Lumea Rurala A Lui Marin Preda PDF

Lumea rurală a lui Marin Preda - Grădinaru Dragoş Cristinel
Lumea rurală a lui Marin Preda
Grădinaru Dragoş Cristinel
ISBN 978-606-577-868-9
Editura Sfântul Ierarh Nicolae

2012
1
„Lipsa unei experienţe rurale în copilăria mea a fost

parţial suplinită de imaginile exhaustive create de inegalabilul
geniu popular şi prelucrate cu rafinament de Marin Preda”
Referent ştiinţific,
prof. CONSTANTIN VOINESCU
„Nu va fi niciodata epuizat subiectul lumii rurale

a lui Marin Preda, de aceea apariţia unei analize
noi nu este decât binevenită, sperând ca aceasta
să aducă noi dovezi ale inteligenţei populare
atât de bine conturată de autorul Moromeţilor”
2
CAPITOLUL I
PROFILUL SCRIITORULUI
Creator al unei tradiţii şi al unor iniţiative literare decisive

pentru evoluţia literaturii noastre, Marin Preda este unul dintre cei mai
de seamă prozatori români. Prozator, eseist, dramaturg, publicist,
editor, traducător, scriitorul rămas, prin opera sa, nemuritor, a văzut
lumina zilei la 5 august 1922 în satul Siliştea-Gumeşti, judeţul
Teleorman, in familia numeroasă a lui Tudor Călăraşi şi a Joiţei
Preda.
O familie grea „cu copii diferiţi, o fată din prima căsătorie a
mamei, o altă fată până la convieţuirea ei cu tata, şi apoi alţi trei copii
făcuţi împreună, o fată şi doi băieţi, unul din ei, cel mijlociu, fiind
eu”.
Copilăria şi adolescenţa lui Marin Preda nu au fost deloc uşoare,
aşa cum aflăm din scrierile sale întâlnirea din pământuri (1948),
Moromeţii vol I 1955, vol II 1967), Delirul (1975), Viaţa ca o pradă
(1977). O reconstituire a etapelor formării avem în Viaţa ca a pradă:
„ Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită
întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist Era multă lume în
casă, fiinţe mari aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine
cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te
vedem, eşti de-al nostru, dar ce faci ? Atunci am auzit o voce "Lăsaţi-
1 în pace ! Na, mă, şi pe-asta !" Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat
de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci
mi-am dat seama ca ţineam strâns în braţe, tot o pâine, şi că asta era
cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea
de pe masă care era a tuturor şi nu mai voiam să dau la nimeni din ea.
Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum
furioşi se pare că vroiau ceilalţi făcându-mă să scot răcnete, îmi mai
dăduse una: «Ia-o, mă şi pe-asta !».
Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am
pus încet şi cuminte pâinea din braţe pe masă. Nimeni nu m-a mai luat
după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănânce. Din
această întâmplare ar reieşi că instinctele de acaparare m-au dus
departe de viaţă, ceea ce nu s-a dovedit. Totuşi aventurile vieţii
3
noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată

liberă de instincte şi nu o dată e neputincioasă în faţa lor, în rău dar şi
in bine .
Este dat la şcoala din sat cu scopul mărturisit de tatăl său de a
învăţa doar să se iscălească, şi pe urmă, asemeni fraţilor săi, să are
pământul şi să îngrijească de vite, conform mentalităţii timpului.
Neavând bani de cărţi, mama îi făcuse rost de cinci lei pentru a-şi
cumpăra măcar Citirea şi, mai ales, neavând încălţăminte, s-a dus la
şcoală doar când a putut merge desculţ. La sfârşitul anului, iese
premiant. Deşi ,, ai mei toţi ştiau că sunt un bleg, totuşi de ce mi s-ar
fi pus pe cap o coroană pe care n-aş fi meritat-o ? ”
Elevul Marin Preda, încă din clasa a treia descoperise gustul
lecturii. Si cum în casa părintească nu existau cărţi, pentru a şi le
procura căuta pe la vecini sau colegi, foarte rar şi destul de târziu,
apelează şi la învăţătorul Teodorescu.
.. Când nu era de roboteală la câmp sau când n-avea de ce veni
cu fraţii, citea înghemuit în colţul prispei, absent la orice se întâmpla.
Nu ieşea cu alţii la joacă. Se întâmpla însă ca uneori să lase volumul
deoparte şi singur, să bată o minge până obosea sau se plictisea, după
care se întorcea la cartea lăsată deschisă ”.
Din această perioadă datează fascinaţia cărţilor:
.. Când eram mic venea pe la noi unul Cârstache al lui
Durmtrache cu câte-o carte sub braţ, seara se aşeza lângă lampă şi ne
citea la toţi. şi toată lumea îl asculta, şi tata şi mama şi fraţii mei
vitregi, care erau prieteni cu el...Nimeni nu mi-a stârnit mai târziu, în
mate ne de carte, mai multă admiraţie decât Cârstache ăsta. Mi se
părea un mare învăţat, cum sta cu cojocul pe el lângă lampă şi ne
dezvăluia formidabile peripeţii dintr-o lume fantastică în care caii
aveau glas ca oamenii, şi vulturul cerea viteazului pe care îl scăpa de
pe tărâmul celălalt să-i dea carne aşa cum se înţeleseseră, şi cum ăsta
nu mai avea, şi-a scos sabia, şi-a tăiat din pulpă şi i-a dat. Dar stai să
vezi că pe urmă Cârstache închidea cartea! Gata! Altă dată, ne spunea,
cu toată că îl rugam toţi să ne mai citească măcar una...Nu vrea deloc,
al dracului, şi mi-a rămas în minte ca un personaj ciudat, cu purtări
inexplicabile pentru că , să vezi, când am început eu să citesc, mă
duceam la el şi-l rugam să-mi împrumute din cărţile lui”. În această
perioadă. Marin Preda citeşte, printre altele Mizerabilii de Victor
4
Hugo, Biblia, Dialogurile lui Platon, Descartes: „ Momentul apariţiei

gândirii reflexive, care dă tânărului o neasemuită trufie (şi la mine
acest moment a survenit la 14 ani, după ce am citit Descartes, Discurs
asupra metodei ”.
Copilul Marin Preda este uimit în faţa violenţei căreia nu-i va
înţelege multă vreme sensul şi rostul în armonia lumii, dar, faţă de
care, mai ales, nu găseşte forme de autoapărare şi împotriviri, cu atât
mai mult cu cât el însuşi se simte adesea stăpânit de ea. Desprinderea
din lumea satului nu este dramatică :
,,Soarta care mi-era rezervată ca ţăran nu numai că nu mi-a
plăcut, dar m-a neliniştit încă din copilărie. Nu împlineam zece ani,
când doream din tot sufletul să nu mai fiu ţăran. Şi abia în momentul
în care am izbutit prima mea ispravă pe care am făcut-o nu ca ţăran, ci
ca altceva (ceea ce devenisem), m-am simţit despovărat de un destin
ameninţător ”.
După terminarea cursurilor primare, Marin Preda se înscrie la
examenul de bursă la şcoala normală din Abrud, avertizat fiind de
tatăl său „trebuie să fii printre primii cei 7-8 cu bursă. Fără bursă nu
pot să te ţiu ”.
Experienţa celor trei ani de viaţă transilvană va fi prezentată în
Viaţa ca o pradă (1977) şi în Cel mai iubit dintre pământeni (1980).
In urma desfiinţării şcolii normale de la Abrud, este transferat la
Cristur-Odorhei, mai apoi la şcoala normală din Bucureşti. In
această perioadă. Marin Preda se acomodează cu Bucureştiul, desprins
fiind definitiv de sat „n-aveam ce mai căuta în sat, eram aruncat în
viaţă şi trebuia, ca orice vieţuitoare, să aflu singur secretele pădurii. ”
Dar ceea ce-1 impresiona cu totul deosebit era cuvântul rostit de
oameni, care-1 tac ea să rămână „mut” de fascinaţie „Am devenit
scriitor, descoperind faţa magică a cuvântului.”
De acum datează şi primele încercări literare: „Eram fericit că
scrisesem un roman de la început până la sfârşit şi această certitudine
îmi ajungea.”
Scrie o nuvelă şi o trimite la revista „Gândirea” dar nu primeşte
răspuns. Nemaiavând bani. este silit să renunţe la şcoală.
„Părăsirea gândului de a mai învăţa mă arunca în prada unei exaltări
neaşteptate. Aveam senzaţia bizară că am câştigat, printr-un simplu
act de voinţă, 8 ani de viaţă, care îmi apăreau liberi, tară obstacole, ai
5
mei singuri...Da, crezusem că sunt liber, dar abia atunci mă simţeam

cu adevărat liber. ”
Trăind în condiţii mai mult decât precare, Marin Preda citeşte
mult, scrie, este hotărât să împărtăşească altora, cu orice preţ,
surprizele pe care i le oferă contemplarea „ spectacolului vieţii. ”
II cunoaşte pe Geo Dumitrescu, poet care-1 ajută să ocupe o slujbă de
corector la ziarul „Timpul”, lucrând în acelaşi timp şi la Institutul de
Statistică, fără răsuflare: ,, Statistica mă lăsa de obosit şi corectura mă
aştepta de odihnit Dar Marin Preda câştigase mult mai mult decât atât,
nu mai era singur, într-o lume necunoscută şi străină:
„ Începusem să am în jur prieteni ...Marele oraş în care
rătăcisem până atunci atâta vreme căutându-mi un rost începea să fie
şi al meu. Blocurile, marile lui bulevarde, tramvaiele, restaurantele,
cinematografele şi teatrele îmi plăceau, ca altădată uliţele, gardurile
salcâmii care acopereau satul.”
Marin Preda debutează în 1942 la ziarul „Timpul”cu schiţa
Pârlim , varianta iniţială a unui episod din povestirea O adunare
muşină. Tot la.,Timpul’' mai publică Strigoaica, ( Salcâmul, Noaptea
şi La câmp iar la „Vremea”şi ,,Evenimentul zilei", povestiri care vor
alcătui volumul de debut. In aceeaşi vreme frecventează cenaclul
„Sburătorul” patronat de Eugen Lovinescu, unde citeşte lucrări în
iarna anului 1942-1943. Colaborările de început şi cele de mai târziu
din „Lumea” vor forma culegerea întâlnirea din pământuri (1948).
care anunţă teme, conflicte şi tipuri umane inedite. Despre debutul său
literar, Marin Preda mărturiseşte:
,,Naşul meu literar a fost poetul Miron Paraschivescu. Pe vremea
când am debutat, prin 1941, poetul era redactorul paginii literare a
ziarului „Timpul’' .I-am prezentat o schiţă intitulată Pârlitu care a fost
publicată şi a constituit. într-o primă formă, istoria unui ţăran care în
volumul meu de debut s-a intitulat O adunare liniştită. De fapt, dacă
aş formula şi mai precis, prin ce s-a deosebit debutul meu de alte
debuturi, ar trebui să spun că prima schiţă, primele încercări s-au
concentrat în jurul unuia şi aceluiaşi personaj. E vorba de eroul
principal al romanului meu Morometii. Deci, într-un anume sens,
sfârşitul debutului meu literar aş putea să-l plasez în momentul în care
acest personaj a căpătat autonomie.”
6
După debutul său la „Timpul”, unde urmează şi alte povestiri ca

Sfrigoaica, Noaptea, La câmp. Marin Preda colaborează cu schiţe şi
nuvele la revistele „Vremea”, „Evenimentul zilei”, „Tinereţea”,
..Studentul român”, „Contemporanul”, „Lumea”. „Revista literară”,
iar după 1948 (anul debutului editorial cu volumul de nuvele
întâlnirea din pământuri) colaborează la principalele publicaţii
literare ale vremii „Viaţa românească”, „Gazeta literară”,
„Luceafarul”-revista în care jurnalistul teleormănean atinge apogeul
publicistic, punct de plecare pentru Imposibila întoarcere (1971)
prima carte de publicistică a lui Marin Preda. Volumul său de debut
anunţa o personalitate singulară în acel moment, cel dintâi prozator
care oferea o altă perspectivă asupra satului, diferită de cea a lui Liviu
Rebreanu, cu care a fost de atâtea ori comparat, dar şi de a lui Mihail
Sadoveanu cu umiliţii şi ofensaţii supuşi patimilor năpraznice. Mann
Preda participă la câteva şedinţe ale cenaclului „.Sburătorul şi Eugen
Lovinescu îl remarcă:
Citisem în cenaclu o bucată intitulată ('aiul scrisă cu o duritate
pe care ulterior am pierdut-o. Lui Lovinescu nu i-a plăcut, dar
avusesem noroc să-i citesc la altă şedinţă o nuvelă mai tradiţională
intitulată De capul ei. Lovinescu a exclamat de câteva ori cu vocea
lui subţire şi senină: «Are talent!...Are talent! ». Ei. mi-am zis eu
atunci plin de trufie, păi dacă am talent, staţi să vă .iţesc una care să
justifice mai bine această apreciere. Şi am venit cu 'aiul. Hm! A
exclamat criticul la urmă. în tăcerea plină de nesiguranţă care o lăsase.
Descriptic...”
Din 1943 până în 1945, Marin Preda îşi satisface stagiul militar
la Turnu-Măgurele, după terminarea acestuia se întoarce la Bucureşti
şi devine corector la ziarul,,România liberă” care ieşise din ilegalitate.
In 1947 începe să lucreze la Societatea Scriitorilor Români, de unde
va fi demis după scurtă vreme. Intrat în lumea scriitorilor şi a
ziariştilor, tânărul scriitor va îndeplini funcţii gazetăreşti şi la alte
publicaţii ale vremii. Scrie, dar este nemulţumit de ce realizează. însă
începe să se înfiripe tot mai mult gândul că va birui în lupta pentru
cucerirea literelor româneşti.
„Starea mea de spirit se echilibra. Aveam 26 de ani. trecusem
printr-un război în care nu murisem, debutasem în literatură chiar în
toiul acestui război; aveam iluziile întregi.”
7
însă o multitudine de întrebări îl asediază pe veşnic nelinştitul Preda:

