CULTURA INFORMAȚIEI.

SUPORT DE CURS (1)

1.1 INTRODUCERE. BIOSFERA, NOOSFERA ȘI TEHNOSFERA.
Trăim cu toții în era informației. Informația a devenit caracteristica definitorie a erei
moderne. „Vedem acum – scrie James Gleick în prologul cărții sale Informația: o istorie, o
teorie, o revărsare – că informația este ceea ce pune lumea noastră în mișcare: sângele și
combustibilul, principiul vital. Acum chiar și biologia a devenit o știință a informației, o
chestiune de mesaje, instrucțiuni și coduri. Genele încapsulează informație și fac posibile
procedee de copiere și de ștergere a ei. Viața se răspândește prin conectare de rețele. Corpul
însuși este un procesator de informație. Memoria rezidă nu numai în creier, ci în fiecare celulă.
Nu numai creierul nostru conține informație, ci si organismul (ADN-ul). Noi înșine suntem și
informație.1
Savanții, dar mai cu seamă filosofii, au încercat de multă vreme să înțeleagă modul în
care informația și materia relaționează între ele, folosind frecvent termeni cu conotație mai
degrabă esoterică și/sau spirituală, cum ar fi, de exemplu: conștiință globală, conștiință planetară,
noosferă etc. Matematicianul francez Edouard Le Roy a fost cel care a încercat, încă din 1927, să
contureze conceptul de noosferă, după ce a participat la prelegerile ținute de cercetătorul rus
Vladimir Ivanovici Vernadsky. În cartea sa, „Gândirea științifică ca fenomen planetar”, savantul
rus vorbea despre noosferă ca de o stare specială a biosferei, în care mintea umană joacă un rol-
cheie. Potrivit opiniei savantului, omul, folosind inteligența, creează o „a doua natură”,
contribuind în acest fel la tranziția de la biosferă la noosferă. Noosfera poate apărea atunci când
geologia Pământului va fi mai dependentă de om decât de natură. Vernadsky menționează câteva
condiții care ar facilita acest proces evolutiv, printre care se numără îmbunătățirea mijloacelor de
comunicare și de schimb de informații între oamenii din diferite părți ale planetei. Mulți
cercetători consideră că savantul rus ar fi prezis astfel apariția internetului.
La rândul său, Edouard Le Roy, a folosit termenul noosferă în lucrările sale „Exigențele
idealiste și faptul evoluției” – L’Exigence idéaliste et le fait de l’Évolution și „Originile omului și
evoluția inteligenței” – Les Origines humaines et l’évolution de l’inteligence.
Pierre Teillhard de Chardin, cel care a fost deopotrivă preot iezuit, paleontolog,
antropolog și filosof, a susținut, în tratatul său „Fenomenul uman”, ideea potrivit căreia în
procesul de evoluție al Terrei s-ar fi forma treptat, distinct de geosferă și de biosferă, o noosferă,
generată de mințile, gândurile și cultura umană. Astfel, prin termenul de noosferă se înțelege cel
mai înalt stadiu de dezvoltare a biosferei, sfera interacțiunii dintre natură și societate, în care
activitatea umană rațională este factorul determinant al dezvoltării. În această viziune, omul este
privit nu doar ca un obiect al evoluției, ci și ca un motor al acestui proces, iar noosfera – un
ansamblu al sistemelor de informație, cunoaștere și valorizare specifice ființei umane.
Biosfera se află în permanentă interacțiune cu celelalte sfere ale vieții – atmosfera,
litosfera, și hidrosfera. Un moment crucial în evoluția biosferei l-a reprezentat apariția omului.
Gândirea i-a permis omului să acționeze, prin decizii conștiente, asupra biosferei, determinând o
transformare remarcabilă a acesteia. Astfel, a apărut o sferă nouă – noosfera (antropogeea), cu
cele două tendințe de evoluție ale ei: tehnosfera (sistemul de invenții tehnologice în natura vie) și
logosfera (sistemul de idei și simboluri create de om pentru stocarea și selectarea informației).
„Ceea ce în spațiul cultural s-a numit noosferă este, în esență, un ansamblu al unui
univers spiritual cu virtuți modelatoare. Noosfera este astfel o realitate pentru sine, un spațiu
cultural-istoric ce asigură comunicarea în interiorul unei colectivități”2.
„Mediul este mesajul.”
În 1961, o carte numită Galaxia Gutenberg s-a bucurat de o largă circulație, afirmându-se
ca o nouă Biblie a culturii și a științei comunicării. Autorul, canadianul Marshal McLuhan, un

1 James Gleick, Informația: o istorie, o teorie, o revărsare, București: Editura Publica, 2012.
2 Ileana Oancea, Noosfera ca spaţiu cultural-istoric, http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A13023/pdf
1
profesor de la Universitatea din Toronto, născut în 1911, analizează revoluția conștiințelor și
rezumă impactul tiparului mecanic în formarea artei și a literaturii moderne. Cartea a devenit în
curând best seller, reformând programele școlare și gândirea academică. McLuhan a studiat
minuțios progresul și răspândirea tehnologiei de la cultura orală la cultura tipografică. Trei ani
mai târziu, în 1964, publică o altă lucrare monumentală: Understanding Media, (Să înțelegem
media), în care analizează modul în care tehnologia influențează culturile tradiționale și relațiile
interumane ale membrilor unei comunități determinate. Multe dintre noțiunile lansate de
McLuhan sunt imediat asimilate de mediul academic: media, satul global, conștiința colectivă
uniformizată prin transpunerea ei în mediul virtual. Este de menționat faptul că aceste postulate
au fost enunțate într-o perioadă când televiziunea era în faza incunabulă, iar Internetul încă nu
fusese inventat. McLuhan susține ideea că noua tehnologie afectează cogniția, iar cogniția, la
rândul ei, modifică socialul prin schimbarea percepției și a experiențelor vizuale la care suntem
supuși. „Vizualul tipărit sau răspândit electronic domină cultura modernă și, foarte repede, faxul,
computerele, reclamele Coca Cola sau moda D&G devin noile divinități”, avertiza McLuhan,
enunțând celebra sa frază „devenim cea ce posedăm”.
O altă idee importantă este aceea că lumea noastră a fost fragmentată de tehnologie.
Cităm: „Tehnologia implica o schimbare morală. Tipografia modernă este responsabilă de
detribalizarea individului. Tiparul a dus alfabetul fonetic mult mai departe decât erau în stare să
o facă manuscrisele evului mediu. Tiparul a devenit astfel o tehnologie individualistă. Dacă
omenirea va decide să înlocuiască tehnologia vizuală cu una electronică individul va fi din nou
afectat ca atare. Să nu uităm că o treime a creierului uman este ocupată cu procesarea mesajului
vizual”. McLuhan demonstrează că omul devine o extensie a tehnologiei pe care și-o asumă.
Este vorba de o prelungire artificială a minții și a capabilității umane într-o direcție care este
nouă. De exemplu, o lopată cu care săpăm o groapă este o extensie a mâinilor și a picioarelor. Un
microscop sau un telescop ne conferă un extra simț al vederii, o extensie a ochiului. O și mai
complicată extensie este automobilul ca o prelungire a mișcării. Rezultatul este același, doar că
cere mai puțin efort și distanța parcursă este mult mai mare, indiferent de condițiile climatice.
McLuhan aduce în discuție și consecințele folosirii acestor extensii – amputarea. În
opinia lui, orice extensie tehnologică amputează o altă extensie. McLuhan folosește câteva
exemple: arta scrimei care dispare atunci când apar armele de foc. Automobilul a amputat mersul
pe jos, telefonul a extins vocea la distanță, dar a redus arta corespondenței în scris. Autorul ne
arată că noi, oamenii, am fost mereu fascinați de extensii, preferând să ignorăm și să
minimalizăm amputările.
Un alt capitol din lucrarea Galaxia Gutenberg abordează problemele privind
transformarea universului auditiv în unul vizual și conflictul civilizației cu lumea electronică.
Fizicianul von Humboldt scria: „Omul trăiește printre obiectele sale, iar acțiunile și sentimentele
sale depind de percepțiile sale. Precum viermele de mătase care-și toarce din el însuși firul, o
limbă națională trage în jurul poporului căruia îi aparține un cerc magic din care individul nu
poate ieși decât în măsura în care intră în cercul altei limbi” 3. Dar cine ne servește percepția dacă
nu media, ziarele, radioul, televiziunea etc., care ne setează conștiința la o realitate culeasă și
livrată consumatorului? Potrivit concepției lui McLuhan, nu pe mesajul transmis trebuie să
punem accentul, ci pe media. Autorul insistă în ideea că media este cea care influențează
societatea, de aceea ar trebui să ne intereseze mai mult calitatea și esența mediei. Iată exemplul
său preferat: becul electric. Becul este o medie fără conținut, dar el creează atmosferă prin simpla
sa existență funcțională. Becul are un efect social imens, el oferă omului spații luminate în loc de
un întuneric ostil. Becul electric ne extinde orele de stare de veghe și, implicit, de disponibilitate
de a munci. Mediile diferite cer participări diferite.
McLuhan împarte media în două categorii: media „calde” și, respectiv, media „reci”.
Media calde sunt cele puternic vizuale, secvențiale și logic lineare, ca de exemplu, filmele,

3 Wilhelm Von Humboldt, Diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra umanității, trad., introducere,
notă asupra traducerii, tabel cronologic, bibliografie şi indice de Eugen Munteanu, Humanitas, București, 2008,

2
lectura, fotografia, radioul. Media reci cer participare și înțelegere a unui total construit din părți
fracționate. Exemple ar fi televiziunea, benzile desenate, jazzul.
McLuhan a propus termenul tetrad, reprezentând 4 întrebări care ne-ar ajuta să înțelegem
noile media:
1. Ce funcție extinde noua tehnologie media?
2. Ce o face demodată?
3. Ce recâștigam prin evoluția noii media?
4. Ce consecințe ar avea tehnologia, dacă ar fi extinsă exagerat?
Revoluția electronică s-a instalat brutal în viața noastră, mult mai repede decât a făcut-o
tiparul, și iată că totul se schimbă: individul, familia, educația, ocupația, toate sunt perturbate de
extensia comunicațiilor electronice. Dacă în sec XX banii se câștigau din producție, transport și
comerț, azi banii se fac în transferul de informație. Riscăm un nou tribalism, tehnic, rece și
inevitabil. Din nou, nu conținutul ne modelează, ci felul în care percepem, receptam și
folosim media. Azi Internetul și Televiziunea ne oferă acces instantaneu la evenimentele
planetare. Un sfert din populația planetei vizionează simultan un eveniment sportiv, religios sau
o tragedie de mari proporții. Pe de altă parte, aceste tehnologii amputează legăturile intime ale
familiei bazate pe comunicarea interumană, orală.
Pe mormântul lui McLuhan scrie: „Adevărul eliberează”. Putem să apreciem sau nu
ideile acestui mare vizionar, dar nu putem să ignorăm semnalul de alarmă ridicat de el:
tehnologia are consecințe ireversibile.4

4 http://www.leanblog.ro/wp/resurse/glosar-2/0-9/piramida-cunoasterii/
3
 Informația – resursă de cunoaștere, resursă economică, de valorizare individuală și
de grup.
Ce este informația?
La fel ca termenul „comunicare”, conceptul de „informație” are un caracter ambiguu și
polivalent. Informația este o resursă care poate fi definită în mai multe feluri, în funcție de
domeniul de cunoaștere, de formatul și de mediul utilizat pentru proiectarea și transmiterea ei.
Profesorul Ion Stoica menționa că informația este „cea mai banală și mai enigmatică noțiune a
lumii moderne, teritoriul cel mai plin de drumuri și cel mai haotic, universul întregului și al
detaliilor, al forței și al neputinței”. 5 Autorul consideră că în epoca actuală informația a fost
redescoperită, iar această redescoperire este „una dintre cele mai mari victorii ale spiritului
uman, care și-a găsit astfel un complice pe măsură”. 6 Informația reprezintă un concept
fundamental al lumii de astăzi – pentru multe organizații, informația constituie una dintre cele
mai importante și valoroase resurse sau active.
Întrucât noțiunea de informație nu poate fi definită univoc, prezentăm câteva fațete din
câmpul semantic al acestui termen:
- ansamblu de date, știri, indicii, care modifică starea internă a sistemului receptor,
determinându-i o reacție de răspuns în raport cu sursa;
- resursă de abilități ce modifică mentalitățile;
- nevoia creierului pentru cunoașterea și socializarea umană;
- ansamblu de activități și efecte legate de receptarea, transmiterea, selectarea
faptelor considerate semnificative în viața socială;
- măsura a ceea ce este nou și imprevizibil într-un mesaj.
Termenul „information” din limba engleză și franceză se traduce în limba română
prin doi termeni complementari: „informare” (ca proces /cauză) și „informație” (ca produs/
efect). Dacă luăm în considerare și relația de cauzalitate dintre cele două concepte, observăm că
nu orice proces de informare conduce la obținerea informației ca produs, în schimb, orice
informație este rezultatul unui proces de informare7.
Conceptul „informație” poate avea semnificația de „colecție de fapte” care
reprezintă răspunsuri factuale la întrebări precum: ce? unde, când? cine?). Totuși, nu trebuie să
confundăm conceptul „informație” cu alte concepte apropiate, precum „date” (fapte primare,
„brute”) și „cunoștințe” (răspunsuri la întrebări, precum: de ce? pentru ce? și cum?). În timp ce
termenul „informație” reprezentă un set de date organizate, termenul „cunoștințe” are
semnificația de informație înțeleasă. Informația, potrivit opiniei exprimate de către Nicolae
George Drăgulănescu în „Science et techniques de l’information”, este o cunoaștere elementară,
susceptibilă de a fi transmisă, stocată și conservată prin mijlocirea unui suport și a unui cod de
identificare. La rândul său, cunoașterea este un ansamblu articulat și organizat de informații
asimilate, înregistrare și împărtășite/diseminate de către oameni.
Există patru stadii-cheie ale ciclului de viată al informației: crearea, culegerea,
diseminarea și utilizarea ei. 8 Informația poate fi abordată sub diverse aspecte:
- prin prisma calității sau proprietăților care o definesc: probabilitate, fidelitate,
pertinență, exhaustivitate, redundanță, complexitate, desuetudine etc.;
- ca activități al căror obiect poate fi: producția, cumpărarea, organizarea,
exploatarea, transmiterea, difuzarea;

5 Ion Stoica, Scurta introducere la o enciclopedie a informației, București, Editura ExPonto, 2010, p.5.
6 Ibidem, p. 6.
7 Nicolae George Drăgulănescu, Concepte ale societății contemporane: „informare” – „informație”, în: „Magazin
bibliologic”, nr. 1/2/2011, p. 3, https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/3_6.Agora_.pdf
8 http://www.creeaza.com/tehnologie/comunicatii/REVOLUTIA-INFORMATIONALA-DATE-916.php
4
 - ca scopuri în care este produsă/utilizată: educație, cercetare, decizie, propagandă,
consum, relații publice, publicitate, divertisment;
- ca domeniu: în funcție de obiect, informația se poate circumscrie domeniilor
științific, tehnic, artistic, cultural etc.
În funcție de modul de difuzate, informația, ca și comunicarea, se împarte în două
categorii:
1. informația directă, comunicată fără intermediar;
2. informația indirectă, transmisă prin mijloacele de comunicare.
Pierre Fayard, specialist francez în domeniul managementului cunoașterii, vorbește
despre informația-acțiune – modul în care japonezii văd informația: „În Japonia, informația este
acțiune, ea rezultă din relație, dintr-o transmitere a cunoștințelor, înțeleasă ca proces integrat într-
un comportament. Atenția și sensibilitatea față de ceilalți și față de mediu permite anticiparea,
înainte ca presiunea să devină prea brutală. Atenția se focalizează asupra spațiilor relaționale
dintre fapte, obiecte și ființe, căci aceste vacuități sunt matricea a ceea ce va fi sau, mai exact, a
ceea ce devine.”9 Primul savant occidental care a văzut în același mod informația a fost Michael
Dertouzos, directorul laboratorului MIT de automatică, cel care a publicat în 1977 cartea „What
Will Be”, în care a lansat sintagma „munca informației” 10. Bill Gates scria despre această carte:
„în general, când ne gândim la informație – un raport, o poză, sau un raport financiar – ne-o
reprezentam ca fiind statică. Dar Dertouzos spune că există o altă formă de informație, care este
activă: un „verb” în loc de un substantiv static. Munca informației – schițarea planurilor unei
clădiri, negocierea unui contract, pregătirea declarațiilor de venituri – constituie marea parte a
informației reale, cu care avem de-a face și este munca de bază în majoritatea țărilor cu economii
dezvoltate”11. Activitățile cu informație-verb domină terenul informației, spune Dertouzos. El
estimează că munca informației contribuie la PIB-ul unei țări industrializate cu până la 60 la
sută. Viziunea lui Dertouzos asupra informației ca acțiune este foarte profundă. „Atunci când
computerele au trecut de la simpla calculare a unor cifre la modelarea problemelor de afaceri, au
început să participe la munca informațiilor. Nu este întâmplător că japonezii sunt cu mulți ani
înaintea restului lumii din punct de vedere tehnologic și că o parte dintre rețelele sociale au
apărut întâi în Japonia”12.
Explozia informațională ridică noi probleme privind calitatea informației. Ca orice
produs, aceasta are o valoare și o utilitate variabilă, poate fi perisabilă, redundantă, parazitară. Se
impune, așadar, o selecție în funcție de eficiența, de interesul consumatorului și de contextul
informațional. Pentru ca o informație să aibă o anumită valoare, ea trebuie să răspundă anumitor
exigențe, trebuie să fie: accesibilă simultan, completă, eficientă, fiabilă, flexibilă, oportună,
precisă, relevantă, sigură, verificabilă etc. Calitatea unei informații este determinată în urma
evaluării acesteia, prin analiză, comparare și filtrare.
Informația, variabilă strategică de primă importanță, cu distribuție neuniformă în rândul
agenților economici, este cea care determină luarea deciziilor și în planul vieții economice.
Agenții economici, organizațiile economice și instituțiile emit și captează diverse semnale (știri,
informații, avertismente, zvonuri, etc.), evidente sau culese de instituții specializate (de
consultanță, de studiu al conjuncturii, de sondare a opiniei publice, de presa scrisă sau audio-
video, ș.a.), care pot să influențe performanțele activității într-un orizont de timp previzibil.
Informațiile au caracteristici speciale: sunt greu de creat, dar și mai greu de controlat;
sunt ușor de răspândit, dar greu de filtrat. Ele influențează multe decizii, în diverse domenii de
activitate. În economie, conștientizarea rolului pe care îl joacă informația, a ridicat multe semne
de întrebare în fața teoriilor economice standard. Un domeniu distinct îl constituie economia

