Universitatea din Bucuresti

Facultatea de Litere
Stiinte ale Informarii si Documentarii

REFERAT

MANAGEMENTUL
CUNOASTERII

Ionica Roberta-Elena
SID, anul II

2016

Tema managementului cunoasterii reprezinta o noutate teoretica a

ultimului deceniu al secolului trecut si a constituit de la bun inceput o
provocare teoretica pentru comunitatea filosofilor, ale caror reflectii au
insotit dezbaterea de idei si au contribuit la constituirea disciplinara a
domeniului.
In 1995, Ikujiro Nonaka si Hirotaka Takeuchi publica lucrarea The
Knowledge Creating Company in care discuta despre cunoasterea
detinuta de un grup si o deosebesc de cunoasterea detinuta de o
persoana. De asemenea, Nonaka reformuleaza distinctia lui Polanyi
dintre cunoasterea tacita si cunoasterea explicita si argumenteaza ca
un individ poate sa nu fie constient de ceea ce stie si de modul in care
poate obtine anumite rezultate. Cunoasterea explicita, dupa Nonaka,
este cunoasterea de care un individ este constient, stie ca o detine si o
poatecomunica celorlalti prin intermediul limbajului.
Lucrarea lui Nonaka si Takeuchi a avut un impact deosebit asupra
comunitatii cercetatorilor din diverse domenii, de la economie la
filosofie, generand o preocupare de tip interdisciplinar si atitudini
dintre cele mai diverse fata de tema managementului cunoasterii.Daca
unii au apreciat ca managementul cunoasterii reprezinta cel mai
fierbinte subiect al zilei,altii au considerat ca expresia managementul
cunoasterii este lipsita de sens (T. D. Wilson). A devenit astfel necesar
un demers intemeietor pornind de la intrebarea daca, intr-adevar,
cunoasterea poate fi abordata managerial ( David Skyrme).S-a conturat
un raspuns afirmativ prin contributia unor cercetatori veniti din
discipline dintre cele mai diverse: economie, sociologie, politologie,
teoria informatiei, filosofie. Traim in prezent intr-o societate a
cunoasterii in care cunoasterea este cel mai bun capital si trebuie sa

stim cum sa o folosim in conditiile in care tendintele actuale sunt

globalizarea, restructurarea si generalizarea bunelor practici. Prin
urmare, managementul cunoasterii ofera un avantaj competitiv decisiv.
Pe fondul acestor discutii specifice etapei cautarii propriei identitati
paradigmatice de catre noua disciplina, in 1998 apare lucrarea Working
Knowledge: How Organisations Manage What they Know a
economistilor de la Harvard, Tom Davenport si Larry Prusak. Acestia
rafineaza propunerile teoretice ale lui Nonaka si Takeuchi printr-un
import din zona dezbaterilor metateoretice despre teoria informatiei si
a comunicarii. Este formulata distinctia dintre cunoastere si informatie,
incepe sa se vorbeasca despre memoria corporatista si devine
dominanta abordare holista. Este cercetata relatia dintre cunoastere si
organizatie, se impune conceptul de organizatie care invata, este
precizat raportul dintre managementul cunoasterii si managementul
strategicsi este semnalata nevoia formularii unor criterii de
recunoastere in timp util a acelor unitati de cunoastere care contribuie
la imbunatatirea performentelor organizatiei, in primul rand prin
cresterea capacitatilor nu doar de cunoastere, ci si de inovare
competitiva ale acesteia. In fine, este trasata distinctia dintre
managementul cunoasterii orientat spre crearea de cunoastere noua si
managementul cunoasterii orientat spre transferul cunoasterii
existente in organizatie.
Dupa numai un deceniu managementul cunoasterii avea toate
caracteristicile unei discipline institutionalizate. Apar reviste de
specialitate, se organizeaza congrese, se infiinteaza centre de
cercetare. M. Stankosky editeaza in 2004 lucrarea Creating the
Discipline of Knowledge Management. The Latest in University
Research in care discuta deja despre o istorie a noi discipline, iar
Schwartz editeaza in 2005 o enciclopedie a disciplinei.Fiind o disciplina
maturizata, managementul cunoasterii intra in etapa dezbaterii asupra
fundamentelor
sale
teoretice,
inclusiv
asupra
aspectelor
epistemologice ale teoriei si practicii.
O cercetare epistemologica poate incepe cu identificarea principalelor
scoli de gandire si a principalelor teme din managementul cunoasterii
carora le este necesara o elucidare filosofica a conceptului cunoasterii.
Indiscutabil, principala scoala de gandire este conturata in jurul
filonului teoretic reprezentat de reconstructia distinctiei dintre
cunoasterea tacita si cunoasterea explicita, precum si de luarea in

