Introducere

Omul exista pentru ca vorbeste. Este stiintific demonstrat ca ceea ce le lipseau stramosilor nostri "homo neaderthalensis" era capacitatea lor de a interactiona verbal, de a comunica intre ei, ceea ce a dus la extinctia speciei. Astazi, procesul comunicarii verbale ne preocupa tot mai mult indiferent de domeniul in care ne desfasuram activitatea. In ziare sau la televizor, in emisiuni de stiri sau de divertisment, cu totii auzim, repetat aproape obsedant, termenul "comunicare". Orice student sau participant la un curs de marketing, relatii publice, organizare de campanii electorale, publicitate, managementul institutiilor, diplomatie etc. afla, in diverse moduri, spus intr-o forma sau alta, ca limbajul este o forta cu care putem actiona asupra celorlalti pentru a-i determina sa raspunda, sa actioneze conform doctrinei noastre, ca prin limbaj negociem si manipulam deopotriva. Astfel, s-a concentrat treptat, timid la inceput (in urma cu aproximativ 30-35 de ani) o noua miscare de idei numita Pragmatica. Noua disciplina este dispusa sa priveasca dincolo de text, adica ceea ce intentionam sa spunem dar nu rostim din diferite motive. Cu alte cuvinte aproape fiecare mesaj rostit este dublat de un meaj interior, nerostit dar care poate fi transmis interlocutorului nostru. Limba vorbita ofera o infinitate de asemenea situatii de comunicare. Lucrarea de fata are ca obiect comunicarea prin literatura, abordata cu mijloacele puse la indemana de conceptele si metodologia pragmaticii. Avand ca studiu de caz un fragment din schita "Bubico" a maestrului Caragiale, am incercat sa trasez in linii largi profilul pragmaticii in toata amploarea dezvoltarii sale la care s-a ajuns in momentul de fata. Motivatia este simpla. Am cautat un text litrar care sa includa umor, ironie, persobaje vii si mult dialog. Si cine este mai priceput la toate acestea decat Caragiale. Operele lui sunt originale, imprevizibile, sugestive si spectaculoase. Desi au fost contemporane cu Titu Maiorescu, comediile lui Caragiale pun pe scena cateva tipuri de personaje valabile inca si in viata noastra sociala de astazi. Personal am optat pentru dramaturgie, intrucat pragmatica este considerata o disciplina lingvistica a carei atentie este concentrata asupra limbii vii, dinamice in dialog. Iar schita abordata constituie un adevarat suport in
1

analiza aspectelor pragmatice. Se poate vorbi la Caragiale de o adevarata vocatie a dialogului, pe care nu o putem recunoaste, manifestata in propozitii si forme comparabile, la nici un alt scriitor roman. Schita "Bubico" a fost pentru prima oara citita publicului in 1901 si a fost publicata in volumul "Momente" .

O scurta istorie a pragmaticii

In ultimii 20 de ani, folosirea termenului de pragmatica s-a afirmat putin cate putin in literatura lingvistica, astfel incat nu este inoportun sa vorbim despre pragmatica intocmai ca despre o ramura a stiintelor limbajului si chiar ca despre o ramura a lingvisticii. Despre ptagmatica s-a vorbit cu mult inainte de existenta vreunei lucrari in acest domeniu. In 1938, intr-un articol scris pentru o enciclopedie stiintifica, filosoful american Charles Morris deosebeste mai multe discipline care se acupa de limbaj - sintaxa (in linii mari gramatica, care se ocupa numai de studiul relatiilor dintre semne) - semantica (care se ocupa de semnificatie si se defineste prin relatia de denotare dintre semne si ceea ce acestea reprezinta) si, in fine, pragmatica, ocupandu-se dupa Morris, cu relatiile dintre semne si utilizatorii acestora. Astazi, pragmatica este una din disciplinele cele mai tinere ale invatamantului universitar dar cu radacini in cea mai veche preocupare spirituala a omenirii, alaturi de filosofie, psohologismul lungvistic, retorica, dihotomia limba-vorbire, doctrina croceana etc. Pragmatica a aparut din nevoia si preocuparea logicienilor si filosofilor de a afla metode noi, clare de exprimare. S-a constatat ca exista o serie de informatii absolut necesare intelegerii mesajului, aflate "in spatele textului". Spunem "in spatele" deoarece ele nu sunt explicite, nu pot fi scoase la iveala cu ajutorul metodelor de lucru traditionale, puse la dispozitie de catre disciplinele lingvistice clasice. Sunt
2