..O întrebare. De ce nu indusesem eu în volumul de debut
întâlnirea din pământuri schiţa Salcâmului? De ce o lăsasem deoparte
când ştiam că era lucrul cel mai inspirat pe care îl scrisesem? Când se
întâmplase asta? Chiar anul trecut, când predasem volumul la ,,Cartea
Românească”.La ce mă gândisem? Da, îmi amintesc la ce. Schiţa asta
era un secret care nu trebuia dezvăluit.
De ce? Aşa! Era secretul meu. Că apăruse la .Timpul” trebuia,
debutasem, dar salcâmul acela trebuia ferit era ceva de preţ. intim,
care putea fi ucis într-o carte de nuvele.”
La Sinaia, într-o febră extraodinară, elaborează primul volum al
capodoperei: ,, am pus mâna pe stilou şi am început să scriu: Ilie
Moromete. Scriam liniştit, fără febră şi fără ştersături.”
Ţăran, având sentimentul că trăirile sufleteşti proprii trebuie apărate
de ochi străini, că discreţia asigură, într-o mare măsură, libertatea
individuală, tânărul prozator începe să aibă ezitări:
.. Mă apropiam de sfârşit şi îmi părea rău. Sfârşisem miracolul
...Sfârşisem miracolul...Mă simţeam bătrân... Carte nu era întreagă,
ceva lipsea din ea. eroul meu nu era fericit şi nu eram nici eu “
Epuizat, fără vreo încredere în valoarea cărţii abia terminate,
scriitorul îşi iasă manuscrisul să zacă în sertare mai bine de cinci ani.
Are sentimentul că nu va mai scrie vreodată, preferând ,, să-şi trăiască
viaţa nu să o povestească. In 1952, este redactor la ,,Viaţa
românească” şi devine redactor şef adjunct pentru un an (1957-1958).
Acum îi apare nuvela Desfăşurarea mai întâi în „Viaţa românească
”(nr.8-9 1952), apoi în volum separat. Împrejurările scrierii nuvelei şi
caracteristicile generale ale acestei epoci sunt relatate în Imposibila
întoarcere:
., Prin 1952, mă aflam la Tuşnad într-un prim concediu adevărat
din viaţa mea. Un prieten foarte neliniştit în conştiinţa lui. nelinişte pe
care n-o înţeleg nici azi, mă avertizase prin luna mai a aceluiaşi an că
dacă nu scriu imediat ceva prin care să fac să dispară norii unei
maladii inventate de care mi se legase numele (naturalism! ) şi in care
nepăsător pluteam, voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor şi maladia
literară se va transforma în una politică. Atunci va ti grav. Reuşise să
mă neliniştească şi pe mine. M-am dus pe ta ţară, dar nu ta mine în
sat, ci undeva prin Moldova, în regiunea Huşi. şi acolo la primărie am
8
văzut o scenă: un tânăr ţăran rău îmbrăcat şi cu o biată pălărie în mână

este strigat să vie şi să semneze actul prin care adera şi el la o
agricultură cooperatistă. Semnează şi pe urmă are o clipă de derută cu
tocul în aer; parcă s-ar fi abătut deodată asupra lui toate întrebările;
cum trăise nu fusese bine...Prin iscălitura asta, prin care el dădea tot. o
să ducă şi el altă viaţă”
N-a fost singurul lucru pe care l-am văzut atunci, dar întors la
Bucureşti şi plecând spre Sinaia, am scris această schiţă care avea \ re
o douăzeci de pagini şi se numea Desfăşurarea. ”
Revelaţia acelei lumi în care omul devine un mecanism orb,
manevrat de istorie, îl împinge să-şi revadă romanul aruncat în sertar,
.are insă îl obseda, şi să-l trimită la tipar. După apariţia Moromeţilor
vo l . I (1955). Marin Preda ocupă diverse funcţii importante în
conducerea Uniunii Scriitorilor (vicepreşedinte), director al editurii
Cartea Românească (din 1970), funcţie pe care o deţine până la
încetarea sa din viaţă, survenită la 16 mai 1980. Urmează câţiva ani
destul de cenuşii din punct de vedere al reuşitei artistice. In 1956,
apare în volum nuvela Ferestre întunecate (tipărită anterior în ,,Viaţa
româneasca \nr.4/1956). iar în 1959 publică în volum nuvela
îndrăzneala (tipărită anterior tot în ,,Viaţa românească ’, nr. 4/1959).
O serie de nuvele ulterioare, situate în mediul rural ilustrează
eforturile unor personaje de a se emancipa în plan social.
desfăşurarea (1952, Premiul de Stat) este una dintre operele
fundamentale care au ca temă procesul de cooperativizare a
agriculturii, conţine toate motivele acestui tip conflictual mult
exploatat ulterior. în construcţia tipologică se operează disociaţia
absolută pozitiv-negativ, oferindu-se unele din primele imagini ale
unei chiaburimi criminale şi tenebroase. Problematica emancipării
este reluată dintr-o perspectivă psihologizantă în Ferestre întunecate '
1956). îndrăzneala (1959) acoperă tematic aceeaşi suprafaţă socială şi
epică, titlul fiind ca şi în cazul Desfăşurării simbolic pentru
fenomenul de eliberare individuală şi colectivă. Anul 1962 înseamnă
un nou succes. în acest an apare romanul Risipitorii, după o lungă
perioadă de gestaţie. în care scriitorul încearcă, prin eforturi
chinuitoare, să-şi schimbe stilul şi domeniul de investigaţie literară,
pentru a introduce tema obsesivă „tema autorului”.
9
,, Prin 1953, adică după terminarea Moromeţilor,vol.1 dar care

era încă la mine în sertar, m-am apucat să scriu volumul al doilea. M-
am chinuit o iarnă şi-o vară. Zilnic luptam cu o neputinţă de a scrie a
cărei explicaţie îmi scăpa. Pur şi simplu nu ştiam să scriu”.
„ Exasperat, am abandonat totul şi mă gândeam chiar cu seninătate să
mă las de scris. Şi, într-o zi, îmi veni următoarea idee: foarte mulţi
oameni din vremea noastră păţesc ce-am păţit eu. Nu este oare
exasperarea, provocată de neputinţa de a-ţi atinge scopul dorit, o
realitate a lumii noastre moderne?
Şi aşa am început să scriu romanul Risipitorii. Deodată neputinţa
de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat încât socoteam acest
roman în sinea mea, mai bun din tot ce reuşisem până atunci. în ciuda
acestor contrarieri şi reveniri istovitoare, nu simţeam nici o oboseală,
ceea ce ieşea îmi plăcea , aveam sentimentul că am biruit ceva, că am
căpătat un stil al meu, al gândirii mele directe şi nu cum era cel din
Moromeţii, în care gândirea mea se exprima indirect prin aceea a
ţăranilor.”
În acest roman prozatorul părăseşte universul rural şi
investigheză mediul urban, o carte, care experimentează deci, o nouă
formulă estetică, trecând prin trei variante (ediţia a lll-a, definitivă,
1969). Scriitorul sondează lumea intelectualilor , a medicilor, unde
urmăreşte ,, politica, ştiinţa şi tehnica, aventura sentimentală, ca şi
nevoia de ideal, rivalitatea şi solidaritatea ”, cum constată Al. Piru.
Marin Preda explică de ce a scris Risipitorii de mai multe ori:
„ Era vorba de o luptă pe care o duceam pentru a-mi crea propriul
meu stil, pe care să-l stăpânesc şi care să nu fie stilul cu care se
exprimă ţăranul sau cu care scriitorul exprimă tema ţăranului. Efortul
acesta considerabil, care m-a costat mai mulţi ani de trudă, s-a
concretizat în roman, adică urmele lui sunt portretele şi conflictele din
Risipitorii. Aici se face trecerea de la stilul indirect liber, cu care a
fost scris Moromeţii la stilul direct. S-a produs o fuziune între cele
două stiluri, şi s-a născut stilul scriitorului.”
Risipitorii deschide seria de romane problematice, aici întâlnim
toate temele ..obsedantului” deceniu 60 abordate în epocă:
alfabetizarea, cooperativizarea, activismul politic, relaţia omului cu
puterea, cu autoritatea, dilemele intelectualului şi ale creatorului.
Opera analizează bunele ..risipirii’", toate ca reflex ale excesivei
10
trăiri moromeţiene în spirit, ea marchează continuitatea de esenţă cu

Moromeţii şi cristalizează pentru mediul citadin reperele
moromeţianismului, observă Andreea Vlădescu.
,. Prin patosul explorării şi al cunoaşterii, al descifrării
adevărului şi al analizei culpabilităţii’' prin care se disting personajele
-intelectuali lucizi care trăiesc drama adaptării într-o iunie ostilă
valorilor spirituale, a gândirii libere. Risipitorii anticipează ultima
mare creaţie a lui Marin Preda, romanul Cel mai iubit dintre
pământeni.
In 1963 apare nuvela Friguri, ecou al unei călătorii tăcute cu ani
în urmă în Vietnam. Dincolo de particularităţile peisajului uman şi
natural, scriitorul descoperea prezenţa omenescului etern şi chiar
uimitoare coincidenţe cu propria biografie.
„ Însoţitorii mei mi-au confirmat că fetiţa şi băiatul sunt
poinavi. Dar ştiam. Aveau friguri. M-am aşezat pe pat lângă ei şi
parcă-mi retrăiam propria copilărie. îmi aminteam atacurile mele de
friguri în timpul cărora deliram şi mi se părea că văd cum copacii şi
podeaua şi bătătura şi vitele care treceau încep să se umfle, să capete
arme monstruoase, să se strâmbe la mine. să se apropie, să dispară. ”
„ Am fost odată, prin 1950. într-un sat de pe lângă Buzău. Mă
trimisese revista „Contemporanul”. Era într-o vară. Am stat acolo .am
vreo lună şi am văzut un seceriş şi un treieriş. N-a fost nevoie să
mă duc la mine în sat pentru asta, era în fond acelaşi sat. Îmi erau
familiari. îmi aduc aminte că satul se numea Căidăreşti. Ei bine, vol.II
din Moromeţii are la bază această lună petrecută acolo. Am fost mulţi
ani şi pe la mine prin sat, şi prin alte sate dar luna aceea, dintre toate,
mi-a rămas în memorie . Când am scris Moromeţii vol.II, a trebuit să
arăt aproape tot ce s-a petrecut pe aria aceea, am trecut în carte toate
întâmplările, de acolo vin. Atât de interesante mi s-au părut şi atât de
tare s-au contopit cu intenţiile mele secrete... Dacă nu aş fi lac ut acea
călătorie, poare că nu scriam cartea.”
Prin Moromeţii (1955,vol.I) Marin Preda a dat literaturii române
capodopera sa inspirată din lumea satului, cu un personaj care domă
universul psihologic al creaţiei sale, ca şi Rebreanu prin Ion ( 1920), o
altă „dată” în literatura română. Volumul II al Moromeţilor, apărut în
1967, a fost început în 1953, în timp ce volumul întâi era încă
neterminat, după mărturisirea autorului. Romanul Moromeţii este un
11
punct de reper în proza postbelică, dar şi cea mai reprezentativă

conturare a „universului moromeţian” pe care l-a proiectat scriitorul.
„ Creaţie exemplară a ultimului sfert de veac, Moromeţii se înscrie în
sfera marii literaturi naţionale în care Ion şi Baltagul constituie
inevitabile puncte de referinţă şi comparaţie. Construind un univers
rural personal, Marin Preda porneşte de acolo de unde Liviu Rebreanu
şi Mihail Sadoveanu s-au oprit cu încredinţarea că au exprimat tot ce
aveau de spus şi ne înfăţişează o ţărănime esenţial schimbată în raport
direct cu evoluţia generală a societăţii româneşti, care îşi pune alte
probleme decât înaintaşii şi le rezolvă prin mijloace deosebite.”
In Moromeţii. arta ţărănească a disimulării este dezvăluită cu o
putere de demitizare excepţională. Romanul îşi impune în acelaşi timp
originalitatea printr-o adâncă dimensiune psihologică:
„ Practic, Marin Preda este primul autor român care izbuteşte
tacă literatura ţărănească analitică şi încă de o putere
sfredelitoare uimitoare, dostoievskiană.”
Materia epică a primului volum constă în prezentarea
raimliei Moromete. a neînţelegerilor din interiorul acesteia şi a
^soluţiei membrilor săi. In subtext, se constituie însă un alt
conflict, mai important, dar şi mai insidios, între întemeierile
tradiţionale ale satului românesc şi modelul economic capitalist.
Al doilea volum al Moromeţilor(1961). deşi apărut la o distanţă
considerabilă de primul i 2 ani), se articulează perfect cu acesta,
într-un ansamblu coerent, cu semnificaţii unitare. Prozatorul
pune în dezbatere procesul nefast al jolectivizării care a condus
la cumplita realitate a dispariţiei clasei ţărăneşti "şi deschide
hotărât drumul unor creaţii cu o problematică similară, care vor
domina literatura română a deceniului următor.
Moromeţii reprezintă cucerirea dreptului la puritate a prozei
româneşti.
„Romanul lui Marin Preda este prima şi cea mai completă
.arte a resurecţiei literaturii române „noi.”
Tot de la un caz real, semnalat din scrisorile pe care le primea de
la cititori în vremea când susţinea, la „Scânteia tineretului’,
rubrica ,, Să discutăm despre tinereţe, educaţie, răspundere ”,
porneşte când elaborează In!rusul:
12
„ Intrusul a fost scris în vara anului 1967. imediat după