9 Pierre Fayard, Trezirea samuraiului. Cultură și strategie japoneze în societatea cunoașterii, Editura Polirom,
2007.
10 Michael Dertouzos, Ce va fi. Cum vom trăi în lumea nouă a informației, Editura Tehnica, 2000.
11 Bill Gates, @faceri cu viteza gândului. Spre un sistem nervos digital, Editura Amaltea, 2000.
12 Ibidem.
5
bunurilor informaționale. Punctul de plecare pentru analiza economică este observația că
informațiile au o valoare economică, deoarece deciziile asumate ca rezultat al unei informări
complete diferă radical de alegerile făcute în absența informațiilor. O decizie informată sporește
șansele de câștig și reduce riscurile pieței. În ultimele decenii s-au înregistrat progrese
semnificative în studiul asimetriilor informaționale și implicațiile acestora asupra teoriei
contractului, inclusiv eșecul pieței. În anul 2001, premiul Nobel pentru economie a fost acordat
cercetătorilor George Akerlof, Michael Spence și Joseph E. Stiglitz pentru analizele lor privind
piețele cu informații asimetrice.
Asimetria informațională: starea de dezechilibru (inegalitate) din punctul de vedere al
calității și/sau cantității de informații pe care le dețin părțile implicate într-o afacere sau
tranzacție. Această noțiune se referă la o realitate omniprezentă în economia actuală, când între
subiecții economici (guvern, producători, furnizori, consumatori etc.) există o diferență
semnificativă în ceea ce privește deținerea de informații sau accesul la informații relevante
referitoare la diverse aspecte ale afacerii sau tranzacției. De exemplu, la o negociere între guvern
și sindicate apare o situație de asimetrie a informației, guvernul fiind partea care deține
informații cu privire la câți bani sunt cu adevărat disponibili pentru mărirea salariilor, în timp ce
sindicatele doar presupun că guvernul are bani, dar nu știu sigur cât de mulți. Drept consecință,
sindicatelor le va fi mai greu să stabilească limitele pretențiilor, riscând să „întindă coarda” prea
tare, dacă ar înainta revendicări nerealiste.
Foarte multe dintre lucrurile pe care le considerăm a fi fundamentale pentru mersul
societății noastre se bazează pe asimetria informației sau sunt afectate de ea. Criza financiară, de
pildă, poate fi explicată și din perspectiva asimetriei informaționale. Deși unii agenți economici
știau, de la bun început, că nu se poate merge la infinit cu creditele neperformante (oferite doar
„cu buletinul”), că acest sistem de creditare nu are cum să se perpetueze, criza fiind iminentă, au
ales să speculeze în dauna clienților de bună-credință, care au mizat pe asigurările date de aceiași
profesioniști.
Există, totuși, situații în care asimetria informațională nu se reduce la minciună sau la
ascunderea adevărului, ci este rezultatul unui calcul al costului de oportunitate. De exemplu,
deseori consumatorii ignoră informația referitoare la calitatea produselor/serviciilor, deși dispun
de ea în virtutea obligației impuse profesioniștilor de a oferi clienților informații complete. Fie
din comoditate, fie din lipsă de timp sau din alte motive, consumatorul este dispus, mai degrabă,
să riște, decât să plătească niște costuri care, crede el, depășesc beneficiile pe care le-ar obține
dacă s-ar informa mai bine. Dacă vrei să cumperi o casă, să zicem, ar trebui să cauți informații,
să vorbești cu alți cumpărători, cu constructori, cu arhitecți, cu ingineri, să vezi multe case, să
afli prețuri – activități care necesită timp și bani. Dacă, fără a te informa, ca să nu cheltuiești prea
multă energie cu informarea, cumperi casa și se dovedește că ea nu corespunde așteptărilor tale,
atunci vina este în principal a ta, că nu te-ai informat. Pentru că unul dintre efectele perverse ale
asimetriei informației este că nu există o obligație clară a vânzătorului de a spune tot din proprie
inițiativă, în schimb, este obligat să îți răspundă la toate întrebările în mod corect. Acest model se
aplică în toate aspectele vieții noastre. Este ca un contract de creditare, în care există niște
paragrafe scrise cu litere mici sau există multe pagini scrise mărunt, pe care, de obicei, ți-e lene
să le citești. Dacă ai întreba, ți s-ar răspunde, pentru că regula jocului cere să ți se răspundă
corect la întrebări, evident, dacă știi să le pui.
Se remarcă astăzi o prejudecată, potrivit căreia lumea de azi ar fi dominată de minciună,
astfel încât oricât de informat ai fi, vei fi păcălit oricum; adevărul ar exista doar la modul
teoretic, el fiind mereu ocultat de diverse forțe care conspiră împotriva ordinii morale. De aceea,
am avea la dispoziție doar două opțiuni: fie ne conformăm și acceptăm fără rezervă tot ce ni se
spune, fie nu acceptăm nimic. Ambele poziții sunt păgubitoare. Simpla prezumție că cealaltă
parte ar avea acces la mai multe informații ar putea conduce la o schimbare de comportament.
De exemplu, partea mai puțin informată ar putea încerca să împiedice cealaltă parte să-i
exploateze vulnerabilitățile. Această modificare de comportament poate duce la ineficiență,
deschizând calea selecției adverse și hazardului moral.

6
 Selecția adversă.
Scopul concurenței este acela de a obține o cotă de piață cât mai mare pentru un anumit
produs. Un mijloc de a atinge acest scop este producerea unui bun superior bunurilor rivale, dar
la același preț, sau la fel de bun, dar mai ieftin, sau, in fine, aproape la fel de bun, dar sensibil
mai ieftin. Când este urmată această strategie, efectul concurenței este benefic pentru
consumatori, care căpăta astfel acces la bunuri de calitate crescută sau de (aproape) aceeași
calitate, dar la un preț mai mic. Pentru un consumator, o alegere bună înseamnă să obții un
produs de cea mai bună calitate la un preț rezonabil. Altfel spus, o tranzacție bună ar trebui să fie
echilibrată din punctul de vedere al raportului cost-beneficiu. În lupta pentru avantaje
competitive, fiecare parte își urmărește propriile beneficii. Evident, o competiție sănătoasă ar
trebui să scoată de pe piață produsele sau serviciile de proastă calitate, deschizând calea celor
mai bune. În realitate, însă, deseori se întâmplă tocmai invers. Atunci ne confruntăm cu o situație
de genul celei descrise de legea lui Gresham: „moneda rea scoate din circulație moneda
bună”, respectiv, parafrazând, emitem judecata „produsul mai bun este scos de pe piață de
produsul mai puțin bun”. Această lege este valabilă și se răsfrânge și asupra produselor
intangibile, respectiv asupra produselor informaționale. Deseori informațiile de proastă calitate
scot de pe piață informațiile de calitate. Firește, aceasta strategie a eliminării de pe piață a
competitorului mai bun nu poate fi aplicată la infinit. La un moment dat, calitatea poate scădea
atât de mult, încât produsul calitativ superior ajunge să fie preferat datorita calității sale
superioare, evident dacă mai există pe piață și nu a fost exclus definitiv. Ceea ce, pană la un
punct, era un dezavantaj competitiv (calitatea superioară, realizată la un preț mai mare), se
transforma într-un avantaj de care ceilalți concurenți nu pot să nu tină cont.
Este important să constatăm că strategia îmbunătățirii calității nu este neapărat una
câștigătoare în orice circumstanțe. Carența de calitate poate fi acoperită prin publicitate, ambalaj,
strategii de marketing eficiente. În concluzie, dacă în anumite circumstanțe produsul mai bun
poate fi scos de pe piață de produsul mai puțin bun, atunci este evident că nu binele
consumatorilor este scopul pe care întreprinzătorii îl au in vedere atunci când acționează pe piață.
Cunoașterea acestui adevăr reprezintă un element al culturii informației, întrucât un consumator
care conștientizează aceste aspecte, fiind bine informat, va avea mai multe șanse să ia decizii
economice raționale, care să-i permită să achiziționeze produse de calitate la cel mai bun preț al
pieței. În sfera afacerilor, ca și în sfera politicii, deciziile consumatorilor necesită
responsabilitate, prudență și diligență sau, altfel spus, un consimțământ asumat. În sfera politicii
îi alegem pe cei care să ne reprezinte în structurile administrative o dată la patru ani. În calitate
de consumatori, alegem de fiecare dată când optăm pentru un produs sau altul. Astfel, dacă
producătorii de bună-credință sunt scoși de pe piață, o parte din vină le revine și consumatorilor,
care, din comoditate sau din lenea de a se informa, se lasă pradă manipulărilor și, în final, aleg
un produs inferior din punct de vedere calitativ. Un exemplu relevant pentru domeniul industriei
informației îl reprezintă faptul că emisiunile de genul „Știrile de la ora 5” sunt preferate de către
telespectatori în detrimentul emisiunilor cu un bogat conținut informațional, cultural sau
științific. În consecință, emisiunile care ar aduce beneficii atât în plan individual cât și interesului
public, devin din ce în ce mai puține și mai ineficiente din punct de vedere economic, fiind
scoase, încetul cu încetul, de pe piață.
Hazardul moral, în esență, se referă la faptul că judecata morală sănătoasă a piețelor se
suspendă tocmai în cazul în care este nevoie cel mai acut de ea. De exemplu, în mod logic, dacă
pe o piață liberă o bancă împrumută nesăbuit un client nesăbuit și se ajunge în situația în care
acesta nu mai poate rambursa împrumutul, atunci atât banca, cât și clientul vor trebui să
plătească împreună costurile nesăbuinței lor. Falimentul sau pierderile financiare ale celor doi va
fi un semnal de alarmă dat celorlalți clienți și bănci și va pune capăt nesăbuinței, înainte ca ea să
devină endemică și să afecteze întreg sistemul bancar și toți potențialii clienți. Dacă însă există
cineva (guvernul, de exemplu) care rezolvă problema în așa fel, încât cei care sfidează regulile
pieței să nu suporte consecințele, atunci celelalte bănci și ceilalți clienți vor trage concluzia că
este mai avantajos să fii nesăbuit (sau chiar de rea-credință), pentru că, în final, vei fi salvat de

7
cineva, eventual, chiar de către cei care au cel mai mult de pierdut de pe urma căderii tale, deși s-
au comportat onest și și-au îndeplinit toate obligațiile asumate. Hazardul moral este mult mai
periculos decât falimentul sau pierderile necompensate, pentru că afectează sistemul pe scară
largă, introducând un element structural de favorizare a comportamentului iresponsabil. În
mediul academic, faptul că plagiatul nu este, de cele mai multe ori, sancționat, face loc
hazardului moral, care contribuie la perpetuarea practicilor ce contravin principiilor integrității
academice.
Pe fundalul hazardului moral, își face apariția și fenomenul numit „parazitism economic”
sau efectul „pasagerului clandestin”/„blatistului”. Această problemă este reflectarea unui fapt
evident: consumul gratuit este preferabil celui plătit; beneficiile obținute fără niciun efort sunt
preferabile celor obținute prin muncă asiduă. Aplicată bunurilor publice, unde în condițiile non-
excluziunii apare posibilitatea consumului lor gratuit, problema „pasagerului clandestin” conține
și o posibilă explicație a eșecurilor alocării eficiente a resurselor întreprinderilor publice. Din
moment ce excluziunea de la unele bunuri este imposibilă sau este destul de dificilă (cazul
bunurilor intangibile, a proprietății intelectuale), apare ca naturală tendința din comportamentul
potențialilor consumatori de a-și ascunde cererea pentru bunul public respectiv. În fond, este mai
avantajos să lași pe alții să plătească oferta bunului public și să poți beneficia de aceasta datorită
non-excluziunii, adică să faci „blatul” sau să ai un comportament de „pasager clandestin”.
O extensiune a acestei conduite neloiale o reprezintă contrafacerea, când întreprinderea-
țintă, aleasă de concurentul neloial în funcție de criteriul prestigiului acesteia, ajunge să fie
prejudiciată prin uzurparea reputației/ prestigiului economic. De exemplu, „călătorul clandestin”,
nu este dispus să-și asume costurile pe care le implică procesul de construire a propriei imagini
profesionale, de aceea va parazita firmele care au reușit, pe parcursul anilor, să-și clădească, cu
minuțiozitate, reputația bazată pe încrederea de care se bucură în fața consumatorilor. Este cazul
contrafacerii produselor cu un brand puternic, întrucât termenul de parazitism economic
semnifică acele acte de concurență neloială prin care comerciantul neonest urmărește să obțină
avantaje concurențiale cu minimum efort, prin uzurparea prestigiului altor întreprinderi.
Bunuri informaționale
Cumpărarea și vânzarea de informații nu este la fel ca și cumpărarea și vânzarea altor
bunuri. Informația se caracterizează prin scalabilitate – acea proprietate a unui produs de a
genera câștiguri fără să mai fie nevoie să fie alocată mai multă muncă ori mai mult timp – două
chestiuni de care dispunem în cantități limitate. Este evident că dacă un autor scrie o carte, iar
cartea are succes, el nu va trebui să scrie câte o nouă carte de fiecare dată când cineva vrea să o
citească, deoarece invenția tiparului de către Gutenberg a creat posibilitatea ca orice produs
literar să devină un produs scalabil. În cazul bunurilor tangibile, un croitor, de exemplu, va trebui
să muncească de fiecare dată când produce câte un costum pentru fiecare dintre clienții săi.
Altfel spus, posesia bunurilor intelectuale este neconcurentă, adică deținerea/utilizarea unui bun
de către o persoană nu împiedică deținerea/utilizarea aceluiași bun de către alte persoane. Mai
mult decât atât, informația este o resursă care nu se consumă prin utilizare, ci din contra –
sporește. Dreptul la proprietate se bazează pe principiul rarității. Bunurile rezultate din creația
intelectuală devin rare doar prin crearea unor barierele legale, care conferă monopol autorului
pentru exploatarea comercială a operei sale.
În concluzie, există trei factori care fac ca economia cumpărării și vânzării de informații
să difere de mărfurile tangibile:
În primul rând, informația este non-exclusivă, consumarea unei informații nu exclude pe
altcineva de la consum, ca în cazul bunurilor tangibile. O caracteristică conexă, care modifică
piețele de informații, este că informația are costuri marginale aproape zero. Acest lucru înseamnă
că, odată ce există prima copie, nu costă nimic sau aproape nimic să se facă o a doua copie.
Datorită acestei caracteristici, un produs informațional poate fi replicat și vândut iar și iar.
În al doilea rând, exclusivitatea nu este o proprietate naturală a bunurilor de informații,
deși este posibil să se construiască exclusivități artificiale (de exemplu, prin normele juridice
privind protecția proprietății intelectuale). Cu toate acestea, natura informației este astfel, încât

8
dacă ea este cunoscută, este dificil să fie excluse alte persoane de la utilizarea acesteia. Deoarece
informația este posibil să fie atât non-exclusivă cât și non-exclusivistă, este considerată, în mod
frecvent, ca un exemplu de bun public.
În al treilea rând, piața de informații nu prezintă un grad mare de transparență. Asta
înseamnă că pentru a evalua informațiile, acestea trebuie să fie cunoscute, deci va trebui să se
investească în procesul de învățare pentru a le evalua. De exemplu, pentru a face o cât de mică
evaluare a unui software trebuie să înveți mai întâi să-l folosești; pentru a evalua un film trebuie
înainte să-l urmărești etc. Importanța acestor proprietăți este explicată de De Long și Froomkin
în studiul Următoarea economie13.

