Sunteți pe pagina 1din 3

c 

Nume9 c  R mund Poppe


N ee9    
   
Deces9   
     
Şco  de9       
Ineese pncp e:    !     " ! "
Ide mpo ne :      #$"   %"

Sir c   


 (n. 28 iulie 1902, Viena - d. 17 septembrie 1994, Londra) a fost un
filozof englez de origine austriacă, considerat unul din cei mai mari filozofi ai ştiinţei din secolul al XX-
lea. Fondator al raţionalismului critic împotriva determinismului istoric, s-a opus oricărei forme de
scepticism, convenţionalism şi relativism în ştiinţă şi în activitatea umană în general, a susţinut ideea
unei societăţi deschise (Open society), adversar implacabil al totalitarismului sub orice formă.

[  

Karl Popper s-a născut în Viena la 28 iulie 1902, într-o familie de evrei convertită la
protestantism, fiu al unui avocat, cu preocupări de filozofie şi cultură clasică, care a transmis fiului
său interesul pentru fenomenele sociale şi politice. După absolvirea gimnaziului, se înscrie în 1918 la
Universitatea din Viena, unde studiază matematica şi fizica, apoi obţine şi titlul de Doctor în Filozofie
(1928). Îl interesesează Teoria relativităţii, respinge însă marxismul şi psihanaliza, considerându-le
lipsite de fundament ştiinţific. Din aceste confruntări cu temele cel mai mult dezbătute în acel timp
se cristalizează preocupările care vor forma centrul activităţii sale ulterioare, anume metodologia
critică a ştiinţei. Devine un susţinător consecvent al raţionalismului critic şi adversar hotărât al
neopozitivismului cunoscut si ca empirism logic dominant în mişcarea filozofică cunoscută sub
numele de "Wiener Kreis" (Cercul vienez), ai cărui principali reprezentanti erau Moritz Schlick si
Rudolph Carnap.

In 1937, sub ameninţarea infiltrării nazismului care avea să ducă la anexarea (’nschluß)
Austriei de către Germania, Popper se stabileşte în Noua Zeelandă, unde rămâne până în 1945 ca
profesor la Canterbury University din Christchurch.În 1946 se întoarce în Europa şi, până la obţinerea
titlului de emeritus (în 1969), Popper predă în calitate de profesor de logică şi de metodologia ştiinţei
la School of Economics din Londra, care devine un renumit centru internaţional de cercetări în
domeniul teoriei ştiinţelor.În anii şaizeci, împreună cu Hans Albert, a fost principalul combatant în
disputa cu pozitivsmul reprezentat de "Şcoala din Frankfurt" (Frankfurter Schule). În 1965, Karl
Popper a fost înnobilat ("Knight of the British Empire"), devenind "Sir". A primit titlul de "doctor
honoris causa" de la mai multe universităţi din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi Noua
Zeelandă.

Popper a încetat din viaţă la 17 septembrie 1994 în Londra.


   