Moromeţii vol.II, şi tară să se fi născut din vreun embrion mai
vechi, cum mi s-a întâmplat întotdeauna. E o carte scrisă cu un
sentiment acut. şi în cele din urmă inexplicabil pentru mine
însumi cu cât venea imediat după efortul considerabil depus
pentru Moromeţii vol.II. Ce e? Un intrus? Un om care se
introduce iară să întrebe într-o adunare, intr-o casă, sau într-un
oraş. Cum în cazul nostru oraşul e chiar al eroului, aici apare
jocul dialectic între existenţă şi idee. Existenţa eroului şi a
oraşului. în relaţia care se creează, este imprevizibilă, iar
in cazul nostru împinsă la limită. Descripţia vieţii zilnice dacă nu
e împinsă undeva n-are sens în literatură.”
Intrusul este romanul unui destin, al omului ce trăieşte o
experienţă tragică. Romanul exploatează tema omului revoltat.
Eroul parcurge o experienţă tragică, păstrându-şi în ciuda
tuturor. integritatea morală.
Cu Intrusul (1968), Marin Preda continuă preocuparea
pentru epica citadină, universul tematic fiind însă acela al lumii
industriale privită printr-o optică aparte. Romanul este
confesiunea electricianului Călin Surupceanu, care-şi evocă într-
o manieră discontinuă principalele momente ale vieţii, până la un
punct care marchează închiderea unui ciclu existenţial. Romanul
este una dintre cele mai profunde meditaţii asupra raportului
dintre individ şi societatea socialistă şi o polemică directă cu
falsa literatură consacrată constructorilor de pe şantierele
industriale, fiecare eveniment din viaţa eroului fiind privit printr -
o perspectivă exact contrară viziunii tradiţionale convenţionale.
Romanul emană dorinţa de supravieţuire prin tristeţe şi inerţie,
specifică tuturor personajelor recente ale prozatorului. Tot în
1968 îi apare în volum piesa de teatru Mart in Bormann. Marin
Preda este ales vicepreşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor ,
înfiinţându-se editura Cartea Românească’', în 1970. Marin
Preda este numit primul ei director. Aici, în 1971 publică
Imposibila întoarcere, culegere de articole, amintiri, eseuri, note.
ale cărei nucleu l-au constituit colaborările scriitorului în anul
precedent la revista Luceafărul. în cadrul rubricii „Săptămânal,
Marin Preda răspunde la o întrebare’'. Este un an rodnic. în urma
13
căruia, în i 972 apare romanul Marele singuratic, pentru care va

primi premiul de proză al Uniunii Scriitorilor.
Marele singuratic (1972) este cartea lui Niculae Moromete
continuare a volumului 11 al Morometior. retras din tumultul
vieţii la o fermă de lângă Bucureşti. în urma eşecului politic
trăit, căutând în însingurare o formă de viaţă. Din această
perspectivă, romanul aduce temă modernă-raportul dintre
personalitatea individului şi determinismul istoriei.
Marele singuratic este „un roman ideologic, un roman al
soluţiilor de viaţă, al ideii de istorie, de societate şi al relaţiilor
dintre individ şi aceste noţiuni, un roman de familie, în
continuarea Moromeţilor, o scurtă povestire poliţistă, roman de
dragoste, roman despre condiţia artistului şi a creaţiei.”
Pentru caracterul confesiv neascuns, Marele singuratic rămâne
după Moromeţi una dintre cărţile celei mai dragi romancierului.
Substratul autobiografic este însemnat.
.. Cartea capătă o notă de distinctă actualitate şi are o
valoare filozofică implicită, deoarece Marin Preda propune prin
intermediul amu erou exemplar o dezbatere asupra problemelor
fundamentale ale istoriei contemporane. ”
în ceea ce priveşte acest roman, autorul mărturiseşte:
..L-am scris în după-amiezile lui '71, ambiţios să-l termin
înainte de a împlini 50 de ani, să apară adică în '72.”
La data apariţiei romanului, critica a observat în Marele
singuratic\ o încercare de sincronizare cu succesele literare ale
momentului, numind, ca reper. Animale bolnave. Am adăuga şi
literatura voiculesciană şi nuvelele lui Ştefan Bănulescu, în
măsura în care acestea apelează la magic. Roman febril. Marele
singuratic este un roman al problemelor creatorului, dar şi al
satului, văzut de data aceasta de la mari distanţe, prin lentilele
„imposibilei întoarceri’'.
Este „ romanul teoretic ” al scriitorului, punctul de sus al
seriei de romane problematice deschise de Risipitorii, continuate
cu ''Unsul”, Moromeţii (voi. II), Delirul. Este un roman explicativ,
o meditaţie asupra contextului literaturii scriitorului.
Personalitatea acaparantă a prozatorului Marin Preda. în a
cărui operă etica depăşeşte miza estetică va fi, parţial,
14
descoperită în volumul. Convorbiri cu Marin Preda’' de Florin

Mugur (1973), cuprinzând o scene de interviuri care aduc
preţioase informaţii legate de procesul de creaţie, amintiri,
consideraţii generale despre istorie şi despre rostul scenei.
În 1974, Marin Preda este ales membru corespondent al
Academiei R.S.R.. secţia de ştiinţe filologice, literare şi artistice.
Consacrarea oficială va fi urmată. în 1975 de o capodoperă
Acum apare primul volum al romanului Delirul. întâia încercare
de reconstituire literară „eliberată de poneife a unei epoci tragice
din istoria poporului nostru”(. Eugen Simion).
.. Voiam să scriu Delirul încă din anul 1949, dar pe atunci
nu eram pregătit pentru o asemenea carte, deşi evenimentele erau
spectaculoase şi ispititoare, unele trăite direct - afirmă
prozatorul. In ; Viaţa ca o pradă am arătat starea de spirit care mă
stăpânea în acei ani. Pasiunea mea pentru istorie mă făcea totuşi
să reflectez asupra istoriei prezente şi a războiului din care de
abia ieşisem. Ieşisem dar a trebuit să privesc în urmă, să văd ce
se întâmplase înainte de a izbucni. Rodul acestei întoarceri a fost
altă carte; ora Delirului se îndepărta. Ani întregi am stat în faţa
hârtiei punându-mi aceleaşi întrebări care frământau
colectivitatea umană. Aşa am scris Moromeţii, Marele singuratic,
Imposibila întoarcere. Şi numai după ce le-am scris, ochiul
amintirii a putut să revină la acele evenimente ce păreau atât de
îndepărtate, adică la anul 40, la începutul şi sfârşitul războiului.”
Cu romanul Delirul, căutarea temei povestitorului intră într-
o fază nouă. Până acum o linie invizibilă despărţea proza lui
Marin Preda în două compartimente distincte. De o parte,
romanele şi povestirile care înaintau până în preajma celui de -al
doilea război mondial, de alta. romanele şi nuvelele care urcau
versantul unei lumi de reconstrucţie. Crescută astfel în jurul unei
falii istorice, proza scriitorului a format pe nesimţite o lacună
interioară, a cărei acoperire trebuia să devină, era fatal, condiţia
reunirii întregii opere într-un ansamblu.
Marea ruptură istorică a celui de-al doilea război mondial
nu constituie numai deznodământul epocii lui Ilie Moromete, ci
şi solul in care se adâncesc explicaţiile epocii următoare şi
rădăcinile personajului mult căutat.
15
Incursiuni în anii celui de-al doilea război mondial nu au lipsit

nici până acum din scrierile lui Marin Preda, în soarta
personajelor unde s-au repercutat, era inevitabil, consecinţele
mai apropiate sau mai îndepărtate ale războiului. Noul roman
pătrunde însă în miezul luptelor politice care au premers intrării
în război a României, derulând filmul instaurării dictaturii
legionare şi apoi a dictaturii militaro-fasciste.
Marin Preda aruncă o lumină mai clară asupra arhitecturii
ansamblului operei sale. care tinde să reunească într-un sistem
cronologic romane scrise independent. Destinul uman într-un
moment de răscruce a istoriei mondiale, cursul acestui destin
văzut în cumpănirea a două epoci, care se situează pe o parte şi
de alta a celui de-al doilea război mondial, iată suprasensul care
se precizează odată ca apariţia Delirului în înaintarea aparent
neorganizată a prozei lui Marin Preda.
Aceeaşi pasiune pentru adevăr, pentru descoperirea chiar a
propriei fiinţe generează cartea ,,amintirilor'' apărută în 1977
Viaţa... ( premiul pentru publicistică a Uniunii Scriitorilor).
Despre geneza acesteia. Marin Preda va afirma:
.. Poate că a existat o întâmplare deosebită: o călătorie în Grecia,
de unde m-am întors cu o stare de spirit ciudată, de exaltare, deşi
mai fusesem acolo, prin '57. Am simţit, sub imperiul acelei stări
de spirit ciudate, că pot vorbi despre debutul meu, şi anume, cu
un sentiment de atunci şi care trăia în mine netulburat de nimic.
Nimeni nu poate să ştie dacă aşa-zisa vârstă a memoriilor ne va
găsi neapărat în deplină forţă creatoare şi în deplină luciditate.”
Un roman al prozei sau un roman al vieţii proiectate în
opere este i iuta ca o pradă. lucrare cu echivalenţe în Confesiunile
lui Dane, dar mai accentuat organizate ca o structură narativă
propriu-zisă.
Găsim în acest „jurnal” momente de viaţă, pagini unde
meditaţia la locul biografiei şi detaliilor relevate scriitorului
matur de reîntoarcerea în timp şi întâlnim, de cele mai multe ori,
un flux paralel ai vieţii şi al operei, o mişcare perpetuă spre
textele scriitorului, de unde impresia de organicitate, de subtilă
şi indisolubilă legătură între viaţă şi literatură.
16
Cartea este biografie, periplu existenţial, curs întortocheat

de aduceri-aminte şi de mărturii ale timpului ce tinde să devină
spaţiu al unei creaţii literare inaugurate prin povestirile şi
nuvelele din Întâlnirea din pământuri şi continuate prin Moromeţii
şi mai apoi prin alte romane. Realitatea este că Viaţa ca o pradă
întruneşte atributele unei opere epice, fiind aventura unui dest in,
relatarea formării unei personalităţi, de la ,,anii de ucenicie” la
primele opere şi la primele reflecţii despre raţiunea creaţiei.
Un periplu al cunoaşterii, al întâlnirii cu viaţa, cu istoria,
este cartea ale cărei motive derivă din această perpetuă
confruntare a vieţii cu ecourile ei transfigurate în creaţii.
Destinul scriitorului, pare s-o spună Marin Preda, depinde de
resursele unui ins curajos, decis să parcurgă treptele cunoaşterii,
ale înţelegerii şi descifrării semnelor esenţiale ale lumii.
Ca şi în Imposibila Întoarcere, meditaţia scriitorului include
observaţii numeroase despre cititor şi despre vocaţia acestui
participant la actul suprem al recreării operei.
Ca memorialist, scriitorul reface momente existenţiale cu
numeroase urme şi nu cu puţine ecouri în opera sa. Copilăria şi
adolescenţa, anii primelor încercări literare, impactul
evenimentelor din preajma şi din timpul celui de-al doilea război
mondial cu frământările tânărului pot călăuzi în lectura
romanelor, nuvelelor şi povestirilor lui Marin Preda şi avem să
recunoaştem în Viaţa ca o pradă ,, jurnalul de creaţie” al
romanelor de până la Marele singuratic şi Delirul, chiar mai direct
legate de memoria unui protagonist intrat în meandrele epice ale
creaţiei sale.
Memorialistul se situează, aşadar, in preajma creaţiei şi evocă
evenimente precum: Dictatul de la Viena, agresiunea legionară,
perioada dictaturii antonesciene, neliniştea provocată de război,
întâlnirea sa cu replica sa antifascistă la evenimente.
Din acest unghi, se reliefează portretul unei conştiinţe în stare de
veghe, receptivă la demersul unor oameni călăuziţi de idealuri
înaintate, sprijinind istoria şi întâmpinând-o astfel prin creaţie.
Marin Preda se adresează unui cititor avertizat, ştiind că actul
transpunerii în planul creaţiei a datelor realului este mult mai complex
17
şi că ..masca" scriitorului, efigia autobiografică reprezintă un sistem

