Strategii interacționale discursive

III/
Strategii în discursul organizațional
III
LILIANA HOINĂRESCU CS III
TUTORAT II

Coperare și conflict în dialog.

Conceptul pragmatic de politețe/impolitețe.
Principalele strategii ale politeții/impoliteții pragmatice.
Politețea pragmatică
Politețea pragmatică se ocupă de aspectele discursive [convenționalizate], a căror funcție este
de a prezerva caracterul armonios al relațiilor interpersonale (Catherine Kerbrat-Orecchioni, La
conversation, 1996, p. 50)
Politeţea este o componentă esenţială a comportamentului verbal ,,desemnând ansamblul
strategiilor lingvistice care servesc la instituirea, menţinerea sau dezvoltarea relaţiilor
interpersonale (Green, apud Ionescu-Ruxăndoiu 2003a: 66)
Principii comunicative
Comunicarea este o activitate rațională, guvernată de două principii:

• Principiul cooperativ
• Principiul politeții
Cele două principii reflectă complexitatea activității comunicative, constituite la
confluența dintre ilocuționar (discursiv) și social. Alături de principiul cooperativ
şi de maximele subordonate acestuia, politeţea este o formă de manifestare a
caracterului raţional al activităţii comunicative, activitate orientată spre
atingerea anumitor scopuri“ (Ionescu-Ruxăndoiu 2003a: 66-67).
 Principii comunicative
Postularea existenţei a două principii complementare care reglează schimburile verbale, principiul
cooperativ şi principiul politeţii, a permis înţelegerea naturii fundamental dihotomice a activităţii
comunicative, presupunând, pe de o parte, maximizarea eficienţei schimburilor verbale şi, pe de altă
parte, armonizarea relaţiilor sociale dintre indivizi.
Modele teoretice ale politeții
Robin Lakoff (1977)
G. N. Leech (1983)
Penelope Brown şi Stephen Levinson (1978/1987)
Catherine Kerbrat-Orecchioni (Les interactions verbales, II, 1992)
 Modelul Brown și Levinson

• Universal in Language Usage. Politeness Phenomena (1978)

• Politeness. Some Universals in Language Usage (1987)
Filosofia analitică anglo-saxonă
Teoria actelor verbale (J. L. Austin, J. Searle) / principiul cooperativ (H. P. Grice). Formularea indirectă
a intenției comunicative
Sociologie
Comunicare și dramaturgie socială (Erving Goffman) , conceptul de „face” imagine publică
individuală
„Face” – imaginea publică individuală

• Imaginea/fața negativă/eul negativ (negative face) – tendința de a apăra

teritoriul personal (corporal, spațial, temporal, cognitiv); corespunde dorinței
de autonomie sau independență a fiecărui individ

• Imaginea/fața pozitivă/eul pozitiv (positive face) – proiecţia exterioară a eului

individual, corespunzătoare narcisismului şi imaginii valorizante pe care
interlocutorii o construiesc despre sine şi încearcă să o impună celorlaţi
Clasificarea actelor verbale (J. Searle)

1.acte reprezentative ex.: a afirma, asugera, a insista, a presupune

2.acte directive ex.: a ordona, a cere, a solicita, a ruga, a invita, a sfătui
3.acte comisive ex.: a promite, a se angaja (să), a jura, a amenința
4.acte expresive ex.: a mulțumi, a felicita, a (se) scuza, a deplânge
5.acte declarative
FTA engl. Face Threatening Acts

FTA (Face Threatening Acts) = Acte amenințătoare pentru imaginea publică a

individului
1. Acte amenințătoare pentru fața negativă a E (promisiunea, angajamentul)
2. Acte amenințătoare pentru fața pozitivă E (mărturisirea, scuza, autocritica „acte
autodegradante”)
3.Acte amenințătoare pentru fața negativă a R (întrebările, actele directive: ordinul, solicitarea,
interdicția, sfatul)
4.Acte amenințătoare pentru fața pozitivă a R (critica, dezacordul, injuria, ironia, sarcasmul)
Comportament strategic

• Formularea neambiguă, directă (engl. on record) a intențiilor

comunicative, însoțite de acțiuni redresive explicite sau implicite
(politețea negativă vs. politețea pozitivă)

• Formularea ambiguă (engl. off record), care să permită negocierea

sensurilor (actele verbale indirecte)

• Formularea neambiguă, directă, este totuși admisă în anumite situații

(criză; disimetrie socială marcată; efectul amenințător al actului este
nul)
Variabile sociologice care reglează comportamentul
discursiv

1. distanța socială
2. puterea relativă
3. gradul de interferență pe care îl prezintă actul în raport cu dorința de
autonomie sau de aprobare a individului
Politețea negativă. Principalele strategii

• Este orientată spre satisfacerea eului negativ al participanților.

