Istoria literaturiii .

Disciplina are caracter diacronic si obiectiv descriptiv. In secolul 19 a fost influentata de

positivism,mergand in directia unei cunoasteri de timp faptologic, acumuland date despre contextul
operei literare si biografia autorilor.

A urmat o reactie de contestare a scolii formale ruse,ce reunea la Moscova si Pettersburg doua
grupari de cercetatori literari, teoreticeni ai avant gardei, poeti lingvisti care apartineau unui
structuralism incipient.

Ideile formalistilor rusi s-au constituit intr-o replica data istorismului care domina epoca.

Jurit Yanov, unul dintre formalisti, a vrut sa defineasca tocmai conceptul de istorie literara. Aceasta a
fost gandita ca o succesiune de sisteme literare, nu ca insumare de studii despre autori cu accentul
pus cand pe opera, cand pe biografie. Functia constructiva a unui element al operei literare era data
de posibilitatea sa de a intra intr-o intr-o relatie cu alte elemente ale acestui sistem si deci si cu tot
sistemul.

Elementul relationeaza cu seria de elemente similare din alte opere, sisteme, dar si cu elemente ale
aceluiasi sistem. Este vorba despre ce Yanov numea functia autonoma si sinoma a literaturii. Totusi,
formalistii rusi intuiau ca este riscant sa izolezi faptul literar de contextul in care aparea el.

Insa dupa 1932, intelectualii rusi au fost izolati de catre regimul opresiv bolsevic al lui stalin.

Jan Mukarosky,alt teoretician al literaturii apartinea structuralismului din Praga. El a vorbit despre
dualitatea inerenta a istoriei literare ca istorie a confruntarilor dintre inertia structurii literare si
interventiile personalitatilor.

Neoretorica franceza din anii ’70 ai sec XX era de nuanta structuralista si se situa in aproprierea
proiectului formalist initial. Reprezentantul sau principal a fost Gerard Jenette si el a restrans sarcinile
ist lit la studiul sistematic al formelor, avand in vedere forme literare cum sunt formele narative,
sistemele prozodice, figuri ca metafora sau antiteza, alegoriile textuale, datorita faptului ca acestea
rezista timpului. Daca ar fi fost urmata, teoria reductionista al lui Gerard Jenette, istoria literara ar fi
fost dizolvata in poetica si stilistica istorica.

Istoria literara a rezistat, insa in combinatie cu elemente de sociologie a literaturii, critica literara,
psihologia literaturii sau istorie cultural propriu-zisa. S-a conchis ca ist literaturii, ca si istoria in
general, e o forma de fictionalizare, a unor evenimente trecute care nu pot fi cunoscute in sine.

De fapt, studiul istoriei literare, ne spune Wendell Harris, presupune o dimensiune sincronica si una
diacronica.

In perspectiva diacronica, istoricul literar face arheologie literara, un travaliu de reconstructie, de

fapt.

Modul in care istoria literara decide raportul dintre diacronie si sincronie influenteaza si modul in
care se decide proportia dintre aspectele descriptive si cele evaluative.
In literatura noastra, se cuvin a fi amintite “istoria literaturii romane de la origini pana in present” al
lui George Calinescu, “Istoria lit romane” al lui Ion Negoitescu si Istoria critica a lit romane de Nicolae
Manolescu.

Istoricul literar nu poate modifica materialul faptic(documente, manuscrise, editii), dar poate
schimba configurarea acestuia.

El poate impune ierarhia valorilor literare. Nu e suficienta nici perspective formalizanta stricta a
structuralismului, nici Solutia pur faptologica, mentinand istoria literara la nivelul descrierii faptelor.

Asa cum remarca Wallek Warren, un bun istoric literar, cum spunea si Norman Hoerster, va fi dublat
de un critic pe masura si de un bun cercetator cu intuitia ierarhizarii in perspective a valorilor literare.

Critica literara

Gerard Jenette credea ca opera lit individuala nu ar trebui sa intre in campul de interes al istoriei
literare, ci sa constituie, in schimb, obiectul criticii literare, deoarece ea intemeiaza un raport
anacronic cu cititorul(adica unul care se opune termenului “istoric”)

Actul critic realizeaza operatia de impunere a sensului, ca revelare si mediere a sensului pentru
cititorii nespecializati.

Exista mai multe directii ale criticii literare:

Impresionista, psihanalitica, tematista/tematica, semiotica. Desi plasata, cum spune Jenette, in

sincronie, critica literara nu exclude dimensiunea istoricitatii. A face critica presupune patrunderea in
intimitatea operei, dar si descrierea acesteia, iar ulterior emiterea unei judecati de valoare.