de elemente convenţionale specifice literaturii.
Marin Preda depune mărturie, se confesează, explică şi
rememorează un destin, nu este doar destinul său. ci şi al colectivităţii
de unde provine.
Până la un punct. Viaţa ca o pradă este compoziţia care
dezvăluie straturile operei şi în consecinţă, este nucleul refăcut al
planurilor celorlalte cărţi, justificarea şi substanţa lor. Mai mult,
avem. în această carte, una dintre cele mai elocvente demonstraţii
despre realism şi despre viziunea realistă fundamentală a scriitorului
contemporan. Acestui realism îi datorăm vibranta evocare a satului,
topos fundamental, spaţiu generator al creaţiei, termen răscolitor al
memoriei, loc al confesiunii şi al reîntoarcerii afective a scriitorului.
Activitatea literară este încununată prin apariţia, în 1980, a romanului
în trei volume Cel mai iubit dintre pământeni, ultima operă a lui
Marin Preda, care cunoaşte un copleşitor succes de critică şi de
public. Acest roman este o mare proză realistă, evocare social -
politică şi reflecţie asupra perioadei 1940-1960, un roman despre
iubire şi despre adevăr, principii supreme în existenţa omului.
Este un roman al unei epoci şi al unui destin individual» este o
confesiune, eroul fiind martor şi narator, scris la persoana I.
semn distinctiv al autenticităţii.
Ce! mai iubit dintre pământeni se ocupă de anii deceniului al
şaselea, extinzându-şi evocarea social-politică pe o durată de
două decenii, fiind astfel un roman-cronică. Este o sinteză a unor
teme şi motive disparate care cuprind existenţa în totalitatea ei.
naşterea, dragostea, înstrăinarea de părinţi, familia, bucuria
scrisului, sublimul, Timpul-istorie sau destin individual, care
este locul scriitorului în timp şi spaţiu, în noua lume, motive
asupra cărora reflectează Marin Preda. Aşa cum observă
O.S.Crohmălniceanu în volumul Timpul n-a mai avui răbdare
(Buc., 1981) totul la Marin Preda este relatat astfel încât să iasă
la iveală implicaţiile morale ale întâmplărilor banale, curente şi a
faptelor reprobabile ale epocii.
,, Obsesia morală în sensul cel mai larg al noţiunii, dar nu
lipsit de culoarea spaţiului şi a timpului, i-a vegheat lui Marin
Preda scrisul, gândirea şi afectele pe tot parcursul dintre
18
Întâlnirea din pământuri şi Cel mai iubit dintre pământenii când, din
pământ s-a petrecut fiinţa lui.”
Cel mai iubit dintre pământeni este un elogiu adus iubirii şi
libertăţii spiritului, garanţie a demnităţii umane, o caldă
pledoarie pentru dreptul la puritate, la viaţa interioară, la
inocenţă şi adevăr al oamenilor.
Lumea lui Marin Preda este dincolo de individualitatea
destinelor, de corespondenţele şi de conexiunile vieţilor create
de prozator, istorie şi implicit, un motiv de a medita despre
spiritualitatea noastră atât de copleşitor şi grav angajat în istorie.
Orice cultură naţională sa continentală - observă Marin Preda în
dialogul său cu Florin Mugur, sau care ocupă o mare parte
geografică a lumii, trebuie să-şi creeze nişte mituri, nişte noţiuni
de referinţă care să constituie o posibilitate de legătură între
secolele care trec peste capetele oamenilor.
Este un roman al unei epoci şi al unui destin individual» este o
confesiune, eroul fiind martor şi narator, scris la persoana I.
semn distinctiv al autenticităţii.
Cel mai iubit dintre pământeni se ocupă de anii deceniului al
şaselea, extinzându-şi evocarea social-politică pe o durată de
două decenii, fiind astfel un roman-cronică. Este o sinteză a unor
teme şi motive disparate care cuprind existenţa în totalitatea ei.
naşterea, dragostea, înstrăinarea de părinţi, familia, bucuria
scrisului, sublimul, Timpul-istorie sau destin individual, care
este locul scriitorului în timp şi spaţiu, în noua lume, motive
asupra cărora reflectează Marin Preda. Aşa cum observă
O.S.Crohmălniceanu în volumul Timpul n-a mai avui răbdare
(Buc., 1981) totul la Marin Preda este relatat astfel încât să iasă
la iveală implicaţiile morale ale întâmplărilor banale, curente şi a
faptelor reprobabile ale epocii.
,, Obsesia morală în sensul cel mai larg al noţiunii, dar nu
lipsit de culoarea spaţiului şi a timpului, i-a vegheat lui Marin
Preda scrisul, gândirea şi afectele pe tot parcursul dintre
Întâlnirea din pământuri şi Cel mai iubit dintre pământenii când, din
pământ s-a petrecut fiinţa lui.”
Cel mai iubit dintre pământeni este un elogiu adus iubirii şi
libertăţii spiritului, garanţie a demnităţii umane, o caldă
19
pledoarie pentru dreptul la puritate, la viaţa interioară, la

inocenţă şi adevăr al oamenilor.
Lumea lui Marin Preda este dincolo de individualitatea
destinelor, de corespondenţele şi de conexiunile vieţilor create
de prozator, istorie şi implicit, un motiv de a medita despre
spiritualitatea noastră atât de copleşitor şi grav angajat în istorie.
Orice cultură naţională sa continentală -observă Marin Preda în
dialogul său cu Florin Mugur, sau care ocupă o mare parte
geografică a lumii, trebuie să-şi creeze nişte mituri, nişte noţiuni
de referinţă care să constituie o posibilitate de legătură între
secolele care trec peste capetele oamenilor .
Oamenii sunt substanţa şi istoria operei lui Marin Preda iar lecturile
lui preferate (L.Rebreanu, Thomas Mann, LL.Caragiale.
M.Sadoveanu, Gogol, Dostoievski, Lev Tostoi) sunt ale unui spirit
însetat de adevăr şi nu de justificări.
„Recursul” său la metoda cartesiană este revenirea la criteriile
esenţiale ale moralei istoriei iar lecturile din filosofi ( Platon,
Descartes) sunt un argument, aşa cum Moartea Iui Iran IIici,
extraordinara nuvelă a lui Tolstoi pomenită în eseuri şi în proză (Cel
mai iubit dintre pământeni), este un avertisment pentru condiţia
omului.
Marin Preda este un moralist pasionat de spectacolul vieţii, de
aventurile fiinţei. Contemplaţia este o stare predilectă şi ea
declanşează reflecţia morală, sistemul de referinţe şi de evaluare a
comportamentului uman. Opera este astfel, o spune chiar Marin Preda
în Viaţa ca o pradă- spectacolul aventurii umane şi al cunoştiinţelor.
Marin Preda are conştiinţa creatorului de valoare, de unde şi
sentimentul demnităţii scrisului, al încrederii în destinul culturii şi al
artei chiar şi în momente potrivnice valorilor spiritului.
Prozatorul este conştient de sensul adevărat al scrisului, considerându-
se pur şi simplu prozatorul, autorul unor povestiri despre oameni.
Destinul prozei este afirmat de un narator care trăieşte de fiecare dată
plăcerea nedisimulată, imensa voluptate a povestirii despre om şi
despre faptele acestuia.
Condiţia şi demnitatea scrisului, elogiul cuvântului şi al
mesajului său angajat precum şi statuarea unei legături
consubstanţiale (literatură-istorie) interesează în gradul cel mai înalt
20
pe Marin Preda. Romanul, notează el. ,, este legat de istorie şi fără ea

se asfixiază o istorie examinată lucid şi privită cu o necesară detaşară
epică.
Istoria- scrie Marin Preda în Delirul- este pasionantă după ce
faptele care o compun au trecut şi este invocată de proza acestui
creator numai în virtutea adevărului propriu creaţiei şi numai în
funcţie de magistratura operei şi a comunicării sale specifice.
Marin Preda este unul dintre rarii scriitori ai literaturii române
pentru care finalitatea scrisului are o valoare de-a dreptul
dramatică, absolută chiar. Interogând şi silind viaţa să răspundă
şi să dezlege înţelesuri, căutând să dea răspunsuri şi să
argumenteze prin reprezentările cele mai elocvente ale vieţii.
Marin Preda are vocaţia povestitorului în căutarea
adevărului şi a evenimentului povestit pilduitor, intr-un alt
context. Marin Preda vorbea despre specificitatea comunicării
literare, de unde şi aserţiunea ,,opera de artă e seducţie.” Marin
Preda concepe literatura în funcţie de un număr de categorii
fundamentale, organic legate de o definiţie superioară, modernă
a creaţiei literare.
Primul termen este acela al miturilor şi avem să înţelegem
la autorul ciclului Moromeţilor , al romanelor Marele singuratic,
Risipitorii, Intrusul, Delirul şi Cel mai iubit dintre pământeni, autor
legat de marii creatori de mituri ale lumii, un atare deziderat
estetic, scriitorul obsedat de Balzac şi de Dostoievski de Gogol
şi de Tolstoi, de Thomas Mann şi Rebreanu de Camus şi Malraux
sau de Faulkner crede în valoarea interpretativă a mitului.
Astfel înţelegem motivele unei creaţii înrudite cu cele mai de
seamă ale literaturii lumii intrate în conştiinţa de cititor şi de
creator a lui Marin Preda.
Cel care scria în Cel mai iubit dintre pământeni că ., o viaţă
este totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinant ”
avea conştiinţa unei esenţiale antinomii a literaturii, pentru care
viaţa şi moartea, familia, inexorabila disoluţie a unor clase (
ţărănimea şi drama ei istorică ). degradarea unor raporturi şi
statuarea altora, comunicarea umană sunt dominantele unei opere
memorabile.
21
CAPITOLUL II
CHIPUL ŢĂRANULUI OGLINDIT IN NUVELE
Prima realitate scriitoricească, rămasă constantă în opera

scriitorului este cea rurală, a satului din Câmpia Dunării, aşa cum o
dovedesc volumele sale de nuvele: întâlnirea din pământuri (1948). Ana
Roş culei (1949). Desfăşurarea (1952). Ferestre întunecate (1956),
îndrăzneala (1959), Friguri (1963). pentru ca. apoi. sfera interesului său să
se extindă şi asupra altor medii sociale, satul şi universul acestuia
rămânând însă mereu prezente. Creaţia lui Marin Preda sa desfăşoară în
sensul alcătuirii unei ample epopei a ţărănimii muntene din Câmpia
Dunării. Prozatorul a ţinut să stabilească apartenenţa eroilor săi la un
teritoriu geografic şi social comun.
Modan, eroul său din îndrăzneala este descendentul acelui Modan
care apare în Întâlnirea din pământuri De anul nou) ca o primă ipostază a
pitorescului Cocoşilă din Moromeţii. Chiaburul Miuleţ, din îndrăzneala.
vehiculează glume acide, împrumutate mărturisit din patrimoniul nesecat
a! lui Ilie Moromete. De altfel, Miuleţ apare fugar şi în Desfăşurarea şi
este amintit şi în Ferestre întunecate. Pascu din Desfăşurarea a fost ucenic
la fierăria lui Iocan. de care aminteşte romanul Moromeţii. In Ferestre
întunecate apare un Udubeaşcă. probabil acelaşi sau din aceeaşi spiţă cu
personajul episodic din Moromeţii. în Desfăşurarea sunt amintiţi fugitiv
urmaşii lui Boţoghină şi Ţugurlan din Moromeţii, iar în îndrăzneala şi
Desfăşurarea este numit un Briman, care nu apare în acţiune.
Prin urmare Marin Preda este interpretul vieţii sociale a unui ţinut limitat,
în mod vizibil locul de baştină al scriitorului. In toate scrierile sale,
inclusiv în cele inspirate din viaţa satului. Marin Preda se dovedeşte un
atent descifrator al vieţii interioare, al mişcărilor
sufleteşti celor mai subtile, Adesea, eroii aflaţi 111 centrul atenţiei
prozatorului au un fond psihic mai bogat decât rezultă din manifestările
lor curente.
In întâlnirea din pământuri autorul creează pe alocuri situaţii
neverosimile prin prezentarea unor ţărani încercaţi de crize morale,
cuprinşi de stări sufleteşti bolnăvicioase, ca personajul nuvelei înainte de
moarte. In timp ce în Moromeţii scriitorul studiază un proces de
depersonalizare, de detaşare dramatică a unui personaj de sine însuşi,
substanţa nuvelelor o formează procese inverse de regenerare morală.
Prezenţe de al doilea plan în Moromeţii, asemenea personaje sunt aduse
în nuvele sub alt nume. pe primul plan.
Ţărani săraci, foşti argaţi sau lucrători cu ziua la chiaburi, Ilie Barbu,
Vasile Bodescu. Anton Modan, sunt oameni ce trec, asemenea lui Ilie
Resteu din nuvela mai veche In ceată, drept nişte neajutoraţi, nişte naivi,
faţă de care oricine îşi poate permite orice. Eroii nuvelelor lui Marin
22
Preda au firea lui Moromete şi voioşia lui. Constrânşi de împrejurările în