In lucrarea sa principală "Logik der Forschung" ("Logica cercetării", 1934, Viena), Karl Popper
dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării ştiinţifice. În contrast cu
reprezentanţii "Cercului vienez", Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază
ştiinţifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se
cerceteze şi să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem
ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult,
ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează
probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai
atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă"). În ştiinţă nu se pot face progrese
prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc
"falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar
atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în mod sistematic nu admit nicio contradicţie,
respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudo-ştiinţifice şi capătă astfel - datorită
unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic. Sunt denunţate astfel
autosigilarea sistemelor neştiinţifice care caută să fie neinfirmabile experimental: psihanaliza lui
Freud, istoricismul lui Marx, psihologia individuală a lui Adler şi astrologia. Criteriul de demarcaţie
dintre ştiinţă şi pseudoʹştiinţă este cel al falsificabilităţii. Popper introduce pentru aceasta
conceptele de "conţinut empiric" (clasa falsificatorilor potenţiali) şi "conţinut logic" (mulţimea de
consecinţe). Gradul de informaţie pe care niʹl oferă o teorie este direct proporţional cu conţinutul ei
empiric. Astfel că o teorie ne zice mai multe dacă ea interzice cât mai multe fenomene. Ea tebuie să
împartă clasa tuturor enunţurilor de bază (enunţuriʹtest) în două clase nevide: clasa celor cu care
este în contradicţie, pe care le interzice (clasa falsificatorilor potenţiali ai teoriei) şi clasa enunţurilor
pe care teoria le permite. Însă o teorie face aserţiuni numai despre falsificatorii ei potenţiali (legile
naturii sunt interdicţii), despre enunţurile pe care le permite nici nu spune că sunt adevărate.
Interzicand cât mai multe fenomene, toria devine una puţin probabilă. În ştiinţă nu sunt relevante
enunţurile adevărate, dar banale ci, sunt căutate acele enunţuri care aduc noul, care revoluţionează
modul nostru de a gândi. Noi năzuim la sporirea cunoştinţelor noastre, vrem enunţuri cu un conţinut
informaţional ridicat deci formulăm enunţuri care au o probabilitate scăzută. Cu cât ceva devine mai
probabil, cu atât este mai lipsit de conţinut şi neinteresant. Astfel, pentru a progresa trebuie să avem
teorii cât mai informative (enunţuri mai puţin probabile) şi cât mai sever testabile. Ajungem la
conceptul de ştiinţă eroică în care progresul se face numai atunci când sunt idei îndrăzneţe care au
un grad înalt de falsificabilitate. Noul este întotdeauna improbabil. Teoriile trebuie să facă predicţii
riscante (cât mai exacte şi cu privire la fenomene necunoscute), să aibă un înalt nivel de generalitate,
să explice o mare varietate de fapte, să aibă un conţinut bogat deci, să aibă consecinţe importante.
Ştiinţa eroică se bazează pe un fel de ͛͛intuiţie creatoare͛͛ bergsoniană, chiar şi Einstein vorbeşte
despre ͛͛căutarea acelor legi de cel mai înalt nivel de generalitate͙ din care poate fi obţinută, prin
pură deducţie, o imagine asupra lumii. La aceste legi nu duce nici un drum logic ci, numai o intuiţie
bazată pe ceva de tipul unei contopiri cu obiectele experienţei͛͛ . Astfel Popper ne face un portret
romantic al ͛͛geniului ştiinţific͛͛: intuiţie deosebită, fantezie creatoare, independenţă în gândire şi
atitudine critică necruţătoare. Modelul inductiv, pe care îl consideră de propagandă baconiană, este
înlocuit cu modelul ipoteticoʹdeductiv. Aceasta pentru că noi nu pornim de la observaţii pure
(considerate astăzi un mit epistemologic), ci întotdeauna avem anumite ipoteze pe care le lansăm în
exterior. Nu avem o observaţie, ci o facem. Noi avem zilnic anumite aşteptări cu privire la mediul
înconjurător, de care ne dăm seama abia cand ele ne sunt înşelate deci, realitatea ne răspunde cu un
feedʹback negativ, care determină reconfigurarea aşteptărilor noastre. Observaţiile joacă un rol
important în procesul de modificare a dispoziþiilor de a reacţiona, dispoziţiile de a recţiona trebuie să
fie prezente mai întâi, pentru a putea să fie modificate. Popper foloseşte, pentru a explicita această
opţiune, metafora găleţii şi a reflectorului: în viziunea spirituluiʹgăleată, mintea noastră este
asemenea unui container cu deschideri în care percepţiile şi cunoaşterea se acumulează (Bacon
vorbeşte despre percepţii ca despre "struguri " care trebuie adunaţi şi din care, dacă îi presăm, iese
"vinul pur al cunoasterii"). În opoziţie cu această viziune este cea care vede omul ca un reflector care
luminează întunericul din jurul său. Popper combate toate sursele care se erijează în autorităţi:
percepţiile, raţiunea, etc. Există o mulţime de surse ale afirmaţiilor noastre, însă nici una nu are
autoritate. De aceea întrebarea: "care este sursa afirmaţiilor tale?" este greşit pusă. Ea caută
dictatură şi se aseamănă cu întrebarea lui Platon: cine trebuie să conducă? Astfel că Popper o
înlocuieşte cu întrebarea: cum putem evita eroarea? Iar noi nu trebuie să ne întrebăm cine trebuie să
conducă ci, mai degrabă, cum ar trebui condus un stat. Cele mai importante surse ale cunoaşterii
noastre sunt: tradiţia şi cunoaşterea apriori. Prin critică, noi modificăm cunoaşterea care neʹa
parvenit până în momentul de faţă. Teoria lui Popper poate fi rezumată de fraza: aceasta nu este o
lume a confirmării adevărurilor ci, una a infirmării erorilor. Noi înţelegem doar dacă eliminăm
eroarea. Popper reactualizează teoria ͞celei mai bune lumi de pană acum͟ - persiflată la vremea ei de
Voltaire în Candide. El critică Şcoala de la Frankfurt(Theodor Adorno, Max Horkheimer, Walter
Benjamin, Herbert Marcuse, Jürgen Habermas) pentru că introduc un pesimism ideologic care corupe
tineretul. Societatea de astăzi este considerată de Popper cea mai bună de pană acum, însă aceasta
nu înseamnă că ea nu poate fi îmbunătăţită.

Popper extinde acest punct de vedere în opera sa de filozofie socială, "The Open Society and Its
Enemies" ("Societatea deschisă şi duşmanii ei", 1945), în care apără democraţia împotriva oricărei
forme de totalitarism, combătând atât concepţia lui Platon asupra societăţii cât şi materialismul
istoric al lui Karl Marx. Progresul ştiinţific este favorizat numai de acele societăţi în care sunt
garantate libertatea gândirii şi libera confruntare a ideilor. Acestea sunt societăţile deschise, în
contrast cu cele închise, în care domneşte autoritarismul politic pe baze ideologice contrare
raţionalismului critic. Pe această linie, Popper critică ceea ce el numeşte "Istoricism" ("The Poverty of
Historicism", "Mizeria Istoricismului", 1957), concepţie, după care evoluţia istorică a umanităţii ar fi
predeterminată pe baza unor reguli intrinsece. Se recunoaşte aici doctrina lui Marx asupra
socialismului ştiinţific, care părăseşte terenul unei analize formulate de el însuşi, pentru a se face
profetul unei societăţi viitoare, legitimând regimurile autoritare. Popper consideră democraţia
pluralistică, cu toate imperfecţiunile sale, ca formă de organizaţie statală care are drept scop
garantarea libertăţii individuale şi a progresului relaţiilor interumane. Ea permite corectarea treptată
a imperfecţiunilor prin reformele sociale. Rămâne însă totdeauna pericolul absolutizării unor
principii, în contradicţie cu raţionalismul critic. Critica este considerată de filosoful austriac drept
singurul mod de a progresa, iar limbajul este atât de important, tocmai pentru că face posibilă critica.
Filosoful teoretizează un mod în care critica ar trebui să fie făcută. Fiecare trebuie să îşi critice propria
teorie, să o pună la cele mai severe teste. Un savant onest trebuie să zică: "sʹar putea ca tu să ai
dreptate". Însă mulţi (Kaufmann, Singer,etc.) îl acuză pe Popper că nu a aplicat normele sale şi la
critica lui împotriva lui Hegel, Heidegger, Jaspers din Societatea deschisă şi duşmanii ei.