Roman e mai mult un proces de constiinta in care personajele scormonesc trecutul, sondeaza adinc in prezentul opac; toate aceste

eforturi converg in construirea unui edificiu de aparare. Impotriva cui? Intrebare fireasca ce ramine, insa, fara raspuns. Primejdia surda, frica angoasanta a personajelor se adincesc tot mai frustrant, paralizindu-le pe acestea din urma. O mare curiozitate il stapinea: in sfirsit, nelinistea lui avea sa infrunte insasi sursa care o provoca... (p. 349.) Or, la finele unui traseu odiseic insumind aproape 400 de pagini, Chiril Merisor, unul dintre personajele-cheie ale romanului, nu reuseste sa elucideze misterul. Isi insemneaza intr-un caiet sugestiv intitulat Echipa cu care trecem prin lume note, observatii profunde asupra cunoscutilor sondind ca printr-un periscop lumea raspunsurilor ultime, revelatoare. Isi reciteste, ulterior, caietul la cererea unuia dintre anchetatori si descopera ca acesta era un fals. Acel nivel de adincime ii refuza orice cale de acces. Adreseaza dupa moartea sa (se sinucide in inchisoare) un ultim mesaj: Indestructibil. Care ar fi sensul acestui cuvint-tare? Si nu este o aparitie singulara; cartea abunda in astfel de semnale menite a-l trage de mineca pe cititor si semnalindu-i structura ascunsa. Tot acest plurisemantism da nastere unui discurs justificator care nu apartine numai personajelor, ci si autorului insusi. De la un anumit moment incolo, naratiunea pare sa fi ajuns intr-un punct mort, pagini intregi au ca subiect vina, de unde si discursul justificator, fara insa a i se defini obiectul. Sa vedem in acest efort, cauza a unei acribii pline de farmec de altfel, gestul de aparare in fata unei prea mari responsabilitati precum cea reprezentata de alcatuirea unei epoci noi, raspunzatori, prin urmare, pentru generatiile viitoare? Situindu-ne in aceasta perspectiva recunoastem accente comune cu proza lui Augustin Buzura. Sau vom identifica filiatii orwelliene, chiar kafkiene, daca vedem la baza starii de angoasa o rezultanta a sistemului totalitar insusi. Toate acestea cumulate cu efecte firesti: problema alteritatii ca recul al statutului de dizident, identitatea ca artefact si, implicit, ca avocat al apararii pandant al scriiturii. Ceea ce retine atentia insa este modul in care personajele reusesc sa-si solutioneze vina obsedanta si sa se elibereze de ea. Dar nu sistemul politic si, cu atit mai putin, agentii prin care acesta actioneaza sint raspunzatori de aceasta din urma. De fapt, Chiril nici nu constientizeaza pericolul pe care il presupune pierderea caietului pina in momentul in care prietenul sau, anticarul Brummer, il dezvaluie in toata goliciunea sa. Raspunsul nu trebuie cautat in exterior, desi tocmai fuga din sine, exilul in ceilalti intretin si propulseaza naratiunea. Personajele apar si dispar dupa puterea lor de a activa stimulii creatori ai complexului de vinovatie. Interesant este cuplul Chiril vocea naratorului, metaforic desemnata Galeria, ocupind o pozitie privilegiata. In repetate rinduri Chiril revine in casa veche de pe Dristorului, povestind, detaliind, retraindu-si trecutul. E un monolog interior, pentru ca naratorul nu e altceva decit un alter-ego. El isi reface o identitate in urma acestui dialog interior. Aceeasi miscare se instituie si in raportul dintre caietul sau, intimplator incredintat Galeriei, si povestirea naratorului. Prin urmare, a deveni Indestructibil poate insemna a te elibera de contingentele exterioare si a-ti asuma libertatea individuala. Eliberati de complexe resimtim acea siguranta pe care ne-o da cresterea tacuta a boltei de vita salbatica.

