G.

Ibraileanu - deschideri spre o critica totala despre Sinteze literare

Originalitatea criticii lui G. Ibraileanu provine din faptul ca este lipsita de vanitate, de dorinta de
satisfacere a amorului propriu". El nu cauta sa epateze prin paradoxuri si stil caligrafic (Mihai DragaN).
Ibraileanu este de parere ca si fenomenele literare au dreptul la o stiinta, iar aceasta nu poate fi decat
critica literara. Va accentua astfel ideea crearii unui sistem de norme si de principii de functionare a
unui domeniu ce nu avea o traditie destul de substantiala in literatura romana, care va duce la ceea ce
s-a numit stiintifizarea criticii".

Un alt concept teoretizat de Ibraileanu pentru prima data la noi este cel al criticii complete". Aceasta
include mai multe criterii si directii de dezvoltare a analizei: critica psihologica, estetica, stiintifica,
impresionista, biografica etc. in studiile si articolele sale (Greutatile criticii literare, Mizeria criticii
literare, Istoria literaturii in raport cu critica literara, Spiritul critic in cultura romaneasca, Critica
optimista), Ibraileanu defineste aceste fenomene ale criticii, comentandu-le rolul in desavarsirea
imaginii unei opere in constiinta publicului si a exegetilor: Critica literara este suma tuturor acestor
critici, este tot ce se poate spune despre o opera de arta, este critica luata din toate punctele de
vedere si chiar din orice punct de vedere".

Pe langa cunostinte suplimentare de sociologie, istorie, geografie, filosofie, psihologie etc, criticul
trebuie sa aiba un ideal", care este totuna cu atitudinea" scriitorului si il ajuta pe critic sa vibreze la
idealurile acestuia. Critic adevarat este acela care dovedeste gust, sensibilitate, comprehensiune,
cultura, sinceritate, precum si o mare simpatie pentru valori. Toate acestea sunt necesare, deoarece a
face critica literara este a face anatomia, fiziologia si etiologia operei de arta sau, ceea ce este acelasi
lucru, a spiritului unui scriitor". Criticul nu trebuie sa-si altereze niciodata impresiile, deoareee
salvarea lui sta in taria de a deveni cititor".

Ibraileanu subliniaza dificultatea realizarii actului critic obiectiv, deoarece acest-dpmeniu nu poate fi
incadrat in niste limite stricte. De aceea recomanda critica rabdatoare si^fara spirit de sistem" pe care
el insusi a practicat-o. in Spiritul critic in cultura romaneasca, eK cerceteaza aparitia si dezvoltarea
spiritului critic in societatea noastra pornind de la ideea inexistentei unui spirit critic romanesc inainte
de 1840, pe fondul unei culturi bazate pe imprumuturi si lipsite de originalitate. Deplange
nevalorificarea folclorului si a bogatiei limbii populare, in pagini ce reprezinta, de fapt, un manifest
ideologic pentru sustinerea autohtonismului Vietii romanesti. Om al ideilor generale, constructor de
sisteme si de caracterizari sintetice, Ibraileanu oranduieste scriitorii in familii de spirite", realizand unul
dintre cele mai importante studii de sociologie literara ale secolului XX. in lucrarea teoretica pe care o
consacra romanului, Creatie si analiza, Ibraileanu analizeaza ponderea pe care fiecare din cele doua
dominante estetice o are intr-o opera literara. in romanul modern, Creatia e aproape nula. Romanul
nu are mai nimic epic. Si un minimum de plastica. Iar analiza, uneori adanca si sigura, nu este facuta
in vederea starilor de suflet pentru ele insele, ci in vederea rezolvarii problemei", incat romanul--
problema actual e un fel de drama filosofica". Dupa ce imparte scriitorii in analisti" (Dostoievski,
ProusT) si moralisti" (Anatole France, Balzac, FlauberT) si comenteaza ca moralistul observa mai mult
pe altii; analistul se observa mai mult pe sine", Ibraileanu subliniaza ideea superioritatii creatiei fata
de analiza: Creatia e superioara analizei. Arta literara fara analiza poate sa existe. Fara creatie, nu".
Creatia presupune spirit de sinteza si de generalizare, caractere puternice, multa imaginatie, legatura
cu societatea si cu timpul, diversitate tipologica si psihologica, pe cand analiza presupune o bogata
viata interioara, fie ca e vorba de autoanaliza, fie ca e vorba de analiza altuia". Avansand aceasta
teorie in 1926, deci in perioada ascensiunii modernismului, Ibraileanu se dovedeste un aparator
moderat al clasicismului si al realismului in literatura, cu deschideri evidente insa catre curentul ce se
prefigura a conduce destinele literaturii in secolul XX.

Calitatile dominante ale scrisului lui Ibraileanu sunt probitatea si finetea. Opera sa este o admirabila
demonstratie de volubilitate sofistica si de betie de idei. Prin scrisul sau, constiinta estetica
romaneasca dobandeste o dimensiune noua.