considerare a rezultatelor teorie informatiei. Aici ii regasim pe

intemeietorii
disciplinei:
Nonaka,
Takeuchi,
Davenport
si
Prusak.Acestora li se alatura Yogesh Malhotra, cel care incearca
reconstructia conceptului de cunoastere folosit in managementul
cunoasterii prin cercetarea modului in care cunoasterea este
reprezentata in mintea noastra sau la nivel organizational. Altii
abordeaza teme ale managementului cunoasterii in contextul cercetarii
complexitatii (David Snowdon, Max Boiset, J. C. Spender), iar
economistii si sociologii prefera sa clasifice cunoasterea drept un
capital intr-o societate a cunoasterii ( Leif Edvanson,Tom Stewart). In
fine, marile corporatii au dezvoltat propriile programe de cercetare ,
fiind interesate cu precadere de aspectele practice.Principalele teme
de reflectie epistemologica, intr-o enumerare fara pretentii de
exhaustivitate, sunt urmatoarele: crearea de cunoastere noua in
organizatie; accesul organizatiei la cunoasterea din mediul
extern;utilizarea cunoasterii in luarea deciziei;cunoasterea incorporata
in procese, produse si servicii; reprezentarea cunoasterii in mintea
noastra, in baze de date si documente.
Obiective
In cadrul acetsui proiect ne propunem urmatoarele obiective:
Sa precizam relatiile conceptuale dintre managementul cunoasterii si
managementul strategic.
Sa analizam conceptul de cunoastere folosit in managementul
cunoasterii.
Sa reconstruim si sa operationalizam conceptul de cunoastere specific
teoriilor manageriale din perspectiva filosofiei stiintei.
Sa stabilim implicatiile reconstructiei conceptului de cunoastere pentru
administrarea si dezvoltarea cunoasterii organizationale.
Sa punem la dispozitia comunitatii manageriale si a comunitatii
filosofice un cadru teoretic si operational in vederea interactiunii
reciproce.
Sa contribuim la eficientizarea managementului
contemporana, bazata pe cunoastere.

in

societatea

Sa realizam studii de caz privind utilizarea managementul cunoasterii

in diferite tipuri de organizatii, inclusiv a cunoasterii de tip universitate.

Suportul teoretic al indeplinirii acestor obiective este prezentat in
continuare in detaliu.
Care este legatura dintre managementul cunoasterii si epistemologie si
filosofia stiintei? Asa cum au subliniat mai multi autori (Sveiby, 2001,
Nonaka si Takeuchi, 1995) managementul cunoasterii datoreaza foarte
multe epistemologiei si filosofiei stiintei, multe dintre progresele
teoretice realizate in managementul cunoasterii in ultimele doua
decenii apeland direct la o serie de teorii si distinctii epistemologice
clasice. Insa legaturile dintre managementul cunoasterii si aceste doua
discipline filosofice importante trebuie sa ramana dinamice, sa poata fi
reactualizate. In plus, aceste legaturi stabilite in ultimele doua decenii
de o serie de autori, prezinta anumite neajunsuri. Mai precis, discutiile
filosofice traditionale din campul epistemologiei au o relevanta limitata
pentru managementul cunoasterii. Aceasta pentru ca majoritatea
acestor dezbateri se concentreaza asupra producerii si validarii
cunoasterii, si nu asupra impartartasirii si utilizarii cunoasterii intr-un
colectiv sau grup. Or managementul cunoasterii vizeaza tocmai acest
aspect: cum poate fi administrata, dezvoltata si transferata
cunoasterea in interiorul unei organizatii, adica a unui grup de mari
dimensiuni.
Exista insa unele dezvoltari recente in epistemologia sociala si filosofia
stiintei care par sa aiba o relevanta directa pentru managementul
cunoasterii. Aceste abordari par extrem de promitatoare pentru
elaborarea unot fundamente filosofice si metodologice mai solide
pentru managementul cunoasterii.
Epistemologia clasica si managementul cunoasterii
Epistemologia, sau teoria cunoasterii, este una dintre disciplinele
centrale ale filosofiei. Avand o istorie care incepe inca din Antichitate,
de la Platon si Aristotel, epistemologia s-a straduit de-a lungul timpului
sa analizeze conceptul de cunoastere, mai precis sa dea o definitie a
cunoasterii. De asemenea, filosofii care lucreaza in acest domeniu
incearca sa specifice si temeiurile cunoasterii, astfel incat sa putem
distinge cunoasterea autentica de pseudo-cunoastere. Intr-o masura
mai mica, epistemologii au incercat sa exploreze si felurile in care
oamenii dobandesc cunoastere si limitele cunoasterii omenesti
(Pappas, 1998). Epistemologia contemporana s-a inscris, in mare