informatii fara de care mesajul nu poate fi decodat corespunzator de catre receptor. Morris este interesat de relatia dintre semne si interpretanti. Astfel prinde contur ideea potrivit careia sensul nu se afla in limbaj, ci in relatia dintre oamenii care comunica. La Morris, limbajul este o forma de comportament. El sustine ca exista o stransa legatura intre conversatia purtata si imprejurarea in care ea s-a desfasurat, distingand doua tipuri de conversatii: formale si informale. In suportul de text, tipul de conversatie care se instituie este cel informal. Doi necunoscuti, o femeie si un barbat calatoresc intr-un compartiment comun spre o destinatie nedezvaluita de autor. Singurul personaj a carui identitate o aflam este Bubico, catelul distinsei doamne. De altfel, Caragiale nu insista asupra numelor personajelor, tocmai pentru a evidentia ceea ce este mai important si anume tipologia lor. In anii '50, asupra pragmaticii se concentreaza si cercetarile lui Emile Benveniste. Atentia lui Benveniste a fost atrasa de cuvintele pragmatice(numite si particule deictice): in special pronumele. In mod justificat, pronumele este un element de limba existent in toate idiomurile vorbite la aceasta ora. Emile Benveniste introduve conceptul "element deictic". Acesta se refera la categoria eterogena de elemente care circumscriu social, spatial sau temporal o anumita realitate. Prin intermediul partilor de vorbire(substantive, adverbe, interjectii etc) elementele deictice oferind amanunte interlocutorului despre referendul mesajului. Un alt lingvist preocupat de studiul pragmaticii a fost John Langshow Austin. Contributia lui este legata de definirea enunturilor constatative si performative. Austin pleaca de la o constatare simpla:numeroase fraze care nu sunt nici intrebari nici fraze imperative si nici exclamatii nu descriu de fapt nimic si nu pot fi evaluate drept adevarate sau false. Nu numai ca ele nu se utilizeaza pentru descrierea realitaii, dar ele se folosesc de fapt pentru modificarea acesteia: ele nu spun nimic despre starea prezenta sau trecuta a lumii, ci schimba sau incearca sa schimbe lumea. Austin se gandeste la fraze de genul "iti ordon sa taci", "Te botez in numele Tatalui, al Fiului si al Sfanului Duh" ori "iti promit ca vin maine". Nu se spune nimic in aceste fraze despre starea lumii, ci se incearca schimbarea ei. Aceste fraze sunt numite de Austin fraze performatice. Cele constatative("Pisica e pe pres", "Ploua") descriu lumea si pot fi
3

evaluate ca adevarate sau false. Frazele performative se caracterizeaza printr-un numar de trasaturi pe care frazele constatative nu le au: sunt la persoana intai indicativ prezent si contin un verb de tipul "a ordona", "a promite", "a jura", "a boteza", a caror sens corespunde tocmai efectuarii unui act. Aceste verbe sunt numite performative. In sfarsit, chiar daca nu sunt susceptibile sa primeasca evaluari de tipul adevarat sau fals, frazele performative nu sunt totusi imposibil de evaluat; evaluarea lor se face in termeni de reusita sau de esec. Spre exemplu: in textul suport fraza "Baga de seama, sa nu scape" este un enunt performativ in care stapana lui Bubico ordona unei servitoare sa aiba grija de catel. Aceasta din urma incalca ordinul si rezulta, in consecinta, ca ordinul este inefectiv, deoarec este respinsa conventia. Textul lui Caragiale este suprapopulat de enunturi constatative, in care interlocutorii redau un punct de vedere, o parere, o atitudine. "N-am vazut de cand sunt o javra mai antipatica si mai scarboasa"- putem sa o consideram o fraza constatativa intrucat poate fi evaluata ca adevarata sau falsa si poate fi utilizata pentru descrierea realitatii trecute(sintagma "de cand sunt") si prezente.