MEMETICA
Memetica are la bază principiul Darwinismului Universal – algoritm al evoluției, care se
bazează pe trei factori determinanți: diversitate, selecție și ereditate. Termenul de memetică se
referă la modelul evoluționist al transferului de informație, bazat pe conceptul de memă. În 1976,
apare cartea „Gena egoistă”, în care etnologul și biologul britanic Clinton Richard Dawkins
aplică teoria evoluției biologice la nivelul evoluției ideilor (al noosferei), folosind termenul de
memă (prin analogie cu termenul genă,), căruia îi atribuie semnificația de unitate de informație
culturală ce poate fi transmisă de la un creier la altul. Astfel, teoria memeticii, pusă în prim-
plan de Richard Dawkins, devine cea mai cunoscută încercare de a aplica gândirea evoluționistă
asupra fenomenului cultural. În modelele biologice-standard ale evoluției, genele se comportă ca
niște replicatori relevanți. Prin analogie, dacă și cultura este supusă aceluiași algoritm evolutiv,
atunci trebuie să existe și un mecanism care să explice modul în care moștenirea culturală se
transmite din generație în generație. Memetica are rolul de a identifica și explica aceste
mecanisme.
Analizând în detaliu chestiunea transmiterii informațiilor culturale de-a lungul timpului,
precum și a caracterului cumulativ al acestui fenomen, Richard Dawkins, introduce termenul
„memă” ca unitate ipotetică de informație culturală moștenită (o idee, o convingere, un
principiu, o valoare, un obicei, o lecție), folosită și lăsată drept zestre spirituală urmașilor. După
Dawkins, mema este entitatea culturală primară, transmisibilă, cu capacitate de auto-reproducție,

13 J. Bradford DeLong and A. Michael Froomkin, The Next Economy, 1997.

9
pe baza unei informații standard, respectiv de modificare programată și influențare a gândirii și a
comportamentului uman.
După Daniel C. Dennett, mema este o unitate de cunoaștere. Dennett definește mema ca
pe un tip de idee complexă, care se constituie într-o unitate memorabilă distinctă și se
răspândește prin intermediul unor vehicule care sunt manifestări fizice ale memei. Pentru a
evolua, cultura are nevoie de un replicator prin care să se explice transmiterea unităților de
informație culturală imitată. Memele ne modelează atitudinile și tiparele credinței, ne
influențează comportamentul.
În cartea lui Don Beck și Christopher Cowan, Spiral Dynamics14, memele sunt prezentate
ca unități de informație culturală care ne relevă codurile ascunse ce modelează natura umană,
creează diversități globale și produc schimbarea. Evoluția culturii depinde de varietatea ideilor,
de replicabilitatea acestora precum și de diferența dintre ele. O idee mai bună decât alta va avea
o șansă mai mare de a fi păstrată, deoarece mintea reacționează la stimuli care produc plăcere sau
la ceva ce i se pare important de reținut/ memorat.
Potrivit opiniei lui R. Brodie, mema este o unitate de informație culturală care se
transmite prin comunicare, influențând comportamentul uman. Memele se pot transmite atât
vertical, cât și orizontal, chiar în cadrul aceleași generații, spre deosebire de gene, care se
transmit vertical, de la o generație la alta. Dacă gena este o unitate replicativă care sintetizează
proteine, mema este o informație care transmite o idee, un concept, o paradigmă, o credință, un
aforism, un slogan, o lozincă, un brand, un model, o dogmă, o prejudecată. Memele se transmit
foarte ușor de la o persoană la alta, motiv pentru care sunt comparate cu virusurile. R. Brodie le
numește virusuri ale minții15. Memele intră în creier fără să vrem, prin repetiție, prin asociere.
Desigur că memele se pot transmite de multe ori în mod spontan de la un individ la altul, deși de
obicei ele sunt transmise intenționat, prin mijloacele de comunicare în masă.
Susan Blackmore consideră că memetica ne deschide o nouă viziune asupra originii
umane și asupra a ceea ce înseamnă să fi om. Noi, oamenii, suntem, în același timp, și mașini
genetice (ca purtători ai informației genetice) și mașini memetice (ca vechicule ale ideilor).
Memele ne-au transformat din mașini genetice în mașini memetice. Am supraviețuit celor două
faze ale evoluției și ne-am adaptat. Cercetătoarea este de părerea că, în faza actuală, ne
confruntăm cu un nou tip de meme – memele tehnologice, pentru care propune termenul de
tehnomeme sau teme16. „Temele ne forțează creierele să devină tot mai mult niște mașini
temetice. Copiii noștri învață foarte repede să citească, să folosească tehnologiile. Credem că noi
suntem cei care alegem să facem aceste lucruri, dar, în realitate, temele sunt cele care ne-au ales
ca vehicule, pentru a se auto-replica. Ne apropiem de al treilea replicator, care este mai periculos,
pentru că temele, ca orice replicatori, sunt egoiste și nu le pasă de noi sau de planeta noastră, sau
de orice altceva. Sunt doar informație – de ce le-ar păsa?”17
Teoria existenței și acțiunii memelor, ca surse ale personalității, este încă în discuție, unii
cercetători înclinând să o accepte ca utilă, iar alții o resping, ca nefiind încă dovedită științific.
„Oamenii sunt reticenți la ideea aplicării gândirii evoluționiste asupra Gândirii – a propriei
noastre gândiri. Nu pot admite ideea subordonării interesului genetic altui interes. Cert este că
ideile pot trăi în pofida faptului că nu sunt transmise pe cale genetică. O memă poate prospera în
pofida faptului că ar putea avea un impact negativ asupra bunăstării genetice. Este vorba despre
ideile toxice. Ei bine, cum putem distinge memele bune de cele rele? Asta nu e treaba științei
memeticii. Memetica este neutră moral. Și așa și trebuie să fie. Acesta nu e locul pentru ură și
mânie”, spune Dan Dennett 18.

14 Apud, Modelul evolutionar de dezvoltare umana, https://atingerea.otherwise.ro/spiral/.

15 Richard Brodie, Virusul minții. Cum ne poate fi de folos o știință revoluționară, memetica, Editura Paralela 45,
2010.
16 Susan Blackmore: Memes and „temes”, https://www.ted.com/talks/susan_blackmore_on_memes_and_temes
17 Ibidem.
18 Dan Dennett, Dangerous memes, TED 2002, https://www.ted.com/talks/dan_dennett_on_dangerous_memes .
10
 Factorii biologici nu mai joacă astăzi rolul cel mai important în evoluția speciei umane.
Invadat de o masă imensă de informații oferite de mijloacele de comunicare în masă, astăzi,
creierul nu mai este în aceeași măsură rezultatul informației genetice, ci este mai ales rezultatul
informației oferite de media, adică al memelor, care ne invadează creierul cu o intensitate care nu
s-a mai întâlnit de-a lungul întregii istorii a omenirii. Am putea spune că dacă creierul omului nu
a suferit modificări biologice importante în ultimii 10.000 de ani, creierul omului contemporan
trebuie să facă față unor programe și meme infinit mai complexe decât ale omului de acum 10
000 de ani.
Dezvoltarea vertiginoasă a mijloacelor de comunicare în masă a reușit să estompeze
variații individuale, așa încât noi gândim la fel, sau aproape la fel, sau suntem dominați de
aceleași probleme, deoarece televizorul, radioul, internetul, ziarele și reclamele ne infestează cu
aceleași meme. Rețelele noastre neuronale nu mai iau naștere printr-o experiență directă cu
lumea înconjurătoare, ci se formează mai ales sub influența memelor pe care ni le inoculează
mijloacele de comunicare în masă. Nu mai trăim astăzi o viață de gradul I, în contact direct cu
lumea înconjurătoare, trăim o viață de gradul II, prin intermediul televizorului, al radioului și al
internetului. Trăim astăzi mai mult în telenovele și în tolkshow-uri, decât în viața reală. De aici
obținem informația necesară sau, mai precis, memele care ne contaminează mintea. Am ajuns la
o uniformizare a conștiințelor, la un creier global, profund manipulat de mijloacele mass-media.
În istoria zbuciumată, oamenii au folosit mereu manipularea ca armă, dar niciodată manipularea
nu a atins dimensiunea pe care i-o conferă astăzi dezvoltarea vertiginoasă a noilor media.
Mijloacele de comunicare în masă și-au pierdut de mult rolul de a realiza o informare corectă și
obiectivă a maselor. Publicitatea, discuțiile politice, televiziunea, radioul, internetul și ziarele,
transmit, de obicei, informații subiective și tendențioase. Adică transmit niște meme prin
intermediul cărora caută să ne manipuleze în sensul dorit. Fără o cultură a informației, fără
capacitatea de discernământ, libertatea noastră de alegere, liberul nostru arbitru, rămân simple
iluzii.
În aceste condiții, se pune problema: cum am putea să ne apărăm de aceste virusuri ale
minții? La ce programe anti-virus ar trebui să apelăm pentru a ne apăra personalitatea noastră?
La aceste frământări/preocupări încearcă să răspundă noile discipline de studiu ecologia media,
infoetica sau etica informației și, desigur, cultura informației.

1.2 CE REPREZINTĂ CULTURA INFORMAȚIEI?

Termenul de „cultură” a fost preluat din limba latină de mai toate limbile moderne,
printr-o analogie cu agricultura, analogie ce are la bază ideea de modificare a naturii. Câmpul
semantic al cuvântului cultură, care avea ca înțeles primar cultivarea pământului, s-a extins
treptat, îmbogățindu-se cu noi conotații și semnificații, ajungând să fie utilizat și cu sensul de
cultivare a spiritului : „a se îngriji de dezvoltarea intelectuală, a se instrui.”19
În viziunea lui Simion Mehedinți, Cultura reprezintă „suma tuturor creațiilor sufletești
(intelectuale, etice și estetice) care înlesnesc adaptarea individului la mediu social.” 20. După
Blaga, cultura reprezintă modul specific de existență umană, un univers creat de el însuși, prin
care tălmăcește simbolic lumea. Cultura e mecanismul creator care l-a umanizat și l-a condus pe
om la actuala dezvoltare21. Tudor Vianu face distincție între cultura individuală și cultura socială;
între cultura parțială și cultura totală. Prin cultură parțială, Vianu înțelege concentrarea unei
societăți sau individ pe un singur tip de valori, care privilegiază o cultură profesională. Prin
cultură totală, Vianu înțelege cultivarea și trăirea în plan afectiv a tuturor valorilor umane, în
diversitatea lor contrastantă. Cultura totală nu trebuie confundată cu aceea generală. Cultura

19 DEX online, https://dexonline.net/definitie-cultiva

20 Simion Mehedinți, Coordonate etnografice: civilizația și cultura. În „Memoriile Academiei Române”, București,
1930.
21 Lucian Blaga, Trilogia culturii, Editura Humanitas, 2011.
11
generală reprezintă un ansamblu de cunoștințe din diverse domenii care nu sunt în chip necesar
trăite afectiv22.
Pentru a supraviețui și a se dezvolta, a lua decizii și rezolva sarcini în diverse aspecte ale
vieții personale, sociale, educaționale și profesionale, oamenii, comunitățile și națiunile au
nevoie de informație despre sine, mediul lor fizic și social. Această informație este accesibilă
prin intermediul a trei procese: 1) observare și experimentare, 2) comunicare (cu alți oameni) și
3) consultare (cu instituțiile culturale). Capacitatea de a realiza aceste procese în mod eficient se
numește cultura media și a informației.23 Cultura informației și media include toate tipurile de
surse informaționale: verbale, tipărite si numerice. Cultura informației vizează adoptarea unui
comportament adecvat într-un context informațional determinat, pentru a obține, prin orice canal
sau media, informații bine adaptate nevoilor de informare, împreună cu conștientizarea critică a
importanței folosirii înțelepte și etice a informațiilor în societate24.
Cultura informației a devenit o necesitate de netăgăduit în contextul social actual, având
în vedere rapiditatea schimbărilor care se produc în toate domeniile de activitate și rolul
determinat pe care îl are informația.
Terminologie:
En: information literacy;
Fr.: maîtrise de l’information/culture informationnelle;
Es.: alfabetizacion informacional, desarrollo de habilidades informativas („dezvoltarea
abilităților de informare”);
Ro.: cultura informației, alfabetizare informațională, educație pentru informare.
Definiții ale termenului cultura informației:
„Cultura informației cuprinde cunoașterea propriilor preocupări și nevoi de informații
și
capacitatea de a identifica, localiza, evalua, organiza și de a crea, folosi și comunica
informații în mod eficient pentru a aborda anumite aspecte și probleme; este o condiție
obligatorie pentru participarea în mod eficient la Societatea Informației și face parte din dreptul
fundamental al omului la învățarea pe tot parcursul vieții”(Declarația de la Praga privind cultura
informațională, 2003).
Cultura informației presupune dobândirea „unui set de abilități care necesită din partea
indivizilor să conștientizeze când sunt necesare anumite informații și să aibă capacitatea de a le
localiza, evalua și utiliza în mod eficient. În mod fundamental, oamenii cultivați informațional
sunt cei care au învățat cum să învețe” (ALA, 1989).
„A fi educat pentru informare înseamnă „să știi când și de ce ai nevoie de informații,
unde să le găsești și cum să le evaluezi, să le utilizezi și să le transmiți mai departe într-o
manieră etică.” (CIL CILIP, 2005)
Cultura informației nu este strict legată de capacitatea de a ajunge la informații prin
intermediul utilizării unui calculator: „Cultura informației inițiază, susține și extinde învățarea
pe
tot parcursul vieții prin abilități care implică utilizarea tehnologiei, dar care sunt, în
fond, independente de aceasta.”(ACRL, 2000).
În urma unor analize minuțioase, efectuate pe baza programelor derulate în patru centre
universitare, Ministerul Educației din Finlanda a ajuns la următoarele concluzii:
1) cultura informației (CI) constituie baza procesului de învățare pe tot parcursul vieții;
2) CI reprezintă un set de abilități pe care indivizii trebuie să le posede pentru a putea
face față schimbărilor rapide de tehnologie și de proliferare a resurselor de informare;

22 Tudor Vianu, Filosofia culturii și teoria valorilor, București, Editura Nemira, 1998.
23 Recomandările IFLA pentru Cultura informației și media., http://www.slideshare.net/cdbclub/recomandare-ifla-
ci
24 Ibidem.
12
 3) CI oferă posibilitatea stăpânirii conținutului învățării, extinderii căutărilor de
informații, a direcționării personalizate și a asumării unui control mai mare asupra procesului de
învățare a fiecărui individ;
4) CI se întrepătrunde cu deprinderile acumulate prin folosirea tehnologiei informației,
dar are implicații mai extinse asupra individului, a sistemului educațional și a societății;
5) CI este un cadru intelectual ce ajută la înțelegerea, găsirea, evaluarea și utilizarea
informației, activități care pot fi susținute, în parte, de tehnologia informației, dar trebuie
completate cu metode de căutare corecte, prin discernământ și gândire critică.25

25 Rodica Man, Cultura informației: modelul finlandez, în: „Buletinul Fundației Urechia”, Nr. 13/2012, p. 80,
http://bvau.ro/docs/pdf/bfu13.pdf.

13
 BIBLIOGRAFIE:

1. BLAGA, Lucian, Trilogia culturii, Editura Humanitas, 2011.

2. BRODIE, Richard, Virusul minții. Cum ne poate fi de folos o știință
revoluționară, memetica, Editura Paralela 45, 2010.
3. DAWKINS, Richard, Gena egoistă, Editura Publica, 2013.
4. DENNETT, Dan, Dangerous memes, TED 2002,
https://www.ted.com/talks/dan_dennett_on_dangerous_memes, accesat în data de
05.01.2018.
5. DERTOUZOS, Michael, Ce va fi: Cum vom trăi în Lumea Nouă a Informației?
București, Editura Tehnică, 2000.
6. GLEICK, James, Informația: o istorie, o teorie, o revărsare, trad. D. Crăciun,
București, Publica, 2012.
7. GRAUENFELS, Adrian, 100 de ani de la nașterea lui Marshal McLuhan: Mediul
este mesajul, https://cititordeproza.wordpress.com/2011/06/23/mediul-este-mesajul/, accesat
în data de 05.01.2018.
8. MAN, Rodica, Cultura informației: modelul finlandez, în: „Buletinul Fundației
Urechia”, Nr. 13/2012, http://bvau.ro/docs/pdf/bfu13.pdf.
9. McLUHAN, Marshall, Să întelegem media. Extensiile omului, București, Editura
Curtea Veche, 2011.
10. MEHEDINȚI, Simion, Coordonate etnografice: civilizația și cultura. În
„Memoriile Academiei Române”, București, 1930.
11. MIHAI, Emilia, Dreptul concurenței. Suport de curs, disponibil online:
https://kupdf.com/downloadFile/5900948fdc0d604b4f959e83?preview=1, accesat în data de
05.01.2018.
12. OANCEA, Ileana, Noosfera ca spațiu cultural-istoric, Editura Mirton; 2013,
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A13023/pdf, accesat în data de 05.01.2018.
13. RESTIAN, Adrian, De la gene la meme, în „Practica Medicală”, Vol. V, nr. 3
(19), 2010, https://rjmp.com.ro/articles/2010.3/PM_Nr-3_2010_Art-0.pdf, accesat în data de
05.01.2018.
14. ROGOJANU, Angela, Comunicare și limbaj economic, București, 2005,
disponibil online: http://www.liceul-spiru-haret.ro/wp-content/uploads/Comunicare-
%C8%99i-limbaj-economic.pdf , accesat în data de 05.01.2018.
15. SFETCU, Nicolae, Cunoaștere și informație, Editura MultiMedia Publishing,
2019.
16. STOICA, Ion, Scurta introducere la o enciclopedie a informației, București,
Editura ExPonto, 2010.
17. VIANU, Tudor, Filosofia culturii și teoria valorilor, București, Editura Nemira,
1998.
18. Recomandările IFLA pentru Cultura informației și media,
http://www.slideshare.net/cdbclub/recomandare-ifla-ci (22.02.2019).

2.

14
 2. COMPETENȚE ȘI ABILITĂȚI SPECIFICE CULTURII INFORMAȚIEI
Standarde Internaționale de Cultura Informației
Primele standarde în cultura informației au fost elaborate în Statele Unite ale Americii. În
anul 2000, ACRL (Information Literacy Competency Standards for Higher Education) 26 a
adoptat și publicat Standarde pentru competențe de cultura informației în învățământul superior.
Acest document stabilește următoarele cinci standarde, pentru determinarea nivelului de cultură
a informației la studenți :
Standardul I: determină natura și cantitatea de informație de care utilizatorii au nevoie.
Standardul II: accesează, în modul real și eficient, informația de care are nevoie.
Standardul III: evaluează informația și sursele acesteia într-un mod critic și încorporează
informația selectată în propriile sale cunoștințe.
Standardul IV: folosește informațiile obținute pentru a-și atinge un scop precis.
În domeniul Științelor informării și documentării au fost elaborate mai multe modele care
inventariază competențele specifice Culturii informației. Cel mai cunoscut este Modelul
SCONUL (Society of College, National and University Libraries), actualizat în 2012, care
sintetizează competențele specifice culturii informației, scoțând în evidență 7 abilități de bază:
1. Abilitatea de a recunoaște nevoia de informare;
2. Abilitatea de a distinge modalități în care lipsa de informare poate fi abordată;
3. Abilitatea de a construi strategii pentru a localiza informația;
4. Abilitatea de a localiza și accesa informația;
5. Abilitatea de a compara și evalua informația obținută din diferite surse;
6. Abilitatea de a organiza, aplica și comunica informația altor persoane în modalități
corespunzătoare situației;
7. Abilitatea de a sintetiza și construi pe baza informației existente, contribuind la crearea
de cunoștințe noi.