care îşi trăiseră o parte a vieţii să-şi reprime firea, să renunţe la
personalitatea lor, ei ajung Î11 noile condiţii să-şi valorifice capacităţile,
dobândind astfel sentimentul propriei însemnătăţi.
Transformarea acestor eroi este rodul ridicării lor la înţelegerea modului
în care exploataţii şi nedreptăţiţii de altădată îşi pot croi o altă existenţă .
devenind singurii lor stăpâni, Ilie Barbu trăieşte o experienţă capitală în
ziua înfiinţării în satul lor a gospodăriei agricole colective. Descătuşarea
sufletească a lui Vasile Bodescu se produce de asemenea în momentul
trecerii satului la agricultura socialistă. în sufletul lui Anton Modan
,,îndrăzneala”de a fi el însuşi triumfă în primele luni după Eliberare,
când eroul se remarcă prin fapte de vitejie pe frontul antihitlerist.
înrudiţi aproape, protagoniştii celor trei nuvele nu se confundă, fiecare
îşi are individualitatea sa distinctă şi fiecare ajunge pe un drum propriu
la despovărarea de sentimentul penibil al neputinţei de a fi ceea ce este şi
a deveni ceea ce năzuieşte să devină.
,, Marin Preda redescoperea ţăranul ca individualitate distinctă,
posesor al unui univers incomplet şi insuficient reliefat anterior în
semnificaţiile sale esenţializate, ţăranul mistuit de mişcări sufleteşti
inedite, de drame umane nu lipseşte sufletului rural."
Volumul de povestiri întâlnirea din pământuri începe printr-o
scurtă nuvelă scrisă la persoana 1 intitulată In ceată.
Monologul In ceată. cu care se deschide volumul. îl fixează pe
Marin Preda printre marii artişti ai autenticului vorbirii, pe linia lui
Creangă şi Caragiale. Existenţa de trudă, necazuri şi mizerie a lui Ilie
Resteu este reconstituită din strigătul său de disperare. în faţa
nedreptăţii care i se face. Un ţăran Ilie Resteu, cel care este şi naratorul
are un moment de revoltă împotriva tuturor, generat de o nedreptate:
nimeni nu observă că, sus pe batoză, acolo unde este cel mai greu de
muncit, unul dintre oameni, ţăranul cu pricina, nu a fost de mult
schimbat. Ceata acestuia a terminat cu treieratul, dar nici acum ajutorul
aşteptat nu vine. In plus, şeful cetei, este chiar duşmanul lui . ales în mod
inexplicabil de către ceilalţi, deveniţi dintr-o dată ..orbi”. Strigătul
protestul şi revolta se transformă, digresiv în naraţiune şi Ilie Resteu îşi
împărtăşeşte căsnicia cu o femeie care făptuise ., un păcat de fată mare”,
adoptarea cu dragoste simplă, profund umană a fetiţei rezultate din
păcatul nevestei, exploatarea fetei de către Beleagă văr de-al doilea cu
muierea asta” şi moartea ei tragică.
,. Nu m-am gândit la păcatul ei de fată mare. A îndurat mult de pe
urma copilului pe care l-a adus cu ea şi care a murit. Dar cum a murit,
am să vă spun acuma ca să înţelegeţi. Beleagă e văr de-al doilea cu
muierea asta a mea şi vine la noi după ce mă însurai cu ea ..Eu n-am
copii. îi zice muierii, dă-mi mie fetiţa ta de suflet, şi după ce mor eu. că
23
sunt bătrân, i-o rămâne ei averea”. Muierea asta se cam codea. Zic: ,, Dă-
i-o, de ce să nu i-o dai? Şi i-am dat-o. Avea cinci- şase ani. săraca, şi era
aşa, mititică.”
Moartea tragică a fetiţei este redată de către autor.
,, S-a stins repede, îşi ridicase mâinile în sus şi se zbătea cu ochii
daţi peste cap. Un pic s-a înroşit la obraji, s-a liniştit, râdea ca o
floare...Pe urmă din ce în ce a îngălbenit, s-a învineţit, a început să-şi
întindă gâtul şi a murit biata fetiţă.”
Toate acestea pentru a sublinia nedreptatea făcută de Beleagă, care l-a
înlăturat de la treier, pentru că n-are căruţă, deşi Resteu muncise de
istov la batoză, în locul altora pentru a înlocui golurile sărăciei lui.
,, N-am cai. N-am căruţă. N-am copii. N-am ajutoare. N -am targă.
Nici furci pentru mine şi muiere ti-am. Nici cel puţin de mâncare pentru
mecanici. Am ştiut, am zis: am două mâini, dar gândiţi-vă că am două
mâini."
Ilie Resteu. revoltatul, este răscolit de pasiuni incendiare şi în
limbajul său dur şi îndurerat apar imagini grandioase, rezultate din
alăturarea unor noţiuni cu totul contradictorii.
,. În În ceată totul este dominat de revolta lui Ilie Resteu. Mihai şi
Beleagă sunt promotorii răului social. Amândoi sfidează sistematic un
ansamblu de norme morale, pe baza unei deliberări conştient hotărâte.
înaintea faptelor evocate. Şi la acest nivel, antiteza persistă, în timp ce
Mihai face primii paşi pe calea inechităţii, Beleagă încheie un ciclu ai
unei evoluţii antisociale.”
Pentru a ilustra văpaia nedreptăţii care-i arde sufletul, el
izbucneşte „ Cum viscoleşte soarele ăsta, ce jărăgai, ce vipie! îmi scot
sufletul din piept şi-mi scot sufletul de-acolo, afară!”
Pentru a reda cu exactitate intensitatea efortului depus la batoză el
spune: .. A venit noaptea, când m-am dat jos, se învârteau ştirile astea cu
mine. Am căzut chiar aici alături unde stăm noi acuma şi aici am murit
până dimineaţa."
Revolta, duritatea limbajului şi exasperarea lui Resteu ascund nu numai
un impresionant fond de omenie, dar şi demnitate, modestie,
imposibilitatea de a sublinia singur valoarea efortului depus.
,. Tu spui. Paţanghele. că trebuia să vă spun vouă, dar ce să vă mai spun?
Toată ziua am stat ieri sus.,.Mă vedeai de la o poştă, dar nu mă vedeai,
trebuia să mă fi dat jos. să-mi fi desfăcut brâul şi s-o fi luat la goană
printre ştiri, urlând: Băăâ! Uitaţi-vă la mine. Uitaţi-vă că muncesc!''
Personajul Ilie Resteu, întâi de toate, cere să fie văzut. Ilie Resteu,
ţăranul ştie că, sub diferitele lui forme, limbajul impune o prezenţă, o
aduce în lumea lucrurilor care există. Prezentul paşnic şi netulburat de
nimic ascunde în el o lume plină de tensiune, o lume clocotitoare şi
totuşi nebănuită de nimeni. Chiar atunci când totul părea să fie normal,
24
de undeva izbucneşte un glas năpraznic ,. Uitaţi- vă la el", iar glasul cere

mulţimii să privească parcă pentru prima oară: ,, Aţi crezut că Ilie Resteu
e ca şi când n-ar mai fi. Şi acum tăceţi toţi din gură. nu vă uitaţi nici la
mine, nici la voi. Uitaţi-vă la mine, care are curaj.”
Ilie Resteu este prefigurarea lui Ţugurlan, ţăranul sărac, revoltatul din
Moromeţii. Scena treierişului o vom regăsi, modificată în romanul lui
Marin Preda.
.. Ilie Resteu. din în ceată, prefigurează pe omul ..rău” Ţugurlan"
subliniază Eugen Simion.* 10
Din sfera Moromeţilor, dar ceva mai periferic, face parte şi
întâlnirea din pământuri, naraţiune axată pe marele mister a! erosului.
în lumea satului. Dugu. fiul lui Paţanghel. a văzut-o pe Drina pe când se
scălda. Fiinţa lui este supusă miracolului, pe care făptură fetei o degajă.
Este pentru prima oară când Dugu admiră frumuseţea femeii. în
puritatea nudităţii ei. In el se trezeşte viitorul bărbat şi înlăturându-1, cu
energie şi îndrăzneală brusc descoperită, pe Achim, un ,, măgădău”,
pretendent al Drinei. o cucereşte pe aceasta, în urma unei lupte
cavalereşti cu adversarul său. Trezirea lui Dugu. sub văpaia erosului, este
împărtăşită cu candoare prietenului său .. al lui Teican” expert în materie
şi care primeşte confesiunea cu blazare ., Era o fată, nu ştiu dacă o
cunoşti. Drina lui Palici. Ieşise din fundul grădinii şi se uita la soare, pe
marginea gârlei. O văz că îşi desface părul şi începe să şi-l strângă iar
peste cap. să-l înoade. Mă. ce păr avea... Eu n-am mai văzut. Se scaldă,
m-am gândit eu şi nu ştiu de ce, să nu râzi. a început să-mi bată
inima şi am vrut să fug: mi-era nu ştiu cum, parcă frică...A?!!! Ce
spui. al lui Teican? Bine mă. şi pe urmă? Al lui Teican. continuă
flăcăul vorbind rar. Eu. ştii. n-am fost la nici o fată. ştii...şi...Bine,
bine, răspunse repede tovarăşul său. Nu e nimic. Şi? Pe urmă?
Iar mai departe: ,, Ce să vezi? Toată noaptea n-am visat
decât Drina şi iar Drina: aşa cum o văzusem eu la gârlă...Al
lui Teican, dar ştii ce visam? Ştiu, mă, răspunse al lui Teican,
râzând. N-are nimic. Ei, ce-ai mai făcut ?”
Personajul suferă o acţiune de iniţiere, de apariţie a
sentimentului erotic, eveniment ce dezvăluie parţial un mister,
eternul mister feminin.
Răzvrătirea simţurilor pregăteşte ivirea maturităţii,
trecerea de la visurile adolescenţei la răspunderile
majore ale bărbatului” afirmă Ion Bălu în Marin Preda
Prozatorul urmăreşte cu minuţiozitate reacţiile psihice ,, ale
tânărului sub imperiul efervescenţei fiziologice, halucinaţia vizuală
care pune stăpânire pe Dugu, toropit de arşiţa interioară”
subliniază Ion Vitner în Prozatori contemporani.
25
Dugu nu este fixat într-un portret fizic precis, profilul lui se

destramă şi se recompune din seria descripţiilor amănunţite,
excelente ale reacţiilor sale organice şi psihice, mobile, figurând o
intensă dramă interioară. Pentru a-şi înlătura posibilul rival, Dugu
se luptă cu martori, conform ritualului moştenit din vechime, lângă
bătrânul stejar din Pământuri. Dugu este aşteptat de prietenul lui ,,
în mijlocul drumului”. Flăcăul, după cum ştim. este într-o
permanentă stare de visare şi somnolenţă. Intr-un astfel de
moment, după ce a învins, el are o clipă de încremenire în ograda
părintească:
., Simţea că se petrece cu el o schimbare. Ii veni în gând că e l sta în
mijlocul bătăturii, şi alături de el sunt doi cai pe care îi ţine de
căpăstru.
Atunci când personajele lui Marin Preda se află în mijlocul
bătăturii sau drumului, vom şti că acesta este „„un indiciu al unui
mare dezechilibru interior care se manifestă tocmai prmtr-o bruscă
înţepenire „ prin incapacitatea dea mai lua o hotărâre şi de a apuca
o direcţie” afirmă Vasile Popovici în Marin Preda-l impid dialogul ui.
Acelaşi Vasile Popovici afirmă că personajele se abandonează
unei forţe exterioare centripete şi că mijlocul ar fi, într-o
interpretare aproximativă, figura imposibilităţii de a hotărî. O
singură dată, Dugu se află cu adevărat în mijloc şi atunci, în acea
clipă de nehotărâre, somnolenţa pare să-l fi părăsit pentru
totdeauna, personajul are o revelaţie: descoperind iubirea, el a
găsit un sens pentru toate câte sunt. Acum lumea devine deodată
transparentă, deschisă citirii şi interpretării:
Bătu încet pe spinare unul din cai şi faţa i se lumină deodată, ca şi
când ceva neînţeles, care fugea mereu de el s-ar fi desfăcut şi
împrăştiat în toate părţile şi vedea acum aceasta oriunde arunca
ochii, sau se ducea cu gândul. ..Drma, şopti el, şi faţa i se lumină şi
mai mult.”
Finalul este strălucitor. Dugu se întoarce victorios dm lupta cu
adversarul său. Duce cari în curte gândindu-se la Drina şi cu
compătimire la Achim. concurentul învins. Adolescentul, în care s -
au trezit simţurile bărbatului, este brusc năpădit de răspunderea
gospodarului: „„ Se întoarse şi începu să meargă rar. ca un om plin
de griji, spre poarta de la drum pe care o lăsase deschisă.'”
Transformarea răzvrătirii simţurilor într-o nouă conştiinţă şi
ordine etică a tânărului îndrăgostit este surprinsă în infinite
nuanţe, ceea ce face din Întâlnirea din pământuri .„ o impresionantă
mărturie a crosului adolescent’” afirmă Ion Vitner în Prozatori
contemporani.
26
În Ana Rosciileţ Marin Preda a încercat să fixeze meandrele