masura, pe traseul deschis de traditia carteziana, concentrandu-se

astfel asupra intemeierii cunoasterii si incercarii de a respinge
scepticismul cu privire la posibilitatea cunoasterii. Din acest motiv,
intrebarile referitoare la mecanismele dobandirii cunoasterii, la
utilizarile si contextele in care cunoasterea este importanta au fost mai
putin discutate in epistemologie. In aceasta privinta, filosofii definesc
cunoasterea ca opinie adevarata si intemeiata. De aici si accentul pus
in cercetarile epistemologice pe cunoasterea propozitionala: adica
cunoasterea factuala care poate fi exprimata prin intermediul
propozitiilor si in cazul careia se poate aplica un test al adevarului.
Asadar, abordarile epistemologice traditionale se concentreaza
indeosebi asupra a ce este cunoasterea si cum poate fi identificata, si
mai putin asupra felului in care este creata si utilizata cunoasterea.
Pornind de aici, definitiile oferite cunoasterii in campul epistemologiei
difera semnificativ de felul in care a fost definita cunoasterea in
domeniul managementului cunoasterii. De pilda, Rumizen defineste
cunoasterea in felul urmator: informatie contextuala care poate
produce intelegere si poate permite actiunea (Rumizen, 2002, p. 6).
Alti teoreticieni ai managementului cunoasterii definesc cunoasterea
astfel: cunoasterea este un amestec dinamic de experiente, valori,
informatie contextuala si opinii ale expertilor care ofera un cadru
pentru evaluarea si incorporarea noilor experiente si informatii [] In
organizatii, cunoasterea este incorporata adeseori nu numai in
documente si arhive ci si in rutinele, procesele, practicile si normele
organizationale. (Davenport si Prusak, 1998, p. 5). Din aceste definitii
reiese ca in managementul cunoasterii cunoasterea nu este vazuta ca
opinie personala, adevarata si intemeiata, ci mai degraba ca o unealta
care serveste la dezvoltarea si sustinerea unor practici colective. Atfel
spus, in managementul cunoasterii cunoasterea este un instrument
pentru manipularea si controlarea faptelor, nu o descriere corecta,
adevarata a faptelor. In acest sens, unii teoreticieni au propus un nou
concept al cunoasterii in care accentul se pune pe dependenta
acesteia de contextul cultural si pe impartasirea si distribuirea
cunoasterii in cadrul grupului (Iivari, 2000). Prin comparatie cu
epistemologia traditionala, managementul cunoasterii se concentreaza
mai putin asupra intemeierii cunoasterii si mai degraba asupra
intelegerii utilizarilor cunoasterii in vederea atingerii unor scopuri
practice care implica activitati bazate pe cunoastere. De aici reiese ca
relevanta conceptului de cunoastere pentru managementul cunoasterii

