UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE LITERE
MASTERAT: LITERATURA ROMANA – RELEVANTE EUROPENE

ANIMALE BOLNAVE
NICOLAE BREBAN

MASTERAND: STEPAN CRISTINA

ORADEA 2010
 Roman care i-a adus scriitorului notorietatea si aprecierea criticii, Animale bolnave reprezinta o
reusita sinteza a doua formule estetice romanesti ce definesc paradoxul brebanismului, aceea
preponderent realista, din Francisca, si aceea programatic antimimetica , din Absenta stapanilor.
Optiunea lui Nicolae Breban pentru o intriga palpitanta, de fals roman politist, se asociaza, in Animale
bolnave unui deliberat dostoiewskianism al viziunii epice , dat de psihologia abisala complexa a unor
personaje precum Paul, Krinitzski ori plutonierul Mateias.
Odata cu ,, Animale bolnave”, Nicolae Breban revine la realism, inr-un roman de actiune vie,
palpitanta, cu personaje clasic conturate, de la detectivi la profeti, roman ce nu-si refuza scene de
maxima violenta, anchete brutale, violuri, crime si, in acelasi timp, prefirat subtil, cu elemente suav
halucinatorii, urme ale antirealismului vizionar de care se aratase minat altadata.
Romanul lui Nicolae Breban se bazeaza se intemeiaza tocmai pe sondarea psihologiei abisale a
personajelor, marcata de vointa nietzscheeana putere, aceea care, potrivit filozofului german, anuleaza
castigul de umanitate produs de morala crestina, intorcand fiinta umana a luptei dure, salbatice pentru
dominare si supravietuire, catre conditia de animale bolnave, in care domina raportul dintre agresat si
agresor.
Un moment revelator pentru descoperirea ucigasului este dicutia dintre Donesie, poreclit Miloia si
plutonierul Mateias, din penultimul capitol al romanului:
,, - Iarta-ma, spuse Mateias, stapanindu-se – voiai sa spui ceva si te-am intrerupt...
Donesie raspunse imediat, stand cu capul plecat, cu mainile rezemate de scoarta pe care statea, crispat:
- Niciodata n-am sa ma pot ruga destul, spuse Donesie si Mateias il preivea uimit; ne se asteptase ca
celalalt sa inceapa in felul acesta – dar noi trebuie sa ne rugam si pentru ceilalti, pentru cei
inca...
- Care ceilalti??! Intreba banuitor Mateias.
- Ceilalti, toti ceilalti! Spuse cu putere Donesie – si dumneata ai sa faci parte in curand din
acestia!...
- Ha,Ha,Ha!, rase incet, si cu o veselie fortata Mateias, acum vorbesti intr-alt fel; sunt curios care e
firea dumitale adevarata, cea din gara, sau cea de acum, cand...
- Crezi ca nu stiu de ce m-ai adus aici?, facu Donesie, ridicand vocea si Mateias ii facu semn cu
degetul la buze ca vorbeste prea tare, din pricina gazdei probabil – crezi ca nu stiu ce vrei sa...
- Sa ce? Facu Mateias repede, intrerupandu-l in asa fel incat celalalt sa ezite sa continue – crezi ca
vreau sa-mi bat joc de ideile dumitale? Hai, crezi ca pentru atata lucru te-as fi deranjat si oprit
de la drum? Uite, peste zece minute iti pleaca trenul...mai poti sa-l ajungi, daca..
Donesie rase incet, cu amaraciune.
- Orbilor! Spuse el dupa o scurta pauza – chiar cei mai buni sunteti niste copii, niste prunci care s-
au nascut ca cainii in zdrentele lor ascunse prin grajduri: orbi si nu stiu ca sunt orbi! De ce va
speriati atat de moarte...Si eu, eu de ce ma speriu de moarte, cand l-au adus pe Baicutu parca
 am vazut un strain, un om cu care n-am vorbit in veci?! Nu era decat un mort, care striga
catre mine: - Nu te speria, Donesie, moartea inseamna vedere, uite iti aduc si tie moartea...iti
aduc si tie moartea in dar!
Din punctul meu de vedere acest fragment este unul dintre cele mai semnificative ale romanului. Acest
scurt fragment preluat din capitolul doisprezece, penultimul capitol al romanului cuprinde demascarea
ucigasului de catre plutonierul Mateias. Discutia dintre cei doi incepe in mica gara a oraselului, pe
peronul ingust, in sala de asteptare, locul prielnic unor mari dezvaluiri si se continua in casa
plutonierului Mateias.
Cine este de fapt acest Miloia? El nu este altcineva decat dublul lui Krinitzski, un om paranoic,
plin de contradictii interioare. Om slab psihic, Miloia are mici rabufniri de orgoliu si chiar de violenta
atunci cand se afla in preajma protectorului sau, maestrul sau Krinitzski, predicatorul din baraca
muncitoreasca, al carui principal instrument de autoritate este o Biblie pe care doar el o poate descifra
,, Miloia, omul acela atat de timid, cu pielea tradatoare ca a unei femei, cand se speria, parea ca se
infurie si striga atat de ascutit si de strident, incat toata lumea amutea de uimire. El insusi parea foarte