Prin plasarea evenimentelor in anii '50 si folosirea ca material epic a unor situatii de viata marcate politic, specifice epocii si devenite topoi pentru o intreaga clasa narativa (precum excluderea din partidul comunist, denuntul, ancheta politica etc), Galeria se inscrie in proza obsedantului deceniu". Desi nu-i este straina preocuparea pentru stabilirea adevarului, romanul nu se revendica, totusi, precum majoritatea scrierilor din aceeasi serie tematica (datorate lui M. Preda, A. Buzura, D. R. Popescu etc), de la o poetica a adevarului. De altfel, Constantin oiu refuza blazonul -de mare onoare in epoca - al scriitorului de curaj, preferand sa se inscrie in clasa mestesugarilor, adica a profesionistilor: Nu cred ca in literatura curajul nud de a numi ceea ce pare mai greu de numit ajunge spre a deveni artist. Ramane cum spui. Si cei mediocri sustin adevarul, dar el nu apartine celor mediocri" (Argumentul autorului la editia a doua). Or, felul spunerii, asadar tipul de constructie romanesca, decurge din modul in care e conceput raportul dintre realitate si fictiune, problema nu o data discutata de personajele romanului (scriitori, critici, editori), in tot atatea pagini de poetica implicita. Pentru Silica Georgeoiu, directorul editurii la care lucreaza Chirii Merisor, realitatea, in stare bruta, neprelucrata, intrece cu mult puterea de transfigurare a artei: Voi stati si munciti aicea pentru gloria culturii si literaturii inspirate din viata si habar n-aveti ce se intampla in viata reala, ce povesti formidabile contine ea, realitatea asta, pe care voi vreti atata s-o reflectati", in opinia unui scriitor sudamerican, oaspete al editurii, in sfera realitatii se inscrie si imaginatia, iar solutiile cele mai realiste sunt tocmai cele imaginare. Realitatea (si raportul ei cu povestea) il preocupa si pe Isac, tanarul locatar paralitic al Galeriei, cel care, tocmai prin imobilismul sau, intrupeaza in roman conditia de totdeauna a Povestitorului obsedat de una si aceeasi tema, viata pur si simplu". El, care arhiveaza intamplarile traite de ceilalti, rostuindu-lc totodata in poveste (Isac e cel mai important narator, dand viziunea de ansamblu), opteaza pentru alianta cu realitatea, inteleasa proteic, cuprinzand laolalta faptele, gandurile, imaginatia protagonistilor ei. Personajul prin care se dezvaluie, insa, o dimensiune polemica a modului de a concepe realitatea si, mai ales, a felului in care aceasta e pusa in pagina romanului este Cavadia, stralucit critic, prietenul lui Chirii. intr-un articol, acesta acuza vizualitatea excesiva a prozatorilor autohtoni (plini de tirania vederii") si deplange faptul ca romancierii nu cauta modele in muzica, ceea ce ar fi putut da o dimensiune noua prozei romanesti, ca putere de constructie, stiinta a armoniei si echilibrului, degrosate de anecdotica si de marlanii pitoresti." Indiferent cat de indatorat compozitiei muzicale, cert este ca la nivelul constructiei, romanul constituie o realizare de exceptie a prozei romanesti postbelice. Mai multe strategii narative (admirabil supravegheate) concura la crearea unei arhitectonici