este foarte diferita de relevanta pe care o are pentru filosofie si

epistemologie. Aspectul cel mai important in aceasta privinta este
acela ca, in ceea ce priveste managementul cunoasterii, exista limite
semnificative in abordarile epistemologice traditionale. Epistemologia
traditionala nu este preocupata de producerea si procesarea
cunoasterii in cadrul unui grup sau comunitati, adica nu este
preocupata de pragmatica cunoasterii. Si tocmai aceste aspecte
constituie preocuparea principala in managementul cunoasterii.
Exista insa unele dezvoltari recente, indeosebi in filosofia stiintei si
epistemologia sociala, cu o relevanta deosebita pentru teoria si
practica managementului cunoasterii.
Filosofia stiintei si managementul cunoasterii
In managementul cunoasterii exista deja o traditie puternica in ceea ce
priveste aplicarea unor teorii si dezvoltari din filosofia stiintei. Lucarile
lui Kuhn si Popper, in special, au fost folosite intens de multi
teoreticieni ai managementului cunoasterii. Conceptul de paradigma
al lui Kuhn a jucat un rol central in intelegerea modului in care o
comunitate de cercetatori sau angajati trebuie sa impartaseasca
anumite opinii fundamentale pentru a putea colabora in mod eficient.
Reflectiile lui Kuhn despre incomensurabilitate au jucat de asemenea
un rol important in configurarea multor perspective teoretice asupra
managementului cunoasterii si obstacolelor in administrarea eficienta
a cunoasterii organizationale. La fel de importante au fost si ideile lui
Popper despre fundamentele cunoasterii stiintifice si distinctia intre
cele trei lumi. Insa pana in prezent, managementul cunoasterii nu a
acordat atentie dezvoltarilor mai recente din filosofia stiintei care au o
abordare cu totul diferita. In ultimii ani, in filosofia stiintei s-a trecut de
la incercarea de a dezvolta o perspectiva generala asupra stiintei (ce
este, cu ce se ocupa, metode, etc.), la o examinare detaliata asupra
felului in care se face efectiv stiinta. Aceasta examinare vizeaza
metodele puse la lucru pentru dezvoltarea teoriilor stiintifice, felul in
care rationeaza, experimenteaza si colaboreaza oamenii de stiinta si
asa mai departe. Asadar, in filosofia recenta a stiintei, accentul a trecut
de la intemeierea pretentiilor de cunoastere la crearea si utilizarea
cunoasterii. La un nivel general, se poate spune ca exista doua
abordari principale care inainteaza in aceasta directie. Prima abordare
poarta numele generic de sociologia stiintei si cuprinde lucrari
precum cele ale lui Latour si Woolgar (1979), Charlesworth, Farrall,

Stokes si Turnbull (1989) si Law si Mol (2001, 2002). Aceste lucrari se

concentreaza asupra explorarii sociologice a lumii omului de stiinta,
incercand sa inteleaga cum produc oamenii de stiinta cunoastere prin
intermediul unui limbaj si a unor multimi de observatii impartasite.
Astfel de analize au fost deja preluate de unii dintre teoreticienii
managementului cunoasterii si prezinta o relevanta deosebita pentru
acest domeniu. De pilda, conceptul de inscriptie formulat de Latour
(1986) joaca un rol important in teoria managementului cunoasterii
schitata de Burnstein si Linger (2003). A doua abordare care analizeaza
detaliile practicii stiintifice este mai apropiata de filosofia traditionala a
stiintei. Aici intra preocupari precum cele ale lui Cartwright pentru
intelegerea mecanismelor teoretice puse in joc in practica stiintifica (de
pilda prin sublinierea importantei pe care o au asa-numitele puteri
cauzale in stiinta), si Dupre (1993), care examineaza consecintele
metafizice ale diferentelor de perspectiva asupra activitatii stiintifice ca
atare care coexista in campul stiintelor naturii. Pe aceeasi directie,
lucrarile lui Galison (1996) examineaza rolul dinamicii sociale si politicii
in viata profesionala a specialistilor in fizica nucleara. Hacking (1999)
s-a aplecat si el asupra acestor aspecte sustinand ca constructia
sociala a lumii nu implica pierderea contactului cu idealurile
epistemologice traditionale cum ar fi precizia si adevarul. In sfarsit, un
alt autor care exemplifica stralucit aceasta a doua abordare este
Kitcher (1993), care dezvolta un model complex al interactiunilor dintre
cercetatori si dinamica producerii cunoasterii de catre echipa sau
grupul de cercetatori. Toate aceste studii scot in evidenta faptul ca in
stiinta, cercetarea si activitatea colectiva duc la predictii si explicatii
puternice ale fenomenelor naturii, respingand rolul central jucat de
legile fundamentale (accentuat de filosofia traditionala a stiintei) si
lasand deschisa posibilitatea dezacordului intre cercetatori. Accentul se
pune pe rezolvarea problemelor particulare in contexte particulare, si
nu pe dezvoltarea unor teorii general aplicabile. Astfel de analize pot fi
extinse si la examinarea altor tipuri de sisteme complexe, indeosebi a
celor care functioneaza in medii organizationale complexe, in vederea
intelegerii si administrarii acestora. Se poate spune, asadar, ca astfel
de abordari constituie un cadru teoretic si metodologic foarte
important si util pentru managementul cunoasterii, de vreme ce ele
urmaresc practic sa scoata in evidenta procesele care stau la baza
producerii si utilizarii cunoasterii. Ele ofera acel gen de abordare
pragmatica a cunoasterii atat de necesara in managementul
cunoasterii, depasind interesul pentru cunoasterea propozitionala