2.1 Conștientizarea/ recunoașterea nevoii de informare

Prin nevoi înțelegem ansamblul trebuințelor, scopurilor, dorințelor sau aspirațiilor care
reprezintă motorul oricărei activități umane (artă, politică, justiție, economie, etc.). Nevoile
spirituale se satisfac prin cultură, acces la educație, dezvoltare personală, iar nevoile economice
– prin consumul de bunuri. Deseori nevoile se manifestă, în mod conștient sau nu, ca tensiuni sau
insatisfacții. Nevoile se distribuie și se ierarhizează în mod spontan, conform principiului
„piramidei nevoilor”, în funcție de priorități, pornind de la cerințele primare sau stringente
(nevoia de hrană, de securitate, integrare socială și de minim confort) și ajungând la cerințele
secundare, de ordin cultural sau de afirmare socială. În plan individual, nevoile au caracter
subiectiv, depind de dezvoltarea individului – evoluția fizică sau intelectuală a unui individ
determină modificarea nevoilor acestuia.
Nevoile (necesitățile) unui grup, ale unei comunități sau categorii sociale reflectă, pe de o
parte, orizontul cultural al acelei categorii, iar pe de altă parte, nivelul dezvoltării economice.
Prin urmare, gradul de conștientizare a acestor nevoi depinde de nivelul cultural sau economic
atins de gruparea socială respectivă. Nevoile formează un sistem dinamic și nelimitat: cu cât
societatea este mai dezvoltată, cu atât spectru de necesități se diversifică.
Ce determină o persoană să caute informații? Satisfacerea unei curiozități; existența unei
probleme de rezolvat, a unui obiectiv de atins; găsirea unor soluții, constatarea unei stări
anormale de cunoaștere insuficientă sau inadecvată. Distingem două categorii de nevoi de
informare, ambele derivate din nevoi fundamentale: nevoia de informare privind cunoașterea și
nevoia de informare privind acțiunea. Nevoia de informare privind cunoașterea este o nevoie
derivată din dorința de a ști, iar nevoia de informare privind acțiunea este o nevoie derivată din

26 American Library Association, The Information Literacy Competency Standards for Higher Education,
http://www.ala.org/acrl/standards/informationliteracycompetency

15
nevoi materiale, care stau la baza deciziilor, conduc la realizarea de activități umane, activități
profesionale sau/și individuale.
Nevoia de informare se manifestă în toate aspectele vieții, întrucât, informația se află la
baza tuturor deciziilor, schimbă mentalități și comportamente, „informația este ceea ce pune
lumea noastră în mișcare: sângele și combustibilul, principiul vital” 27. Persoanele care
conștientizează necesitatea învățării permanente și știu cum să se informeze corect reușesc să
facă față mai ușor noilor provocări. Cei care manifestă deschidere, mențin treaz interesul față de
informația nouă și utilizează eficient sursele informaționale în scopul rezolvării diverselor
probleme, vor fi întotdeauna la curent cu mersul lumii și au șanse mai mari să ia decizii corecte
pe termen lung sau scurt. Tocmai din acest motiv, conștientizarea nevoii de a te informa
permanent reprezintă cheia succesului în societatea informațională.
Abilitatea de recunoaștere și identificare a nevoii de informare este primul element
definitoriu al culturii informației și primul pas în procesul de căutare, colectare, organizare și
regăsire a informației. Această competență ne ajută să determinăm natura și cantitatea
informației de care avem nevoie; să definim și să exprimăm clar nevoia de a obține informația;
să identificăm tipurile și formatele potențialelor surse de informare; să evaluăm costurile și
beneficiile oferite de obținerea informației dorite.
Recunoașterea nevoii de informare necesită dobândirea unor deprinderi care ne ajută să
conștientizăm ce ar trebui să știm sau, altfel spus, să „știm ce nu știm”. Cunoaștem cu toții
paradoxul lui Socrate „Știu că nu știu nimic”, care scoate în evidență două atitudini diferite pe
care deseori le adoptă oamenii: unii își pun mereu întrebări, în timp ce alții au mereu răspunsuri
la toate întrebările. În „Apologia” lui Platon, există un pasaj, care explică aceste atitudini
contradictorii. După o discuție cu o persoană vanitoasă, Socrate reflecta: „Sunt mai înțelept decât
acel om, pentru că nici unul dintre noi nu pare să știe ceva măreț sau bun; dar el își închipuie că
știe ceva, deși nu știe nimic; pe când eu, de vreme ce nu știu nimic, nu am aceasta închipuire. În
acest mărunt caz particular, eu par, deci, să fiu mai înțelept decât el, întrucât eu nu-mi închipui că
știu ceea ce nu știu.” Paradoxul constă tocmai în faptul că, abia după ce ne familiarizăm cu un
domeniu de interes, ne putem da seama cât de puțin cunoaștem sau, altfel spus, abia atunci putem
determina natura și cantitatea informațiilor de care avem nevoie. La polul opus, autosuficiența
este cea care ne închide în tipare și prejudecăți rigide, manifestându-se prin efectul de „cocon
informațional” sau „bulă informațională”. Acest fenomen este cunoscut azi cu denumirea de
Efectul Dunning-Kruger – o eroare de apreciere în care persoane incompetente apreciază eronat
competența lor ca fiind mult mai mare decât în realitate. Un astfel de comportament se datorează
incapacității persoanelor respective de a-și recunoaște nivelul lor, tocmai din cauza lipsei lor de
cunoștințe în domeniu.28 Un nivel de cunoștințe ridicat poate submina încrederea în sine, astfel că
oamenii competenți pot crede în mod fals că și ceilalți cunosc lucrurile la fel ca ei. David
Dunning și Justin Kruger de la Universitatea Cornell descriu efectul drept „aprecierea greșită a
incompetenței proprii, precum și aprecierea greșită a înaltei competențe a altora”.
Conștientizarea și recunoașterea faptului că nu știi ceva, că nu poți să le știi pe toate, că
întotdeauna ai mai avea multe de învățat, reprezintă indiciul unui om interesat cu adevărat să
învețe, să se perfecționeze întreaga sa viată și nu să se limiteze la niște certitudini pe cât de
rigide, pe atât de artificiale. Curiozitatea, mirarea, interogația, îndoiala, autoreflecția, au
reprezentat întotdeauna debutul demersului către cunoaștere.

2.2 Reprezentarea informației și a nevoii de informare

În sens general, termenul de reprezentare se referă la modul de organizare (prin codare) a
unui conținut informațional, aflat în corespondență cu un obiect, fenomen, concept. O
reprezentare este imaginea mintală a unui obiect, o reflectare a realității aflată pe drumul dintre
percept și concept. Din punctul de vedere al psihologiei cognitive, reprezentările sunt expresii

27 James Gleick, Informația: o istorie, o teorie, o revărsare, trad. D. Crăciun, București, Publica, 2012.
28 Efectul Dunning-Kruger, https://ro.wikipedia.org/wiki/Efectul_Dunning-Kruger.
16
simbolice ale realității înconjurătoare, manipulate și transformate de sistemul cognitiv, din
prelucrarea cărora se extrage informația despre această realitate.
Principalele tipuri de reprezentări sunt: imaginile, expresiile lingvistice și conținuturile
semantice. Experiențele noastre de viață sunt rezultatul modului în care decodificăm informațiile
primite prin intermediul celor cinci simțuri primare: vizual, auditiv, kinestezic, olfactiv și
gustativ. Ca forme de reflectare a conținutului, reprezentările lingvistice pot fi privite ca niște
indicații sau instrucțiuni pentru a crea sensuri. Informația se creează din prelucrarea
reprezentărilor lexicale pe baza cunoștințelor anterioare ale subiectului. Pentru a putea fi
prelucrate, informațiile trebuie reprezentate (codificate) într-un anumit format, pe baza unor
convenții/ reguli bine definite și lipsite de ambiguități.
Dacă abordăm competențele specifice culturii informației pe etape, după conștientizarea
nevoii de informare, apare necesitatea de a o reprezenta, adică de a o „îmbrăca” în forme de
expresie cât mai relevante, întrucât calitatea răspunsurilor pe care le vom primi în urma
interogării sistemului de regăsire a informației depinde de cât de bine am transpus în limbaj
nevoia de informare. Altfel spus, această competență este despre cum să formulezi o întrebare,
adică cum să interoghezi un sistem de regăsire a informațiilor, pentru a primi rezultate relevante.
Procesul de reprezentare a nevoii de informare presupune identificarea elementelor esențiale și
ignorarea unor aspecte considerate neesențiale. De competența privind reprezentarea nevoii de
informare depinde succesul operațiunilor de căutare și/sau regăsire a informației, întrucât
cantitatea de informații în sine nu garantează randamentul comunicării. O strategie greșită în
demersul de căutare a informației poate conduce către eșec, care se manifestă fie prin tăcere
(informație puțină sau chiar rezultat zero), fie prin zgomot (prea multă informație irelevantă sau
redundantă).
În această fază, reprezentarea nevoii de informare presupune codificarea acesteia, adică
transpunerea într-un limbaj prin intermediul căruia sistemul va fi interogat. De obicei, utilizatorii
interacționează cu sistemul de regăsire a informațiilor prin intermediul limbajului natural. Un
concept poate fi exprimat, în limbaj natural, printr-o serie de sinonime. Pentru regăsirea unui
număr maxim de documente pertinente, strategia de căutare trebuie să regrupeze toate posibilele
sinonime care se referă la acest concept. În cazul polisemiei un cuvânt poate exprima, în limbaj
natural, mai multe concepte. Atunci când nevoia de informare este formulată cu astfel de cuvinte
purtătoare de mai multe semnificații, unele documente regăsite vor fi irelevante. În plus, pentru
același domeniu, conținutul semantic al limbajului natural poate fi foarte diferit de la o limbă la
alta. De exemplu, structura lexicală a limbilor engleză și franceză este alcătuită, în majoritate,
din cuvinte simple, care pot fi ambigue; germana, care se caracterizează prin cuvinte compuse,
este mai univocă. Reprezentarea nevoii de informare în limbaj natural/liber impune identificarea
tuturor cuvintelor sau expresiilor sinonime pentru reprezentarea conceptelor din cererea de
informare. Absența unei structuri a limbajului nu permite sistemului să asiste utilizatorul în
această etapă. De asemenea, prezența polisemiei și a falselor coordonări poate duce la eșec în
demersul de căutare/ regăsire a informațiilor. Limbajele documentare elimină, în majoritatea
cazurilor, aceste inconveniente.
Limbajul documentar este un limbaj normat, care este utilizat pentru a reprezenta datele
sau conținutul documentelor în vederea înmagazinării și facilitării procesului de căutare/ regăsire
a acestora. Toate marile sisteme de clasificare universale (Dewey, CZU – Clasificarea Zecimală
Universală, LC – Clasificarea Library of Congres) sunt limbaje documentare compuse din două
subsisteme: o listă ierarhizată a tuturor subiectelor previzibile și o codificare a fiecărui subiect.
Acest model organizează subiectele previzibile, plecând de la general la particular. Limbajele
documentare dispun de un ansamblu de simboluri alfabetice, numerice sau alfa-numerice,
utilizate în scopul transformării conținutului documentului în date. Datele obținute în urma
codificării/ reprezentării informației se numesc metadate, adică date despre date.
Utilizarea limbajelor documentare oferă următoarele beneficii/ facilități:
- elimină ambiguitățile;
- exprimă noțiuni cu diverse nuanțe semantice;

17
 - permite condensarea informațiilor (exprimare concisă).
Reprezentarea conținutului documentelor prin transpunerea în simboluri se numește
indexare, iar limbajul utilizat în acest scop poartă denumirea de limbaj de indexare. De cealaltă
parte, reprezentarea nevoii de informare de către utilizatori se realizează prin intermediul unui
limbaj de interogare.
Randamentul optim (ca raport între efortul cognitiv și efect pentru fiecare participant la
un act de comunicare) în procesul de transfer al informației de la sursă la receptor este atins
atunci când între cele două sisteme de reprezentare – limbajul natural și limbajul documentar nu
există discrepanțe mari. De aceea utilizatorii, pe de o parte, trebuie să cunoască instrumentele de
regăsire a informației: terminologia, arhitectura, criteriile care stau la baza algoritmilor de filtrare
a informației etc., iar indexatorii trebuie să cunoască comportamentul informațional al
utilizatorilor.
Într-un sistem de regăsire a informațiilor, interfața este cea care oferă elementele de
interacțiune necesare, de aceea rolul ei este esențial în optimizarea comunicării. Elementele
utilizate – meniuri, palete de instrumente, ferestre, forme, controale de editare, bare de defilare
etc, constituie, practic, limbajul de interacțiune, care ridică multiple probleme de ergonomie
cognitivă. Importanța fonturilor, culorilor alese, a combinării acestora, utilizarea unor imagini,
icon-urile și poziționarea lor pe ecran, organizarea și structurarea – toate trebuie să ofere
consistență atât din punct de vedere vizual, cât și logic. Felul în care informația este reprezentată
pe ecran, cantitatea, modul de structurare și ierarhizare, timpul de navigare, accesare și răspuns,
modul de utilizare pe ecran a obiectelor de interacțiune au un rol covârșitor în procesul de
învățare, de comunicare și, în general, în procesele de generare de semnificații.
Pentru utilizator este foarte important modul în care poate interacționa cu o anumită
aplicație, de aceea, pentru a fi eficientă, ea trebuie să fie o aplicație cu interfață adecvată,
adaptabilă la diverse contexte, să asigure feedback-ul necesar, să aibă un grad mare de
funcționalitate și, mai ales, să poată fi ușor folosită (și, implicit, învățată), ceea ce presupune
conceperea unui sistem de comunicare suplu și relevant.
Procesul complex al interacțiunii cu informația trebuie studiat atât din perspectiva
structurii informației (a formei de reprezentare), a potențialului informativ de care dispune, cât și
a mecanismelor și proceselor inferențiale proprii utilizatorului, adică ținând cont de dimensiunea
cognitivă și de modul de procesare a informației de către individ.
Posibilitățile de interogare ale utilizatorilor se extind grație multiplelor posibilități de
reprezentare; aceasta permite alegerea/selectarea unei forme pe care o consideră optimă, metodă
mai convenabilă decât cea sub formă de text sau chiar verbalizată. Dintr-o altă perspectivă, cea
care privește relația formă – conținut a informației, influența tehnologiilor este de asemenea
importantă, deoarece datorită posibilității reprezentării la nivel de detaliu a obiectelor/
fenomenelor, această relație devine foarte flexibilă; un conținut poate fi exprimat sub foarte
multe forme, după cum o formă poate fi aplicată mai multor conținuturi.
Sistemele integrate de bibliotecă permit navigarea pe arbori de căutare, facilitând lărgirea
sau restrângerea domeniului de interes pentru utilizator. Etichetele butoanelor care pot fi
acționate de către utilizatori sunt redate într-un limbaj intuitiv, cât se poate de apropiat de cel al
utilizatorului. Utilizatorii experimentează noi metode de căutare, mai comode (căutări în text
liber, cuvinte din titlu etc.). Căutarea prin cuvinte-cheie, cuvânt cu cuvânt este mult mai comodă
și cu rezultate mai relevante. Navigarea poate fi condusă astfel, încât să stimuleze curiozitatea
utilizatorilor, deschizând calea fenomenului numit serendipitate29 – posibilitatea de descoperire,
din întâmplare sau datorită perspicacității, a unor informații importante, de existența cărora
utilizatorul nu avea cunoștință anterior.
Reprezentarea nevoii de informare necesită precizie și rafinament. Dezambiguizarea
implică dobândirea unor reale competențe pragmatice, care reclamă existența unui anumit grad
de înțelegere (a proceselor, fenomenelor etc.). Precizia și dezambiguizarea pot fi optimizate cu
ajutorul tehnicilor moderne de reprezentare. Tendința actuală este de uniformizare a reprezentării

29 (http://www.dictsociologie.netfirms.com/S/Termeni/serendipitate.htm )
18
simbolice a cunoștințelor, prin diverse limbaje artificiale (limbaje documentare), comune tuturor
limbilor (vezi bazele de cunoștințe, ontologiile etc.), ceea ce impune întotdeauna o relaționare
concretă, contextuală. În parte, acest lucru este datorat operației de desemnare clară, fixă a
relației univoce dintre termeni.
Reprezentarea și organizarea informației se deplasează în direcția standardizării,
devenind mai formală, mai precisă, mai punctuală, dar și mai săracă și lipsită de nuanțe în unele
situații. Modalitatea standard de organizare a informațiilor până la sfârșitul celui de-al doilea
mileniu au fost taxonomiile. Taxonomiile oferă un sistem de clasificare bine organizat,
predeterminat, care se potrivește categoriilor clar delimitate. În acest caz, avem de a face cu o
macro-organizare. Noua modalitate standard de organizare a informațiilor în era web 2.0 și web
3.0 sunt folksonomiile sau limbajele ad-hoc, apărute și promovate în noile media (vezi
forumurile, grupurile de discuții etc.). Utilizatorul devine astfel parte a unor practici culturale
materializabile numai în mediile digitale conectate. Folksonomiile permit mai multor utilizatori
să organizeze în mod interactiv conținutul și să îl eticheteze cu ajutorul unor cuvinte-cheie (tag-
uri). În acest caz, discutăm despre o micro-organizare.
În esență, atât taxonomiile cât și folksonomiile ne ajută să organizăm informația în
mediul online mai eficient, pentru a fi mai ușor de regăsit pentru noi și pentru ceilalți. Pe de lată
parte, taggingul funcționează ca factor fundamental de delimitare între web-ul 1.0 și web-ul 2.0,
dând naștere fenomenului numit prosumerism informațional. Astfel, dacă în prima vârstă a
mediului digital conectat principiul fundamental era acela al directoarelor generatoare de
taxonomii, internetul de vârsta a doua presupune inventarea taggingului generator de
folcsonomii, taxonomii generate de utilizator. Folcsonomiile devin canale de accesibilizare a
„vocilor alternative”, prin care prosumatorul (utilizatorul nu doar consumator, ci și producător
de conținuturi) depășește paradigma simplă a generării de conținut și o comută în modelul
complex al clasificărilor ah hoc.
În acest context, folksonomiile funcționează nu numai ca element de reprezentare și
organizare a informației, ci mai ales ca principiu de filtrare și de recomandare a informației
generate de utilizator. Extinzând procesul de crowsourcing de la nivelul forumurilor la nivelul
general al mediului digital, rețele sociale sau de microblogging, hashtag-ul nu comportă numai o
semnificație din punctul de vedere al posibilității clasificării, ci și din acela al sensului.
Cuvântul-cheie care etichetează informația multimedia reprezintă o alegere subiectivă și, astfel,
funcționează în același timp ca un interpretant al informației încărcate.
O altă particularitate a instrumentelor de reprezentare și organizare a informațiilor în
mediul online se referă la lărgirea funcțiilor acestora. Rezultatele căutării nu mai sunt ierarhizate
doar în funcție de gradul de relevanță a informației, ci în baza unor algoritmi condiționați de
instrumentele de marketing, care pot altera semnificativ rezultatele căutării. Nu este vorba despre
acele căutări orientate către o finalitate comercială, de tipul căutărilor de servicii sau de produse,
ci de căutări exterioare acestora, dar care, pe baza similitudinilor cuvintelor-cheie și a reclamelor
plătite, furnizează rezultate care conduc către un anumit potențial furnizor. Astfel, rezultatele
interogării sunt ierarhizate în mediul online în funcție de popularitatea căutării, istoricul de
navigare individual, componenta comercială a informației etc.
TERMINOLOGIE:
Reprezentare: imaginea mintală a unui obiect, care nu presupune prezența acestuia; o
reflectare a realității aflată pe drumul dintre percept și concept.
Termen: desemnarea cu ajutorul unei unități lingvistice a unei noțiuni definite în
limbajul de specialitate.
Analiză documentară: în contextul dat, semnifică extragerea sensului documentelor.
Cuvântul-cheie este denumirea dată cuvântului sau sintagmei care reprezintă o nevoie de
informare sau redă în modul cel mai fidel conținutul documentului.
Vocabularul controlat este o listă de termeni normați (predefiniți), ordonați alfabetic,
din care au fost eliminate sinonimia, omonimia și polisemia.