unui caz de conştiinţă între socialism şi sentimentul colectivităţii
umane, evoluţia între socialism şi răspunderea faţă de colectivitate,
a unei muncitoare înapoiate. Ana Roscueţ este o fiinţă pe care
existenţa a lovit-o din greu ,. plecase de la ţară şi intrase la stăpân.
Ieşise apoi în oraş şi se plimbase toată ziua. Spre seară a cunoscut un
tânăr care lucra la Filatura românească de bumbac. După un an, omul a
plecat militar, apoi pe front, de unde s-a întors rănit greu şi a murit la
câteva săptămâni în spital.”
Psihologia Anei Roşculeţ este un amestec de rudimentar şi
maladiv, prin totală instabilitate. Adevărul este că Ana Roşculeţ nu are
nimic dintr-o lucrătoare. Dincolo de eşec, în Ana Roşculeţ este şi o
pasiune nerealizată pentru lumea industriei, a muncitorilor.
Personajul protagonist înfăţişează tipul frecvent al femeii care. prin
integrarea intr-un circuit de activitate productivă, se eliberează de
sclavajul familial şi de prejudecăţile sociale, de propria resemnare în faţa
vieţii şi de tutela unei iubiri epuizate subliniază Marian Popa în
Dicţionar de literatură română contemporană
Vasile Catrina, personajul principal din Colina,. a visat ceva rău’ şi
se trezeşte din somn apăsat de o spaimă teribilă. Aparent îşi vede de
treburi, ca în toate zilele, dar fiinţa lui continuă să fie dominată de
nelinişte şi teamă. El îşi aminteşte într-un târziu de un gând al lui de cu
seară şi se duce să cerceteze nişte grâu despre care cineva îi spusese că a
răsărit prost. In timp ce se află afară din sat. cade ,, o ceaţă deasă,
întunecând câmpia şi vederea”. Flăcăul ,, se pomeni deodată singur
călcând peste brazdele înmuiate de umezeală ale porumbiştilor. se opri
neliniştit, ridică fruntea şi se uită în jur."'
Tăcerea, de altfel foarte firească într-un asemenea loc şi la o
asemenea oră atât de matinală îl sperie şi mai mult. Colina împădurită
pa care trebuie s-o urce îi joacă, în ceaţă, dinaintea ochilor: ,, I se părea
că păduricea se aprinde şi piere cu iuţeală. Colina se ridica mereu, se
umila ca o băşică uriaşă, se clătina, cumpănindu-se ca o înaltă balanţă, se
lăsa în jos, se scufunda.” Întâlnirea bruscă în pădurice .. cu un moşneag
gros, în cămaşă albă de cânepă, cu capul gol şi de asemenea cu părul lung
şi alb” îi exacerbează spaima. Face câţiva paşi, dar se împiedică şi se
prăbuşeşte. Spaima se transformă în violenţă şi apucându-1 pe bătrânul
necunoscut de umăr îi face vânt. Bătrânul se depărtează clătinând din
cap şi pipăindu-şi drumul" iar Vasile rămâne pradă unei stări anxioase
de nesuportat „deodată o luă la goană, nemaiştiind încotro aleargă, cu tot
trupul înmuiat de spaimă şi gâfâind întruna..." Spaima eroului ne apare
pur şi simplu tară motiv. Ea poate avea unul, de ordin psihologic, după
cum sugerează Eugen Simion în Scriitori români de azi ..Totul pare un
vis rău prelungit la lumina zilei şi trăit în stare de luciditate.,- Ion Bălu
27
afirmă în Marin Preda „ Colina înecată în ceaţa densă şi cenuşie ce

aleargă rostogolindu-se în goluri mari. peisajul rupt aidoma din altă eră
geologică, întâlnirea cu moşneagul gros, în cămaşă albă de cânepă, cu
capul gol constituie un elocvent exemplu de ezitare între real şi iluzoriu,
ezitare duală a eroului şi a cititorului."
În ('aiul nu există nici un element nefiresc iar psihologia
protagonistului nu e dezvăluită. Personajul Florea Gheorghe se teme
parcă să recunoască de la început că-şi va omorî calul, el se simte
oarecum vinovat faţă de animal, şi se amăgeşte ascunzându-şi scopul
drumului său matinal, amânând conştiinţa crimei. Omul scoate din grajd
un cal, bătrân şi slab ca un sac de oase.
Omul manifestă faţă de animal o infinită duioşie şi grijă. Calul e
bătrân, merge încet, se opreşte la tot pasul, glasul blând al omului îi
susţine mersul anevoios. La un moment dat între om şi animal are loc. în
lentoarea naraţiunii un transfer de substanţă. Către Necunoscut nu mai
merg un cal şi un om. ci două fiinţe de aceeaşi natură.
,, In tăcerea dimineţii, cei doi stăteau unul lângă altul, liniştiţi şi
împăcaţi.’'
După un drum lung, plin de opriri şi ezitări, care îmbracă, fiecare,
proporţiile unei aventuri sau a unui miracol, cei doi pătrund într-o
văgăună tăcută al cărei pământ crăpat este presărat ,, cu oase înălbite de
mortăciuni." Intr-un decor de purpură, soarele începuse să răsară, omul
ridică din iarba fragedă un picior alb de cal, gros şi întărit de uscăciune şi
îl încearcă, mişcându-1 în mână, să-şi dea seama cât e de ager. Se alătură
de cal şi când ridică mâna, aerul vâjâi” După ce ucide animalul, liniştit,
Florea Gheorghe îl jupoaie de piele. Un fapt banal din viaţa satului
capătă aspectul unui ritual sălbatic. Florea Gheorghe este un ţăran ,
adică un om obişnuit cu violenţa rituală faţă de animalele domestice.
Intr-un fel, moartea calului se înscrie într-un proces de înlăturare a
animalelor îmbătrânite, devenite inutile, care ar consuma mult şi nu ar
mai produce nimic. Cruzimea gestului lui Florea Gheorghe se înscrie
într- o inocentă cruzime a naturii căreia omul nu 1 se supune în nici un
fel.
Pentru Florea Gheorghe, gestul sacrificiului este normal şi necesar.
Florea Gheorghe se concentrează asupra aspectelor practice ale
evenimentului, încearcă să ceară o unealtă fierarului satului, pe care nu-1
găseşte, şi atunci se grăbeşte să ajungă la un loc sacnficial. înscriindu-se
într-o gestică arhaică şi apoi precipitându-se să omoare calul cu osul
altui animal ce avusese aceeaşi soartă. Ion Bălu afirmă în Marin Preda
faptul că pentru întâia oară în literatura română. Marin Preda aducea o
obiectivizare totală a personajului.”
Acelaşi Ion Bălu afirmă în aceeaşi lucrare Trăirile omului au o puţin
întâlnită acuitate: mila, teama, duioşia, repulsia în faţa gestului decisiv se
28
împletesc cu hotărârea de a dărui neantului o fiinţă ce nu mai poate

vieţui."
Ion Vitner subliniază în Proza/ori contemporani „ Calul este un mit al
asasinatului, împrăştiind reflexele greoaie ale tenebrelor, dar fără un
sens. o direcţie raţională precisă, fără finalitate.”
La câmp este un elogiu al instinctivului. Doi ciobani violează o ciobăniţă.
între întâlnirea din pământuri şi La câmp este o distanţă uriaşă, de fapt
distanţa dintre realism şi decadentism. Erosul lui Dugu este de o
emoţionantă umanitate, pe când Bâlea şi Stroie, ciobanii din La câmp
sunt două animale de pradă care îşi pândesc victima şi o doboară.
Miriştea goală din La câmp, pământul „greu şi tăcut’*, căldura „albă” a
soarelui, preocupările stereotipe ce subsumează trăsăturile fizice ale
eroilor, sugerând vidul sufletesc: Bâlea era un măgădău cu o faţă
colţuroasă, pătrată ca un crăpător de test. Când vorbea, făcea un zgomot
ca şi când i-ar fi căzut nişte noduri. Stroie era mai subţire, întins şi
deznodat.
Ion Bălu afirmă în Marin Preda:
., Imaginea fetei scăldate în sângele soarelui ce asfinţea, stejarul simbolic
din Pământuri conturează prin contrast complexitatea trăirilor sufleteşti
ale adolescentului. "
In Im câmp nu se petrec evenimente mai cumplite decât în alte nuvele
sau romane ţărăneşti de dinainte. Instinctualitatea, sufletul primar,
violenţa şi chiar bestialitatea sunt aceleaşi. Perspectiva însă diferă
radical. Cei doi ciobani care violează o fată nu mai sunt raportaţi la nici o
transcendenţă, morală sau religioasă. Iraţionalitatea actului celor doi
este iraţionalitatea însăşi a lumii. Şi stupefiant este tocmai aerul atât de
firesc. în final, parcă pentru a spori cruzimea, autorul îl înfăţişează pe
unul dintre ciobani, părăsind cu o măciucă pe umăr şi fluierând
nepăsător, scena pe care se consumase violul, Bâlea îşi puse măciuca pe
umăr, fluierând, şi când porni încet înaintea oilor, o cruce mare se
bălăngănea în urma lui."
Aceeaşi încordare sălbatică a instinctelor o găsim şi în schiţa
înainte de moarte. Stancu lui Stăncilă este pe moarte, îşi dă seama că
sfârşitul îi este apropiat, dar ar vrea să ştie cu exactitate când se va
produce inevitabilul. Data devine o obsesie. Cu şiretenie, îl face pe
medicul curant să mărturisească data aproximativă: toamna... Omul
închise ochii, câteva clipe îşi mestecă muşchii feţei, ca şi când din el ar fi
căzut o piuliţă, braţele i se desfăcură, trupul i se îndoi ca un cerc..." în
muribund, s-a trezit animalul, carnasierul, dornic să tragă după sine o
fiinţă vie în lumea umbrelor. Ultimul lui strigăt, adresat medicului ,, De
unde ştii tu, mă..." nu mai este o răbufnire de vitalitate, este sentimentul
morţii, transformat într-o sălbatică angoasă. Cu eroul din O adunare
liniştită apare în opera lui Marin Preda spiritul socratic, preţuirea
29
valorilor libertăţii, încercarea de sustragere de sub fatalitatea

determinărilor elementare, apare cuvântul cultul pentru cuvântul
inteligent şi omenesc ca valoare supremă. Eroul de aici este un filosof
obsedat de adevăr şi în egală măsură un „ scriitor " fascinat de cuvinte şi
de misterioasa lor putere de creaţie, de invenţie şi descoperire continuă a
realităţii.
In felul unui scriitor latent el se întreabă ce este în sufletul şi în mintea
vecinului Mihai, adică al ,. eroului “său. Paţanghel, personajul din O
adunare liniştita nu mai este înfăţişat ca un ţăran care-şi spune un
necaz, ci ca un narator perfect conştient de tehnica lui. Paţanghel îşi
construieşte povestirea la fel de bine ca şi Ilie Resteu monologul, cu
deosebirea că foloseşte orice prilej de a se referi la povestirea însăşi, la
mijloacele şi la scopurile ei. Esenţialul pentru Paţanghel nu este de a
descoperi ce fel de om este Mihai. vecinul lui, ci de a regiza descoperirea
spre folosul şi bucuria celor patru ascultători. Lui Paţanghel nu-i place
foamea de avere a lui Mihai. vecinul său.
Paţanghel şi Mihai pleacă amândoi să vândă porumb şi se ceartă din
cauza merticului pe care Mihai, din spirit de concurenţă, nu vrea să-l
împrumute lui Paţanghel. Vecinii, veniţi să afle cum a vândut Paţanghel
porumbul, nu pot afla nimic altceva decât întâmplările cu haz ale unei
aventuri cu vândutul porumbului la munte, de unde Paţanghel s-a întors
cu o nedumerire obsesivă, mereu readusă în discuţie, cu umor reţinut,
irezistibil. Paţanghel distribuie roluri şi stabileşte persoane gramaticale
pentru uşurinţa istorisirii:
,, Uite mă. să zicem aşa: Matei, tu eşti Mihai, înţelegi? Acum tu. Mihai,
mergi cu mine şi, ascultă aici, să te superi tu că nu vreai să-mi dai şi mie
merticul tău? Ştii mă? Adică eu, Paţanghel, îţi cer ţie, tu Mihai, să-mi dai
merticul tău, şi tu să te superi că nu vreai."
Paţanghel are o adevărată voluptate a naraţiunii, pe care o complică şi o
încetineşte pentru a ţine cât mai mult. Atunci când un nou venit, ca
Modan, vrea să ştie despre ce este vorba. Paţanghel reia povestea de la
capăt. Când toată lumea crede că aventura cu porumbul s-a terminat.
Paţanghel introduce o nouă complicaţie, cu un porc al lui Mihai. pe care
o relatează cu plăcere care a crescut în intensitate şi pe care o anunţă cu
solemnitate şi cu un uşor aer de mister ,. Matei. Anghelache, mă
Ţugurlane şi tu, ăsta, ce-am să vă spun acuma e chestie caldă,
proaspătă/' Prin insistenţe, reveniri, exclamaţii marcând o întreagă gamă
de sentimente, Paţanghel poate umple cu o singură întâmplare o
existenţă întreagă. El de fapt trăieşte pentru a povesti şi a avea sub ochi
spectacolul oaspeţilor săi invadaţi de un râs exploziv pe care nimic nu-1
poate opri. O adunare liniştită este de fapt o Poveste a vorbii în care
Paţanghel apare ca un indiscutabil erou. Vecinul Mihai este o fiinţă
opacă, ciudată în elementara şi impenetrabila rapacitate a omului care
30
nu poate vorbi şi care nu admite comunicarea. Paţanghel îl cunoaşte pe