• Constituie nucleul comportării respectuoase, deferente.
• Efectul social al politeții negative este de menținere a distanței.
• Strategiile politeţii negative sunt caracteristice, deşi nu exclusiv, contextelor
instituţionale, cele care reclamă, în grade variabile, menţinerea distanţei
sociale şi formalitatea expresiei
• Politeţea negativă este de natură abstenționistă sau compensatorie – prin
evitarea sau atenuarea unui act cu potenţial ameninţător pentru imaginea
individuală (FTA)
Politețea negativă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

1) Exprimarea indirectă convenţională a forţei ilocuţionare a enunţurilor

forță ilocuționară = forţă convenţională specifică, asociată conţinutului propoziţional al unui enunţ,
exprimând felul în care este interpretat enunţul de către participanţii la schimbul verbal – drept aserţiune,
solicitare, promisiune, scuză etc.

◦ Ex: exprimarea solicitărilor sub formă interogativă (curentă în diverse limbi), de obicei în
enunţuri modalizate (poţi, vrei etc.)
Am putea deschide puţin fereastra?
Poţi să-mi dai sarea?; Vrei să-mi arăţi cartea de care mi-ai vorbit?
Politețea negativă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

2) Atenuarea forţei ilocuţionare a enunţurilor prin apelul la cuvinte sau construcţii care
introduc restricţii privind valoarea performativelor sau a altor componente ale unui enunţ:

Va veni să ne vadă, presupun/ bănuiesc/ cred/ după toate probabilităţile

Mi-a plăcut lucrarea lui într-un fel/ într-un anumit sens/ într-o oarecare măsură. Este destul de interesat.
Nu ştiu mai multe, asta e cam tot ce ştiu
În linii generale/ în mare, cam astea sunt faptele
Politețea negativă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

3) Pesimism interacţional: formularea explicită a presupunerii că este puţin probabil ca R

să vrea sau să poată realiza o anumită acţiune.

◦ Aţi putea să treceţi mâine pe la el?

◦ M-aţi putea ajuta în această problemă? (folosirea condiţionalului, ca mod al irealităţii, în locul indicativului)

4) Reducerea gradului de interferenţă, prin apelul la elemente sau construcţii restrictive

sau la litotă (atenuatori):

◦ Vreau numai să vă întreb... / Nu vreau decât să vă întreb... / Aveţi un minut liber? / Dă-mi numai un strop de cafea...
◦ Aveţi cumva un bilet în plus?
 Politețea negativă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

5) Exprimarea deferenţei prin diverse mijloace, printre care selectarea formelor adresării
sau ale referirii. În general, atitudinea deferentă presupune diminuarea propriei
personalităţi în contrast cu exagerarea valorii interlocutorului, cu alte cuvinte recunoaşterea
asimetriei sociale a colocutorilor.
• Nu sunt în stare să rezolv această problemă, care pentru dvs. este un fleac;
• Sunteţi singura persoană care m-ar putea ajuta; nu sunt în stare să înţeleg acest pasaj.
O strategie similară funcţionează în cazul mulţumirilor (cel care mulţumeşte exagerează laudele,
celălalt minimalizează contribuţia sa) sau în cazul complimentelor.
 Politețea negativă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

6) Formularea de scuze :
• Vă rog să mă scuzaţi că mi-am permis să vă deranjez...
admiţând că deranjezi:
• Ştiu că sunteţi foarte ocupat, dar nu reuşesc să rezolv problema; Sper că nu vă deranjez prea tare...
exprimând ezitarea, neplăcerea de a interveni:
• N-aş vrea să vă întrerup din lucru, dar...
 Politețea negativă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

7) Impersonalizarea E sau a R; în esenţă, este vorba despre evitarea referirii directe prin
pronumele de pers I şi a II-a la persoanele implicate, ca şi cum aceştia s-ar situa în afara
acţiunii în discuţie.

• Nu se poate face nimic (impersonalizarea E)

• Ar fi de dorit să se găsească o soluţie (impersonalizarea R)
• E necesar să se facă ceva în problema asta (impersonalizarea R)
Politețea negativă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

8) Admiterea faptului că te îndatorezi faţă de R sau că R nu îţi este obligat în niciun fel.