STUDIU DE CAZ

Dupa ce am trecut in revista un scurt istoric al evolutiei pragmatice, in continuare este prioritar analiza studiului de caz pe baza tuturor conceptelor fundamentale pragmatice. Vom incepe cu actul pragmatic, care reprezinta enuntul ce spune ceva dincolo de cuvinte. El este o ivitatie la descifrare si nu o formala lingvistica clara, explicita. Actul pragmatic intervine acolo unde este actiune, intrebuintare vie a limbii, conversatie. Textul support din schita Bubico este un exemplu perfect de act pragmatic.

Desi nutreste pentru micul animal de companie o reala antipatie, interlocutorul isi mascheaza gandurile fata de stapana acestuia din motive pertinente ce tin de educatia sa si de respectul pentru prezenta feminine. Astfel, actul pragmatic este mesajul nerostit, dar gandit si implicat in mesajul propriu-zis. Antipatia fata de necuvantatoare este ascunsa in spatele replicilor ironice cu subinteles. -Frumusel catel aveti da rau! -A! zice eu, avand o conspiratie infernala;a!simte pe cine il iubestevrea sa ne imprietenim?Bravo! Actul pragmatic apare aici in situatia in care intentia comunicarii (ceea ce gandeste locutorul) nu coincide cu mesajul propriu-zis, astfel fiind orientat la nivelul elementelor metalingvistice si atitudinale. Astfel aversiunea fata de Bubico este tradata de pozitia defensive a domnului: m-asez in locul cel mai departat din compartiment, de teama ca n-am sa mai pot rezista pornirii si am sa-I trag la cap cand si l-o mai scoate din paner. Exista doua tipuri de acte pragmatice: - afirmarea implicita: este acel mesaj prin care E. sustine un punct de vedere, lasandu-l pe interlocutor sa inteleaga acest lucru. - Negarea implicita: cel mai obisnuit tip de act pragmatic care presupune intentia E. de a se dezvinovati, de a nega o realitate , dar fara a se exprima ca atare, pe care o intalnim si in fragmentul nostru. Barbatul il lasa pe interlocutoru sa inteleleaga din spatele cuvintelor fara a adresa cuvinte jignitoare la adresa lui Bubico, tocmai pentru a pastra o relatie de amicitie intre partenera sa de calatorie: -Madam! Pentru Dumnezeu, tine-l sa nu se dea la mine! Eu sunt nevricos si nu stiu ce-as fi in starede frica. Chiar si intr-o situatie de panica, interlocutorul incearca sa isi gaseasca o scuza pentru tonul ridicat si amenintarea pe care o afirma nu stiu ce-as fi in stare. Pragmatica interpreteaza enuntul (putem sa-l numim act pragmatic) in functie de context. Prin context intelegem totalitatea imprejurarilor si detaliilor de ordin fizic sau psihologic care determina intr-o mai mare sau mai mica masura performarea actului pragmatic.