Mihai foarte bine. însă ascunde cu bună ştiinţă o parte din ceea ce
cunoaşte pentru a spune mai târziu: Paţanghel e povestitor şi actor
pregătind meticulos efectele istorisirii. Recunoaştem în acest personaj pe
viitorul Moromete.
Paţanghel din O adunare liniştită prefigurează pe Moromete.
Plăcerea analizei e dublată de plăcerea de a povesti. Paţanghel e un moş
Nichifor Coţcanul al câmpiei dunărene. Cu atribute de luciditate,
capacitate de iluzionare şi uşor caracter de comediograf ironic, se
constituie psihologia sau natura moromeţiană. proprie şi eroilor din
nuvele. Paţanghel e un exemplar tipic.
Un loc aparte în creaţia lui Marin Preda ocupă nuvelele
Desfăşurarea(1952), Ferestre întunecatei (1956) şi Îndrăzneala(1959).
Este vorba despre un triptic închinat existenţei sociale, conştiinţei de
clasă şi sensibilităţii ţărănimii sărace. Fiecare nuvelă marchează. în alt
fel. momente ale eliberării ţăranului sărac din sistemul strivitor al
exploatării, modul în care trecerea de la robie la libertate modifică
universul interior al eroului respectiv, llie Barbu, Vasile Bodescu şi
Anton Modan sunt construiţi în continuitatea caracterologică a lui
Ţugurlan. marcând în acest fel respectul prozatorului pentru elementul
fundamental, de clasă, al psihologiei umane. In Tugurlan dar şi în ceilalţi
eroi din nuvelele amintite. Marin Preda a realizat un tip uman
caracterizat printr-o excepţională rezistenţă sufletească şi morală. Faptul
că jumătate din munca lui trebuie să o dea moşierului nu întunecă etosul
lui Ţugurlan. Există în el o bucurie elementară, instinctivă nealterată de
vicisitudini şi suferinţă. Aceeaşi stare elementară de bucurie, cu o nuanţă
de ingenuitate, o găsim la Ilie Barbu din Desfăşurarea şi la Anton
Modan din îndrăzneala. Experienţa vieţii va depune peste acest strat
psihologic fundamental variate trăsături de caracter, dar bucuria, ca
putere esenţială a ţăranului muncitor, ca manifestare a vitalităţii lui, va
răzbate şi se va ridica mereu la suprafaţă. Ilie Barbu pierde ingenuitatea
şi se transformă într-o forţă revoluţionară atunci când imensa lui bucuria
de a participa la un început de viaţă nouă este întunecată prin jignirea
demnităţii sale umane de către aceia care în trecut l-au exploatat. La fel,
în Anton Modan, ţăranul răzvrătit, apare atunci când beatitudinea sa în
faţa spectacolului muncii câmpeneşti este brusc curmată de sarcasmul
chiaburului Miuleţ.
Vasile Bodescu din Ferestre întunecate, nu reintră în circuitul de
fericire al noii vieţi sociale, pe care socialismul o creează, decât în
momentul când foştii săi exploatatori, care continuă să-i ameninţe
existenţa, sunt demascaţi şi făcuţi inofensivi. Ca o netă diferenţiere
tipologică de chiabur sau de micul proprietar funciar, Marin Preda
introduce în caracterologia ţăranului sărac sentimentul familiei, bazat pe
31
o comuniune, printr-un eros fin, delicat, generator de legături trainice.

Erosul, afecţiunea familială, devin posibile numai atunci când fiinţa
umană nu mai este înstrăinată de puterea deformatoare a banului.
Viorica şi Vasile Bodescu din ferestre întunecate, tineri ţărani săraci, se
iubesc cu o pasiune şi puritate pe care prozatorul o subliniază cu fineţe:
,. Intre ea şi bărbatul ei exista o astfel de apropiere, încât durerea unuia
trecea la celălalt într-un fel prăpăstios, mărindu-se de zeci de ori, se
iubeau atât de mult, încât între ei nu mai rămânea nici un spaţiu gol. iar
durerea circula între ei vie şi întreagă ca un şarpe de foc.”
Drama interioară a lui Vasile Bodescu se declanşează atunci când
Dan. vărul şi exploatatorul său, o pălmuieşte pe Florica.
,, Descătuşarea morală a ţăranului sărac, văzută ca o parte
constitutivă a procesului de transformare a satului, formează obiectul
zugrăvirii epice ” în nuvela amplă a lui Marin Preda, inspirată din
realitatea actuală a satului: Ferestre întunecate.
Pentru ca Ilie Barbu să se ducă la „desfăşurare" îmbrăcat cât de cât
omeneşte. Gherghina îşi rupe ultima bluză bună, din care face un petec
cămăşii zdrenţuite a bărbatului ei. Ilie Barbu este un ţăran sărac, este
eroul „care simbolizează destinul clasei sale şi în nuvelistica
contemporană, cu temă identică, personajul rămâne încă nepereche”
afirmă Ion Bălu în Marin Preda.
Eroul central al Desfăşurării este în momentul intrării în acţiune,
membru de partid, înscris în gospodăria colectivă ce urmează să se
constituie. El nu are de străbătut asemenea lui Modan, o cale sinuoasă.
,. Transformarea care se petrece în conştiinţa lui constă în trecerea de la
o anumită pasivitate, de la atitudinea contemplativă, moromeţiană la o
atitudine activă. In realitate. Ilie Barbu îşi are personalitatea sa, bine
precizată, deşi acoperită sub valul stângăciei, al unei aparente timidităţi ”
subliniază Dumitru Micu în prefaţa Desfăşurării .
Asemenea lui Ilie Moromete. Ilie Barbu este un interiorizat.
Vorbeşte mai mult cu el însuşi decât cu alţii, dialoghează mai mult în
gând şi uneori îi este frică ., ca gândurile sale să nu iasă afară din cap, să
umble prin tindă şi muierea, văzându-le, să zică: Ia uite, ce-ţi trece prin
cap.”
Desfăşurarea înregistrează marile mişcări ale conştiinţei ţăranului
sărac în faţa actului revoluţionar al formării gospodăriei colective. Ilie
Barbu vede în ea sfârşitul sărăciei şi umilinţei. Bucuria care stăpâneşte
sufletul lui Ilie Barbu este legitimă. Fostul argat al chiaburilor din sat
devine în această zi un om liber, stăpân pe destinul lui. Ilie Barbu
este şi el cineva în sfera largă a demnităţii umane, pentru a cărei
apărare llie a luptat din greu împotriva oprimării. înjosirii,
maltratărilor la care l-au supus chiaburii.
32
Simţul individual de proprietate rămâne foarte puternic

pentru că susţine utopia independenţei. A avea un petec de p ământ
echivalează cu sentimentul tonic al unei existenţei fără
constrângeri" afirmă Aureliu Goci.
Pentru llie Barbu, principalul .. era că aveau să înceapă o viaţă
cum nu mai fusese vreodată ” şi că „ viaţa cea veche. în care el se
simţise totdeauna asuprit şi chinuit, era lovită acum chiar în
temelia ei.” llie Barbu visează la noile norme etice pe care le va
genera munca în comun. Ilie Barbu este însă trezit din beatitudinea
sa de glasul poruncitor al lui Voicu Ghioceoaia care-1 trimite după
tutun.
llie Barbu a fost, până în preziua festivă a formării
gospodăriei colective, argatul lui Ghioceoaia. Conflictul între lumea
veche, exploatatoare, şi viaţa socialistă se desfăşoară mai întâi în
forai interior al lui llie Barbu. Şocat de timbrul aspru al glasului ,
Ilie Barbu trece de la reveria optimistă la tristeţe.
.. Şocul este nespus de jignitor şi llie Barbu are senzaţia
inutilităţii oricărui efort, subtil reliefat de două scene, identice prin
semnificaţie ” subliniază Ion Bălu în Marin Preda
în mintea lui Ion Barbu este confuzie, uimire, jignire a demnităţii
umane. Glasul trecutului a răsunat de două ori, o dată prin
comanda lui Ghioceoaia şi a doua oară la înscrierile în listele
oficiale, prin vocea jignitoare, plină de dispreţ, a lui Bădârcea: ,, -Ce
faci, bă, llie, înţepenişi acolo? Mişcă-te. ai prins rădăcini acolo? “
Umbrele trecutului, ameninţărilor care se proliferează, le răspunde
hotărât: ,. Aţi fost tari şi mari până acuma, şi aţi vrea să fiţi
şi d-aici înainte. Ei nu! Asta nu se mai poate."
Locul reveriei şi a beatitudinii este luat de hotărâre şi temeritate.
Descoperirea bruscă, neaşteptată a legăturii dintre Ghioceoaia şi
chiaburul Enache. crudul stăpân din trecut al lui llie, întăreşte
convingerea sa că Voicu Ghioceoaia şi stăpânul său. este duşm an al
vieţii noi pe care gospodăria colectivă o pregăteşte.
Între timp, planurile naraţiunii, acela al destinului şi
zbuciumului personal al lui Ilie Barbu şi acela al destinului colectiv
se apropie şi se identifică prin descoperirile pe care le face Ţurl ea,
al doilea secretar raional. Acesta descoperă că în Udupu nu ţăranii
sunt aceia care se află în primele rânduri ale muncii politice, ci
chiaburii care se pregătesc să preia conducerea viitoarei gospodării.
Cu mult tact şi cu ajutorul lui llie Barbu care dezvăluie legăturile
dintre Ghioceoaia şi chiaburul Enache, Ţurlea reuşeşte să
descopere firele urmi subtil complot chiaburesc. llie Barbu devine
eroul unei adevărate bătălii cu conclavul chiaburesc. din care scapă
numai cu o uşoară rană.
33
Paginile în care llie Barbu are revelaţia propriei personalităţi

şi modestia nativă face loc cutezanţei- revolta împotriva
mentalităţii de stăpân a lui Bădârcea. înfruntarea lui lancu Enache
în propria lui casă. primejdia destrămării gospodăriei sunt tot
atâtea trepte prin intermediul cărora eroul urcă spre avanscena
satului ” subliniază Ion Bălu în Marin Preda.
În această zi, dintr-un ins trăind oarecum în rezervă şi
anonimat. llie Barbu devine un militant, un erou şi un conducător.
Când este supus socotitor al viitoarei gospodării, o dată emoţia
covârşitoare stăpânită. în forul său interior îşi face apariţia
sentimentul unei puteri deosebite pe care el o reprezintă. Devine
grav şi demn. ca purtător al unei mari răspunderi. înăbuşindu -şi
emoţia sub aparenţa indiferenţei. Schimbarea survenită în forul său
interior îi modifică comportarea. .. Mersul îi era acum mai liniştit "
notează prozatorul, vorbeşte ,. cu importantă. îngroşând puţin
glasul iar când încalţă prima pereche de bocanci mai buni în viaţa
lui .. cu ei arăta mai înalt şi mai sigur pe el.” Modul în care îşi
manevrează pălăria, în diferite situaţii, marchează întreaga lui
evoluţie de la timiditate la îndrăzneală. încredere de sine. echilibru
interior.
,, li ie Barbu rămâne un personaj exemplar, conceput dintr -o

răsuflare, un prototip uman superior, un animator ai dialogului,
liber de prejudecăţi şi constrângeri. înţelegând mai mult, trăind
mai viu şi mai intens o experienţă fundamentală ” subliniază
Lucian Raicu în Mânu Preda. *33
Anton Modan din îndrăzneala constituie o variaţie pe aceeaşi temă
a bucuriei interzise şi a recăpătării ei prin luptă şi dură experienţă
a istoriei. Muncitor anonim al câmpului, surprins în febra
pregătirilor primei zile de seceriş capătă în îndrăzneala nume. dar
mai ales definire exactă a unei stări de conştiinţă. ,, Anton Modan
ducea o viaţă nepotrivită. Se simţea încă flăcău, deşi se însurase de
vreo cinci ani, era senin şi bucuros, deşi traiul începuse să -i apese
umerii şi se credea îndrăzneţ, deşi era multă vreme de când
îndrăzneala lui nu mai fusese pusă la încercare. ”
Pruna ciocnire cu vicisitudinile vieţii Anton Modan o are chiar la
seceriş. Voluptatea muncii câmpeneşti, deşi el nu posedă decât un
pogon de pământ, imensa lui bucurie în faţa forfotei satului şi a
ritmului febril al secerişului, cu toate că rodul muncii lui nu va fi
decât foarte sărac, sunt exacerbate de vestea că Voichiţa îi va dărui
un urmaş. Cu ani in urmă, un prim copil n-avusese vreme să se
34
înveţe, se îmbolnăvise şi murise la trei ani.’' Din universul bucuriei .

