Sunteți pe pagina 1din 3

Comunicarea mediată de calculator (CMC)

Un loc aparte între mijloacele tehnice de comunicare ce imprimă caracterul mediat al acesteia îl deţine calculatorul, întrucât comunicarea, deşi se stabileşte între actori aflaţi la distanţă fizică, geografică, dobândeşte particularităţi ale interacţiunii faţă-în-faţă, instituindu-se, în acest caz un context de co-prezenţă virtual. P. Levy subliniază rolul îndeplinit de calculator şi reţelele virtuale în crearea caracterului interacţional al comunicării: „Cyber-spaţiul oferă instrumente de construcţie cooperative a unui context comun pentru grupuri numeroase dispersate din punct de vedere geografic. Comunicarea îşi evidenţiază întrega dimensiune pragmatică. Nu mai este vorba de o difuziune sau de un transport al mesajului, ci de o interacţiune în sânul unei situaţii, pe care fiecare caută să o modifice sau să o stabilizeze, de o negociere a semnificaţiilor, de un proces de recunoaştere mutuală şi contribuţie a indivizilor/grupurilor la procesul de comunicare” (P. Lévy, 1995: 111). Prin intermediul calculatorului şi al reţelelor virtuale sunt intensificate contactele dintre indivizi, ceea ce asigură deschiderea permanentă a fluxului informaţional. Este vorba despre o conexiune efectivă a valorilor informaţionale provenite din diverse direcţii, a cărei consecinţă importantă o constituie modificarea raportului faţă de cunoaştere. Astfel, individul încetează să-şi reprezinte cunoaşterea ca ansamblu dat, în mare măsură fix, definitiv, şi să o perceapă ca entitate deschisă, permeabilă, plurală, marcată de dinamism (C. Cucoş, Învăţarea asistată de ordinator, 2011). Utilizând conceptul de inteligenţă colectivă, conturată în acest cadru prin comunicare, P. Lévy observă, departe de a conduce la universalizare, la un totalitarism semantic, comunicarea prin reţeaua instituită de calculator are menirea de a îngloba contribuţiile ideatice ale consumatorilor (actorilor), salvând sistemul de la închiderea cognitivă (id., ibid.). Particularităţi ale comunicării mediate de calculator Prin raportare la formele convenţionale de comunicare, CMC a fost decrisă ca fiind caracterizată de următoarele trăsături (E. Griffin, 2005; Particularités de la communication virtuelle, www.teluq.uquebec.ca/):

feedback specific – se vorbeşte despre tendinţa individului, privind aşteptările în raport cu ceilalţi, de a evoca un răspuns care să-i confirme aşteptările: a crede că lucrurile stau într-un fel poate semnifica, în comunicarea virtuală, a face ca lucrurile să stea astfel (self-fulfilling prophecy);

supraatribuirea (over self-presentation) – atribuirea este definită ca proces de percepţie prin care se observă ce fac indivizii şi modul în care încearcă să-şi imagineze realitatea; premisa interpretării constă în estimarea acţiunilor întreprinse de individ în mediul virtual drept reflectare a personalităţii

sale; cu alte cuvinte, fără indicatorii specifici interacţiunii faţă-în-faţă se ajunge la proiecţii mai consistente sau distorsionate. În CMC absenţa unor indicatori nu implică imposibilitatea de a trage o concluzie referitoare la ceilalti, ci, dimpotrivă, oricât de inconsistentă ar fi o informaţie, dacă este pozitivă, generează o concluzie bogată, substanţială, pozitivă, în raport cu ceea ce ar rezulta într-o interacţiune faţă-în-faţă (a se vedea teoria SIDE – Social Identity Deindividuation – );

anonimat, absenţa riscurilor şi dezinhibare – în CMC autoreprezentarea este selectivă, în comparaţie cu interacţiunea faţă-în-faţă; desfăşurarea interacţiunii comunicaţionale în mediul virtual (implicând absenţa fizică a individului, distanţa geografică/fizică dintre interlocutori, controlul identităţii afirmate) generează sentimentul de improbabilitate privind orice consecinţă în viaţa reală a acţiunilor întreprinse de individ în mediul virtual. Aceasta conduce la minimalizarea riscului social: în momentul în care individul simte că reprezentarea sa virtuală este „ameninţată” în vreun fel, el are posibilitatea de o abandona şi de a-şi construi alta (se pierde astfel chiar numele şi efortul investit pentru stabilirea socială a vechii identităţi). Se ajunge, astfel, la un comportament dezinhibat al individului, presupunând exprimarea liberă, fără constrângeri);

impresia de profunzime a relaţiilor – constituie, de fapt, o consecunţă a comportamentului privat de inhibiţii a individului în mediul virtual; în acest cadru se ajunge la o relaţie intimă cu o uşurinţă greu de încadrat într-o interacţiune faţă-în-faţă; CMC reprezintă un tip de interacţiune pe care interlocutorii o consideră un mediu sigur pentru explorarea relaţiilor interumane, intersexuale fără reţinere, teamă sau repercusiuni.

asincronia – CMC reprezintă un canal asincronic, ceea ce se traduce prin libertatea interlocutorilor de a alege momentul emiterii unui mesaj, în condiţiile în care se cunoaşte faptul că receptarea se va face într-un moment considerat oportun; în acest sens, se remarcă o lipsă de simultaneitate privitoare la aşteptările indivizilor, fapt ce determină perceperea CMC drept o comunicare nonsimultană

absenţa operatorilor nonverbali şi a indicatorilor contextului sociali, a cărei consecinţă rezidă în spargerea barierelor impuse de interacţiunea faţă-în-faţă (introvertire, inhibare). Teorii ale CMC Există trei teorii ale CMC care s-au impus şi la care se face apel mai frecvent:

1. Teoria prezenţei sociale (SIDE – Social Identity Deindividuation –) are la bază trăsătura CMC legată de absenţa prezenţei fizice a individului. Protagoniştii CMC sunt privaţi de prezenţa celuilalt, situaţie în care comunicarea devine mai impersonală, mai individualistă, orientată către înfăptuirea unei anumite sarcini.

2. Teoria bogăţiei informaţiei media (Media richness theory) pune în paralel comunicarea directă cu CMC, susţinând complexitatea celei dintai cu privire la asocierea sistemelor de indicatori verbali şi nonverbali. Comparaţia reliefează faptul că absenţa acestor sisteme de indicatori, în măsură să redea nuanţe cognitive şi emoţionale, conferă CMC un aspect obiectiv, impersonal. Din acest motiv CMC este percepută ca tip de comunicare ce defineşte tranzacţiile profesionale şi nu stabilirii relaţiilor interpersonale.

3. Teoria procesării informaţiei sociale (Social Information Processing Theory), centrată pe

absenţa indicatorilor contextului social, afirmă faptul că relativitatea privind statutul social al utilizatorilor CMC şi lipsa de claritate referitoare la regulile şi normele de interacţiune în acest cadru conduc la dispariţia individualismului, a inhibării şi a introvertirii utilizatorilor CMC. Actualmente se susţine capacitatea utilizatorilor CMC de a se adapta constrângerilor impuse de acest tip de comunicare şi de a o utiliza în vederea dezvoltării relaţionărilor sociale (unul dintre susţinătorii acestei idei este profesorul Joseph Walther – Cornell University SUA).