savante, somptuoase, care reuseste, in acelasi timp, sa dea impresia de suplete si fluiditate. O mare insemnatate o detine perspectiva narato-riala, multipla, cu subtile treceri de voce de la Chirii la Isac, treceri in care Chirii nu foloseste niciodata persoana I, cata vreme Isac e plurivoc, folosind persoana I singular si plural, persoana a treia. Pe langa faptul ca dinamizeaza expunerea, procedeul punctului de vedere fluctuant (atribuit, majoritar, lui Isac si, prin el, Galeriei) este menit sa sublinieze - si la nivelul constructiei textuale fragila existenta, mereu amenintata, a protagonistului. El nu gaseste sustinere si protectie decat din partea Galeriei, a Echipei cu care trecem prin lume", ea insasi plapanda, macinata de boli, de frustrari si de solitudine (plapandul cor tragic alcatuit in jurul lui Chirii"), inapta pentru actiuni energice in favoarea protagonistului, capabila sa ofere ocrotirea doar prin fragile cuvinte. Dar cum, dupa expresia comandorului, tatal lui Isac, din doua slabiciuni poate sa rezulte o forta", din intalnirea acestor existente slabe", din intersectarea firavelor lor cuvinte, se naste forta tare, absolvitoare, a romanului insusi. Fluctuatia si mobilitatea caracterizeaza si configuratia temporala a Galeriei . Ignorand cronologia, precum si alternanta mecanica (de tipul trecut/ prezent), cele trei planuri temporale dominante interfereaza cu multa subtilitate, de care sunt responsabile retrospcctiile, anticiparile, dar si schimbarile, abia perceptibile, de ritm narativ. Planul prezent, cu valoarea de etalon, relativ restrans (nov. 1957 -febr. 1958), evolueaza cu o lentoare ce contravine potentialului conflictual, incendiar, al evenimentelor relatate: in pivnita anticariatului lui Ilary Brummer sunt intemnitate cartile unui profesor universitar, Chirii isi uita jurnalul personal in cabina de proba a unui magazin de confectii, arestarea Praxiteei, distinsa amfitrioana de la Vizuina cu hoti (reprezentanta aristocratiei), indepartarea statuii lui Stalin, scurta vacanta a lui Chirii la Jurilofca (dorit loc de refugiu, care se dovedeste scena unor alte drame, locale), moartea anticarului si a comandorului, anchetarea, condamnarea si, la foarte scurt timp, sinuciderea lui Chirii in inchisoare. Acest timp precipitat (fie el sub presiunea Raului istoric, fie sub pecetea, la fel de necrutatoare, a destinului) admite momente de (aparenta) liniste, in care se consuma colocviile protagonistilor, mesele de la Capsa sau petrecerea scriitorilor la Mogosoaia, precum si intalniri datatoare de speranta: Chirii il intalneste la Jurilofca pe straniul copil Izot, traind astfel, indirect si concentrat, experienta paternitatii, iar mai tarziu, la Bucuresti, pe Lucretia, singura femeie de care nu este asediat si pe care o alege el insusi. Din acest plan etalon, se fac trecerile spre trecut (in special anul 1950, cand Chirii este exclus din partid, dar si spre un trecut mai indepartat, spre a contura biografiile personajelor) si spre viitor (1965, 1967), acesta din urma conceput ca un timp al primenirii si al normalitatii; desenat, insa, in culori foarte optimiste, viitorul e marcat de artificialitate si face deservicii unei naratiuni care isi trage resursele din tragic: Pe urma, praful, murdaria, se dusera. Totul redeveni curat. Totul lucea iarasi, ca dupa potop, cand lumea trage dedesubt o linie si incepe o viata noua". O mentiune speciala se cuvine acordata configuratiei spatiale in roman.