uimit de strigatele pe care le scotea, dar, probabil, nu putea altfel, teama era mai mare decat el!
Demascarea in cele din urma a ucigasului are loc dupa o discutie prelungita cu faptasul discutie
alunecoasa, mereu ambigua, pana cand criminalul cedeaza psihic. Discutia se concentreaza asupra
credintei, care, daca este autentica, produce cainta si marturisirea pacatelor, dar Donesie elimina aceasta
posibilitate, a explicarii unei notiuni atat de complexe. El divagheaza, mimand simplitatea gandirii,
despre credinta de a trai in tara lui, atat de mica, “locul in jurul cimitirului unde e el, inca cald, inca
incalzind pamantul cu pieptul lui mare...”. I se pare ca Mateias nu intelege ce este credinta, explicand
lucrurile intr-un mod extrem de rece, geometric, si de aceea el nu intelege esenta, nu percepe nuantarile
fenomenelor, le priveste intr-un mod aproximativ si superfluu, intrebarea faptasului fiind una singura:
“Poti dumneata, tovarase Mateias, sa [...] poti pentru un ceas sa lasi tot ce ai invatat... nu, numai sa
lasi obiceiul de a te preface?” Dumneata incerci sa vezi cand cu ochii unuia, cand cu ai altuia, vrei sa
incerci sa gandesti ca mine, cu gandurile mele, cate sunt, eu insa le am pe ale mele, sunt ale mele!,
spuse deodata Donesie.............De ce intinzi capcane pentru oameni, pentru frati de-ai dumitale? Du-te
mai bine si intinde-le in padure, e mai cinstit, pentru ca pe un animal il prinzi ca sa-l mananci sau ca
sa-l omori? Dar mie, de ce-mi intinzi mie capcane, de ce?
Asemeni animalelor din padure, de care vorbeste Miloia, oamenii din acest roman, sunt si ele
niste ,, animale bolnave” suferind de maladii grave, atingand morbidul si tarele psihiatrice. Fac parte
dintr-o lume oarba, care si-a pierdut controlul asupra datelor realului, proiectand asupra lor efecte ale
“tenebrelor sufletului omenesc”. O spune chiar Donesie, asasin in serie aproape involuntar, pentru a se
elibera de complexele de inferioritate care il dominasera toata viata: “- Orbilor! spuse el dupa o scurta
pauza - chiar cei mai buni sunteti niste copii, niste prunci care s-au nascut ca cainii in zdrentele lor
ascunse prin grajduri: orbi si nu stiu ca sunt orbi?”
 Plutonierul Mateias, fara a fi detectivul triumfator din romanele politiste tipice, are, intr-un tarziu,
imbinand probele materiale cu observatia psihologica, intuitia descoperirii adevaratului faptas al celor
trei crime, asupra muncitorului Simonca, a liceeanului Dabici si a insusi mentorului spiritual care
domina actiunea romanului, uriasul Krinitzki, propovaduitor influent din Cartea Sfanta, cu mare putere
de dominare asupra celorlalti.
Donesie cade insa in capcana intinsa de plutonierul de militie, confirmandu-i acestuia proba
psihologica a vinovatiei pentru cele trei crime, incat poate afirma cu certitudine catre echipa venita sa-1
aresteze: “- El e! El e cine sa fie ... luati-1 de aici, nu mai pot, dintr-o clipa in alta am sa cad de pe
scaun de oboseala si scarba!...”. Personaj paranoic, care nu poate face asocierea intre credinta si
umanism, Miloia ramane in genunchi, inutil, cu privirea atintita catre o icoana ipotetica, acoperita insa
“cu un tapet vulgar”.
Donesie Micula, poreclit Miloia face, ucugandu-si baicutul, pe Krinitzski face o crima rezultata
dintr-o dementa tentatie, intru totul amorala, de a testa rezistenta realitatii la presiunea ideii. Plutonierul
Mateias va incerca sa iscodeasca mintea alunecoasa a ucigasului, care nu-si recunoaste, nici prins, nici
divulgat vreo cat de infirma responsabilitate: ,, Acest Donesie, dupa cum marturiseste cu totul logic si
senin in sinea sa isi pusese in gand sa omoare, sistematic pe toti cei care purtau un carnet de partid din
sectia sa sau din fabrica. Ceea ce e curios e faptul ca Miloia prevazuse ca va fi prins. Miloia recurge la
crima ca la un gest necesar, realizat cu o ciudata, pe undeva patologica seninatate.
Miloia l-a ucis pe profesorul sau in scopul de a-si apara libertatea, nedand dovada de vreun
sentiment de apreciere, iubire fata de victima. Prin uciderea lui Krinitzski, Miloia distruge tocmai
puterea de care depindea, anulandu-se astfel pe sine.
In finalul romanului, Miloia isi recunoaste nimisnicia, comparandu-se pe sine cu un biet paduche,
care incerca sa caute salvarea prin intermediul credintei, dar care nu reuseste sa razbata: ,, Sunt un om
de nimic, un biet paduche care se tot urca pe o maneca, dar vezi, maneca asta e goala”. Aici, maneca
este o metafora proprie sufletului, un suflet gol, pustiit care nu isi gaseste salvarea in Dumnezeu.