Dimensiunile universului poetic

Sorescian

“Scriu de multă vreme versuri, dar încă nu ştiu cum se nasc.

Consider poezia ca pe ceva foarte înalt. O metodă de cunoaştere
aproape ştiintifică… metodă uneori mai eficace decât orice calcul,
pentru că ei îi stă la îndemână intuiţia. Pune în mişcare forţele cele
mai adânci şi mai puternice din om - forţe cu care nu te joci.”
(Marin Sorescu)
 Opera poetică soresciană a fost comentată de
numeroşi critici literari (George Călinescu, Marian
Papahagi), scriitori (Şt. Aug. Doinaş, Eugen Barbu,
Mircea Horia Simionescu, Ilie Constatin, ş. a.),
cercetători în domeniul filosofiei (Grigore Smeu) şi de
alţi intelectuali.

Cei mai mulţi dintre aceştia au perceput lirica

soresciană în opoziţie faţă de poezia etapei
proletcultiste, faţă de poezia modernistă (inclusiv
simbolismul şi avangarda), tradiţionalistă, dar şi în
complementaritate cu generaţia optzecistă. Această
generaţie îi datorează mult lui Sorescu în a defini
experimentul postmodern, practicat într-o formulă care
îmbină încă de la debut ruptura şi continuitatea,
deconstructivismul şi experimentalismul.

Cu Marin Sorescu se produce de-retorizarea

poeziei generaţiei. Creaţia soresciană trebuie analizată
şi din perspectivă structuralistă („filosofia absenţei
ontologice”), având în vedere că reconfigurării eului
poetic îi corespunde o „defamiliarizare”, o anulare a „ Puţin îmi pasă mie
semnificaţiei prin devierea discursului poetic către De noutăţile voastre.
Eu vin cu noutăţile mele.“
automatisme de limbaj. ( Marin Sorescu - „Jurnal intim”)
 „Felul în care mi-a înţeles critica literară –
în general – poezia, m-a mâhnit, mi-a lăsat un
gust amar. Publicul e public, adică nu e vinovat,
ar fi greu – e o masă eterogenă. Dar în critică tot
timpul se fac referiri. Se caută modele, procedee
care mi se pare că rezultă din neputinţa de a
analiza poezia din ea însăşi, din filonul ei. Ca şi
când ai explica o invenţie românească prin
clima temperată a ţării noastre.”

În Postfaţa volumului Tinereţea lui

Don Quijote poetul optează pentru rolul
poeziei de „instrument de cunoaştere a
omului ca om”: „Funcţia poeziei e mai
degrabă una de cunoaştere. Ea trebuie să
includă filosofia. Poetul ori e un gânditor,
ori nu e nimic.(...) Poetul autentic e un
filosof şi mai mult decât atât: el posedă în
plus intuiţia. Gândurile lui, spaimele,
tristeţile sunt transformate într-un
instrument de cercetare. (...)”
 Numeroşi biografi evidenţiază afirmarea precoce a talentului literar al lui Marin Sorescu, ce
mărturisea că, după decepţiile primelor incercări din clasele primare, a amânat debutul până în
vremea studenţiei.
In studenţie a continuat să scrie şi să publice la gazeta de perete a facultăţii, a trimis epigrame,
poezii şi cronici fanteziste la „Flacăra Iaşului”, la „Iaşul literar” şi la „Viaţa studenţească”. Primele
poezii publicate sunt epigramele şi parodiile din „Viaţa studenţească”, din 1957, urmează
„Contribuţie la valorificarea lunii”, în „Iaşul literar”, nr. 11, din noiembrie 1959.
Între 1961 şi 1964 a publicat parodii în „Luceafărul”, „Gazeta literară”, „Iaşul literar”, pe care
le-a reunit în volumul de debut, Singur printre poeţi(1964). În acest volum râsul sorescian e
demonic, fără amuzament, tragic. Apariţia acestui volum înseamnă saltul calitativ aşteptat în poezia
românească şi afirmat orgolios, ostentativ, lucid.
Din aprilie 1964, Marin Sorescu începe să publice poeme originale, iar noutatea lor trebuie
privită în raport cu momentul evoluţiei liricii româneşti – de ruptură şi inovaţie tematică şi stilistică,
produsă cu aportul generaţiei şaizeciste, din care făceau parte: Nichita Stănescu, Adrian Păunescu,
Ion Alexandru, Geo Dumitrescu.
 George Călinescu intuieşte talentul lui Marin Sorescu şi rolul hotărâtor al
acestuia în literatura epocii: «Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate
excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor
comune. Este entuziast şi beat de univers, copilăros, sensibil şi plin de gânduri
până la marginea spaimei de ineditul existenţei, romantic în accepţia largă a
cuvântului (...) El găseşte un punct de vedere, care n-a trecut altuia prin minte,
aşază oul ca şi Columb, spărgând coaja în partea sferoidală şi apoi găsindu-şi o
stabilitate vorbeşte în chipul cel mai simplu. Perspectiva insolită devine un regim
normal, iar metafora împinsă până la paradox face fraza “ţesută din mătase şi
ţepi”. »
 Până în 1989, în timpul regimului comunist,
scriitorul a realizat în ţară 28 de culegeri de poezie,
din care 12 traduse în limbi străine, alte 25 de volume
de poezii publicate în străinătate, 6 volume de teatru, 3
romane şi 4 volume de eseistică, un volum de
interviuri, numeroase articole şi traduceri.
Mesajul plurivalent comunicat la debut s-a
confirmat în volumul Poeme, primit cu interes de
critici. Acesta îşi descoperă afinităţi cu diverşi autori
precum: Topîrceanu ( dimensiunea parodică),
Minulescu (tonalitatea), Blaga (fiorul metafizic),
Urmuz (tehnica poetică), Adrian Maniu (versificaţia
liberă, desolemnizarea, ludicul), Geo Dumitrescu
(atitudinea insurgentă), Bacovia (destinul poetic,
elemente de viziune şi compoziţie).
Vladimir Streinu constata că autorul Poemelor
este „în sine poet, nu în subsidiar”, încă din volumul
de parodii, că „nuclee metaforice atât de personale şi
de cristalizate nu s-au mai emis de la Lucian Blaga al
Poemelor luminii.(...) Noutatea imaginilor şi
temporalitatea percepţiei (pe lângă orientarea la viaţa
subconştientă) îl fac asociabil lui Blaga”, dar ceea ce-l
diferenţiază de poetul misterului e tocmai îndrăzneala
devoalării metafizicului.
 La apariţia volumelor Moartea ceasului şi
Tinereţea lui Don Quijote , critica literară
întrevedea variaţii pe gama ludic-ironic-parabolică
a poeziei soresciene, polemiza încă privitor la
originalitatea lui Sorescu.