Chiar daca se revendica in constructie de la un model muzical, Constantin oiu stapaneste impecabil vizualitatea, cu o atentie speciala pentru amanuntul care concretizeaza si fixeaza, ce pare indatorata - mai mult decat principiilor prozei - unor principii de constructie teatrala, in care scenografia intra intr-un regim de corespondente organice cu actiunea si discursurile protagonistilor. O relatie intima leaga in Galeria personajele de obiectele din jurul lor (fie ele obiecte nein-sufletite, peisaj, bucate etc). In plus, fiecare topos (chiar atunci cand in realitatea lui sunt angajate vaste descrieri de tip realist) are o subliniata incarcatura simbolica, semnificand intotdeauna si altceva. Astfel sunt construite anticariatul lui Brummer (bazilica, loc apocaliptic, mai tarziu crematoriu), galeria casei Sumbasacu (semnificatia suplimentara c cea de confesional), odaia lui Axenle (templul laic al ratiunii), casa familiei Merisor din strada Dristorului etc. In aceasta constructie de mare rafinament, cateva episoade apar ca distonante, ca ieftine abtibilduri lipite, total neinspirat, pe un obiect de mare pret. E vorba de paranteza" inutila, nercclamata de economia naratiunii, ce retine inmormantarea marelui poet in 1967 (transparent: T. Arghezi) la care participa tanarul secretar general in functie al comitetului central" ce, avand praf pe pantofi (colbul tarii), aduce cel mai frumos omagiu Artistului. La fel de neverosimil e episodul in care episcopul, unchiul lui Cavadia, primeste, tot in 1967, de la oficialitati, cele mai frumoase felicitari din toata cariera sa ecleziastica". Dctasandu-sc prin felul cum spune, prin constructia cu adevarat remarcabila. Galeria se distinge in cadrul prozei obsedantului deceniu" si prin solutiile tematice propuse, care se dovedesc, astazi, nu numai innoitoare pentru respectiva orientare, dar si consistente estetic, asigurand romanului o rezistenta de durata. Prima tema importanta a cartii este tema Istoriei, frecvent intalnita in proza obsedantului deceniu". La Constantin oiu , insa, tema Istoriei (in intelesul ei suprapersonal, comunitar, politic) interfereaza cu tema cartii, in intelesul ei de istoric unica, ordonatoare, avand un sens atribuit din perspectiva unui destin individual. Or, Istoria agresiva, revolutionara, ce intervine abuziv in viata personajelor din Galeria (istoria, taras-grapis, merge-nainte, vor sari aschii din noi, dar ea merge inainte", s. m., S. C.) isi exclude din start martorii si nu da drept de existenta istoriilor, intrucat ele sunt nuantate, variate, personale, asadar - din perspectiva unei puteri totalitare - subversive. Condamnate sunt, deopotriva, in acest veac intransigent, cuvintele lui Shakespeare, Martorul arhetipal (in superba scena ce deschide romanul, in pivnita anticarului este azvarlita si o editie englezeasca, in unsprezece tomuri, din opera shakespeariana) si cuvintele martorului anonim Chirii Merisor, autorul unui jurnal personal. Alaturi de destinul dramatic (prin urmare eroic) al martorului ad-hoc, insa autentic, care este Chirii, Galeria investigheaza - cu o luciditate din nou singulara in perimetrul clasei ei - si existenta in anii '50 a martorilor de profesie, a scriitorilor. Neindoielnic, figura scriitorului este cea a unui ins in contratimp atat cu propria misiune, cat si cu epoca sa. Simptomatic e cazul poetului Ariei Scarlat, un mosneag senil, al carui ideal cultural este de a-si regasi volumul de versuri Trambitele soarelui (editia a

