodoperă a meşterilor vechi, nebănuită în contemporaneitatea rutinei din această dimineaţă, ca început sau repetare minimală a unui concept - esenţă. Înaintam arhetipal spre piaţa umedă şi chinuită, căutând drumul printre genele gravitaţional legate de obraji, nici un ajutor în apropiere, nici o dorinţă, probabil numai muzică, în încercarea de a găsi un punct de referinţă acceptabil.

Este adevărat”, gândesc, „schimbarea provine dintr-o zona supraconştientă, memoria pe care o pot accesa îmi este insuficientă, ar trebui să trăiesc simplu, ca ultimă soluţie uman rezonabilă. Suntem unici. Voi vedea ce îmi

53

rezervă viitorul.” Poate ar fi fost mai înţelept din partea mea să aştept în portul cel mare şi aglomerat, mai puţine priviri aţintite, mai multe îndeletniciri acaparatoare, un gând mai lipsit de intruziuni crocante. Într-un asemenea moment matinal, se mai făcea curăţenie în faţa mea şi se realiniau comorile ascunse ale nopţii. În Agora, luminile mai ardeau degajate, ceaţa acoperea lucrarea lor mistică, copiind realitatea încă adormită. Din interiorul ei, părea o cetate dură şi cenuşie, învăluind albastru acoperişurile acvatic asumate. Un celular suna răguşit, o tânără asculta mesajul transcendent al aparatului inert şi clădea imagini fugitive ale afacerii nerezolvate. Mă apropiam de cafenea cu gândul la ziua care începuse primar şi anatomic, nereuşind, aşadar, să dezvăluie frumuseţea intrinsecă a calităţii, sublimul atribuit, în mod evident, trăirilor general şi banal recunoscute. Noul status, atât cât mai avea putere să însemne aproape ceva, nu putea acoperi pierderea şi durerea copleşitoare a memoriei. Existam aici şi în altă locaţie într-un acelaşi interval temporal, în fond redus la zero.

Cutremurător, dar fără de înţeles, zgomotul clopoţelului de la intrare îmi repoziţionă visele. Mănuşile se aliniară fără zgomot pe măsuţa din piatră masivă şi rece, rucsacul se căţără în cuierul-copac, împreună cu pelerina de ploaie. Nu ştiam ce să comand, iar soluţia preparatului culinar optim nu era nici pe de parte uşor de găsit. Aş fi băut ceva uscat, dacă ar fi fost cu putinţă. Ştiam, habar nu aveam de unde, că o asemenea combinaţie există, o amintire străveche care se

54

lăsa cunoscută încetul cu încetul, dar în procent de siguranţă maximă, îngrădind partea cunoscută a lumii, dezvăluind un nou început: „Un ceai de plante, vă rog. Cât mai divers amestecate.”, mi-am recunoscut, înfrânt, cunoaşterea incompletă a propriului sine. „Un amestec”, încerc să gândesc din nou, „un amestec suntem, o dihotomie. Vindecarea înseamnă acord, apoi înţelegere, apoi luptă.Mă aflam într-un punct mort. Ajunsesem până aici, aşteptam cuminte ceaiul şi dezlegarea, dar nu puteam pricepe ce trebuia să fac. Cât mă străduisem, prin curenţi potrivnici, trenuri şi avioane, lumea părea să aibă un sens,

mă cuprindea un gol nedeterminat, infinitatea

acum însă

îşi făcea loc în trupul meu absent, eram pe o autostradă şi mă depăşeau, încetul cu încetul, noile dorinţe ale sufletului. Aş fi tras uşor de greutate în jos, să las forţele de atracţie să mă împresoare, doar că aparenta stocare a informaţiei celulare părea să se zbată pentru dezmembrare. Nici licoarea dulce-amăruie nu mă cuprindea în puterile ei. Ştiam că sorb lent din ea, dar percepţia senzorială dispăruse, prinsesem numai un dor fără precedent, o dinamică a firii îndreptăţite şi de netăgăduit.