Anton Modan coboară brusc .. în armonia mai joasă a adevăratei lui
vieţi”, prin sarcasmul chiaburului Miuleţ, care-i trimite un băiat să-
l întrebe dacă vrea să-i înveţe ,, cum se taie de lene.” Modan
înţelege că nu se poate opune cu forţa puterii sociale a chiaburului
şi se supune „blestemului neputinţei.” Anton Modan îşi pierde
beatitudinea, naivitatea şi voioşia şi devine taciturn. Furtuna
războiului nu-1 descumpăneşte, pentru că nu are ce pierde,
dimpotrivă ,. aştepta ceva de la această furtună...El nu putea pieri,
el avea rădăcină puternică, avea inima împietrită.” Prin urgia
războiului trece cu o indiferenţă vecină cu apatia. Ca artilerist, pe
frontul de răsărit., trăgea cu tunul în neştire, poate se va auzi
undeva.” Descoperirea cumplitei realităţi a războiului antisovietic îi
strecoară în suflet deznădejde ,. totul e zadarnic şi iară rost pe
lumea aceasta, tot ce faci se întoarce împotriva ta." Răsturnarea
frontului de răsărit, capitularea regimului antonescian, trecerea lui
de la partea activă în rezervă îl frământă.
Anton Modan ca şi Moromete sau Ilie Barbu, este un
complicat prin însăşi existenţa socială în universul rural. Modan nu
are nici o încredere în viitor, care pentru el este o noţiune
abstractă. Un eveniment îi zguduie însă conştiinţa: întâlnirea cu
ostaşii sovietici, el este impresionat de ospitalitatea soldaţilor ruşi.
sentimentele camaradereşti, firea deschisă. Este pentru prima dată
când Modan. ţăranul dintr-un sat din Câmpia Dunării, ins tară un
larg orizont social şi tară o înţelegere a problemelor social-politice.
în mijlocul cărora este el însuşi obiect şi victimă, simte trecând prin
el suflul istoriei.
Anton Modan intuieşte că bucuria comportă o latură de
răspundere 111 faţa istoriei şi de satisfacere a exigenţelor ei, profund
utile oamenilor. O a doua chemare a istoriei o simte in timpul unui
miting al Partidului Comunist. Anton Modan îşi dă seama că este
de datoria lui să lupte. La întoarcere în sat, Voichiţa înregistrează
în firea bărbatului ei o schimbare. Lui Anton Modan îi re venise
îndrăzneala .. era îndrăzneală . dar nu îndrăzneala de altădată, ci
îndrăzneala rece, tară bătăi de mimă. necruţătoare şi sigură de
sine.”
Făptura eroică a lui Anton Modan prin salvarea vieţii şi
onoarei tovarăşilor de arme pe frontul de apus oferă amploare ideii
că bucuria individualităţii nu poate fi deplină decât în lupta şi
apărarea destinului colectivităţii umane, a libertăţilor, şi bucuriilor
colective.
,, Războiul dă posibilitate personajelor lui Marin Preda să -şi
manifeste plenar nebănuite calităţi. Eroii săi sunt excepţionali
35
ostaşi. Puşi în împrejurări adecvate, ei desfăşoară cu neaşteptată

consecvenţă un cumul de însuşiri multilateral interferate ce -i scot
din anonimat şi-i determină să acţioneze independent, cu
exemplară siguranţă' subliniază Ion Bălu în Marin Preda.
Un om care nu a făcut armata, gândesc eroii lui Marin Preda,
rămâne pentru tot restul vieţii un stigmatizat. Dorinţa iui Vintilă
Gheorghe din Soldam! cel mititel de a fi recrutat. încăpăţânarea cu
care forţează aprobarea medicului-maior izvorăsc dm convingerea
că serviciul militar constituie o şcoală civică, prin care trebuie să
treacă neapărat pentru a intra 111 rândul oamenilor. Pentru Vintilă
Gheorghe. armata devine o instituţie care legitimează social. In
această povestire, a fi respins de la recrutare echivalează pentru
erou cu a fi scos în afara normalităţii. colectivitatea însăşi gândeşte
în acelaşi chip. fiindcă pentru cei din sat respingerea eroului ar fi
fost o dovadă definitivă de infirmitate. ”
.. Vintilă Gheorghe era soldatul cel mai mic. nu numai din
grupa sau dm plutonii! lui , ci din întreaga companie. Era atât de
mic, încât abia reuşise, la recrutare, să nu fie reformat. De fapt, la
început îl şi reformaseră, după ce mai întâi fusese amânat de două
ori în doi ani, şi dacă în satul lui acest lucru n-ar fi socotit o dovadă
definitivă de infirmitate. Vintilă Gheorghe ar fi putut să ia imediat
trenul de la centrul de recrutare şi să plece în aceeaşi zi acasă. In
aceeaşi zi însă. toi satul ar fi ştiut că nu e bun de armată."*35
Războiul, oricum ar fi, este o experienţă atât de absurdă. încât
adevărul este sistematic înlocuit de ficţiuni, de ..povestiri” trecute
din gură în gură. de legende.
Albastra zare a morţii strânge un conglomerat de distincte
individualităţi: biografia sublocotenentului Roşu este recreată din
perspectiva servanţilor bateriei, sergentul Ionescu relatează singur
motivul transferării sale de la unitatea antiaeriană din Ploieşti,
viaţa obişnuită a ostaşilor ţărani este reconstituită prin optica unu i
soldat orăşean. In 1963, autorul inspirându-se din lupta de
eliberare dusă de patrioţii din Vietnam, urmăreşte nu aspecte
exterioare, decorative, ci probleme umane profunde, cruciale, care
apar în conştiinţa eroilor. Eroul principal, Nang, prin forţa lui
morală, prin echilibrul sufletesc şi liniştea înţeleaptă de care dă
dovadă în împrejurări dificile, prin capacitatea de a replica cu
umor, se înscrie firesc în galeria tipologică a scriitorului. Ofiţerul
Nang e un om de acţiune şi bun organizator căruia îi revine greaua
sarcină de a pregăti o bază pentru atacarea unui aerodrom inamic,
amplasat în regiunea Hoa-Nghia. El trebuie să pătrundă în această
regiune şi să culeagă informaţii exacte despre sistemul de pază al
inamicului. Eroii lui Marin Preda se regăsesc şi se dezvăluie ca
36
fiinţe umane cu un fond sufletesc bogat şi nuanţat, nebănuit

anterior. Povestea lui Nang e aparent simplă pentru că era şi el
ţăran de origine, dar demult uitase de amănuntele copilăriei lui
ţărăneşti. Erau dintre cele care trebuie uitate, fiindcă altfel nu se
pot suporta.”
Rămas orfan la o vârstă fragedă, ajunge de timpuriu în
armată, devenind un luptător devotat pentru independenţa
naţională.
Misiunea pe care trebuie să o îndeplinească presupune
abilitate şi eforturi supraomeneşti.
.. Eroii îşi subordonează viaţa timpului, indiferenţi la curgerea
lui nesfârşită. Luni întregi şi adesea chiar ani, pregătesc cu minuţie
o acţiune diversionistă ale cărei şanse de reuşită rămân, de cele mai
multe ori. ipotetice” afirmă Ion Bălti în Marin Preda.
Nang rămâne o frumoasă figură de luptător patriot, un personaj de
acţiune.
., Ca structură psihologică, el nu e dm spiţa meditativă a lui
Moromete, ci mai sigur din aceea a lui Ilie Barbu şi Anton Modan
după momentul regăsirii conştiinţei propriei demnităţi umane,
când se ,, desfăşoară” şi ., îndrăznesc’' subliniază Ion Dodu Bălan în
Marin Preda.
Critici literari ca Dumitru Micu şi Eugen Simion apreciază
nuvelistica lui Marin Preda. Nuvelele lui Marin Preda conţin,
incontestabil .. cea mai aprofundată, mai emoţionantă analiză
artistică a transformării psihologiei omului simplu de la ..margine”
în condiţiile eliberării lui sociale, întreprinsă până acum în proza
românească” afirmă Dumitru Micu în prefaţa Ia Desfăşurarea iar
Eugen Simion subliniază în Scriitori români de azi următoarele:
„ Nuvelistica lui Marin Preda mi se pare a se desprinde dintr- un
principiu estetic superior. I se asociază o rară putere de observaţie
şi intuiţie a metamorfozelor sufletului ţărănesc. Disocierile pe
planul analizei şi intenţia de a redescoperi psihologia rurală. în
alternarea de forţe divergente. în filozofia omului simplu, refractar,
ironic, neliniştit, candid şi energetic până la izbucniri violente,
conferă naraţiunilor sale o originalitate de necontestat în ca drele
mai largi ale prozei de analiză."
37
BIBLIOGRAFIE
Ion Băîu- Marin Preda, Bucureşti. Editura Albatros. 1976
Marin Preda- întâlnirea din pământuri. ed, a Il-a, Bucureşti, Editura
Tineretului. 1961
Eugen Simion- Scriitori români de azi, voi. II. Bucureşti. Editura
David Litera. 1998
Ion Vitner- Prozatori contemporani, Bucureşti.Editura Pentru
Literatură, 1961
Vasile Popovici- Marin Preda- Timpul dialogului, Bucureşti. Editura
Canea Românească. 1983
Marian Popa- Dicţionar de literatură româna contemporană,
Bucureşti. Editura Albatros, 1971
Dumitru Micu- Prefaţă la Desfăşurarea, Bucureşti, Editura
Tineretului. 1964
Aureliu Goci- Răzbunarea iui Moromete sau onoarea de a fi contrazis
de istorie. Casa Editorială Curierul Dunării, 1999
Lucian Raicu- Marin Preda. Bucureşti. Editura Eminescti. 1976
Marin Preda- Albastra zare a morţii, ed. a Ii-a, Bucureşti, Editura
Militară, 1990
Marin Preda- Friguri, Bucureşti. Editura Tineretului. 1963
Ion Dodu Bălan- Marin Preda, Biblioteca critică. Bucureşti, Editura
Eminescu, 1976
Marin Preda - Viaţa ca o pradă, Bucureşti. Editura Albatros. 1977
Marin Preda- limpid n-a mai avui răbdare, Bucureşti, Editura Cartea
Românească. 1981
Marin Preda- Marele singuratic, voi. 1-11. Bucureşti. Editura
revăzută Minerva, 1978
Florin Mugur- Convorbiri cu Marin Preda, Bucureşti. Editura
Albatros, 1973
Marin Preda- Creaţie şi morală. Bucureşti. Editura Cartea
Românească. 1989
Marin Preda- Imposibila întoarcere, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1971
Al. Piru- Istoria literaturii române de Ia început până astăzi.
Bucureşti. Editura univers. 1981
Ion Vlad- Lectura romanului, Cluj-Napoca. Editura Dacia. 1983
Ovidiu Crohmălniceanu- Prefaţă la romanul Moromeţii. Bucureşti,
Editura Albatros. 1987
Come! Ungureanu - Proza românească de azi- Cucerirea tradiţiei, voi.
[, Bucureşti. Editura Cartea Românească. 1985
Dinu Flămând- Interviu publicat în Amfiteatru, nr. 9/1977
Sânziana Pop- Interviu publicat în România literară, nr. 25/1977
38

Lumea Rurala A Lui Marin Preda PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lumea Rurala A Lui Marin Preda PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lumea rurală a lui Marin Preda - Grădinaru Dragoş Cristinel

Lumea rurală a lui Marin Preda

Grădinaru Dragoş Cristinel

Editura Sfântul Ierarh Nicolae

„Lipsa unei experienţe rurale în copilăria mea a fost

„Nu va fi niciodata epuizat subiectul lumii rurale

Creator al unei tradiţii şi al unor iniţiative literare decisive

noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată

Hugo, Biblia, Dialogurile lui Platon, Descartes: „ Momentul apariţiei

mei singuri...Da, crezusem că sunt liber, dar abia atunci mă simţeam

După debutul său la „Timpul”, unde urmează şi alte povestiri ca

însă o multitudine de întrebări îl asediază pe veşnic nelinştitul Preda:

văzut o scenă: un tânăr ţăran rău îmbrăcat şi cu o biată pălărie în mână

,, Prin 1953, adică după terminarea Moromeţilor,vol.1 dar care

trăiri moromeţiene în spirit, ea marchează continuitatea de esenţă cu

punct de reper în proza postbelică, dar şi cea mai reprezentativă

„ Intrusul a fost scris în vara anului 1967. imediat după

căruia, în i 972 apare romanul Marele singuratic, pentru care va

descoperită în volumul. Convorbiri cu Marin Preda’' de Florin

Incursiuni în anii celui de-al doilea război mondial nu au lipsit

Cartea este biografie, periplu existenţial, curs întortocheat

şi că ..masca" scriitorului, efigia autobiografică reprezintă un sistem

pledoarie pentru dreptul la puritate, la viaţa interioară, la

pe Marin Preda. Romanul, notează el. ,, este legat de istorie şi fără ea

Prima realitate scriitoricească, rămasă constantă în opera

Preda au firea lui Moromete şi voioşia lui. Constrânşi de împrejurările în

de undeva izbucneşte un glas năpraznic ,. Uitaţi- vă la el", iar glasul cere

Dugu nu este fixat într-un portret fizic precis, profilul lui se

În Ana Rosciileţ Marin Preda a încercat să fixeze meandrele

afirmă în Marin Preda „ Colina înecată în ceaţa densă şi cenuşie ce

împletesc cu hotărârea de a dărui neantului o fiinţă ce nu mai poate

valorilor libertăţii, încercarea de sustragere de sub fatalitatea

nu poate vorbi şi care nu admite comunicarea. Paţanghel îl cunoaşte pe

o comuniune, printr-un eros fin, delicat, generator de legături trainice.

Simţul individual de proprietate rămâne foarte puternic

Paginile în care llie Barbu are revelaţia propriei personalităţi

,, li ie Barbu rămâne un personaj exemplar, conceput dintr -o

înveţe, se îmbolnăvise şi murise la trei ani.’' Din universul bucuriei .

ostaşi. Puşi în împrejurări adecvate, ei desfăşoară cu neaşteptată

fiinţe umane cu un fond sufletesc bogat şi nuanţat, nebănuit

S-ar putea să vă placă și