• V-aş rămâne profund îndatorat dacă m-ați ajuta.

• Nu aş putea să răspund pe măsura bunăvoinţei dvs.
• Nu este nici un deranj pentru mine să vă conduc; oricum merg în acea direcţie.
Politețea pozitivă

• Politeţea pozitivă reflectă un efort de apropiere între colocutori, presupunând tratarea receptorului
ca membru al grupului căruia îi aparţine E, ca persoană cunoscută, agreată, apreciată. Efectul social
scontat este de accelerare a relaţiilor între indivizi, acest tip de politeţe constituind nucleul
comportării familiare, glumeţe.
• În planul expresiei, politeţea pozitivă se caracterizează prin asocierea cu limbajul curent al relaţiilor
de intimitate, precum şi prin sublinierea continuă a existenţei unui „teritoriu comun“, a unor interese
şi aspiraţii comune şi a ideii de bună funcţionare a raporturilor de cooperare dintre indivizi. Politeţea
pozitivă este legată mai degrabă de conversaţia fatică decât de transmiterea strategică de informaţie
cognitivă.
• Politeţea pozitivă este de natură producţionistă, constând în multiplicarea actelor care neutralizează
efectul FTA. Catherine Kerbrat-Orecchioni introduce, pentru a desemna aceste acte cu efect anti-FTA,
un termen suplimentar, Face Flattering Acts, abreviat FFA (ex.: complimentul, lauda, cadoul etc.).
Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

1) Formularea explicită a unor observaţii care să ateste interesul şi atenţia acordate de

către E persoanei R:
Ai o rochie nouă! Îţi vine foarte bine!; Ce frumos te-ai îmbrăcat astăzi!
• În general, este politicos să vorbeşti despre ceea ce îl interesează pe R, nu despre ce te
interesează pe tine. Autoelogiul este nerecomandat, ca și orice formă de egocentrism
comunicativ (referirea constantă la propria persoană, monopolizarea discuţiei, abordarea a unor
teme de interes strict personal fără invitaţia expresă a interlocutorului)
 Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

2) Exagerarea interesului, a aprobării, a simpatiei pentru R:

• Mi-a plăcut enorm ceea ce ai spus; cum ai reacţionat
• Ai un apartament suberb decorat!
• Ai nişte copii minunaţi!
3) Sporirea interesului propriei intervenţii în conversaţie, ca formă de manifestare a atenţiei
acordate R. Mai ales în cazul relatărilor mai ample, E poate recurge la anumite procedee:
alternarea timpurilor verbale, subiectivizarea enunţului (eu, când l-am văzut), formule de implicare
a R (să vezi cum a fost, n-ai mai văzut aşa ceva), intejecţii, întrebări retorice etc. (Vezi Hoinărescu,
Aspecte ale politeții ..., sub. 3.8., p. 154-156)
Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

4) Folosirea unor forme de expresie specifice relaţiilor între membrii aceluiaşi grup: forme
de adresare şi de referire specifice (pers. a II-a sg., a pronumelor personale, temeni argotici,
familiari, prenume etc.), forme regionale sau argotice; structuri eliptice (sugerând ideea
unui fond comun de informații etc.)

◦ A: bună c*** CE faci. B: cia:u d***: bine uite sunt aca:să m-am mutat în garsonie:ră în brîncove:anu (Conversaţie telefonică
între prietene, p. 171)
◦ A: /HElău/↓ B: salut. B: uite↓ îmi cer ăştia de la doctorat↓ dosar plic↓ cu clape. CE-nţelegi tu prin clape. (Pe stradă, p. 33)
◦ A: aşa fetele↓ şi CE-aţi mai făcut astăzi. B: am chiulit de la germană. A: nu v-ar fi ruşine. B: măi↓ # CE-aţi făcut la germană. (Studenţi
în pauză, p. 76)
Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

5) Căutarea sau sublinierea acordului cu R prin apelul la subiecte sigure de conversaţie

(pentru a iniţia o conversaţie între cunoscuţi, dar mai ales cu persoane necunoscute) sau
prin reluarea (integral sau parţial) „în ecou“ a unor replici ale partenerului (vezi
Hoinărescu, Aspecte ale politeții pragmatice, 2007, sub. 3.9., p. 157-160).