19
 Tezaurul este un vocabular controlat și flexibil de termeni legați între ei prin relații
semantice și generice care se aplică într-un anumit domeniu al cunoașterii. Tezaurul este un
instrument de indexare, utilizat atât în etapa de analiză a conținutului documentului, în scopul
creării unui sistem de regăsire a informației, cât și în etapa reprezentării nevoii de informare,
folosit la transpunerea limbajului natural în limbajul documentar.
Descriptor: termen sau simbol formulat sau omologat într-un tezaur și utilizat pentru a
reprezenta, fără ambiguități, conținutul documentelor sau nevoia de informare. Descriptorii pot fi
cuvinte care reprezintă: noțiuni sau combinații de noțiuni; nume proprii (nume de persoane și
organizații, nume geografice și geopolitice, mărci comerciale etc.).
Listă de autoritate pe subiecte: listă enciclopedică care permite indexarea documentelor
de orice natură și pe orice suport. Caracterul său general poate fi preferat adesea altor
instrumente, cum ar fi tezaurul. Lista de autoritate pe subiecte conține un ansamblu de termeni
legați între ei. Numai o parte însă pot servi la indexare, ceilalți făcând obiectul unor relații de
echivalență.
Ontologie: un catalog al conceptelor existente într-un domeniu, care conține predicate,
semantica termenilor și a conceptelor, precum și relațiile dintre acestea.
Taxonomie: este o disciplină științifică care se ocupă cu stabilirea unor legi de clasificare
și sistematizare a unor domenii reale, caracterizate printr-o structură complexă.
Folksonomie: o modalitate informală de reprezentare a cunoștințelor, folosită în
comunitățile de utilizatori. Termenul de foksonomie provine de la cuvintele „folk” – popular și
„taxonomy” – taxonomie. Din punctul de vedere al metodologiei construcției, folksonomiile sunt
total diferite de ontologii, fiind create prin adnotări libere, lipsite de orice formalism.
Interogarea (query) sistemului de regăsire a informației: nevoia de informare
reprezentată de către utilizator, în baza căreia motorului de căutare execută selectarea
documentelor;
Regăsirea informațiilor (Information Retrieval – IR): cuprinde o serie de operații
logice, metode și mijloace, având ca obiect extragerea dintr-un ansamblu de informații a celor
relevante pentru un anumit subiect. Regăsirea informației este concentrată pe organizarea și
recunoașterea de informații din documente text. Pentru sistemele de regăsire a informației, o
problemă importantă o reprezintă alegerea documentelor relevante pentru utilizator.
Motor de căutare: un software dedicat regăsirii rapide a informației, pornindu-se de la o
serie de cuvinte-cheie introduse (query/interogare). Pe baza unei analize a documentului se
construiește un dicționar al cuvintelor din acel document, apoi un dicționar cu toate cuvintele din
toate documentele (index), fiecare cuvânt având referințe la toate documentele în care apare. La
o căutare, termenii din interogare sunt căutați în dicționarul de cuvinte, fiind identificate
documentele unde aceștia apar. Documentele găsite sunt sortate în funcție de relevanta și afișate.
Exemple de seturi de date pe care pot acționa motoarele de căutare sunt documentele unei
întreprinderi, arhiva unui ziar, o colecție de date personale sau chiar toate paginile de pe internet.
Algoritmii de analiză, relevanță, sortare, optimizare etc. ai unui motor de căutare sunt bazați pe
tehnici avansate din programare, matematică si IT.
Algoritmi de căutare: o mulțime finită de reguli de calcul care indică succesiunea de
operații necesare rezolvării unui tip de problemă. Algoritmul este alcătuit din instrucțiuni, fiecare
instrucțiune este formată din operații elementare. Mulțimea instrucțiunilor formează descrierea
algoritmului. Instrucțiunile sunt executate de un agent uman, mecanic sau, în cazul lucrului cu
calculatorul, de către un agent electronic.
Big Data: o nouă generație de tehnologii și arhitecturi, proiectate pentru a extrage
valoare economică din volume foarte mari de date de o largă varietate, prin asigurarea unei
viteze ridicate de captare, descoperire și/sau analiză.
Extragerea de cunoștințe din date (data mining, în traducere liberă: minerit din date):
un proces de analiză a unor cantități mari de date și de extragere a informațiilor relevante din
acestea, folosind metode matematice și statistice. Termenul este utilizat de obicei de către
organizațiile ce se ocupă cu prelucrarea informațiilor despre companii și de către analiștii

20
financiari, dar este folosit din ce în ce mai mult și în domeniul științific pentru extragerea
informațiilor din masive mari de date, generate de exemplu de experimente moderne. Data
mining a fost descrisă ca extragerea netrivială a informațiilor implicite, anterior necunoscute și
potențial utile din date, precum și ca știința extragerii informațiilor utile din volume de date mari
sau din baze de date.
2.3 Căutarea, identificarea și selectarea surselor de informare
Procesul de căutare și găsire a informației necesare pornește de la identificarea surselor
posibile, selectarea celor utile și mai puțin costisitoare, localizarea și culegerea informațiilor
relevante. Această faza a procesului de informare care implică cercetarea documentară trebuie să
se finalizeze cu un răspuns complet, exact și rapid. Activitatea de informare și documentare are
ca scop final regăsirea și selecția optimă a informațiilor științifice dintr-un fond documentar,
solicitate de un utilizator interesat în cunoașterea realizărilor anterioare, actuale și de perspectivă
dintr-un anumit domeniu al științei, tehnicii sau culturii.
Datorită faptului că sursele de informații sunt diferite prin natura lor, prin valoare și
importanță, prin randament variabil, doar o analiză amănunțită a acestora poate determina
calitatea rezultatului obținut, reducând probabilitatea apariției erorilor, a interpretărilor subiective
sau a dezinformării.
Rezultatele căutării/ieșirile dintr-un sistem de regăsire a informației se prezintă în diferite
forme:
⮚ referințe bibliografice (titlul, autorul, sursa), însoțite sau nu de un rezumat sau o listă de
termeni prin care a fost indexat documentul;
⮚ informații faptice sau așa numitele referințe rapide,
⮚ date numerice care dau răspunsul direct la o anumita întrebare;
⮚ textul întreg al unui document sau paragrafe/părți din text;
⮚ informații secundare (rezumate, abstracte, alte categorii de „condensate”).
Pentru a obține rezultatele scontate, este necesară dobândirea următoarelor cunoștințe și
abilități specifice culturii informației:
✔ cunoașterea structurilor de informare și documentare (biblioteci, arhive, institute de
cercetare, centre de informare și documentare etc.) – localizare, organizare, servicii, oferte;
✔ cunoașterea modului, formal și informal, în care informația este produsă, organizată și
diseminată; formarea în cercetarea de bibliotecă (cunoașterea cataloagelor, bibliotecilor,
lucrărilor de referință etc.);
✔ dezvoltarea capacității de a face diferența dintre sursele primare și cele secundare,
recunoscând modul în care utilizarea și importanța lor variază de la o disciplină la alta, etc.;
✔ utilizarea diverselor scheme de clasificare pentru localizarea resurselor de informare în
bibliotecă;
✔ utilizarea diverselor sisteme de căutare pentru găsirea informației într-o varietate de
formate;
✔ identificarea celor mai potrivite metode de investigație;
✔ dezvoltarea unui plan de cercetare în concordanță cu metoda de investigare;
✔ alegerea celei mai eficiente strategii de accesare a informației dorite, folosind metode
consacrate de investigație sau sisteme de regăsire a informației ;
✔ folosirea diverselor limbaje de investigație, a protocoalelor și parametrilor de căutare, a
interfețelor sau motoarelor de căutare;
✔ recunoașterea cuvintelor-cheie, a sinonimelor și terminilor asemănători – necesari pentru
găsirea informației dorite;
✔ compararea rezultatelor obținute cu nevoia inițială de informare, pentru a clarifica, a
revizui sau a rafina formularea întrebării;

21
 ✔ identificarea lacunelor în informația găsită pentru a decide dacă este necesară sau nu
revizuirea sau chiar reluarea căutării; evaluarea costurilor și beneficiilor înainte de alegerea
surselor etc.
Cea mai cunoscută și mai eficientă strategie de căutare a informației este tehnica celor 6
pași, definită de Einsenberg și Berkowitz30:
Pasul 1: Definirea sarcinii și identificarea în linii mari a tipului de informație căutat.
Pasul 2: Identificarea tuturor surselor disponibile, selectarea celor mai potrivite sau mai
ușor accesibile.
Pasul 3: Localizarea surselor și accesarea lor.
Pasul 4: Extragerea informației relevante dintr-o sursă.
Pasul 5: Sinteza – organizarea informațiilor din multiple surse și prezentarea rezultatelor.
Pasul 6: Evaluarea rezultatelor/eficienței procesului de rezolvare a problemei.
Pentru a optimiza o căutare informațională, pentru a găsi cele mai pertinente surse, este
necesara o multiplicare a strategiilor de căutare, o coroborare a lor . Paginile gazdă ale
motoarelor de căutare oferă multiple funcționalități, cum ar fi posibilitățile de restrângere a
cererii de căutare, o mai mare precizie în exprimarea acesteia, servicii complementare de
traducere, selecție de site-uri, abonamente la reviste sau baze de date.
Un instrument eficient în procesul de căutare/regăsire a informației îl reprezintă
cataloagele automatizate de bibliotecă (OPAC - Online Public Access Catalog), create și
dezvoltate în cadrul bibliotecilor, care reprezintă baze de date bibliografice ce pot fi folosite
pentru o varietate de scopuri:
⮚ pentru a determina resursele de informare existente pe un anumit subiect sau create de un
anumit autor;
⮚ pentru a verifica existența și/sau disponibilitatea unui anumit document, în scopul
achiziționării sau al împrumutului;
⮚ pentru a identifica o sursă de informare sau pentru a localiza un document;
⮚ pentru a afla de unde poate fi obținut documentul și condițiile de disponibilitate;
⮚ pentru a selecta un document sau un grup de documente care vor servi nevoilor de
informare ale utilizatorului;
⮚ pentru a determina cerințele fizice de utilizare ale unui anumit exemplar, în funcție fie de
abilitățile utilizatorului, fie de cerințele speciale ale echipamentelor tehnice, de abilitățile de
folosire a calculatorului etc. 31
Interfețele și posibilitățile de interogare a acestor cataloage diferă de la un sistem integrat
la altul, dar se poate remarca o tendință generală de migrare către interfețele pentru 3W, cele mai
„prietenoase”.
Nevoia de a întreprinde o investigare bibliografică asupra surselor infodocumentare poate
avea la bază motivații, precum: angajarea într-o cercetare oarecare (masterat, doctorat);
elaborarea unor referate, proiecte, lucrări de seminar sau a lucrării de licență, pregătirea pentru
un interviu etc. Pentru eficientizarea activității de cercetare, specialiștii recomandă respectarea
câtorva reguli de bază:
1) Oricare ar fi tema cercetării, este bine să pornească de la delimitarea a ceea ce se știe
deja din domeniul respectiv și care ar fi perspectivele de dezvoltare.
2) Când tematica este prea vastă și excedă scopul demersului întreprins, se recomandă să
ne restrângem aria de căutare.
3) În cazul colectării informației într-un domeniu de strictă specialitate, este importantă
reperarea, în primul rând, a lucrărilor fundamentale, de referință pentru domeniul dat, precum și
identificarea surselor de informare de ultimă oră.

30 Michael B. Eisenberg & Doug Johnson Berkowitz, Computer Skills for Information Problem-Solving: Learning
and Teaching Technology in Context, ERIC Clearinghouse on Information and Technology, 1996, [online]
http://www.ed.gov/databases/ERIC Digests/ed392463.html.
31 http://www.cimec.ro/Metodologice/Catalogare/FrbrRaportRo2-2004-11-22.htm
22
 Pentru regăsirea informațiilor în mediul online, trebuie să adaptăm strategia de căutare,
care presupune:
- înțelegerea a ceea ce este din punct de vedere fizic Internetul; cunoștințe de bază
privind arhitectura și funcționarea ; ce este URL ; serviciile de baza;
- cunoștințe generale privind panoplia de instrumente ce au fost dezvoltate pentru a
facilita căutarea de resurse informaționale: roboți, repertorii, motoare, meta-motoare, motoare
specializate, agenți inteligenți etc.;
- recunoașterea tipului de resursă informațională găsită: adresă, program, articol,
raport, documentație comercială, liste sau forumuri de discuții, bibliografie, etc.
- cunoașterea delimitărilor spațiu public/ spațiu privat în domeniul surselor de
informare (nu tot ce se poate găsi pe Internet este gratuit).
Eficiența activității de informare și documentare se exprimă prin eficiența informațiilor
puse la dispoziția utilizatorilor în etapa de regăsire a informațiilor. O evaluare cantitativă și
calitativă a activității de informare și documentare este măsurată în baza unor indici de eficiență
a unui sistem de regăsire a informațiilor, precum:
Coeficientul de regăsire – reprezintă caracteristica unui sistem de regăsire a
informațiilor exprimată prin raportul dintre numărul informațiilor relevante regăsite și numărul
total al informațiilor relevante înmagazinate într-o bază de date.
Coeficientul de precizie – reprezintă caracteristica unui sistem de regăsire a
informațiilor exprimată prin raportul dintre numărul informațiilor relevante regăsite și numărul
total al informațiilor regăsite.
Coeficientul de pierdere reprezintă caracteristica unui sistem de regăsire a informațiilor
exprimată prin raportul dintre numărul informațiilor relevante neregăsite și numărul total al
informațiilor relevante înmagazinate într-o bază de date.
Coeficientul de zgomot reprezintă caracteristica unui sistem de regăsire a informațiilor
exprimată prin raportul dintre numărul informațiilor nerelevante regăsite și numărul total al
informațiilor regăsite.
Coeficientul de rezoluție reprezintă caracteristica unui sistem de regăsire a informațiilor
exprimată prin raportul dintre numărul informațiilor regăsite ca răspuns la o cerere de informare
și numărul total al informațiilor înmagazinate într-o bază de date.
Documentele relevante sunt documente cu conținut semantic esențial, corespunzătoare
cererii de informare.
Procesul de colectare a informațiilor este unul iterativ: se repetă ori de câte ori este
necesar. Totuși, la un moment potrivit, el va trebui să ia sfârșit, altminteri, scopul său nu va putea
fi atins. Ne putem întreba însă: când este momentul potrivit să ne oprim din procesul de colectare
a informațiilor? Pentru a răspunde la această întrebare, este cazul să observăm că, în faza
demarării procesului, sursele găsite aveau pentru noi caracter pur informativ, adică reprezentau
elemente de noutate pentru proiectul de cercetare, contribuind la diminuarea lipsei de informații
în privința subiectului supus cercetării. După ce s-a accesat un număr, însă, un număr suficient
de documente din diferite surse, ne dăm seama că această informație își pierde caracterul său de
noutate și devine redundantă. Astfel, de la un număr oarecare de documente consultate, oricât am
actualiza informațiile, sporul nostru în cunoaștere s-ar diminua și ar tinde spre zero. Acela este
momentul potrivit să ne oprim din procesul de colectare a informațiilor.
TERMINOLOGIE:
Documentul – orice formă de fixare a unor date/informații, în scopul transmiterii lor în
spațiu și timp. Datele sau informațiile înregistrate pe (în) document și semnificația lor servesc
pentru consultare, studiu, evidență etc.
Documentul primar este documentul obținut în urma unei activități practice și conține
idei, soluții, relații de calcul, moduri de interpretare originale etc.