Găsisem cu greu un sprijin trecător, privirea îmi rămase strâns legată de unul din tablourile cu tentă europeană, prezenţa lui reprezentând stilul interbelic de peste ocean, reconfigurat pe un continent istoric tânăr. O figură stilată a bărbatului cu baston şi mustaţă încercând o reverenţă în faţa unei frumoase domnişoare îmi aduse aminte de atmosfera

55

foilor de carte din biblioteca bunicii. Pe atunci lectura însemna viaţă, viaţă aşa cum imaginaţia o putuse crea din neant, o existenţă perfectă, plină de căutări, lipsită de primejdii. Prindeam liniştea începutului în zgomotele neauzite al spectatorilor ce mă înconjurau. Gândurile cele noi, însă, nu îmi dădeau răgaz. Timpul nu mai avea răbdare, contracţiile vizuale fără reper se clarificau, una după cealaltă, flash după flash, descărcările îmi distrugeau contactul auditiv şi putinţa de opţiune. „Nu va înţelege nimeni. Se va petrece în armonie cu muzica, voi apăsa clapele pianului, încântat de alegere. Întotdeauna mi-am dorit să întâmpin instrumentul şi să lecturez partitura.Ştiam că drumul fusese dezvăluit demult, atunci când bifurcaţia devenise un sens giratoriu, fără semafoare şi perpendicularităţi obstrucţionante. Aş fi mers până la capătul său, aş fi trimis mesaje de bucurie cu lacrimi în ochi, aş fi putut să mă desprind de ziua de mâine scăpând de regrete, într-un cosmos indulgent, înconjurat de personaje bine cunoscute, înfăşurate în costumele lor tradiţionale.

Pentru moment însă, opacitatea se consuma în translucid, mă regăseam pe scările de la intrare, soarele cu lumina lui caldă înconjura şantierul şi, curios înaintea lor, încercam să descifrez planurile scrise ale maestrului. Unul dintre lucrători îşi întoarse privirea spre mine şi mă rugă şoptit să iau aminte la distanţa ce ne separa de podeaua inferioară, coborâtoare la mai bine de cinci metri sub nivelul construcţiei actuale. Probabil că sunt aici de ceva vreme, voi

56

primi rostul meu înaintea voinţei mele, voi întreba şi voi recunoaşte.

Nu putem încărca treapta aceasta prea mult. Nu ne permite relieful. Mai bine o înălţăm peste dimensiunea celorlalte şi o lăţim.”, spuse bătrânul apropiindu-se de noi şi arătându-mi în cercuri porţiunea destinată tăierii în stâncă. Când refaci calculele, să iei în considerare, te rog, şi acest aspect. Construcţia, în sine, ne învaţă unde are nevoie de schimbare. Vom chema apoi sculptorul să îşi dea cu părerea.” Aşa deci, înţelegeam asimetria iniţială acum:

picăturile de ploaie aveau ceva în comun cu scările, exista un fel de vindecare a bolii, o conexiune evidentă între fenomenele naturale şi geografia locului. Aveam să povestesc toate acestea, cu prima ocazie. Trebuia să mi se ofere aceasta posibilitate, pentru a reface repetitiv învăţătura primită: Vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor.

Sydney, Australia 28 Octombrie 2011

57

ENCHANTED Luminiţa Şerbănescu EPILOG Suntem întotdeauna îndemnaţi să aflăm adevărul. Cu toate acestea, mai

ENCHANTED Luminiţa Şerbănescu

EPILOG

Suntem întotdeauna îndemnaţi să aflăm adevărul. Cu toate acestea, mai aproape avem bucuriile - arheologii viitoare, spiritual autentice -, iar la întrebarea încotro se duc ele, unde locuiesc şi cum le percepem, avem răspuns în măsura în care sentimentul datorat încercării creşte şi devine suficient încătuşat în trupul muritor. Mai presus de limita durerii plecăm în călătorie, într-o consecvenţă repetitivă de valoare a perfecţionării. Privirea pură, realitatea neîndoielnic dorită şi regăsită în cantităţi direct proporţionale nu se lasă aşteptată; odată cu începutul înţelegerii, materia se preface inertă, conştiinţa generează conştiinţă, iubirea dezvoltă evoluţie. Practicarea zâmbetului şi puterea râsului copilăresc re-dimensionează raportul energiei şi al timpului,