• Ex. Este ceva de neiertat

• De neiertat, da, într-adevăr.
 Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)
6) Evitarea exprimării directe a dezacordului prin forme diverse ca, de exemplu, înlocuirea
negației printr-o construcţie adversativă de tipul da, dar..., acordul formal, prin
reformularea unor constituenţi ai enunţului, exprimarea atenuată a propriilor opinii sau
chiar minciuna convenţională:

– Romanul e foarte bun? Nu crezi?

– Da, ai dreptate, dar cred că finalul este convenţional.
• B: [eu eu nu vreau să vă ţin totalmente pa:rte↓ da’ şi dumneaVOAStră greşiţi. adică: eu lucrez în policlinica aia de
cîţiva ani buni. nu e săptăMÎnă de la dumnezeu să să nu vină acelaşi pacient de două trei ori pă săptămînă la DOCtor.
(IVLRA, Conversaţie în accelerat, p. 32)
Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)
7) Presupunerea sau afirmarea existenţei unui „teritoriului comun“ de discurs în forme
diverse:
◦ conversaţia fatică sau bârfa
◦ adoptarea perspectivei partenerului (prin schimbarea centrului deictic: persoana, timpul,
locul etc.)
– Mă chinuiesc să termin lucrarea aia de o lună
– Ştiu, e groaznic de lucru acum pe final, am trecut şi eu prin asta.
manipularea presupoziţiilor (pentru a sugera că E şi R împărtăşesc acelaşi sistem de valori Este
genul de film care îţi place ţie; ţi-am făcut prăjitura ta preferată; pentru introducerea unei teme
de conversaţie: L-am văzut pe Victor... Care Victor? Nu ştii? Soţul Ioanei)
Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)
9) Presupunerea sau afirmarea existenţei unui „teritoriului comun“ de discurs în forme
diverse:
◦ conversaţia fatică sau bârfa
◦ adoptarea perspectivei partenerului (prin schimbarea centrului deictic: persoana, timpul,
locul etc.)
– Mă chinuiesc să termin lucrarea aia de o lună
– Ştiu, e graznic de lucru acum pe final, am trecut şi eu prin asta.
manipularea presupoziţiilor (pentru a sugera că E şi R împărtăşesc acelaşi sistem de valori Este
genul de film care îţi place ţie; ţi-am făcut prăjitura ta preferată; pentru introducerea unei teme
de conversaţie: L-am văzut pe Victor... Care Victor? Nu ştii? Soţul Ioanei)
Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)
Exemple de afirmare a teritoriului comun de discurs, fie în mod explicit
 
(1) +B: doamnă înţeleg↓ da’ vreau să vă mai dau un un alt exemplu. deci io sînt# de baştină di:n┴ <R de la ţară>. <Z din judeţul brăila tot ca
dumneavoastră>. io am avut şi io parte de bunici. A: din CE comună. B: cireşu. A: <P deci din partea aia>.
(IVLRA, Conversaţie în accelerat, p. 32)

 fie prin adoptarea perspectivei partenerului

 
(2) B: e↑ lucrez în altă parte↓ după program↓ adic‑ajung la douăşpe noaptea# plecat de dimineaţa de la şapte↓ opt↓ [(xxx)
A: [ştiu↓ că şi io tot bugetar [am fost↓
B: [şi-atuncea dumneavoastră cum puteţi să să-mi să-mi demonstraţi mie
+A: şi <F tot în sănătate am luCRAT↓ şi:>┴
(IVLRA, Conversaţie în accelerat, p. 29)
Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

8) Gluma, pentru că se bazează pe cunoştinţe şi valori comune, făcându-l pe R să se simtă

în largul lui.
[…] nu e săptăMÎnă de la dumnezeu să să nu vină acelaşi pacient de două trei ori pă săptămînă la DOCtor. adică# scuzaţi-mă↓# nu este:
o┴ persoană de obzeşiOPT nouăzeci de ani↓

A: are multe sufeRINţe

B: păi da doamnă↓

((A rîde))

B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. la VÎRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi facă şi-un doctor. păi# să te facă de doozeci de ani?

(Conversaţie în accelerat, p. 32)

 Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

9) Adoptarea unei atitudini optimiste în legătură cu soluţionarea problemelor aduse în

discuţie, tocmai pe baza admiterii ideii unei bune colaborări între parteneri
• Sunt sigură că ai să mă ajuţi; O să trecem noi şi peste asta!
• B: tu ştii ce medie de toată: JEna am scos anu trecut? A: ce MEdie ai scos? B: ieh şaptepatrujdoi.

