ASCULT, ÎNȚELEG, COMUNIC – DEZVOLTAREA ABILITĂȚILOR

DE COMUNICARE ASERTIVĂ LA COPIL

Asertivitatea joacă un rol deosebit de important în viaţa socială, în general şi în viaţa

şcolară, în special. Ea poate fi un liant util între profesor şi elevii săi, ajutându-i să se
cunoască şi să se înţeleagă reciproc.
Studiile din domeniul educaţional au arătat că deprinderile sociale insuficient
dezvoltate sunt asociate cu performanţe şcolare scăzute, probleme emoţionale şi
comportamentale, dificultăţi de adaptare socială.
Dificultăţile de stabilire şi menţinere a relaţiilor interpersonale reduc calitatea şi
frecvenţa experienţelor de învăţare, ceea ce duce la scăderea performanţelor şcolare.
Deprinderile de comunicare şi relaţionare reprezintă un factor protector faţă de
comportamentele de risc şi faţă de situaţiile de criză. În această ordine de idei, devine foarte
importantă dezvoltarea la elev a abilităţilor de comunicare asertivă.
Actualmente, în literatura de specialitate, pentru desemnarea unei comunicări eficiente
şi, respectiv, a conduitelor optime, se întâlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertivă şi
comportament asertiv.
Dar ce înseamnă de fapt asertivitatea? Dacă pentru o descriere amplă am putea să ne
imaginăm relaţiile umane pe un continuum, atunci la cele două poluri ale acestuia s-ar găsi
comunicarea şi comportamentul agresiv, iar la celălat - comunicarea şi comportamentul pasiv.
Ei, bine, chiar la mijlocul acestui continuum s-ar situa comunicarea şi comportamentul
asertiv.
Comportamentul asertiv se caracterizează prin faptul că în comunicare nu se încalcă
nici drepturile personale, nici ale celorlalţi, subiectul exprimându-şi nevoile, dorinţele,
sentimentele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest, într-o manieră socialmente adecvată.
Comportamentul asertiv demonstrează respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, promovează
autodezvăluirea, autocontrolul şi aprecierea pozitivă a valorii de sine.
Pentru a ilustra caracteristicile definitorii ale comportamentului asertiv, vom prezenta
în continuare o analiză comparativă a trei tipuri de comportamente care au o mare incidenţă
asupra calităţii procesului de comunicare interpersonală.
Asumarea unei conduite pasive nu aplanează conflictele în mod autentic. În acest caz,
este vorba mai mult despre o amânare a exprimării propriilor opinii şi sentimente şi a luării
unor decizii importante. Avantajul pe termen scurt se întoarce, în timp, împotriva celor ce
adoptă un astfel de comportament. Dacă, în cadrul unei relaţii, există o întreagă istorie de
implicare pasivă din partea unei persoane în luarea deciziilor, este posibil ca, în momentul în
care aceasta va lua atitudine în legătură cu lucrurile care îi privesc personal, partenerii
acestora, nefiind învăţaţi cu un astfel de comportament, vor fi reticenți în ceea ce privește
dorința bruscă de implicare a acelei persoane, ceea ce determină ieșirea la suprafață a tuturor
tensiunilor acumulate anterior, iar acest lucru va afecta relația.
Asumarea unei conduite ostile ne scuteşte, aparent, de mari frustrări pentru că ne
folosim de ceilalţi cât putem de mult şi eliminăm brutal orice focar de tensiune şi conflict.
Problema apare ulterior, întrucât se observă că o astfel de conduită ostilă nu poate fi asumată
în orice tip de situaţie formală, constituie motiv de disfuncţii în integrarea profesională, spre
exemplu, iar cei de jur vor începe să ne evite.
 Asertivitatea nu presupune nici renunţare nici lipsă de combativitate. Răspunsul
asertiv nu este întotdeauna uşor. El reclamă adesea o alegere conştientă, un mare grad de
flexibilitate şi abilitate, curaj şi încredere în procesul comunicării.
Toate aceste aspecte ale analizei comparative ale celor trei tipuri de comportamente și
a incidenței acestora în procesul de comunicare sunt redate în mod sistematizat în următorul
tabel:
Comportament Comportament Comportament
ostil asertiv pasiv