unsprezecea !) in buzunarul salopetelor muncitoresti. Altadata, pe cand orasul serbeaza in tacere demontarea statuii lui Stalin, scriitorul Aldebaran ii aduce omagiul in poemul Statuile nu mor niciodata. Deloc intamplator, de asemenea, casa de creatie de la Mogosoaia poarta supranumele de Maison de l'oubli, unde scriitorii - deveniti din cavaleri ai memoriei, maestri ai uitarii - monteaza grotesc (intr-o veselie de carnaval") incoronari efemere. Din acest punct de vedere, romanul lui Constantin oiu se recomanda drept o replica grava, recuperatorie, a acelor aduceri aminte care - in rasparul epocii, ce traieste mai degraba frenezia uitarii - si-au gasit adapost in anonime, subtile, nefericite galerii cu vita salbatica. A doua tema majora a cartii, prin care Galeria cu vita se distanteaza hotarat de proza obsedantului deceniu", este tema vinovatiei. Acolo unde majoritatea prozatorilor apeleaza - pentru a explica abuzurile politice - la tema erorii regretabile, dar reparabile, scuzabila (de nu chiar necesara) prin tineretea Revolutiei, Constantin oiu pune in pagina, transant, tema vinovatiei, investigata, narativ, la mai multe paliere. E vorba, mai intai, de o vina magmatica, originara - ii va explica Brummer lui Chirii - inscrisa in fiinta individului, un Leviathan care dormiteaza in psihicul fiecarui om, intretinandu-i constiinta tulbure a pacatului, ce e imblanzita doar de giulgiul curat si atat de gingas al inteligentei speciei, cu atata efort tesut, ca de o mama buna si grijulie". Or, explica acelasi Brummer in rol de hermeneut, societatile democratice isi apara membrii de monstrul care salasluieste intr-insii, acordandu-le prezumtia de inocenta, socotind omul o scanteie divina din focul universal". Cu totul altfel se intampla in societatile totalitare, care starnesc Levialhanul si intretin o culpa generalizata: Si invers, catastrofala pentru om, pentru cultura, politica, societate, ce vrei, este cealalta pozitie posibila - esti atent?ma urmaresti? - numita prezumtia de vinovatie, tipica autocratiei neincrezatoare, in care prima reactie e de suspiciune () Pacatul originar devenit politica de stat!" (subl. In text). Acestei politici autocrate, care nesocoteste nevoia fundamentala si individuala de confesiune, instaurand, in schimb, false confesionale colective (sedinte publice de partid), unde se pastreaza doar ritualul spovedaniei (sub forma autocriticii) pentru un continut marcat politic, ii cad victima inocentii, cei sinceri. Chirii, Reta, comandorul, in mare masura Axente (proletarul atipic si solitar) repeta aceeasi greseala: ei sunt incapabili sa utilizeze protocolurile marturiei mincinoase cerute de partid. Excluderea lui Chirii se datoreaza -observa Cavadia, foarte abil in jocurile puterii -faptului ca fusese nepermis de sincer, de o sinceritate prosteasca'. Condamnarea politica de mai tarziu rasplateste toi un acces de sinceritate, a carui expresie este Jurnalul, care devine - intr-o societate noua, optimista si robusta" - un caiet plin de indoieli si de observatii ostile". In aceasta confruntare cu puterea, sinuciderea lui Chirii in temnita nu e gestul unui infrant, ci actul ultim al unui nesupus, care se incapataneaza sa rosteasca (chiar intr-o forma extrema, sacrificiala), intr-o lume a uniformelor, eu. Societatea autocrata, asadar, preocupata sa intretina, in folosul ei, slarea de culpa, suspenda sansele de absolvire si lasa