A: e:h eşti tare. hi hi hi B: ei sînt tare! tare# <MARC PROAstă>. A: CE ce să mai zic# (IVRLA, Conversaţie telefonică între prietene, p. 175)
 Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

10) Includerea ambilor parteneri în activitatea avută în vedere, prin folosirea pluralului
înclusiv în locul pers I sau a II-a sg.
• Dacă ai făcut cafeaua, s-o bem (eu) / Să ne aşezăm la masă (aşază-te!)
11) Furnizarea de motive rezonabile lui R pentru efectuarea unei acţiuni dorite de E:
• Dacă nu-ţi mai trebuie cărţile, dă-mi-le mie, să nu te mai încurce.
12) Presupunerea sau afirmarea reciprocităţii ca justificare pentru anumite acte, al căror
potenţial agresiv este astfel atenuat:
• Azi speli tu vasele, eu le-am spălat ieri.
 Politețea pozitivă. Principalele strategii (Brown şi
Levinson)

13) Satisfacerea eului pozitiv al receptorului prin oferirea continuă de „cadouri“, Face Flattering Acts,
abreviat FFA (bunuri materiale şi spirituale, simpatie, înţelegere, cooperare); satisfacerea dorinţei
acestuia de a fi înţeles, ascultat şi admirat.
• În contextul politeții pozitive, actele directive, invitaţia şi rugăminţile insistente de a-i da curs, au funcţia
unor acte de flatare a R (anti-FTA):
 
(B: mi-a dat mi-a dat telefon şi: să mă întrebe dacă <R ies undeva ştii că ea voia să meargă-n /plentărs/ şi i-am zis că nu merg în
/plentărs/ merg în /tuais/> A: <@ hî hî hî hî> B: şi: # rămâne valabilă invitaţia şi pentru tine. B: hai sună-mă şi tu. băi vii deseară # bă pe
bune vreau să vii. (IVLRA, Conversaţie telefonică între prietene, p. 176)
 Exprimarea ambiguă (eng. off record) a intenţiilor
comunicative

Exprimarea ambiguă (eng. off record) a intenţiilor comunicative reprezintă un comportament strategic
legat de satisfacerea exigenţelor principiului politeţii atunci când este motivată prin intenţia de a
contracara posibilele prejudicii pe care performarea directă le-ar aduce eu-lui interlocutorului. Este vorba
de utilizarea indirectă a actelor verbale, adică un anumit act verbal este utilizat în locul celuilalt.
De exemplu:
• Exprimarea refuzului prin aserţiuni: Vrei să mergem la plimbare? Se va întuneca în curînd.
• Solicitări prin intermediul exclamaţiilor: Ce mere frumoase? (Vreau si eu unul)
• Acte directive sub forma unei aserţiuni: Aş mânca nişte fructe. / Nu mai avem ţigări (Du-te şi cumpără)
• Ironia, metafora, întrebările retorice sunt alte forme de exprimare indirectă a intenției comunicative.
Impolitețea pragmatică. Modele teoretice

• În definirea impoliteţii au fost exprimate opinii care se disting prin modul de raportare la
teoriile politeţii, îndeosebi de teoria lui P. Brown şi S. Levinson (conceptele de imagine publică
individuală (face) şi de act ameninţător la adresa acesteia (face threatening act – FTA)
• Impoliteţea este considerată drept un fenomen secundar faţă de politeţe sau drept „un parazit
al politeţii” (Jonathan Culpeper 1996). Ceea ce le distinge este intenţia locutorului în privinţa
imaginii publice a celuilalt (face): confirmarea şi consolidarea acesteia – în cazul politeţii, atacul
şi discreditarea – în cazul impoliteţii, şi, desigur, efectul obţinut: promovarea armoniei sociale
vs. subminarea acesteia (ibid.: 349-350).
Impolitețea pragmatică. Modele teoretice: Jonathan
Culpeper

Jonathan Culpeper (1996), Towards an anatomy of impoliteness

• Impoliteţea se definește prin raportare la politeţe, (super)strategiile celei dintâi reprezentând o
reflectare în oglindă a (super)strategiilor descrise de P. Brown şi S. Levinson; deosebirea este
dată numai de atitudinea faţă de imaginea celuilalt (nu de sprijinire, ci de atac al acesteia), iar
alegerea strategică depinde de determinarea situaţională a valorii aceloraşi variabile ca şi în cazul
politeţii (Culpeper 1996: 355-358 ; comentat în Ionescu-Ruxăndoiu 2010).
• Descrierea propusă de Culpeper pentru diversele strategii ale impoliteţii pozitive şi negative
inversează raporturile de distanţă dintre interlocutori care definesc, în viziunea lui P. Brown şi S.
Levinson, cele două tipuri de politeţe, transformându-le astfel în opusul lor.
Impolitețea pragmatică. Modele teoretice: Jonathan
Culpeper (2)