Drepturi îşi comunică îşi comunică drepturile nu îşi comunică

drepturile fără a fi personale fără a le viola pe ale deloc drepturile
interesat de altora
drepturile altora

Interese nu este preocupat îşi urmăreşte interesele dar este interesat în

decât de propriile într-o manieră în care se primul rând de
interese respectă pe sine respectându-i ceilalţi
şi pe ceilalţi

Conformism face presiuni rezistă la presiunile anturajului se supune presiunii

asupra anturajului celorlalţi

Comunicarea îşi exprimă ostil îşi exprimă sentimentele onest, nu-şi exprimă
sentimentelor sentimentele deschis sentimentele

Implicare îşi atinge are încredere în sine, o reală face apologie

personală în obiectivele imagine de sine şi îşi atinge celorlalţi
atingerea prin efortul altora obiectivele prin eforturi proprii
obiectivelor

Comunicarea asertivă vizează capacitatea de a exprima propriile trăiri şi opţiuni

într-o manieră în care stima de sine şi a celorlalţi să nu fie lezate.
O persoană care deţine această competenţă comunicaţională ştie şi poate să-şi exprime
dorinţele, să spună ce gândeşte, să refuze, să rezolve conflicte într-o manieră fermă dar fără
să-şi jignească interlocutorii, menţinându-şi, în acelaşi timp, controlul asupra focarelor
conflictuale.
Asertivitatea este cea mai eficace modalitate de soluţionare a problemelor
interpersoanle. Comunicarea directă, deschisă şi onestă permite recepţionarea mesajelor fără
distorsiuni, ceea ce menţine relaţiile cu ceilalţi. Într-o comunicare asertivă tensiunea, critica,
conflictul etc. sunt constructive.
 Smith (1975) analiza comportamentul asertiv ca fiind dreptul fundamental al fiecărui
individ. Concepţia lui şi-a asumat o libertate mult mai extinsă decât o făcea filosofia social-
democratică: "Ai dreptul de a-ţi judeca propriul comportament, propriile gânduri şi emoţii, ai
dreptul de a avea o responsabilitate pentru iniţierea unor comportamente şi pentru
consecinţele lor".
Câteva definiţii se fixează pe expunerea emoţională ca element cheie. Wolfe (1982)
conceptualizează asertivitatea în temeni de "exprimarea oricărei altei emoţii decât anxietatea
unei persoane". Cea mai reuşită definiţie este formulată de Rimm şi Masters (1979):
"comportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implică exprimarea onestă
şi relativ directă a gândurilor şi sentimentelor ce sunt social adecvate şi în care se ţine cont
de sentimentele şi bunăstarea altor oameni".
Lange şi Jacubowski (1976) susţineau că "asertivitatea implică apărarea drepturilor
personale şi exprimarea gândurilor, sentimentelor şi convingerilor în mod direct, onest şi
adecvat, fără a viola drepturile altei persoane".
Asumarea teoretică se include în a patra categorie, alături de exprimarea drepturilor şi
emoţiilor. De exemplu, Alberti şi Emmons (1970) notau următoarele: "Comportamentul
preluat de o persoană pentru a acţiona în propriile interese, pentru a se apăra fără anxietate
nepotrivită, pentru a-şi exprima onest sentimentele sau pentru exersarea propriilor drepturi
fără a renega drepturile altora este numit comportament asertiv".
Lazarus (1973) a fost primul care a identificat clase specifice de răspunsuri prin care
comportamentul asertiv poate fi definit: "abilitatea de a spune NU; abilitatea de a cere
favoruri sau a face solicitări; abilitatea de a exprima sentimentele pozitive şi negative;
abilitatea de a iniţia, continua şi finisa o conversaţie generală". Galoss (1977) a expus nouă
categorii: de a da şi a primi complimente; a face solicitări, a iniţia şi a menţine o conversaţie,
apărarea drepturilor; refuzul cererilor, exprimarea opiniilor personale, a nemulţumirilor, a
mâniei şi a sentimentelor pozitive.
Şi nu în ultimul rând, câteva definiţii fundamentale au fost oferite în literatura de