23
 Principalele elemente de identificare ale unui document primar sunt: autorul,
coautorul, titlul, titlul prescurtat, prefața, introducerea, cuprinsul, capitolul, nota, postfața, anexa
etc.
Documentele primare sunt de două feluri:
1. documente primare neperiodice: broșura, cartea (tratatul, monografia, manualul etc.),
glosarul, dicționarul, harta, atlasul, albumul, standardul, brevetul de invenție, publicații ale
congreselor, conferințelor, consfătuirilor, simpozioanelor, raportul (raportul de cercetare,
raportul de presă, raportul de călătorie etc.), teza de doctorat, comunicarea științifică, proiectul,
catalogul comercial, prospectul, documentația tehnică, documentația normativă, caietul de
sarcini, documentele grafice, materiale audiovizuale etc.
2. documente primare periodice: revista, ziarul, anuarul, cartea de adrese, almanahul,
calendarul etc.
Documentul secundar este un document obținut în urma prelucrării informațiilor și/sau
a datelor din unul sau mai multe documente primare. Exemple de documente primare:
bibliografii, cataloage, dicționare, enciclopedii, ghiduri, referate, sinteze documentare etc.
Documentul terțiar este rezultatul prelucrării mai multor documente secundare. De
exemplu, cataloagele de cercetări bibliografice, bibliografiile de bibliografii, culegerile de
traduceri etc.
Bibliografie – documentul secundar care constă dintr-o listă de înregistrări bibliografice,
inserate într-o anumită ordine și conținând elementele de descriere a documentelor, în scopul
identificării acestora.
Fondul documentar al unei structuri infodocumentare (bibliotecă, arhivă, centru de
informare și documentare, muzeu etc.) este un ansamblu de documente organizat după anumite
criterii (conținut, formă, limbă, cronologie etc.), cu scopul utilizării lor în activitatea de
informare și documentare.
Metadatele reprezintă informații secundare referitoare la o sursă electronică; sunt date
despre date, care servesc la identificarea, descrierea și localizarea resurselor din rețea. O
înregistrare metadata constă într-un set de elemente necesare pentru a descrie o resursă
informațională. Și fișa dintr-un catalog de biblioteca poate fi considerată, într-un sens larg al
noțiunii, o înregistrare metadata. Noutatea în cazul resurselor electronice constă în faptul că
metadatele sunt incluse în documentul însuși.

2.4 Evaluarea și filtrarea informației

În sens larg, termenul „evaluare” desemnează „o examinare sistematică a valorii sau a
caracteristicilor unui proces, a unui plan de acțiune (program) sau a unui obiect. Evaluarea este
parte a unui proces decizional”.32 Evaluarea implică, de asemenea, raportarea la un sistem
referențial, această operațiune realizându-se în funcție de anumite cerințe, criterii, obiective
predefinite. În ceea ce privește evaluarea informației – una dintre competențele specifice culturii
informației –, aceasta se va realiza raportat atât la criterii-standard, cât și la variabile subordonate
nevoii de informare și motivațiilor care au determinat demararea procesului de căutare a
informației. Informația poate fi caracterizată prin diverși parametri, cum ar fi: autenticitatea;
completitudinea; actualitatea; claritatea etc. Raportat la acești parametri, informația este
autentică dacă reflectă fidel fenomenul sau obiectul dat și duce la luarea unor decizii corecte;
informația este completă dacă este suficientă pentru rezolvarea unor nevoi/probleme concrete;
informația este actuală dacă este disponibilă la timpul și locul potrivit; informația este clară dacă
este înțeleasă de receptor etc. Nu există vreo limită a criteriilor și instrumentelor de analiză a
calității ce pot fi utilizate în evaluarea informației. Sursele și serviciile de informare-documentare
se diversifică, iar nevoile și exigențele utilizatorilor de informații devin tot mai complexe. Odată
cu ele, apar noi modele de evaluare ce utilizează tehnici de cercetare statistică, econometrică,

32 https://ro.wikipedia.org/wiki/Evaluare
24
bibliometrică, sociologică ș.a.m.d. Randamentul procesului de evaluare a calității depinde,
evident, de calitatea evaluării, care, la rândul ei, este condiționată de factori precum:
- instrumentele utilizate în evaluare;
- rigoarea metodologică aplicată evaluării;
- informația pe care evaluarea ar trebui să o furnizeze;
- resursele financiare și de timp disponibile pentru evaluare;
- competențele și abilitățile evaluatorului.
Nivelul de competență al evaluatorului variază în funcție de cadrul în care se desfășoară
activitatea de evaluare: instituționalizat/ profesionalizat sau într-un cadru individual. Cultura
informației pune la dispoziția utilizatorilor/consumatorilor de informații metode și instrumente
care să-i ajute să evalueze și să filtreze informația în funcție de propriile necesități și priorități.
Standardul SCONUL (Standing Conference of National and University Libraries/Conferinţa
Permanentă a Bibliotecilor Naţionale şi Universitare din Marea Britanie) a identificat și propus
un set de 7 competențe ce țin de cultura informației, printre care se numără și competența de a
compara și evalua informația obținută din diferite surse. Această competență implică următoarele
abilități:
- formularea și aplicarea criteriilor de bază pentru a evalua atât informația, cât și
sursele de proveniență ale acesteia;
- examinarea și compararea informației provenite din surse diferite;
- investigarea punctelor de vedere divergente, întâlnite în literatura de specialitate;
- investigarea punctelor de vedere ale experților printr-o multitudine de mecanisme (ex.
interviuri, site-uri, forumuri, liste de discuții etc.).
- înțelegerea aspectelor ce țin de autoritate;
- înțelegerea procesului de recenzare în editarea științifică;
- sintetizarea ideilor principale care urmează a fi extrase;
- extragerea adecvată a informației care corespunde nevoii de informare etc.
Evident, lista are doar caracter exemplificativ și poate continua. În continuare, vom
încerca să identificăm câteva etape de urmat în procesul de evaluare:
1. Determinarea subiectului de evaluat (ce va fi supus evaluării – sursa, informația;
sursa și informația trebuie evaluate independent una de cealaltă, deoarece, cu timpul,
informația se disociază de sursă).
2. Punerea întrebărilor-cheie.
3. Formularea criteriilor de evaluare și a exigențelor/standardelor.
4. Determinarea aspectelor ce ar trebui analizate pentru a răspunde la întrebările de
evaluare.
5. Identificarea surselor de informații necesare.
6. Selectarea metodelor de lucru (observație, analiza documentelor, statistică).
7. Selectarea informației care corespunde nevoii de informare.
8. Analizarea si documentarea rezultatelor, formularea concluziilor.
9. Dacă este cazul, reluarea procesului de căutare a informației.
Hermina Anghelescu propune 10 criterii esențiale de evaluare a calității resurselor
informaționale prezente pe Internet33:
1. Identitatea și autoritatea creatorului informației.
Identificarea creatorului sau a autorului informației prezentă într-o pagină de web (nu a
autorului sau a designerului paginii de web și nici a webmaster-ului!) este prioritară în
33 Hermina G.B Anghelescu, Criterii de evaluare a calității resurselor informaționale cu acces liber prezente pe
internet, în: „Revista Bibliotecii Naționale a României”, An X – Nr. 1/2004, pp. 44-48,
https://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:G16gLRKGBewJ:https://www.bibnat.ro/dyn-
doc/REVBNR-1-2004.pdf+&cd=8&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&client=firefox-b-d

25
determinarea calității informației. Acesta poate fi o entitate non-profit: o organizație, o asociație,
o fundație, o instituție de cercetare, o instituție de învățământ superior, guvern, IMM, societate
comercială, bancă sau persoană particulară. Notorietatea autorului informației disponibile pe
Internet este esențială. Atunci când sursele sunt anonime, este recomandabil ca informația să fie
examinată cu deosebită prudență, dacă nu chiar evitată. Internetul conține și multe site-uri
comerciale a căror menire este asigurarea unui profit în urma vânzării unui produs sau a unui
serviciu. Informația de pe site-urile comerciale reprezintă punctul de vedere al organizației care o
emite, astfel încât ea trebuie abordată și interpretată cu atenție.
De asemenea, Internetul conține și numeroase pagini personale, ale unor persoane care
pun la dispoziția mapamondului creațiile personale. Sunt indivizi care își scriu memoriile sau
care țin jurnale (web logs) și care își împărtășesc viața personală cu oricare cititor din
cyberspace. În acest context, se cuvine să precizăm câteva detalii legate de denumirea domeniilor
de pe Internet în anumite țări. Domeniul este parte componentă dintr-un URL (Universal
Resource Locator) sau dintr-o adresă de pe web.
În Statele Unite ale Americii, extensia domeniului este un indice care conține detalii
legate de autorul informației care se regăsește pe o pagina de web. De pildă, site-urile cu extensia
.org aparțin unor organizații non-profit, cum ar fi:
- asociațiile (Asociația Bibliotecarilor Americani – American Library Association:
http://www.ala.org),
- bibliotecile publice, de pildă Boston Public Library (http://www.bpl.org/),
- muzeele – New York Museum of Modern Art (http://www.moma.org/).
Extensia .edu este rezervată instituțiilor de învățământ superior de stat sau privat, de
exemplu: Wayne State University (http://www.wayne.edu/), Harvard University
(http://www.harvard.edu/).
Extensia .gov este indicele instituțiilor ce aparțin și sunt finanțate de guvernul federal
american, cum ar fi: Departamentul de Stat – Department of State (http://www.state.gov/),
Biblioteca Congresului - Library of Congress (http://www.loc.gov).
Extensia .com este indicele indubitabil al unei agenții sau firme comerciale, de exemplu
Coca-Cola (http://www.coca-cola.com), sau al unei firme angajate în comerțul electronic
(http://www.ebay.com). Domeniile mai noi sunt atribuite în funcție de conținutul informației, și
nu mai sunt un indiciu al agenției generatoare de informație. Un domeniu ca .travel sugerează
site-uri ale agențiilor de voiaj, .biz denotă un business, .kids este indicele site-urilor pentru copii,
.love indică site-uri cu conținut matrimonial sau erotic, .xxx este o marcă a site-urilor cu conținut
pronunțat pornografic.
În România, aceste extensii nu funcționează sau, dacă există, ele sunt foarte rare, și nu
sunt atât de distincte ca în cazul site-urilor americane. Pentru România, extensia generică este
.ro, care este, de fapt, indicele de țară (după cum domeniile franceze au extensia .fr, cele italiene
.it, cele germane .de, cele spaniole .es, cele olandeze .nl, cele daneze .dk etc.3).
Întrebările pe care trebuie să ni le punem când deschidem o pagină de web necunoscută
sunt:
- cine a generat sau a produs aceasta informație?
- ce știm despre această entitate?
- este posibil să determinăm experiența autorului în domeniul din care acesta prezintă
informația?
- care este formația și care este afilierea instituțională a autorului?
- este autorul o somitate în domeniul respectiv?
- este el o autoritate?
- care este reputația sa?
- informația este credibilă?
- informația este prezentată într-o manieră obiectivă?
2. Scopul cu care a fost creată informația.

26
 În cazul publicațiilor în format tradițional, tipărit, putem determina cu ușurință publicul
căruia i se adresează publicația respectivă. Putem face foarte lesne distincția între o revistă de
cercetare savantă și o revistă de amuzament, de citit în autobuz sau la coafor.
Paginile de web pot avea și ele un caracter foarte bine determinat, mai ales cele ale
universităților, care au un caracter preponderent educativ, ale bibliotecilor, care au un caracter
informativ, ale firmelor, care au scop comercial, acestea din urmă atingându-și scopul final –
vânzarea de produse sau de servicii – prin intermediul reclamelor și al publicității comerciale.
Există site-uri de distracții și amuzament, unele cu caracter comercial, altele nu. Există
chiar și combinații între aceste categorii, care sunt cunoscute sub denumirea de pagini de web cu
„infomercials”, o alipire lingvistică ce indică mixarea aspectului informațional cu cel comercial.
Întrebările pe care trebuie să ni le punem când deschidem o pagină de web sunt:
- în ce scop a fost creată această sursă de informații și a fost pusă la dispoziția tuturor
pe Internet?
- cine se află în spatele acestei pagini?
- cine o sponsorizează?
- cine este interesat să difuzeze aceste informații?
De multe ori, răspunsul explicit la aceste întrebări se află într-o secțiune numită „About
us” (despre noi), în care entitatea creatoare își asumă responsabilitatea pentru conținutul
informativ sau intelectual al unui site. Alteori, este aproape imposibil de stabilit cine și în ce
scop a creat un site. Această din urmă categorie trebuie abordată cu multe rezerve și precauție.
3. Acuratețea și exactitatea informației.
Un alt criteriu de evaluare este reprezentat de: exactitatea informației, rigoarea științifică
a culegerii datelor incluse pe site-ul respectiv, acuratețea cu care este prezentată informația,
corectitudinea datelor puse la dispoziția utilizatorului. Nota din politica de confidențialitate a
site-ului poate cuprinde detalii însemnate, legate de conținutul site-ului respectiv. Întrebările pe
care trebuie să ni le punem când deschidem o pagină de web necunoscută sunt:
- este această informație corectă?
- este această informație relevantă?
- precizează autorul sursa de inspirație sau de documentare?
- dă autorul detalii legate de proveniența informației?
- putem verifica (comparând site-ul respectiv cu site-uri asemănătoare) dacă informația
este legitimă sau credibilă?
- care este experiența autorului în domeniul respectiv?
- precizează autorul metodele de cercetare folosite în procesul investigației științifice (în
cazul datelor științifice rezultate dintr-un studiu sau dintr-o cercetare științifică)?
- pot fi aflate detalii legate de modul în care au fost culese și prelucrate datele
prezentate?
4. Obiectivitatea informației.
Una dintre rigorile cercetării, fie din domeniul științelor exacte, fie din cel umanist
presupune ca persoana care purcede la o investigație științifică să-și păstreze obiectivitatea, atât
pe parcursul investigației științifice, cât și pe parcursul prelucrării sau analizei datelor culese.
Obiectivitatea poate fi privită ca o componentă a eticii cercetătorului. Se poate vorbi și de o
obiectivitate de natură istorică, geografică, politică, religioasă etc. Un exemplu ilustrativ poate fi
informația existentă pe Internet privind conflictul palestiniano-israelian. Evident că această
informație trebuie filtrată foarte amănunțit, înainte de a fi folosită. Există multe puncte de vedere
legate de acest subiect controversat. Depinde cine prezintă problema și cum o prezintă. Când
bibliotecarii sugerează utilizatorilor anumite site-uri, trebuie să rămână imparțiali. Opiniile
personale nu trebuie să afecteze modul în care evaluăm informația, astfel încât să o recomandăm
altora drept credibilă. Întrebările la care trebuie să ne gândim pentru a testa obiectivitatea unui
site web sunt:
- care este scopul adevărat al existenței site-ului?
27
- ce l-a determinat pe autorul acestui site să dea această informație?
- chiar credeți că punctul de vedere expus este neangajat politic?
- sunt abordate în mod egal toate punctele de vedere legate de un subiect?

28
 5. Amploarea informației.
Interfața grafică a unui site este un indiciu foarte simplu al cantității de date puse la
dispoziția vizitatorilor. Dincolo de aspectul estetic al site-ului, trebuie să ne preocupe cantitatea
de date la care se oferă acces. În egală măsură, înainte de a recomanda un site sau de a folosi
informația de pe un site, trebuie să analizăm cât de cuprinzătoare este această informație. Este ea
prezentată în amănunt? Este ea exhaustivă? Este ea abordată în mod superficial? Este ea bine
organizată și prezentată cu claritate? Există site-uri cu informație foarte densă, cu cantități
impresionante de date. Câteva exemple grăitoare: site-ul NASA (http://www.nasa.gov), portalul
Uniunii Europene (http://europa.eu.int/) sau site-ul UNESCO (http://www.unesco.org), care
abundă în date statistice din întreaga lume. Astfel de site-uri au multiple hiperlegături cu alte
pagini; altele însă sunt simpliste, fără un volum mare de date, cu puține legături cu paginile
secundare.
Se cuvine analizat echilibrul conținutului informației existente pe un site de web. Sunt
site-uri care, dincolo de pagina primară, nu au multă adâncime, nu au multe sub-pagini.
Întrebările pe care trebuie să ni le punem sunt următoarele:
- sunt toate subiectele prezentate pe site abordate la același nivel?
- există unele aspecte tratate în mod preferențial?
- sunt explorate toate punctele de vedere posibile legate de un anumit subiect?
- sunt toate paginile secundare relevante pentru subiectul respectiv?
- ne trimit hiperlegăturile la pagini complementare subiectului central al paginii?
6. Actualitatea informației.
Acest criteriu vizează aspecte legate de momentul în care s-a creat informația (nu site-ul).
De obicei, paginile de web sunt datate, indicându-se data la care pagina a fost creată inițial și
data la care s-a actualizat informația. Sunt pagini de web unde informația este actualizată la
minut, în timp real. Acestea sunt, în special, paginile cu informație financiară, paginile de schimb
valutar, paginile marilor companii comerciale, care sunt pe piața acțiunilor la bursă. Utilizatorii
pot afla instantaneu valoarea acțiunilor unei firme. Paginile marilor burse mondiale sunt de
asemenea, un foarte bun exemplu. Alte exemple sunt paginile cu informații despre vreme, despre
mersul avioanelor sau al trenurilor. În SUA, înainte de a porni spre aeroport să întâmpinam pe
cineva la sosire, intrăm pe site-ul companiei de aviație cu care călătorește persoana pe care
trebuie s-o așteptăm și aflăm dacă zborul respectiv are vreo întârziere. Site-urile marilor agenții
de știri, cum ar fi CNN (http://www.cnn.com), sunt un alt exemplu de informare în timp real.
Este foarte adevărat că anumite tipuri de informație nu trebuie actualizate la fel de
frecvent ca altele. Totuși, creatorul site-ului (nu al informației) trebuie să verifice periodic atât
funcționalitatea site-ului, cât și legăturile cu alte site-uri. Întrebările pe care trebuie să ni le
punem când analizăm cât de recentă este informația sunt:
- când a fost creată informația?
- când a fost site-ul actualizat?
- există un indiciu legat de copyright?
- sunt hiperlegăturile cu alte site-uri operante?
- ne conduc la o informație recentă sau la una perimată?
7. Densitatea informației.
Acest criteriu este diferit de cel expus în paragraful despre amploarea informațiilor; El se
referă, în special, la aspectul estetic al site-ului, la modul în care este prezentată informația pe o
pagină de web. Unele pagini conțin numai text, altele au foarte multe imagini; uneori, imaginile
sunt însoțite de sunet sau/și de animație. Cantitatea de informație prezentată pe fiecare pagină are
un rol important în selectarea paginilor web. Paginile care ne bombardează cu informații sunt
greu de suportat. Detaliile de tipul culoare, mărimea corpului de literă etc. reprezintă factori
determinanți în a folosi sau nu informația de pe un site. Se știe că paginile cu imagini care au
rezoluție ridicată necesită un timp mai îndelungat pentru a se încărca, spre deosebire de paginile