58

în favoarea momentului: „Bucuria este semnul că viaţa a reuşit.” 23

Ascultam Rod Steward interpretând melodia lui Charlie Chaplin, „Smile” şi rememoram anii în care credeam că viaţa nu îşi va schimba modelul, atunci când liberul arbitru se definea precum Michael Schumacher, diferenţa de filosofii fiind incompatibilă cu inocenţa, intuiţia aducându-le propria esenţă înapoi, noi cu noi înşine, în favoarea zilei de mâine. „Smile though your heart is aching/ Smile even though it's breaking. /When there are clouds in the sky/ you'll get by.” O după-amiază perfectă aveam înaintea mea, un joc de biliard şi o cină între prieteni, relaxare intelectuală şi discuţii lejere într-un context de toamnă târzie, lângă Bucureşti. Atmosferă incredibil de interbelică, un film se derula încet şi plin de culoare printre perdelele uşoare ale încăperilor răcoroase. „If you smile through your pain and sorrow/ Smile and maybe tomorrow/ You'll see the sun come shining through/ For you.” Cineva câştiga jocul şi ştiam că recompensa ne va duce pe toţi în verandă, pentru un coniac şi ceva poezie, într-un snapshot al pădurii din depărtare, ca peisaj înalt şi major în căutarea metaforei misticismului, iniţierea spiritului prin elan vital. Îmi lăsam încă imaginaţia liberă, dantela şi catifeaua încăperilor mă proiectau în trecut, discutam analiza fără persoană, închideam canalele exterioare în regăsirea

23 Citat din Henri Bergson – (1859 – 1941) filozof francez

59

Brahmei. Anesteziat sau nu, îl reciteam pe Coleridge 24 şi comentariul domului înconjurat de vrăji ne-a ridicat întunericul lunii luminoase, în avantajul copacilor exteriori. Percepeam mestecenii gri cu umbră argintie şi noduri delicate în varianta legăturii continue cu Universul, cognito Dei experimentalis 25 . „În Xanadu did Kubla Khan/ A stately pleasure-dome decree :/ Where Alph, the sacred river, ran/ Through caverns measureless to man/ Down to a sunless sea.” 26

De la pădure primeam Prana, calea magică spre vindecarea sufletului şi am pornit în şir indian pe cărarea îngustă şi pietruită. Casa rămase deasupra pământului bătătorit şi uscat, noi căutând palatul şi povestea. „Întotdeauna citim traducerea şi originea ne scapă.”, răsuflă adânc conducătorul grupului, încercând să facă abstracţie de uşurinţa cu care lectura limba engleză, precum şi de propriile sale lucrări traduse în limba natală. „Chiar şi atunci când speram o profundă apropiere de ideologie, de critică sau de stil… Atitudinea… atitudinea …, pragmatica personală, vreau să spun, aceasta ar trebui să facă diferenţa. Dar şi aici…, mă gândesc că poate, în fond, nici nu depinde de limbă, depinde de limba pe care o vorbeşte fiecare dintre noi, fiecare cu limba lui.” „Până unde se

24 Samuel Taylor Coleridge – (1772 – 1834) poet romantic englez, critic literar şi folozof

25 Sfântul Toma D’Acquino – (1225 – 1274) călugăr dominican, teolog şi filozof

26 Samuel Taylor Coleridge, Kubla Khan

60

merge cu iteraţia?”, întrebă tânăra înveşmântată în galben pai, ridicând uşor jumătatea de pălărie pe care o purta. Care este puterea prin care empatizăm? Este posibil să înţelegem totul? Adică…, chiar tot ce gândeşte autorul?” „Orice e posibil.”, păru încântat de conversaţie mâncătorul de struguri din coada şirului şi continuă: „De ce nu? Este ca şi cum am avea acces la lumea ideală, asta dacă ne-au plăcut anticii… Ar trebui să credem în ideal, ca… ideal.” „Traducerea”, îşi duse mai departe gândul conducătorul, „traducerea denotă un concept mai larg şi nu ştiu dacă aş avea destulă dreptate să mă gândesc la imposibilitatea comunicării interumane, la nevoia necuvintelor lui Nichita 27 , la Totalitate şi la Nimic.” „Aha, dragă profesore”, răspunse tânărul oferindu-i o boabă de strugure, „la ce bun să căutăm absolutul? Mai bine bucuria. Citiţi mai departe.” „And all who heard should see them there,/ And all should cry, Beware! Beware!/ His flashing eyes, his floating hair!/ Weave a circle round him thrice,/ And close your eyes with holy dread,/ For he on honey-dew hath fed,/ And drunk the milk of Paradise.” „Vedeţi”, continuă el, „în cele din urmă, creaţia înseamnă bucurie, iar bucuria este cel mai minunat şi puternic sentiment uman. Şi cineva doreşte să fim părtaşi. Evoluţia este în acelaşi timp personală şi colectivă, undă şi corpuscul, bivalenţă a aceluiaşi element. Nemaipunând la socoteală, fireşte, puterea magică a cuvintelor… <Bucură-te, mângâierea oamenilor;/ Bucură-te, alinarea de suferinţă;/ Bucură-te,