Contextul de fata este unul dinamic, in plina desfasurare, realizat de insasi participarea celor doi locutori la actul vorbiri. Contextul fizic este unul informal, actiunea avand loc intr-un compartiment de tren cu o destinatie anonima. In functie de cadrul fizic se stabilesc imprejurarile psihice: Toata atentia celor doi interlocutori se concentreaza asupra lui Bubico, el fiind singurul subiect de discutie dintre cei doi calatori.Daca stapana patrupedului este relaxata, fumeza, partenerul ei de drum este foarte incordat si speriat de maraitul defensiv si parca gelos al micului Bubico. Toate aceste manifestari atitudinale pe care le dovedeste un interlocutor in timpul conversatiei poarta numele de context situational. Un alt concept fundamental cu care opereaza pragmatica este situatia de comunicare. Intelegem prin situatie, relatia care se stabileste intre interlocutori sub aspect strict profesional. In textul lui Caragiale, autorul nu ofera detalii ce tin de statutul profesional al personajelor. In ceea ce priveste statutul social al interlocutorilor, desi nu este clar subliniat in fragmentul expus, este mai mult decat cunoscuta predilectia lui Caragiale pentru personajele care se acund dupa masca unei clasei superioare. Subiectele de discutie sunt specializate in functie de statutul si de sexul colocutorilor. In situatia de fata, Bubico este universul existential al femeii,interlocutorul ei cautand insa,in zadar un alt subiect de conversatie: A propos-zic eu- madam,vorbeati adineaori de Bismarck alnestiind ca este vorba de un patruped canin. Interactiunea verbala este marcata de shimbul verbal intre E si R si de raportul care se instituie intre acestia. In prima instanta, intre interlocutori se instituie o interactiune verbala de tipul celei personale. Desi initial interlocutorii sunt doi necunoscuti, interactiunea verbala personala este sustinuta la nivelul constructiei de contextul situational informal. Contextul fizic informal in care s-au intalnit in tren, determina o relatie ce porneste pe picior de egalitate. De asemenea, faptul ca ambele personaje fumeaza (defapt singura preocupare comuna pe care e posibil sa o aiba cei doi) destinde atmosfera si face ca necunoscutii sa se cunoasca mai bine. Exista la personajelelui Caragiale o mare disponibilitate pentru conversatie, devenita ocupatie de baza, mod esential de petrecere a timpului. In general, eroii lui Caragiale nu au niciun fel de inhibiti, purtandu-se cu degajarea specifica relatiilor intre egali, orice colocutor este tratat ca un amic.
6

Povestirea doamnei despre tragica intalnire dintre Bubico si Bismarck este prefatata de un scurt schimb de replici initiat de partenerul de calatorie. Acesta reia firul conversatiei, intrerupt de episodul hranirii lui Bubico, printr-un procedeu consacrat formula a propos care exprim continuitate tematic , interlocutorul solicitand clarificari: -Cine e Bismarck?. Raspunsul propriu-zis trece pe un plan secund: Un dulau de curte, miscarea conversationala a interlocutorului actionand, in primul rand, ca declansator al unei relatari care depaseste cerintele intrebarii. Desi concentrata, naratiunea are o structura completa: un rezumat (Era sa mi-l omoare pe Bubico), apoi secvente de orientare si complicare, o rezolvare (Da-n sfarsit, slava Domnului! A scapat) si chiar o concluzie, realizata sub forma unei intrebari ironice adresate eroului (Mai merge la Zambilica baiatul?). Intensificatorii mai ales enunturi exclamative cu semnificatie superlativa (foarte frumusica, curte teribile, Ce-am patimit numai eu stiu!), vocative cu valoare apreciativa (craiule), interjectii(Vai de mine!), interogatii retorice cu functie de dramatizare (Ce sa-l vezi?) sunt de fapt conventii in mijloace de realizare a comentariului din perspectiva externa, a naratorului, sau din perspectiva interna, a unuia dintre cei direct implicati in desfasurarea actiunii. Naratoarea joaca pe rand ambele roluri. Povestirea nu este urmata de reactia receptorului, acesta este ignorat. De fapt subiectul naratiunii nu ii starneste deloc interes barbatului, mai ales datorita antipatiei sale reciproce fata de Bubico. Comentariul succit ia forma dialogului intre doamna si erou: -Mai merge la Zambilica baiatul? -Bubico: Ham! -Sa te manance Bismarckcraiule! -Ham!Ham! Inceputurile pragmaticii, asa cum o cunoastem astazi, coincid cu descoperirea de catre filosoful britanic Austin a fenomenului actelor de limbaj. Textul, ca unitate careia I se subordoneaza enuntul, este alcatuiit dintr-o multitudine de astfel de acte verbale. Substanta actelor verbale influienteaza structura compozitionala a textelor. Fiecare act verbal, indiferent de semnificatia lui, este alcatuit din 3 componente structurale:
7