29
cu text, care se încarcă foarte repede. Unele site-uri oferă opțiunea “text only” (varianta text),
care permite eliminarea imaginilor, contribuind astfel la rapiditatea navigării pe pagina
respectivă. Păstrarea unei proporții echilibrate între imagine și text asigură armonia unui site de
web.
Există pagini foarte neatrăgătoare estetic sau pagini șocante vizual. Paginile care au un
fundal foarte închis la culoare, cu litere de culori stridente, sunt de evitat. Culorile pastel sunt
odihnitoare pentru privire. Întrebările pe care trebuie să ni le punem sunt:
- câtă informație concretă conține site-ul, dincolo de adăugirile estetice?
- este informația organizată echilibrat, atât în pagina principală, cât și în cele
secundare?
- este aspectul grafic echilibrat?
- este pagina supraîncărcată?
- este informația dispusă echilibrat și estetic pe pagină?
- sunt imaginile sau animația legate logic de subiectul principal al paginii sau sunt
folosite numai pentru agitație vizuală, fără nici o relevanță pentru temă?
8. Reclamele publicitare.
Unele pagini permit reclame comerciale sub forma de animație care atrage privirea
distrăgând atenția de la scopul inițial al paginii. Reclamele “pop up” sunt agasante pentru
căutătorii de informație serioasă pe web. De remarcat că, la site-urile americane, seriozitatea
instituției care se află în spatele unei pagini de web este determinată de absența reclamelor
comerciale. Un site al unei universități nu permite agenților comerciali să-și facă reclamă pe
pagina de web a instituției respective. Publicitatea nedorită alungă potențialii utilizatori ai unui
site. Ultimele versiuni ale browserelor de Internet permit blocarea unei cantități însemnate de
reclame nedorite. Reclamele pot fi ale site-ului respectiv sau pot fi plătite de anumite firme și
găzduite de anumite site-uri, în schimbul unei sume de bani.
În cazul site-urilor necomerciale, întrebările pe care trebuie să ni le punem sunt:
- cine sponsorizează publicitatea de pe site?
- de ce natură este această publicitate?
Site-urile care permit reclame cu pronunțat caracter pornografic sunt de evitat.
9. Interactivitatea și rapiditatea pe care le oferă site-ul.
Acest aspect este legat nu atât de conținutul site-ului, cât de designul paginii și de felul în
care operează hiperlegăturile. Rapiditatea navigării de la o pagină la alta, în cadrul aceluiași site,
este un criteriu esențial pentru utilizatorii care explorează mai multe site-uri.
Nimic nu este mai dezamăgitor decât o hiperlegătură inactivă! Înfundăturile sunt cel mai
detestabil lucru pentru navigatorii pe web. Mesajul “Error 404—URL not found” este cel mai
neplăcut mesaj de pe Internet. Volatilitatea informației de pe Internet este un fapt bine cunoscut.
De aceea, hiperlegăturile trebuie verificate periodic pentru evitarea mesajelor de eroare. Unele
pagini necesită software special pentru accesarea datelor. Paginile create în limbi de circulație
restrânsă pun la dispoziția cercetătorului un software de traducere automată din limba respectivă
în limbile de largă circulație. Uneori, acest software nu se încarcă automat. Aceeași situație e și
în cazul limbilor scrise cu alte caractere decât cele latine. Întrebările pe care trebuie să ni le
punem:
- sunt legăturile active?,
- sunt rapide?
- trimit ele la informație curentă și de bună calitate, relevantă pentru subiectul
cercetării?
- se încarcă paginile cu repeziciune?
- sunt imaginile în exces pe acest site?
- în cazul în care este nevoie de software special, este indicată o sursă de unde se poate
descărca programul respectiv?
- sunt indicate toate detaliile tehnice în legătură cu programul respectiv?

30
 10. Accesibilitatea.
O pagină de web serioasă are, întotdeauna, o mențiune despre webmasterul care o
menține și o adresă de contact pentru cazul în care utilizatorii sunt confruntați cu dificultăți de
accesare. După cât timp ați primit un răspuns, în cazul în care ați contactat webmasterul unei
pagini? Unele pagini au și detalii de contact pentru autorul conținutului intelectual al paginii,
pentru a facilita comunicarea între creatorul și utilizatorul informației. Accesul prin e-mail la o
persoană de contact menționată pe o pagina de web este ilustrarea comunicării eficiente și
efective în lumea modernă. Un alt aspect legat de rapiditatea accesului la un site este dacă URL-
ul a fost găsit cu ușurință. Promptitudinea cu care răspunde o pagină de web este un factor
determinant în evaluarea satisfacției utilizatorului. Securitatea datelor prezente pe un site este
esențială pentru păstrarea intactă a informației. Site-urile care permit oricărui utilizator să
altereze datele sau să contribuie cu creații proprii, fără ca aceste contribuții personale să fie
verificate de o echipă editorială, sunt de o calitate îndoielnică și nu sunt recomandabile. Paginile
protejate de parolă sunt securizate și nu permit accesul celor care nu dețin parola Întrebările pe
care trebuie să ni le punem, în acest context, sunt:
- este asigurată integritatea informației?
- poate fi aceasta modificată de oricine?
- a fost site-ul găsit cu ușurință?
- s-a încărcat rapid?
Filtrarea informației
Accesul la informație nu mai reprezintă o problemă în momentul de față, când la
dispoziția utilizatorului există surse de informare din ce în ce mai diversificate și sofisticate.
Totuși, de multe ori, informația necesară este greu de găsit în avalanșa de informații redundante
sau irelevante. În aceste condiții, metodele clasice de căutare a informațiilor nu mai sunt la fel de
eficiente. Cantitatea uriașă de informații disponibile pe World Wide Web ridică probleme
referitoare atât la calitatea informației, cât și la capacitatea umană de a o filtra. Prin urmare, o
problema importanta a utilizatorilor nu mai este aceea de acces, ci aceea de selectivitate și de
evaluare. Navigând în mediul online, prima senzație a utilizatorului care interoghează motorul de
căutare este de abundență copleșitoare. În noul ecosistem informațional, termenul de
„bombardament” este mai mult decât o metaforă expresivă și se apropie de o descriere precisă a
fenomenului numit „explozie informațională”. Pe baza profilului digital pe care ni-l dezvăluim
cu fiecare click, suntem bombardați – informațional și emoțional – nu cu informații care ne-ar
ajuta să rezolvăm problemele care ne preocupă, ci cu acele informații/știri/conținuturi care au cel
mai mare potențial de a ne capta atenția. Așa cum observa Henri-Pierre Cathala, în lucrarea
„Epoca dezinformării”34, dezinformarea se bazează pe exploatarea haosului creat de explozia
informațională în gândirea umană.
În epoca „post-adevăr„ și „post-ordine”, comunicăm prin diverse canale și în multiple
forme pe care abia dacă începem să le înțelegem. Fake news, misinformation, narrowcasting,
realitate augmentată, viral autobots, uzine pentru generat like-uri, algoritmi care generează
conținut, armate de troli, propagandă computațională: tot atâția termeni care încearcă să fixeze
„noua dezordine informațională”, schimbările, chiar malformațiile, pe care le suferă ecosistemul
informațional al zilelor noastre, ca urmare a exploatării abuzive a posibilităților nelimitate oferite
de tehnologie35.
Alături de celelalte conceptele „post”, am adaugă și „post-gândirea”. Cercetători din
domenii precum psihologia cognitivă, filosofia minții, neuroștiința, economia comportamentală,
ecologia informației etc, ne prezintă o realitate în care gândirea profundă, gândirea critică este
înlocuită treptat de „gândirea de clip”36; „gândirea rapidă”37, „gândirea superficială”38,
cunoașterea fragmentată, caleidoscopică. Când apare necesitatea de a filtra informația, de a
34 Henri-Pierre Cathala, Epoca dezinformării, Editura Antet,
35 Alina Bârgăoanu, Noua dezordine informațională. De la hiper-emoţii la hiper-idei, în: „Convorbiri europene”,
http://www.convorbirieuropene.ro/noua-dezordine-informationala-de-la-hiper-emotii-la-hiper-idei/

31
separa datele importante de cele secundare, oamenii se confruntă cu probleme precum oboseala
de decizie – epuizarea care se resimte din cauza suprasolicitării de a lua tot mai multe decizii în
viața de zi cu zi. În traducere din engleză, clip înseamnă mișcare rapidă, accelerație, un decupaj
din ziar, un fragment39. Prin analogie, „gândirea de clip” se manifestă ca răspuns la volumul
enorm de informație pe care, nefiind capabili să-l procesăm, alegem să ne informăm nu prin
metode tradiționale, prin intermediul unor produse informaționale bine structurate, cum o făceau
oamenii din generațiile precedente, ci în forma unor imagini trunchiate, fragmente scoase din
context, fapte care nu au legătură între ele, care se succed reciproc ca într-un caleidoscop.
Clicurile iraționale pe linkurile din rețea, licărirea nesfârșită a titlurilor de genul clickbait, a
spoturilor publicitare, a textelor scurte fără vreo legătură reciprocă, gadget-urile ce prezintă
frânturi de informații – toate acestea ne transformă radical modul de procesare a informației și,
implicit, procesul cognitiv. În consecință, dorind să țină pasul cu ritmul rapid al vieții, omul nu
mai are timp să pătrundă în sensul informației pe care doar o consumă, o abordează la modul
superficial, în loc să o metabolizeze prin analiză și gândire critică.
Alina Bârgăoanu, autoarea cărții „#FakeNews. Noua cursă a înarmării”, ne atenționează
că nu trebuie să pornim de la prejudecata că doar persoanele fără studii sunt expuse la
dezinformare și manipulare: „avem de-a face cu un paradox: cu cât suntem mai preocupați de
„adevăr”, cu cât avem acces la mai multe surse de informare, cu atât devenim mai vulnerabili la
dezinformare, la vârtejuri emoționale, la panici morale și cruciade digitale”. Mulți consideră că
este suficient să ignori mass-media tradiționale și să cauți adevărul în sursele alternative, or,
lucrurile se întâmplă tocmai invers – conținutul audio-vizualului fiind strict reglementat și
profesionalizat, prezintă mai puține riscuri de a fi expus la dezinformare sau diverse tehnici de
manipulare, care proliferează în mediul online. „În România cel puțin, precizează Alina
Bârgăoanu, mai degrabă persoanele educate (mai precis, cele cu studii superioare) sunt
predispuse la amplificarea haosului informațional. Motivele sunt diverse: este, în primul rând, o
chestiune de acces; datele demografice privind consumul de conținut digital arată că acesta este
mai ridicat în rândurile celor din mediul urban, cu studii superioare; dacă acceptăm că „grosul”
dezinformării ia naștere și se amplifică în mediul digital, putem conecta acest lucru cu datele de
natură demografică și ajunge la o concluzie relativ logică, potrivit căreia publicul vulnerabil la
dezinformare este tocmai acesta: mai tânăr, mai educat, urban, mobil din punct de vedere
profesional”40.
Tehnicile includ manipularea prin materiale video (deep-fake) și falsificarea de
documente oficiale, utilizarea softurilor de internet automatizate (boți) pentru răspândirea și
amplificarea conținuturilor care provoacă disensiuni și a dezbaterilor de pe platformele sociale,
atacurile de tip trolling asupra profilurilor de pe platformele de comunicare și furtul de
informații. În același timp, mijloace mai tradiționale precum televiziunea, ziarele, site-urile de
internet și mesajele electronice în lanț („chain emails”) continuă să joace un rol important în
multe regiuni.
La sfârșitul anului 2017, Comisia Europeană a inițiat o Consultare publică cu privire la
știrile false și dezinformarea online, pentru a vedea ce măsuri pot fi luate împotriva acestui
fenomen. De asemenea, a fost instituită o rețea de profesioniști în comunicare, cu atribuții de
verificatori de informații. În urma acestei consultări, s-a ajuns la concluzia că eficiența fiecărui
instrument de contracarare a știrilor false depinde în mare măsură de cine îl folosește și în ce

36 Gândirea de clip: „oamenii ecranului” în loc de „oamenii cărții”, https://www.ziarelive.ro/stiri/gindirea-de-

clip-oamenii-ecranului-in-loc-de-oamenii-cartii.html.
37 Daniel Kahneman, Gândire lentă, gândire rapidă, București, Editura Publica, 2011.
38 Nicholas Carr, Superficialii. Efectele Internetului asupra creierului uman, București, Editura Publica, 2012.
39 Gândirea de clip: „oamenii ecranului” în loc de „oamenii cărții”, https://www.ziarelive.ro/stiri/gindirea-de-
clip-oamenii-ecranului-in-loc-de-oamenii-cartii.html.
40 Alina Bârgăoanu, Fake news și credulitatea noastră cotidiană. Interviu realizat de Minodora Sălcudean, în:
„Capital Cultural”, nr. 15, 14/01.2019, https://capitalcultural.ro/fake-news-si-credulitatea-noastra-cotidiana/

32
scopuri. Există voci care își exprimă îngrijorarea în legătură cu faptul că legislația statelor care
deja au adoptat legi împotriva dezinformării și chiar Uniunea Europeană, prin instituirea rețelei
de verificatori de informații, riscă să autorizeze „ministere ale adevărului”. Depinde câtă
autoritate li se dă, dar mai ales cum au de gând s-o folosească. Dacă puterile lor se vor limita
doar la dezvăluirea argumentată a informațiilor false și la educația publicului, atunci mai putem
avea speranță. Dacă vor dobândi puterea de a-i sancționa pe autorii acestor informații, ne vom
confrunta din nou cu cenzura instituționalizată.41 Tocmai pornind de la aceste considerente,
indiferent de tipul de acțiune propus, majoritatea respondenților au căzut de acord cu privire la
necesitatea respectării și garantării drepturilor fundamentale, cum ar fi libertatea de exprimare.
Indiferent ce abordare va fi folosită pentru a combate știrile false, aceasta nu ar trebui să
promoveze niciun fel de cenzură, directă sau indirectă. Majoritatea respondenților au arătat o
preferință clară pentru soluția autoreglementării, în detrimentul impunerii unor legi în acest
sens.42
Pornind de la rezultatele consultării publice, Comisia Europeană a elaborat un Plan de
acțiune împotriva dezinformării43, în care se subliniază că, odată ce instrumentele și tehnicile de
dezinformare folosite sunt în schimbare rapidă, și răspunsul trebuie să evolueze la fel de rapid.
Răspunsul coordonat la dezinformare, stabilit în planul de acțiune, se bazează pe patru piloni:
(i) îmbunătățirea capacității instituțiilor Uniunii de a detecta, analiza și denunța
dezinformarea; consolidarea acțiunilor coordonate și comune de combatere a dezinformării;
(ii) mobilizarea sectorului privat pentru combaterea dezinformării;
(iii)informarea cetățenilor și îmbunătățirea rezilienței la nivelul societății.
Sintetizând, în planul de acțiune împotriva dezinformării este menționată necesitatea de a
se face investiții în instrumente analitice, cum ar fi software specific pentru extragerea,
organizarea și agregarea unor cantități mari de date digitale. De asemenea, se pune accent pe
ideea că eforturile de combatere a dezinformării se bazează pe necesitatea evaluării informațiilor,
care implică o abordare critică a conținutului media, dar mai ales, necesită reconsiderarea rolului
pe care îl are educația mediatică sau, cum am zice noi, cultura informației. Activitățile de
consolidare a rezilienței includ, de asemenea, programe de formare specializate, conferințe și
dezbateri publice, precum și alte forme de învățare comună destinate actorilor din mass-media.
Aceasta implică, de asemenea, responsabilizarea tuturor sectoarelor societății, în special
îmbunătățirea competențelor cetățenilor cu privire la mass-media, pentru ca aceștia să înțeleagă
modul în care pot identifica și combate dezinformarea.
Alina Bârgăoanu pledează, în cartea sa, „#FakeNews. Noua cursă a înarmării”, pentru o
„alfabetizare emoțională”. „Suntem prinși într-un război hibrid, iar terenul de confruntare îl
reprezintă atenția noastră, datele noastre personale, emoțiile noastre”. „Furia se viralizează,
rațiunea nu!”, avertizează autoarea. „De aceea, dintre toate alfabetizările despre care se vorbește
în încercarea de a mai reduce puțin haosul informațional, eu am mai mare încredere în
alfabetizarea emoțională. De altfel, cercetări realizate la Schorenstein Center on Media, Politics
and Public Policy de la Harvard University arată că, atunci când oamenii sunt confruntați cu mai
multe fapte, cu mai multe informații, pe mai multe canale, și altele decât cele digitale, ei nu
devin neapărat mai informați, dar cel puțin devin mai rezervați, învață cum să își gestioneze mai
bine emoțiile, de cele mai multe ori extreme, pe care le creează conținutul digital”. 44 După opinia
autoarei, cele mai eficiente metode de a rezista la formele subversive de manipulare din mediul