loc doar pentru pedeapsa. Episodul de la Jurilofca pune cel mai bine in pagina (la nivel comunitar) acest dezacord: vechiul sat lipovenesc tinde sa-si expieze vina (crimele petrecute aici) aducand jertfa lui Dumnezeu, singurul ce poate conferi mantuire, chiar daca aceasta atrage asupra-i pedepsele autoritatii politice. Nu numai la Jurilofca, insa, omul cauta locuri privilegiate, confesionale autentice, unde izbavirea sa fie posibila si de unde, renascut, sa plece,mai departe, cine stie in ce alta erezie scanteietoare a lumii". Fara indoiala, Galeria are un atare rol absolvitor (o iertare dinainte promisa"), iar locuitorul ei, Isac, e duhovnicul prin excelenta. El este singurul care, tulbure si indirect vinovat de moartea prietenului sau din adolescenta, si-a platit vina (expiind-o) prin interventie divina si care reintra, astfel, primenit, in interiorul numelui sau (Isac), cel ce, purtand semnele jertfei implinite, poate sa asculte spovedaniile celorlalti. Deloc intamplator, relatia cea mai stransa Isac o intretine cu Chirii, care este culpabilul in stare pura, resim-tand cel mai acut nevoia de ispasire si de iertare; lipsit fiind de vinovatii reale, neaducand atingere semenilor sai, el traieste, cu intensitate, o vina fara suport, reiterand insusi pacatul originar. Considerat de Brummer drept un specialist in procesele de constiinta pe care ni le intentam singuri. Chirii - in alta opinie, cea a Galeriei - se pedepseste singur ca sa se rascumpere pentru o vina de cele mai multe ori imaginara'. In inventarul vinovatiilor, o alta manifestare a starii de culpa, in varianta demonica, apare la Luisa Grontan. Apriga acuzatoare Ia excluderea lui Chirii, aceasta Avestita, fata Satanei (in expresia aceleiasi Galerii) isi foloseste cainta ca un mod de a-si poseda victima. Varianta ei de exorcism e la fel de primejdioasa pentru Chirii intrucat -prezidata fiind de un demon dogorator" - nu se indreapta spre un liman al impacarii, ci se sprijina, in adanc, pe un scenariu valpurgic, de devorare a barbatului. In afara acestor teme la vedere, Constantin oiu prelucreaza, sub camuflaj, ascunsa sub faldurile inselatoare ale naratiunii (ce degaja un acut sentiment al vietii, fie ea si in deriva), tema mortii. Din aceasta perspectiva, traseul eroului se. Iasa citit ca o preparare pentru propria moarte. Jalonat de obiecte oarecare ce trimit mesaje obscure (precum ingerul de cires strangulat, aflat in odaia sa), pe drumul parcurs de Chirii moartea face hulpave semne: eroul asista la incinerarea lui Brummer, parintele sau spiritual, si la inmormantarea comandorului; la Jurilofca participa la o masa festiva a autoritatilor care, sub auspiciile preotului lipovean, are semnificatia abia deghizata de praznic; reintors la Bucuresti, e spectatorul (de fapt, beneficiarul in avans al propriei) slujbe de inmormantare tinuta in cavoul de la Mogosoaia de Cavadia, nepotul episcopului. Treptat, semnele thanatice se personalizeaza, isi dezvaluie, tot mai lamurit, destinatarul: in una dintre ultimele nopti ale anului 1957, Chirii isi viseaza propria moarte. La scurt timp, el nu va pregeta sa si-o dea. Depasind locurile comune ale prozei romanesti postbelice, Galeria e un roman remarcabil, inalta sa calitate fiind pe deplin sustinuta de realizarea artistica, de constructia romanesca impecabila (exceptand abtibildurile pe care autorul ar fi dator sa le indeparteze) si de frumusetea scriiturii ce e asezata, omagial, in una dintre fantele livresti ale cartii, in descendenta Crailorlui,Mateiu Caragiale.