specialitate. Heimberg, Moutgomery, Madsen (1977) au sugerat că asertivitatea este
conceptualizată ca fiind rezolvarea efectivă a problemei. Rich şi Schroeder (1976) au
susţinut că asertivitatea este abilitatea de a căuta, menţine sau de a intensifica refortificarea
într-o situaţie interpersonală, prin intermediul exprimării sentimentelor sau a dorinţelor.
Gradul de asertivitate poate fi măsurat prin efectivitatea reacţiei individului în producerea,
menţinerea sau intensificarea refortificării. Lowrence (1997) extinde conceptul de asertivitate
la "învăţarea abilităţii de a adapta comportamentul solicitărilor situaţiei interpersonale,
astfel încît consecinţele pozitive să fie maxime, iar cele negative, minime".
Noţiunea de asertivitate a fost introdusă de specialişti în terapia comportamentală,
care afirmau că aceasta inhibă anxietatea şi reduce depresia. Se subliniază faptul că acest tip
de comportament, cel asertiv conduce la o îmbunătăţire a imaginii de sine.
După Lazarus, asertivitatea comportă patru elemente:
- refuzul cererilor;
- solicitarea favorurilor şi formulare de cereri;
- exprimarea sentimentelor pozitive şi negative;
- iniţiere, continuare şi încheiere a unei conversaţii generale.
 Acestea alcătuind componenta cognitivă care implică un anumit mod de gândire.
Componenta comportamentală a asertivităţii include o serie de elemente non-verbale, cum ar
fi:
a) contactul vizual: o persoană asertivă îşi priveşte interlocutorul drept în ochi. Lipsa
contactului vizual poate transmite mesaje nedorite, de tipul: "eu nu sunt convins de
ceea ce spun" sau "îmi este foarte frică";
b) tonul vocii: chiar şi cel mai asertiv mesaj îşi va pierde din semnificaţie dacă va fi
exprimat cu o voce şoptită (aceasta va da impresia de nesiguranţă) sau prea tare, fapt
care ar putea activa comportamentul depresiv al interlocutorului;
c) postura: poziţia corpului unei persoane asertive diferă de la situaţie la situaţie. Totuşi,
se apreciază că, în majoritatea cazurilor, subiectul trebuie să stea drept: nici prea rigid,
pentru că aceasta exprimă o stare de încordare, nici prea relaxat, pentru că ceilalţi ar
putea interpreta o astfel de poziţie ca fiind lipsită de respect;
d) mimica: pentru ca mesajul să aibă caracter asertiv, mimica trebuie să fie adecvată şi
congruentă cu conţinutul mesajului. Astfel, de exemplu, dacă cineva zâmbeşte atunci
când afirmă că ceva îl supără, oferă interlocutorului o informaţie ambiguă, care
alterează sensul comunicării;
e) momentul administrării mesajului: cel mai eficient mesaj asertiv îşi pierde
semnificaţia dacă este administrat într-un moment nepotrivit.
f) conţinutul: chiar dacă toate celelalte condiţii sunt respectate, mesajul nu-şi atinge
scopul dacă este prea agresiv, cu intenţia de a-l blama pe celălalt sau, dimpotrivă,
exprimat prea timid şi într-un mod pasiv. Conţinutul unui mesaj asertiv trebuie să fie
precis, descriptiv şi direct.
Comunicarea asertivă este cel mai eficient stil de comunicare. A fi asertiv înseamnă
să-ți cunoști drepturile și să ți le aperi atunci când cineva încearcă să ți le încalce, indiferent
de situație. Înseamnă să fii conștient de faptul că ești o persoană valoroasă și că ai dreptul să
spui și să faci orice dorești atât timp cât prin asta nu încalci drepturile celorlalți.
Asertivitatea poate fi învățată, exersând tehnicile de comunicare asertivă. Dacă stilul
tău de comunicare este unul pasiv, agresiv sau pasiv – agresiv, probabil că nu vei reuși să
comunici asertiv de la prima încercare, dar exersând și aplicând constant tehnicile de
comunicare asertivă, vei reuși să îți schimbi stilul în care comunici și să devii mai eficient(ă)
în interacțiunea cu cei din jur.
Un stil de comunicare asertiv îți va aduce respectul celor din jur și te va ajuta să îți
crești stima de sine.

Educ. Chirițoiu Diana Maria

Educ. Pena Rodica