41 Monica CERCELESCU, Dezinformarea în epoca post-adevăr. Poate fi reglementată lupta împotriva

dezinformării?, https://www.juridice.ro/628769/dezinformarea-in-epoca-post-adevar-poate-fi-reglementata-lupta-
impotriva-dezinformarii.html#_ftn4 (21.02.2019).
42 A se vedea sursa: https://ec.europa.eu/info/consultations/public-consultation-fake-news-and-online-
disinformation_ro.
43 Comunicare comună către Parlamentul European, Consiliul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social
European și Comitetul Regiunilor. Plan de acțiune împotriva dezinformării, Bruxelles, 5.12.2018, https://eur-
lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?qid=1547476841326&uri=CELEX:52018JC0036
44 Alina Bârgăoanu, #FakeNews. Noua cursă a înarmării, Editura Evrika Publishing, 2018, p. 194.
33
digital sunt: scepticismul emoțional; prudența în fața temelor cu potențial de polarizare; prudența
în fața clasificărilor binare, în tușe groase, definitive; fiecare persoană să fie atentă la sursa din
care își culege informațiile. Ai auzit vreodată de site-ul respectiv? Are o categorie sau o caseta
direcțională care să te conducă la datele de contact? Autorii pot să fie identificați? Poate să fie
verificată informația din alte surse? Acestea sunt câteva dintre întrebările pe care trebuie să și le
pună oricine dorește sa se informeze corect și să nu creadă numai în ceea ce este servit ca atare în
mediul online45.
2.5 PRELUCRAREA INFORMAȚIEI
Prelucrarea informațiilor în vedere luării unei deciziei, de exemplu, presupune o
succesiune de procese care vizează: receptarea, decodarea, interpretarea, aprecierea consistenței,
utilității și importanței pentru sine a acestor date. Prelucrarea este etapa care presupune
organizarea datelor in funcție de domenii, probleme, acțiuni ori pe criterii geografice sau
cronologice.
Prelucrarea informației include: colectarea; organizarea; stocarea; regăsirea; evaluarea și
interpretarea informației.
Din categoria proceselor psihice cognitive fac parte senzațiile, percepțiile, reprezentarea,
imaginația și gândirea. Toate aceste procese psihice formează intelectul.
Procesul psihic cognitiv superior (intelectual) care se desfășoară prin intermediul
operațiilor de analiză și sinteză, abstractizare și generalizare, în urma căruia obținem produse sub
forma ideilor, conceptelor și raționamentelor se numește gândire.
Cogniția este termenul folosit de psihologi pentru a descrie gândirea, modul în care
acumulăm și manipulăm cunoștințele. Psihologia cognitivă studiază gândirea, felul în care
oamenii învață, organizează cunoștințele, rezolva problemele.
Gândirea – reflectarea mijlocită și generalizat-abstractă sub forma noțiunilor a
însușirilor esențiale și necesare ale obiectelor și fenomenelor, a legăturilor logice, cauzate dintre
ele.
Reflectarea realității obiective la nivelul logic al cunoașterii este cu mult mai complicată.
Ea nu mai are de acum un caracter nemijlocit, ci unul mijlocit, adică se produce cu ajutorul unui
sistem întreg de mijloace, care de regulă lipsesc la nivelul senzorial al cunoașterii. Reflectarea
realității la nivelul gândirii este mijlocită prin cuvânt. Pentru a formula definiția unui anumit
fenomen, obiect sau eveniment, de regulă, este insuficientă o singură percepție. De asemenea, se
dovedește a fi importantă acumularea unei anumite experiențe, păstrarea în memorie a unui șir
de reprezentări. Pentru a defini un anumit obiect nou este nevoie de o experiență de definire a
altor obiecte. Reprezentările, vocabularul necesar pentru formularea definițiilor, pe care le
conține memoria noastră, constituie acel fond de cunoștințe, prin intermediul cărora se produce
procesul de gândire.
Gândirea este reflectarea mijlocită a realității și de aceea că ea se bazează, întotdeauna pe
cunoștințele acumulate de om. Reflectarea realității la nivelul gândirii are un caracter
generalizator. Caracterul mijlocit și generalizator al gândirii asigură cunoașterea de către om atât
a fenomenelor, cât și a esenței lor. Datorită gândirii, omul reflectă nu numai ceea ce poate fi
perceput nemijlocit cu ajutorul organelor de simț, dar și ceea ce este ascuns de percepție și poate
fi cunoscut doar ca rezultat al analizei, comparației, generalizării. Gândirea permite stabilirea
diferitelor legături logice.
Operațiile gândirii
Realizarea gândirii prin intermediul operațiilor de gândire caracterizează gândirea ca o
reflectare mijlocită a realității. Fiecare operație a gândirii îndeplinește o anumită funcție în
procesul de cunoaștere.

45 Fake news și credulitatea noastră cotidiană. Interviu cu Alina Bârgăoanu, realizat de Minodora Sălcudean,
articol apărut în „Capital Cultural”, nr. 15/2019, https://capitalcultural.ro/fake-news-si-credulitatea-noastra-
cotidiana/.

34
 Analiza – împărțirea mintală a obiectelor și fenomenelor în părți, pentru a evidenția
unele semne specifice și pentru a le cunoaște mai bine. Reprezintă o etapă în fluxul informativ,
în care informația este supusă unui examen sistematic pentru a identifica elementele sale
semnificative si pentru a extrage concluziile care pot fi utilizate cu valență proiectivă și de
anticipare. Ea are o importanta majora de exploatare, a cărei principala sarcină este de a
identifica problemele și de a le trata în conformitate cu gradul lor de complexitate. In practica,
analiza se derulează continuu, de la nivelul informațiilor primare, până la eșaloanele superioare.
Sinteza, presupune îndepărtarea detaliilor nerelevante și surprinderea esențialului prin
raport cu tema propusă; unificarea mintală a elementelor izolate, a părților componente a
obiectelor și fenomenelor într-un tot întreg.
Analiza și sinteza sunt operațiile principale ale activității de gândire, deoarece prin
intermediul lor avem posibilitatea să cunoaștem pe deplin realitatea înconjurătoare.
Comparația – procesul mintal de evidențiere a asemănărilor și deosebirilor între obiecte
și fenomene. Se compară noțiunea nouă cu noțiunile deja cunoscute.
Abstractizarea – evidențierea mintală a însușirilor esențiale a obiectelor și fenomenelor
neluându-se în considerație însușirile neesențiale, în activitatea cognitivă a omului apar situații
când omul nu poate face analiză, sinteză, comparație și astfel el apelează la abstractizare.
Generalizarea – procesul mintal de grupare a obiectelor și fenomenelor în grupe,
evidențiind o calitate specifică a lor (de ex.: mese, scaune, flori, fructe, legume etc.).
Clasificarea – procesul mintal de structurare, de separare a obiectelor și fenomenelor în
clase conform unor semne caracteristice (de ex.: la biologie - clasa reptilelor, clasa amfibiilor
etc.).
Sistematizarea - procesul mintal de selectare a grupelor, a claselor de obiecte.
Toate aceste operații nu se pot manifesta izolat, fără legătură reciprocă între ele.
Etapa de reprezentare vizuală își are locul abia către finalul procesului de analiză și
interpretare a datelor, când, după ce informațiile disponibile sunt evaluate, analizate și
categorizate, se impune identificarea unei modalități cât mai eficiente de a comunica rezultatele
cercetării efectuate. Abia aici intervine rolul designerilor.
2.6 Utilizarea etică a informației
Am ajuns la cel mai vizibil rezultat al procesului de informare și anume, utilizarea
informației, satisfacerea nevoii de informare (cu toate că, uneori, utilizarea poate fi mai mult
decât satisfacerea cererii, deoarece poate fi rezultatul răsfoirii sau al descoperirii accidentale). A
folosi un produs de informare înseamnă a angaja acel obiect pentru o nevoie de informare, fie că
acel obiect continuă să existe (vorbim atunci de utilizare), se modifică (intervine uzura) sau
dispare (se consumă). Scopul ultim al unui produs de informare, al unui sistem de informare
trebuie să fie gândit în termeni de utilizare. Funcția cea mai importanta a produsului
informațional este de a oferi suport în activitatea cognitivă și decizională, de a schimba atitudini
și comportamente.
Competență care se referă la utilizarea etică a informației presupune:
- Cunoașterea aspectelor ce țin de dreptul de autor (cunoașterea subiecților și obiectului
dreptului de autor; cunoașterea drepturilor morale și patrimoniale ale autorului; cunoașterea
limitelor drepturilor de autor);
- Însușirea elementelor obligatorii ale referințelor bibliografice;
- Adăugarea, organizarea, citarea referințelor;
- Deprinderea de a cita corect o sursă bibliografică, utilizând diverse sisteme de citare a
surselor de informare;
- Abilitatea de a construi și redacta o bibliografie prin intermediul softurilor de gestiune a
referințelor bibliografice;
- Aplicarea unor strategii de evitare a plagiatului;
- Cunoașterea sistemelor de detectare a plagiatului;
- Folosirea unui software de depistare a plagiatului.

35
 În studiile de specialitate, se face diferențierea între utilizatori colectivi și individuali. În
categoria celor colectivi includem în primul rând comunitatea ca ansamblu de interese,
preocupări, aspirații, valori, convingeri etc. Comunitatea se distinge permanent prin grupuri
sociale eterogene, ale căror interese diferă în funcție de vârstă, etnie, categoria socio-
profesională, nivelul instructiv-educativ, cultură, convingeri politice sau religioase etc. În funcție
de context și de vârstă subiecților, distingem următoarele motivații ale utilizării informației:
● Educaționale,
● Activitatea profesională
● Formarea profesională continuă
● Aprofundarea cunoștințelor dobândite anterior
● Cercetarea științifică
● Abordarea și investigarea unor domenii noi
● Luarea anumitor decizii în diversele domenii ale vieții sociale, culturale, economice
sau politice.
● Loisir-ul, hobby-urile și pasiunile
Cea mai răspândită metodă de utilizare a informației este lectura. În funcție de
comportamentul utilizatorului, deosebim următoarele forme de lectură:
1. lectura tematică – atenția utilizatorilor este focalizată pe un subiect determinat, legat
fie de disciplinele de specialitate, fie de temele de seminarii, a tezelor de licență, doctorat,
disertații etc. Într-o astfel de situații utilizatorii vin, de obicei, cu o bibliografie prestabilită.
2. lectura problematică – se centrează în jurul unei probleme care nu corespunde unui
domeniu sau unei discipline determinate, ci se află într-un perimetru nedefinit al
interdisciplinarităţii. Urmărirea continuă a problemei în cauză presupune un efort mult mai mare
din partea cititorului decât în cazul lecturii tematice.
3. lectura eclectică – nu este organizată după o anumita strategie, astfel încât un subiect
de interes poate conduce la altul și tot așa. Motivația esențială la o astfel de lectură este
curiozitatea, dorința de a cunoaște cât mai mult. Pentru acești utilizatori diversitatea subiectelor
este mai importantă decât bogăția fondului destinat fiecărui domeniu în parte. De obicei ei nu
consultă cataloagele și nu apelează la ajutorul bibliotecarului, ci preferă să fie lăsați în pace,
pentru a putea să parcurgă în voie rafturile bibliotecii, bazele de date sau Internetul.
4. lectura de prospătură sau lectura de informare – utilizatorii sunt interesați să fie în
permanență la curent cu tot ceea ce apare nou. Această categorie de utilizatori este interesată de
cele mai recente surse de informații: literatura gri (referate, comunicări, teze de doctorat, de
licență etc.), cataloage, oferte ale editurilor, baze de date on-line, site-uri noi, CD-ROM-uri
achiziționate recent etc.
După modul în care utilizatorii interacționează cu sursele de informare, distingem
următoarele metode de investigare:
- analitice, care pornesc de la întreg spre parte,
- sintetice, orientate în sens invers – de la parte spre întreg,
- critice, atunci când utilizatorul ia poziție, se declară mai mult sau mai puțin motivat,
de acord sau nu cu autorul documentului.
Putem concluziona că una dintre cele mai răspândite motivații pentru consumul de
informații este similară unui bun de consum, acesta fiind destinat, înainte de toate, să satisfacă
niște necesități. Consumul de informație urmărește, în primul rând, dobândirea unor avantaje
imediate, de exemplu obținerea unei licențe, a unui examen, a unui grad didactic sau titlu
academic etc. Motivația de lungă durată este o investiție pe termen lung și are drept scop lărgirea
orizontului de cunoaștere, formarea unui spirit științific și desăvârșirea propriei personalități.
2.7 Comunicarea/ transmiterea/ prezentarea informației
Această competență are în vedere abilitățile care vizează:
- folosirea informațiilor obținute pentru atingerea unui scop precis;

36
 - asimilarea informației obținute și crearea unor produse informaționale noi;
- organizarea conținutului creat într-o manieră ce sprijină scopurile și formatele unui
produs sau reprezentări;
- punerea în practică a cunoștințelor și deprinderilor asimilate sau dobândite din
experiențe anterioare, pentru a planifica și crea un produs nou sau o reprezentare nouă
- manevrarea textului digital, a imaginilor și datelor după nevoi;
- verificarea procesului de evoluție a noului produs sau a noii forme de expresie
- analiza succeselor sau nereușitelor din trecut și elaborarea de strategii alternative;
- aducerea la cunoștința publicului a noii forme de expresie într-o manieră eficientă ;
- alegerea formatului și a mediul de comunicare care susține cel mai bine scopurile
produsului sau ale reprezentării, precum și pe cele ale publicului țintă;
- folosirea unei bogate varietăți de aplicații IT pentru crearea produsului sau prezentării;
- înglobarea unor elemente de estetică în comunicare;
- comunicarea clară și într-o manieră specifică scopurilor auditorului-țintă.

BIBLIOGRAFIE:

1. ALEXANDRU, Adriana; COARDOŞ, Dora, Big data – concepte, arhitecturi și

tehnologii, în: „Revista Română de Informatică și Automatică”, vol. 27, nr. 1, 2017,
https://rria.ici.ro/wp-content/uploads/2017/03/04-ART2-RRIA-1-2017-Alexandru-Coardos-
big-data-2-1.pdf , (accesat în data de 20.02.2019).
2. ANGHELESCU, Hermina G.B., Criterii de evaluare a calității resurselor
informaționale cu acces liber prezente pe internet, în: „Revista Bibliotecii Naționale a
României”, An X – Nr. 1/2004, pp. 44-48, https://webcache.googleusercontent.com/search?
q=cache:G16gLRKGBewJ:https://www.bibnat.ro/dyn-doc/REVBNR-1-
2004.pdf+&cd=8&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&client=firefox-b-d
3. ARGHIR, Radu, Cum să ne informăm corect, http://romaniasmart.ro/2018/01/05/cum-sa-
ne-informam-corect/, (accesat în data de 20.02.2019).
4. BÂRGĂOANU, Alina, #FakeNews. Noua cursă a înarmării, Editura Evrika Publishing,
2018.
5. BÂRGĂOANU, Alina, Noua dezordine informațională. De la hiper-emoţii la hiper-idei,
în: „Convorbiri europene”, http://www.convorbirieuropene.ro/noua-dezordine-
informationala-de-la-hiper-emotii-la-hiper-idei/
6. BÂRGĂOANU, Alina, Turbo-ştirile și epoca dezinformării 2.0,
http://www.convorbirieuropene.ro/turbo-stirile-si-epoca-dezinformarii-2-0/ .
7. BÂRGĂOANU, Alina, Fake news și credulitatea noastră cotidiană. Interviu realizat de
Minodora Sălcudean, în: „Capital Cultural”, nr. 15, 14/01.2019,
https://capitalcultural.ro/fake-news-si-credulitatea-noastra-cotidiana/
8. CARR, Nicholas, Superficialii. Efectele Internetului asupra creierului uman, București,
Editura Publica, 2012.
9. CERCELESCU, Monica, Dezinformarea în epoca post-adevăr. Poate fi reglementată
lupta împotriva dezinformării? https://www.juridice.ro/628769/dezinformarea-in-epoca-post-
adevar-poate-fi-reglementata-lupta-impotriva-dezinformarii.html#_ftn4 (21.02.2019).
10. CORAVU, Robert, Cultura informației - concepte fundamentale,
https://www.academia.edu/5361202/Cultura_informa%C8%9Biei_-_concepte_fundamentale,
(accesat în data de 20.02.2019).
11. DUVALMĂ, Robertino, Abilități de cultura informației dobândite în perioada studiilor
universitare: valorificarea lor la elaborarea lucrării de licență, în: „Buletinul Fundației
Urechia”, Nr. 13/2012, http://bvau.ro/docs/pdf/bfu13.pdf (accesat în data de 20.02.2019).

37
12. EISENBERG, Michael B. & BERKOWITZ, Doug Johnson, Computer Skills for
Information Problem-Solving: Learning and Teaching Technology in Context, ERIC
Clearinghouse on Information and Technology, 1996, [online]
http://www.ed.gov/databases/ERIC Digests/ed392463.html.
13. KAHNEMAN, Daniel, Gândire lentă, gândire rapidă, București, Editura Publica, 2011.
14. KING, F. Ronald, Strategia cercetării, Iași: Polirom, 2005.
15. LAU, Jesus, Linii directoare privind cultura informației și instruirea de-a lungul întregii
vieți, Chișinău, 2010, https://www.ifla.org/files/assets/information-literacy/publications/ifla-
guidelines-ro.pdf (accesat în data de 20.02.2019).
16. MARIN, Danu, Cultivarea rezilienței informaționale în sectorul mass-media din
Moldova, în: „Media Forward”, nr. 4, aprilie 2018,
https://freedomhouse.org/sites/default/files/inline_images/Moldova_Policy_Brief_Informatio
n_Resilience_RO_2.pdf.
17. MIHĂESCU, Manuela, Comunicare și cunoaștere în era informatică. Abordare
semiotică. Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2010,
https://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2010/filologie/Mihaescu_Manuela_ro
.pdf (accesat în data de 20.02.2019).
18. NEWPORT, Cal, Concentrat. Cum sa prosperi prin munca profunda intr-un mediu
perturbator, București, Editura Publica, 2012.
19. NICHOLAS, David, Assessing Informatin Needs: Tools, Techniques and Concepts for
the Internet Age, http://www.bcub.ro/cataloage/unibib/evaluarea-nevoii-de-informare-
instrumente-tehnici-si-concepte-in-era-internetului
20. REPANOVICI, Angela, Ghid de cultura informației, București: Editura ABR, 2012,
http://old-site.abr.org.ro/index.php/documente/autori-romani/angela-repanovici/15-ghid-de-
cultura-informatiei-pdf/file (accesat în data de 20.02.2019).
21. STOICESCU, Adrian C., Tradiții, tradiționalizări și e-tradiții în telecomunitățile
virtuale,http://www.cesindcultura.acad.ro/images/fisiere/rezultate/postdoc/rapoarte%20finale
%20de%20cercetare%20stiintifica%20ale%20cercetatorilor
%20postdoctorat/lucrari/Stoicescu_Adrian.pdf
22. Top 10 erori în gândirea umană, https://www.youtube.com/watch?v=an04uPv9n0Y
23. American Library Association, The Information Literacy Competency Standards for
Higher Education, http://www.ala.org/acrl/standards/informationliteracycompetency (accesat
în data de 05.01.2018).
24. IFLA, Recomandările IFLA pentru Cultura informației și media,
http://www.slideshare.net/cdbclub/recomandare-ifla-ci, (accesat în data de 05.01.2018).

Surse Web:
1. IFLA, Secțiunea Cultura Informației - http://www.ifla.org/information-literacy,
2. Site-ul Asociației Bibliotecarilor din România - http://www.abr.org.ro

38