- componenta locutionara; - componenta ilocutionara; - componenta perlocutionara. Prima componenta, cea locutionara se refera la corectitudinea gramaticala a textului, respectarea normelor fonetice, morfo-sintactice si semantice standard. Mesajul este inteles de catre R tocmai datorita acestei componente. Greselile ortografice care mai apar in text sunt incluse din doua motive: fie pentru ca modul de redactare specific epocii a unora dintre ele nu corespund cu normele gramaticale si fonetice de astazi, fie pentru construirea comicului de limbaj. De exemplu: dumneei in loc de dumneaei, mumos in loc de frumos, cucuanii in loc de cucoanei etc. A doua componenta, cea ilocutionara ne indica modul in care mesajul este perceput de locutori. Ea clasifica actele verbale in mai multe categorii, iar criteriul clasificarii este semnificatia mesajului transmis. Astfel, textul este un act directiv scopul ilocutionar al acestuia este ca locutorul incearca sa-l determine pe interlocutor sa desfasoare un anumit depers. El poate fi construit prin indici specifici vocativ, imperativ, constructii exclamative(Bubico zice cucoana sezi mumos, maimutico!). Totodata, textul poate fi catalogat drept un act efectiv, in care se transmite starea de spirit a interlocutorului, starea psihologica. In conversatia cu partenerul de tren, femeia isi da frau liber sentimentelor sale fata de micutul ei patruped, pe care il considera mai mult un copil si il trateaza ca pe propiul fiu; dovada fiind numeroasele adjective pe care I le atribuie: cuminte, fidel, destept, binecrescut. Il hraneste cu lapte din pahar si cubulete de zahar si I se adreseaza cu apelativul : Bubi,craiule,tinere. Ultima componenta, cea perlocutionara reprezinta efectul produs asupra recptorului de catre un enunt, de catre o anumita forta interlocutionara. Poate fi realizata pozitiv sau negativ in functie de acceptarea sau refuzarea mesajului primit. Realizarea acestei componente se petrece atat la nivelul verbal, cat si la nivelul nonverbal. Putem lua spre exemplu una din situatiile in care locutorul este atacat de catel: "Madam! Pentru numele lui Dumnezeu, tine-l sa nu se dea la mine." . In situatia de fata, componenta se realizeaza negativ, intrucat mesajul este refuzat de interlocutor din simplul motiv ca femeia nu
8

impartaseste aceiasi frica cu interlocutorul ei si nu considera ca Bubico ar fi o amenintare pentru cineva. Toate trei componentele sunt responsabile de reusita mesajului, dar nu in egala masura. Rolul decisiv il joaca componenta ilocutionara cu conditia ca celelalte doua sa nu fie neglijate. Tot din punct de vedere pragmatic, comunicarea este reglementata de doua principii esentiale: - principiul cooperativ si principiul politetii.Fiecare dintre aceste principii functioneaza in baza unor reguli numite maxime. Ele reglementeaza aspecte diferite ale procesului comunicarii interpersonale, dar per ansamblu toate aspectele de interactiune verbala conversationala sunt acoperite. Principiul cooperativ se refera la modul de organizare a fiecarei interventii verbale. El este desfasurat dupa patru maxime: maxima cantitatii, calitatii, relevantei si manierei. Maxima cantitatii stipuleaza necesuitatea transmiterii numai a acelor informatii care sunt necesare pentru intelegerea corespunzatoare a mesajului. Caragiale nu construieste fraze ample suprimand tot cea ce I se parea de prisos, tot ceea ce ar fi ingreunat receptarea imediata si clara a ideilor exprimate. Conversatia dintre personaje este adesea iluzorie, fie pentru ca femeia monopolizeaza rolul de emitator intrerupandu-si frecvent colocutorul si continuandu-si netulburat tiradele, fie pentru ca replicile acesteia sunt lipsite de orice continut informational care ar putea sa ii capteze atentia si barbatului. Incapabila sa isi asculte colocutorii si sa isi modeleze interventiile in functie de punctul de vedere al partenerului, femeia este, de fapt, lipsita de capacitatea reala de a conversa. Regasim, cu usurinta, in textul nostru si maxima calitatii cu precadere in discursul cu caracter confesiv al femeii ( intalnirea lui Bubico cu Bismarck un dulau de curte). Confesiunea contine prin definitie, imaginea adevarata a realitatii parcurse de E. si trairile sale interioare. Textul-suport incalca insa, maxima relevantei, care presupune pastrarea aceleiasi axe referentiale pe tot parcursul actului conversational. Dupa ce il aduce in discutie pe Bismarck, femeia schimba subiectul conversatiei astfel incat interlocutorul se simte nevoit sa ceara lamuriri, prin bine cunoscuta formula a propos. Un alt principiu al comunicarii este principiul politetii. El reglementeaza desfasurarea normala a schimburilor verbale, in sensul