El d cuvntul pe rnd unor personaje care au avut ntr-un fel sau altul prilejul s-l cunoasc pe acel tnr redactor, Chiril Merior, care i-a curmat viaa n urma unei anchete a securitii soldat cu condamnarea lui nedreapt. Unii dintre "martori" snt mai demni de crezare, alii dau informaii pariale sau confuze, obligndu-l din cnd n cnd pe autor s fac s se aud, ca n romanul clasic, vocea auctorial limpezitoare. Cu tot rafinamentul lui stilistic, romanul pleac de la o anchet a securitii i face apel ca i alte cri din epoc - la un fel de contraanchete lmuritoare. De nepreuit ca surs (i nu greim folosind acest cuvnt cu un neles special n comunism) este un prieten vechi al eroului Isac (Sache) Sumbasacu, personaj care, infirm fiind, e condamnat s supravieuiasc numai prin amintiri, s observe cu acuitate i s memoreze monstruos, s aib vocaia de Cronicar. Alte date importante despre erou ne furnizeaz Cavadia, inteligentul amic al lui Chiril, care i complic ntructva portretul, invocnd i partea tenebroas a firii eroului ("dorina obscur de autodistrugere", moliciunea sufleteasc i slbiciunile instinctuale) pentru a explica, n felul su pervers i diversionist, o sinucidere provocat, n fapt, ca de attea mii de ori, de presiunile insuportabile exercitate asupra unui om cinstit de "organele" de represiune ale regimului. Numeroase fraze ivite ntmpltor n conversaiile i povestirile vizitatorilor i obinuiilor Galeriei...(care relateaz neostenit istorioare din viaa celorlali) adaug treptat alte fapte vieii eroului i noi trsturi portretului su. nsui jurnalul pierdut de Chiril i devenit, n minile securitii, proba unor imaginare activiti subversive, cuprinde destule observaii morale i psihologice ntregitoare pentru o evocare de proporii. Cci despre asta este vorba - despre o literatur de evocare panegiric, de celebrare a unei fiine disprute. Ea recurge la glasurile nsumate ale mai multor naratori, la "argumente" eseistice i la o acumulare lent de povestiri despre erou (ntruct scriitorului i place - cum spune - s culeag "n auz polenul ntmplrilor i dulce i otrvit"). Eroul bocit n aceast ampl evocare "colectiv" este, ca n marile epopei, nconjurat de figuri pe msur: btrnul anticar filozof Hary Brummer, briantul Cavadia, Praxiteea cea energic, frumoas i nobil, Reta Muon, Comandorul, locotenentul Ionel Roadevin poliistul filozof etc. Snt, fiecare n felul lui, personaje remarcabile, purttoare de polen narativ, savuroase prezene literare i cu biografii frapante. Prin ele, autorul izbutete un transfer de aur n beneficiul tnrului erou disprut. Aceast "heroid" romanesc are nevoie, firete, din raiuni de efect retoric, de un fundal contrastant. Snt micate n spate umbrele figurilor groteti ale vieii literare a anilor '50 (Flfnescu, Ariel Scarlat, Take Bunghez, Georgioiu), ale activitilor fioroi i ale activistelor penibile prin instinctualitatea dezlnuit (posesiva Luiza Gronan), ale executanilor cinici ai regimului (Zacheru cel "fr mil i fr recunotin"). mpinse constant n caricatur, ele snt personaje concepute sub semnul burlescului clinescian (mult vreme prezent n contiinele artistice romneti). Ceea ce ne impresioneaz n carte este chiar aceast ncercare emoionant a unui Cronicar al Vieii de a se mpotrivi uitrii impuse de "raiunile superioare" ale istoriei, de a salva memoria unei fiine excepionale, dar, ca orice fiin excepional, fragil i nepregtit s se opun prin viclenie unui mecanism politic absurd i necrutor. Acest elogiu al "morilor ilutri", aceast tentativ orfeic de a smulge din ceurile uitrii i de a da via unei umbre nelinitite, rtcitoare prin spiritele celor rmai n via, pare

a fi, la Constantin oiu, consecina unei struitoare probleme de contiin. Nu e exclus, n situaia de fa, ca, supravieuitor al acelui timp blestemat, prozatorul s fie mcinat de gndul c i-ar putea rscumpra laitile i prudena numai prin gestul compensator de mai trziu al literaturii. n ce privete Galeria..., am zice c C. oiu i asum i o misiune subversiv de boicotare a tehnicile comuniste de manipulare prin uitare, eludare, edulcorare sau, i mai clar, prin rescrierea direct i cinic a trecutului. E lupta lui personal cu Ministerul Adevrului. Prin celelalte cri i cu aceleai mijloace derivate din vechile practici funerare ale evocrii eroilor, scriitorul se va mpotrivi uitrii pur i simplu. Totdeauna va fi vorba ns de fiine alese i de faptele lor excepionale, care snt i singurele repere veritabile n Spectacolul Vieii i printre puinele lucruri care fac suportabil lumea.