explicita, specific epistemologiei traditionale.

Epistemologia sociala si managementul cunoasterii
O alta zona a reflectiei filosofice importanta pentru managementul
cunoasterii este cea numita generic epistemologie sociala (Schmitt,
1998). Unele dintre cele mai importante lucrari din acest domeniu sunt
cele ale lui Goldman (1999), Longino (2001), Solomon (2001) si Turner
(2002). Epistemologia sociala este un soi de extensie a epistemologiei
traditionale, care analizeaza indeosebi legaturile dintre factorii sociali
si rationali in contextul proceselor de producere a cunoasterii. Mai
precis, epistemologia sociala examineaza contextul social al producerii
si manipularii cunoasterii, pornind de la premisa ca cunoasterea este
un produs colectiv si nu individual, care poate fi distribuita in retele
sociale. Aceasta reconceptualizare a cunoasterii ca un produs social,
colectiv, prezinta un interes deosebit pentru managementul
cunoasterii, caci acesta din urma vizeaza tocmai contexte sociale in
care este nevoie de o administrare si dezvoltare a cunoasterii, cum
este cazul organizatiilor de mari dimensiuni. De pilda, cercetari precum
cele ale lui Kitcher (1993) si Schmitt (2003) care vizeaza intelegerea
dinamicii distributiei cunoasterii in rezolvarea unei sarcini complexe,
pot constitui o baza pentru intelegerea si lamurirea conceptului de
sarcina de lucru in cadrul unei organizatii, pentru intelegerea naturii
colaborative a sarcinilor si a felului in care sunt conceptualizate
sarcinile la diferitele niveluri ierarhice ale unei organizatii: individual,
de grup si departamental. Astfel de analize pot fi aplicate la sudomenii
specifice din cadrul managementului cunoasterii si pot contribui la
elaborarea unor metodologii mai eficiente in ceea ce priveste
administrarea si dezvoltarea cunoasterii organizationale.
Se poate spune, asadar, ca noile perspective dezvoltate in filosofia
stiintei si epistemologia sociala in ultimul deceniul au o relevanta
deosebita pentru cercetarile si obiectivele specifice managementului
cunoasterii. Astfel de analize pot contribui la elaborarea unei teorii
asupra cunoasterii colaborative atat de necesara pentru fixarea unei
paradigme solide in managementul cunoasterii. De altfel, proiectul
nostru vizeaza tocmai schitarea unei astfel de paradigme, care sa
foloseasca progresele teoretice realizate in intelegerea activitatii
colaborative din stiinta pentru refundamentarea relatiilor complexe si
mecanismelor de administrare si transfer a cunoasterii in interiorul
organizatiilor.

BIBLIOGRAFIE
PORUMBEANU, Octavia-Luciana. Managementul cunoaterii i
structurile infodocumentare. Bucureti: Editura Universittii din
Bucureti, 2006, pp. 235257.