Cronicile evidenţiază în aceste volume:

• o tematică gravă, dominată de viaţă şi
moarte;
•o revoltă în faţa inevitabilului;
•refuzul sentimentalismului;
•un timbru artistic bine articulatcu o
simplitate aparentă a comunicării;
•un univers poetic în care se relevă insolitul,
naturaleţea, dimensiunea filozofică a existenţei.
 Volumul Moartea ceasului este
de o „individualitate poetică profund
originală”, cu „o structură lirică bine
definită, inimitabilă şi nerepetabilă,
fără a crea epigonism. E acesta semnul
poetului autentic, născut, nu făcut.
Esenţa liricii lui Marin Sorescu constă,
în primul rând, într-o depoetizare lirică
a lucrurilor îndelung poetizate.”

Într-un articol din „Viaţa

românească” publicat în 1969, M.
Niţescu contestă locul lui Sorescu în
seria celor mai importanţi poeţi ai
momentului, apropierea valorică de
Blaga, Barbu, Eminescu şi
sensibilitatea poetică („mistificarea
propriului fond emoţional”, „absenţa
emoţiei artistice”).
 Tinereţea lui Don Quijote a reprezentat pentru critici un nou prilej de
analiză a poeticii soresciene (deschide etapa maturităţii) şi al cercetării
elementelor care să explice succesul la public. N. Manolescu susţine despre
acesta ca „ este un volum atât de viu, încât noi înşine, care credeam că am
spus totul despre poet, găsim cuvinte nespuse. De unde a învăţat Marin
Sorescu secretul de a rămâne el însuşi, fără a se repeta, sau mai bine, să se
repete tot timpul fără să pară acelaşi?”.

Criticul Mircea Martin observă că „Sorescu se dezice

spectaculos de poezie, pentru a putea insinua discret unda proprie de
lirism. Temele mari ale poeziei sunt minimalizate, cadenţele solemne
sunt întărite ironic în vederea poantei finale – care schimbă
perspectiva. Paradoxul acestei poezii lucide, calculate, căutând poanta
şi mizând pe ea, este de a genera totuşi starea lirică. La Sorescu nu
poanta e imprevizibilă, ci ...lirismul.”

