Lacan – Mitul Oglinzii

Explicația etapei oglinzii este probabil cea mai faimoasă contribuție teoretică a lui
Lacan. Întrega teorie a fost cuprinsă în două articole. Primă parte se referă la prezentarea
etapei oglinzilor așa cum o găsim în Ecrits, în special în lucrarea din 1949, „Etapa oglindă ca
formativ al funcției lui I, așa cum a fost descoperită în experiența psihanalitică”. Acesta este,
de obicei, văzută ca textul principal al teoriei etapelor oglinzii, dar există o serie de alte texte
aproximativ contemporane cu acesta, prin care Lacan dezvoltă idei asemănătoare. Al doilea
articol privind etapa oglinzilor va analiza modul în care este prezentat și dezvoltat pe
parcursul seminarului lui Lacan.

Dezvoltată inițial în anul 1936, acestă teorie implică o serie de ingrediente

interconectate. Lacan oferă narațiune acestei etape drept o explicație specifică genezei și
funcțiilor agenției psihice freudiene a eului. Unul dintre momentele psihanalitice și filosofice
ale scenei oglinzii, este că eul devine un obiect și nu este privit drept subiect. Acest portret al
ego-ului ca obiect este în centrul polemicilor critice împotriva psihologiei ego-anglo-
americane, psihologii ego-ului încercând să-și întărească ego-urile pacienților apelând la
presupusele părți autonome.

Pentru a rămâne mai mult timp la acest nivel metapsihologic mai general, Lacan în
cele din urmă forjează, pe baza oglinzii, o distincție între ego (moi) și subiect (sujet). În ciuda
aparițiilor eul este un pachet inert, fixat de coordonate obiectificate, o entitate libidinal
investită și reformată. Spre deosebire de ego-ul și de sentimentul iluzor al sinelui ficțional pe
care îl susține, subiectul psihanalitic al lacanianismului sfidează captarea în interiorul
construcțiilor identificatoare la nivel de ego. Lacanianul care enunță subiectul inconștientului
vorbește prin ego, rămânând în mod ireductibil de distinct de el.

Revenind la o concentrare mai strictă asupra scenei oglinzii, Lacan, bazându-se pe

date empirice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, susține că
copiii foarte mici, cu vârste cuprinse între șase și optsprezece luni, dobândesc rapid abilitatea
de a-și identifica imaginile proprii în suprafețele reflectorizante. Înainte de Lacan, Freud
subliniază deja modul în care o dizabilitate prematură, în acest caz dictată biologic, supune și
subjugă ființa umană către o dependență de hrănă socială, mai exact o dependență totală de
alte persoane. Urmându-l pe Freud aici, Lacan întărește această neajutorare în care nașterea îi
aruncă pe nou-născuți, descriind în detaliu aspectele anatomice, fiziologice, cognitive,
emoționale și motivaționale ale acestei stări naturale a prematurității postnatale.

Această stare inițială de „impotență motorie și îngrijire medicală” neputincioasă

implică faptul că copilul se confruntă cu un vârtej de efecte negative: anxietate, suferință,
frustrare și așa mai departe. Pentru copilul tânăr, motivat de aceste afecțiuni negative, o
componentă crucială a minții captivante exercitată de imaginea fascinantă a trupului său este
promisiunea acestei imagini că el poate să-și depășească neputința și să dobândească o
existență unică, precum sunt cele prezentate în jurul lui, (însă, potrivit lui Lacan, indivizii își
petrec toată viața urmărind în zadar o stare de armonie inaccesibilă). Acest imago-gestalt al
integrității virtuale, identificat cu un copilul într-un moment al unui „Aha!”, stabilește nucleul
imagistic al aceluia care apoi accentuează ego-ul.

Pentru Lacan, identificarea cu imago-gestalt implică înstrăinarea. În anul 1949, se

menționează ideea că există un obiect ce ajută copii când se uită în oglindă. Lacan pare să se
gândească la această propunere, referindu-se la "trotte-bébé" . Dar, în revizuirile ulterioare ale
scenei oglinzii din anii 1960, Lacan subliniază în mod dramatic rolul de susținere al celorlalți
oameni în schimb. Făcând astfel, el susține că un copil este încurajat să se identifice cu
imaginea ca „eu” prin solicitări verbale și gestuale emise de celălalt celălalt în timp ce acesta
își privește reflexia.

Această schimbare ulterioară a accentului are două consecințe cruciale. În primul

rând, registrul imaginar al oglinzii nu precede registrul simbolic al limbajului într-o
cronologie liniară a etapelor de dezvoltare. Dacă este cazul, variabilele socio-lingvistice (de
exemplu, cuvintele și limbajul corpului părinților) sunt declanșatorii cauzali ai investiției
copilului în anumite experiențe senzoriale-perceptuale (cum ar fi imaginea corpului în
oglindă). În al doilea rând, acest lucru înseamnă că nucleul imagistic al eului este sufocat de
acest dicurs ce proveni de la îngrijitorii săi.