participarii eficiente a ambilor locutori la actul comunicarii prin mentinerea unor raporturi interumane amiabile. Pe parcursul conversatiei receptorul(barbatul) manifesta indiferenta fata de subiectul pe care emitatorul il abordeaza, care nu este de interes comun, conturandu-se astfel principiul politetii negative.Receptorul nu poate sa acuze direct, astfel prin autovictimizare sugereaza propria-I nemultumire: Cucoana! Strig eu, ridicandu-mi picioarele eu sunt nevricos, sa nu se dea la mine, ca . De asemenea se disimileaza simpatia prin intentiile ironice ale barbatului, prin imposibilitatea de a spune lucrurilor pe nume: A! zic eu, avand o inspiratie infernala; A! simte pe cine iubestevrea sa ne imprietenim? Bravo! -Frumusel catel aveti Astfel, se creaza o discrepanta intre intentia comunicativa si mesajul verbal propriu-zis. In procesul comunicarii verbale intalnim frecvent elemente deictice. Elementul deictic circumscrie spatial, temporal sau spre identificare referentul actului conversational. Poate, de asemenea, sa se refere la cvasilocutori (cei care nu participa direct la conversatie - cum este Bubico) sau la interlocutorii actului conversational, contribuind la construirea raporturilor de interactiune verbale. In cadrul elementelor deictice intra din punctul de vedere al lingvisticii o serie eterogena de evenimente care se subscriu unei trasaturi comune. In fragmentul din schita lui Caragiale intalnim deictice spatiale adverbe: afara, jos; - substantive in brate, din saculet, la usa compartimentului, la geam; - pronume: alaturi de mine; deictice personale pronume personal: eu, dumneata; - vocative: Bubico, craiule, tinere; - interjectii: as, ha, ham; deictice sociale pronume personal de politete: dumneata, dumnealui; - titluri de adresare: madam, frate, cocoana

10

INCHEIERE
La final,tot ce pot spera este ca nu mai exista nici un dubiu ca pragmatica isi merita statutul de disciplina universitara. Nevoia de a avea o imagine de ansamblu a pragmaticii,in starea ei actuala si dorinta de a cunoaste fiecare aspect al ei,mai mult sau mai putin particular au fost resimtite si de numerosi cercetatori. Nume mari precum Austin,Benveniste, Morris au contribuit fiecare cu o piatra de temelie la constructia unei istorii solide a pragmaticii, care ar trebui sa ne permita sa intelegem mai bine locul si functia acesteia in teoriile limbajului. Aplicaiile pragmaticii snt deja numeroase: n psihologie i tiinele cognitive, n informatic i filosofiacunoaterii, n literatur i lingvistic, i nu numai... De asemenea,am incercat sa ofer un raspuns prin analiza structurilor si a strategiilor conversationale din schita Bubico a maestrului roman al dialogului I.L.Caragiale.

BIBLIOGRAFIE

Balanescu, Olga, TEXTE si pre-TEXTE ,Bucuresti,Editura Ariadna `98, 2001 Ionescu-Ruxandroiu, Liliana , NARATUNE SI DIALOG IN PROZA ROMNEASCA,Bucuresti, Editura Academiei Romane,1991 Maiorescu,Titu, Comediile D-l Caragiale, Scribd.com Irimias,George,Pragmatica sau uniformizarea discursului ideologic,Universitatea Sapentia Reboul, Anne Moeschler, Jacques,Pragmatica,Azi, Traducerea din limba francez: Liana POP ,Editura Echinox Cluj, 2001 Reboul, Anne Moeschler, Jacques, DICIONAR ENCICLOPEDIC DE PRAGMATIC, Editura Echinox

11