27 Nichita Stanescu - (1933 – 1983) poet şi eseist român

61

nădejdea noastră cea tare;/ Bucură-te, întărirea credincioşilor;/ Bucură-te, liman lin şi neînviforat;/ Bucură-te, pilda bunei cucernicii;/ Bucură-te, luminarea celor nepricepuţi;/ Bucură-te, scăparea celor deznădăjduiţi>” 28 „De căutat, caută fiecare ce poate”, spuse, după un moment total de tăcere, prietenul pălăriei, sărutându-şi iubita şi oferindu-i o frunză colorată. „Mai bine să ne întoarcem spre casă. Se va întuneca în curând.” „Adevărat, prietene. Am terminat şi de mâncat. Propun John Donne 29 pentru luna viitoare.”

Şirul se transformase şi eram elevi de şcoală generală întorcându-ne din tabără. Maşinile parcate în faţa cottage-ului păreau să îşi spună „Noapte bună” înainte ca noi să simţim frigul serii. Posesiunile spirituale creau componente antagonice ale energiei, ne legau şi ne dezlegau în acelaşi timp, conexiunile ne lăsau deschisă alegerea personală, puteam să captăm sau să renunţăm, periculos fiind, în primul rând, portretul autodefinit al termenului „acasă”. Analiza şi intuiţia, mintea şi inima, realul şi imaginarul precum şi unicitatea perceperii trecutului în viziunea noastră aduceau fiecărei întâlniri o atingere de puzzle dual, bucuria rezolvării, dar şi cea a călătoriei încă neterminate. Hierofaniile lunare la care luam parte, o înlănţuire de evenimente cultural istorice de intensitate expresionistă, ne lăsau gândurile neconcretizate,

28 Rugăciune către Sfânta Parascheva

29 John Donne – (1572 – 1631) poet metafizic englez, avocat şi preot

62

personificau doar obiectele, investindu-le cu amintiri mistice. Limitarea unic-umană nu putea uita motivul pentru care ele însele trăiau prin dorinţa de infinitate a simplităţii. Pentru seara aceasta, paginile cărţii de la miezul nopţii se deschideau pline de rezonanţe depărtate: „Nous avons fait un beau voyage.” 30

Sydney, Australia 25 august 2011

Mormântul lui Mircea Eliade, Chicago, SUA 31

august 2011 Mormântul lui Mircea Eliade, Chicago, SUA 3 1 30 Inscripţie pe mormântul lui Mircea

30 Inscripţie pe mormântul lui Mircea Eliade, Chicago, SUA.

31

Fotografie realizată de către Domnul Doru Ambăruş, în anul 2006

63

Cuprins

Despre Hierofanii

3

Prima Hierofanie Aşa cum au fost aruncate zarurile

7

A

doua Hierofanie

David Helfgott - acasă, universul nu este simetric

10

A

treia Hierofanie

Între real şi imaginar

14

A

patra Hierofanie

Anestezia lui Omar

18

A

cincea Hierofanie

Brăţara dacilor

22

A

şasea Hierofanie

Câteodată, la Sydney ninge

26

A

şaptea Hierofanie

Călătoria

30

A

opta Hierofanie

Petrecerea

34

A

noua Hierofanie

Anamnesis

38

65

A zecea Hierofanie

Dealurile din Sydney

43

A

unsprezecea Hierofanie

Ultimul tărâm al fericirii

48

A

douǎsprezecea Hierofanie

El Alumno

53

 

Epilog

58

66