Ca urmare a tuturor celor de mai sus, Lacan consideră că recunoașterea care se

întâmplă în etapa oglindă reprezintă o „recunoaștere greșită”. De asemenea, acest lucru
determină, pe tot parcursul vieții sale, ca toate experiențele care rezultă din recunoaștere să
fie de un anumit tip de "eu", și anume un tip de sine la nivel de ego. Eul nu este doar un
obiect, ci mai degrabă un subiect fluid, autonom, ce are la origine un depozit ce conține toate
dorințele și fanteziile proiectate de alții. Imaginea copilului este un recipient pentru visele și
dorințele părinților săi, imaginea corpului fiind întotdeauna suprascrisă de semnificanțiile
altor ființe vorbitoare. Prin urmare, recunoașterea eului ca fiind „eu”, o echivalează cu a
înțelege greșit că, la rădăcină, ego-ul este în final un obiect străin, înstrăinat, prin care suntem
seduși și supuși de dorințele, atât conștiente cât și inconștiente ale altora. Lacan descrie acest
lucru printr-un neologism anume „extimat”, anume o exterioritate intimă ce poate fi definită
în măsura în care cristalizează „dorința celuilalt”.

În sfârșit,modul în care Lacan expune etapa oglinzii nu este una exclusiv literară. Deși
discută adesea despre oglinzi ca suprafețe reflectorizante lucioase, el nu limitează oglindirea
la a fi un fenomen fizic. Pe lângă asta, consideră că există și alte aspecte importante precum,
vorbirea, gesturile, pozițiile, stările de spirit, expresiile faciale și altele, despre care putem
spune că „oglindesc” o imagine a sinelui.

În ceea ce privește originalitatea teoriei, există și alți autori ce au descris de-a lungul
timpului acest fenomen, Lacan fiind singurul ce a reușit să teoretizeze stadiul oglinzii.

Charles Darwin, într-o lucrare din 1877 intitulată „O schiță biografică a unui copil”, a
observat deja că la vârsta de opt luni fiul său putea să-și asocieze reflecția în oglindă cu
numele său. Darwin scrie: „Pot adăuga că atunci când, în câteva zile sub nouă luni, și-a
asociat propriul nume cu imaginea sa în sticlă, și când a sunat după nume, s-ar întoarce spre
sticlă, chiar și la o anumită distanță de ea”1. Darwin raportează, de asemenea, diferitele reacții
ale oamenilor și maimuțelor atunci când se confruntă cu reflecția lor într-o oglindă. Spre
deosebire de copil, care rămâne fascinat de imaginea sa, în pofida faptului că este doar o
imagine „maimuțele mai mari pe care le-am încercat cu o sticlă mică s-au comportat diferit;
ei și-au așezat mâinile în spatele paharului și, în acest sens, și-au arătat simțul, dar, departe de
a-și face plăcere să se uite la ei înșiși, s-au supărat și nu ar arăta mai mult„2

Sociologul american Charles Horton Cooley, al cărui concept intrigant de „sticlă de

sticlă” a fost dezvoltat în lucrarea sa din 1902, „Omul Natura și Ordinul Social”. Aici este
doar o mică mostră din această carte care este probabil să gâlcească urechile oricui cunoaște
teoria lui Lacan despre faza oglindă: „Într-o clasă foarte mare și interesantă, referința socială
ia forma unei imaginații oarecum clare a modului în care sinele - ceea ce este orice idee pe
care o însușește - apare într-o minte specială, iar tipul de auto-sentiment pe care îl are este
determinat de atitudinea față de aceasta atribuită acelei alte minți. Un sine social de acest fel
ar putea fi numit sticla reflectată sau înfățișată .... Pe măsură ce ne vedem fața, ne imaginăm

1 Charles Darwin, O schiță bibliografică a unui copil, 1877, Mind, 285

2 Ibidem, 294
și ne îmbrăcăm în pahar și suntem interesați de ei pentru că ei sunt ai noștri și sunt mulțumiți
sau altfel cu ei după cum fac sau nu răspund la ceea ce ar trebui să fie ei; așa că în imaginație
percepem în gândul celuilalt un gând despre aspectul, manierele, scopurile, faptele,
personajele, prietenii și așa mai departe și sunt afectați în mod diferit de el”3

Mulți scriitori spun că Lacan împrumută un concept dezvoltat de Roger Caillois,

"psihastenie legendară" (teoria că un animal își va schimba aspectul fizic în conformitate cu
mediul său) pentru a susține teoria imitației pe care o presupune teoria etapelor oglinzii. În
faza de oglindă din Ecrits, Lacan folosește teoria lui Caillois pentru a respinge ca „ridicol”
ideea că animalele ar putea face acest lucru din cauza unei adaptări la mediul lor, o critică pe
care chiar și lacanienii trebuie să o admită. În timp ce Caillois face o mențiune în lucrarea din
1949, este doar în trecere și în timp ce trimiterea referințelor în lucrarea lui Lacan nu
reprezintă niciodată un semn al importanței unui teoretician pentru el, ar trebui să fim precaut
să supraestimăm importanța de Caillois pentru teoria etapelor oglinzii.

3 Charles Horton Cooley , Natura umană și Ordinul Social, ediția 2009, BiblioBazar, p. 183-184
Bibliografie

1. LACAN, Jacques, „Stadiul oglinziica formator al funcţiunii Eului, în măsura în care ne-a
fostea revelată prin experienţa psihanalitică.”, Al XVI-lea Congres Internaţional de
Psihanaliză, Zürich, 17 iulie 1949

2. DARWIN, Charles, „O schiță bibliografică a unui copil”, Mind, 2, 1887, 285-294

3. COOLEY Charles Horton , Natura umană și Ordinul Social, ediția 2009, BiblioBazar, p.
183-184