• Impoliteţea pozitivă creează artificial distanţă, urmărind izolarea R (prin ignorarea, excluderea
sau disocierea de R, manifestarea dezinteresului, a lipsei de simpatie sau de compasiune pentru
acesta, folosirea unor termeni de adresare neadecvaţi sau a unui limbaj obscur, a unor forme
tabu sau insultătoare, căutarea dezacordului etc.);
• Impoliteţea negativă reduce artificial distanţa când aceasta ar trebui recunoscută (prin
ameninţări la adresa R, ridiculizarea acestuia, invadarea teritoriului său, asocierea explicită a
acestuia cu aspecte negative, îndatorarea sau blocarea lui explicită etc.).
 Impolitețea pragmatică. Modele teoretice: Manfred
Kienpointner
• Manfred Kienpointner (1997), Varieties of rudeness. Types and functions of impolite utterances.
• Politeţea şi impoliteţea nu se află într-o relaţie antinomică, în cadrul căreia impoliteţea ar fi
termenul marcat, desemnând un comportament anormal şi iraţional
• Impoliteţea nu este în mod necesar derivabilă din politeţe, ca un fenomen secundar, ci
constituie o formă prototipică de comportament non-cooperativ sau competitiv, aşa cum
politeţea este o formă prototipică de comportament cooperativ.
• Între formele de comunicare cele mai politicoase şi cele mai nepoliticoase există un spectru larg
de posibilităţi actualizate în interacţiune. Reproşul, acuzaţia, critica sau insulta, de exemplu,
sunt forme ale impoliteţii care se diferenţiază prin gradul în care afectează imaginea individuală
a celuilalt. Gradabile sub aspectul forţei agresive sunt şi aluzia, ironia şi sarcasmul, ca mijloace
strategice importante de actualizare a comportamentului verbal nepoliticos.
Impolitețea pragmatică. Modele teoretice: Helen Spencer-Oatey

Helen Spencer-Oatey (2007), Theories of identity and the analysis of face

Teoriile psihologice disting între trei tipuri de identitate:
•Identitatea personală
•Identitatea relațională (interpersonală)
•Identitatea socială (identitatea de grup sau colectivă)
•Identitatea este o formă de reprezentare a sinelului, proiectată la nivel individual, relațional
(interpersonal), social (colectiv)
•Noțiunea psihologică „identitate” se intersectează cu noțiunea sociologică „față/imagine publică”,
definită de Goffman drept o imagine a sinelui, configurată în termenii atributelor sociale pozitive.
Impolitețea pragmatică. Modele teoretice: Helen Spencer-Oatey

Helen Spencer-Oatey (2007), Theories of identity and the analysis of face

• În termeni cognitivi, imagine (face) şi identitate sunt concepte similare, întrucât ambele sunt
legate de imaginea de sine a fiecăruia. Spre deosebire de identitate însă, conceptul de face se
defineşte prin atribute faţă de care individul manifestă sensibilitate afectivă şi a căror evaluare
de către alţii declanşează reacţia sa emoţională.
• Ameninţarea şi pierderea imaginii (ca şi câştigul de imagine) presupun o neconcordanţă între
trăsăturile pe care un individ şi le atribuie sau le neagă şi percepţia despre el a celorlalţi,
reflectată în discursul acestora, performat fie in praesentia, fie in absentia.
• Impoliteţea este strâns legată de acest conflict posibil între modul în care se auto-evaluează un
individ şi modul în care este evaluat de ceilalţi. Ea poate caracteriza atât comportamentul celor
care au iniţiativa comunicativă, cât şi un comportament de reacţie la secvenţa(-țele)
precedente.
Bibliografie
Culpeper, Jonathan, 1996, „Towards an anatomy of impoliteness”, Journal of Pragmatics 25,
349- 367.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 2003, Limbaj și comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică,
București, Editura ALL.
Kienpointner, Manfred, 1997, ”Varieties of rudeness. Types and functions of impolite
utterances.” – Functions of Language 4 (2), 251-287.
Spencer-Oatey, Helen, 2007, „Theories of identity and the analysis of face”, Journal of
Pragmatics 39, 639-656.