Lui Ov. S. Crohmălniceanu apariţia poeziei soresciene şi în

special a volumului Tinereţea lui Don Quijote i se pare prodigioasă.
Criticul intuieşte în evoluţia liricii soresciene continuitatea
expresionismului şi a suprarealismului, dar şi componenta
absurdului,”humorul grav”amintind de Caragiale, de Eugen Ionescu
şi de Urmuz.
 I.D.Bălan susţine că în volumul Apă vie, apă moartă se defineşte prin
„luarea lucrurilor grave în răspăr, tratarea lor ca fenomene obişnuite,
depoetizarea şi demitizarea unor idei socotite sacrosancte, nota intimă,
familiară, şotia lingvistică, poanta cu haz sau cu disimulată înţelepciune,
amestecare a lucrurilor şi valorilor ca într-o joacă de copii, a
microcosmosului cu macrocosmosul.”

La lilieci reprezintă, cu siguranţă, cea mai controversată

lansare soresciană, „poate cel mai radical volum de versuri
tipărit după război.”, este de părere Eugen Negrici. „La
lilieci întrece cu mult caracterul de simplă experienţă literară
şi nici un volum de parodii, în sensul curent, nu este. Înainte
de a fi ridiculizate, locurile comune sunt însuşite ca şi cum
poetul ar voi să ne inducă în eroare, amestecând evocarea
tandră cu gluma corozivă, simulând şi nostalgia şi maliţia.
Marin Sorescu ne propune de fapt o formulă originală de
poezie remarcabilă deopotrivă prin spirit critic şi
ingenuitate”. (N. Manolescu)

M. Ungheanu şi Ov. S. Crohmălniceanu considerau că

ciclul La lilieci a renăscut universul rural – „o oglindă a
satului sempitern, neîntrecută, până acum, în autenticitate”,
„o operă echivalentă cu Moromeţii”.
 Poezii alese de cenzură (1991), primul volum postdecembrist, este „perla creaţiei
soresciene”, „rodul rănii din suflet, după cum perla este rodul scoicii care o secretă”,
„confesiuni cu accente argheziene”. Poetul a decis publicarea textelor refuzate, mutilate
de cenzura comunistă după ce, in degringolada postdcecembristă, a fost atacat virulent de
către vechii rivali şi acuzat că a fost poet oficial comunist, nomenclaturist, care n-a făcut
rezistenţă prin cultură ci „oportunism de catifea” (Gheorghe Grigurcu).

Postum, au apărut „Poemele zeului muribund”, scrise ori dictate pe patul

suferinţei, în volumul Puntea (Ultimele), apărut la Editura Creuzet, Bucureşti, în 1997,
volum primit cu „un uriaş semn de exclamare admirativă” pentru unicitatea spectacolului
sisific al sufletului şi al spiritului care contemplă degradarea „omului de sânge şi carne”.

Discutabilă este receptarea operei soresciene de către optzecişti. În Aisbergul

poeziei moderne, Gheorghe Crăciun îl integrează poeziei tranzitive, depoetizante din
generaţia şaizecistă, generaţie despre care spune că n-a scris o poezie nouă, originală, ci
că a epuizat substanţa artistică modernistă.
Neomodernismul are, in opinia criticului, un implacabil conţinut estetizant, se face
cunoscut prin „limbaj expansiv, metaforic, năvalnic, dând senzaţia de spontaneitate”, într-
un spaţiu „aseptizat”, cu limite ideologice, căzând „intr-un soi de anistorism al creaţiei,
ireal şi inofensiv”, dincolo sau dincoace de identitate şi responsabilitate pentru că ignoră
realităţile comuniste şi limbajul de lemn.
 „Pe omenire o doare-n fund de soarta ta.
Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu
femeia ta, ai urlat că eşti fericit?
Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund
de fericirea ta.”
(Marin Sorescu – „Iona”)

Bibliografie:
Abăluţă, Constantin, Poezia română după proletcultism. Generaţia anilor’60-’70, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2000
Doinaş, Ştefan Augustin, Poezie şi modă poetică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972( Copii teribili)
Negrici, Eugen, Indroducere în poezia contemporană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985
Popa, Marian, Dicţionar de literatură română contemporană, Editura Albatros, Bucureşti, 1971
Micu, Dumitru, Limbaje lirice contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1988
Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, vol IV, Editura Minerva, Bucureşti, 1990
Sorescu, George, Marin Sorescu în scrisori de familie, Autograf MJM, Craiova, 2008
Crăciun, Gheorghe, Aisbergul poeziei moderne, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002
Mincu, Marin, O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, Editura „Pontica”, 2007
Grigurcu, Gheorghe, Reflecţii critice, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2008
Grigurcu, Gheorghe, Amurgul idolilor, Editura Nemira
Realizat de:

Mocanu Simona
Mocanu Ana Maria

Clasa a XII-a C – Colegiul Naţional “Al. I. Cuza”