Cu toate ca finalitatea actului de evaluare nu tine de diacronic, criticul literar, in ipostaza de cititor
avizat, poate valorifica influente, continuitati, rupturi, sau contestari ale traditiei. Mai este un aspect
aici ca diacronicul este implicat, inainte de orice, critica literara reprezinta o institutie culturala, iar
actul critic, un act de creatie culturala.

Marele poet modernist T. S. Elliot – The Wasteland, avertiza in eseul The use of poetry and the use of
criticism(intrebuintarea poeziei si criticii) asupra faptului ca popoarele care nu isi pastreaza
mostenirea culturala risca sa cada in barbarie. Critica, arata Richard martin, poate fi “profetica”, adica
aticipeaza evolutia literaturii, dar si “Conservatoare”, adica tine seama de legile de dezvoltare interna
ale acesteia. Acelasi Elliot considera critica literara ca fiind constiinta de sine a unei literaturi.

Exista destui scriitori care fac critica literara, iar literatura post modernista insista asupra
mecanismelor care o fac posibila. In ultima instanta, actul critic este un act cultural creator.

Creativitatea in critica literara repr un fenomen secund in raport cu literatura. Finalitatea criticii, ne
spune tot Elliot, este aceea de a contribui la intelegerea operelor de arta si la indreptarea gustului.

Critica presupune si un act intentional, care evidentiaza cu deosebire valorile stetice, artistice si
ltierare. La fel, ea pune in valoare si o functie sociala importanta datorita contactului permanent cu
activitatea literara.
Functia sociala se epuizeaza in medierea pe care criticul o real intre criticul obisnuit si opera
literara.criticul este cel care stabileste sau sugereaza prin verdictele sale ierarhiile valorice.

El este cel care influenteaza partial viata cartii.

Judecata de valoare a criticii literare cu ierarhizarea valorica pe care o fac cititorii.

Datoria criticii literare este de a subllinia valoarea artistica a unei scrieri, si, prin aceasta , de a
propune literatura de valoare.

Exista anumite implicatii etice ale actului critic.

Aceasta indica deopotriva ca actul critic comporta o dimensiune pedagogica – oblica educative
importanta, iar in stabilitatea ierarhiei valorice a canonului, functia educativa.

Elliot afirma ca un critic literar repr in deobste un cercetator cu un simt deosebit al amanuntului. Ca si
teoria literara, dar cu scopuri usor diferita critica, gloseaza, sistematizeaza, comenteaza literatura.

Rene Wellek nu credea despre critic ca este un artist, nici despre critica nu considera ca ar fi o arta,
scopul criticii fiind doar cunoasterea intelectuala. Critica literara tinteste spre cunoasterea
intelectuala. In ultima instant ea aspira la cunoasterea sistematica a literaturii, la teoria literara.

Influentand insa si creatia literara, deoarece, pune in circulatie modele de

lectura(sociologice,psihanalitice, sau semiotice).

Exista teoreticeni care sunt si creatori de literatura. Elliot, poet dramaturg si critic sau Umberto Eco,
semiotician si romancier.

Critica literara mai are, asa cum arata si Mircea Martin, si o functie de descoperire, ea gaseste valori,
filiatii, precursori si inregistreaza directia in care se poate modifica mentalitatea literara.

Teoria literara

Ca si critica literara, teoria literaturii constituie un domeniu al cercetarii sincronice, dar descriptive;

Scopul sau major este ca, pornind de la decelarea acelor trasaturi recurente, puse in evidenta de
istoria si critica literara, sa alcatuiasca un corpus de concept fundamentale pentru interpretarea si
evaluarea literaturii, sa elaboreze modele teoretice, instrumente de lucru in analiza operei literare.

Teoria literaturii repr o necisitate atat in raport cu literatura, dar si cu celelalte doua discipline care
studiaza literatura?Raspunde ea unei nevoi de cunoastere reale?

Intrebarea exacta care se poate pune in cazul teoriei literaturii ar fi:

Ce poate ea oferi istoriei si criticii literare?

Se poate rasp: Un teren de confort, de inconfort sau poate chiar discomfort teoretic si o stabilitate
sau instabilitate metodologica prin reflectia asupra practicii de analiza intreprinsa de istoria literara
sau de critica literara.
Reflectand asupra acestei practici, teoria literaturii lasa impresia ca se gasete in urma celorlalte doua
discipline, ca ea se pliaza necesitatilor teoretice ale celorlalte discipline.

De fapt, lucrurile se prezinta altfel. Teoria literaturii elaboreza modele teoretice cu care lucreaza
istoria si crtica literara, insa nu are un caracter normativ. Cel putin, in momentul de fata par sa fie mai
importante decat teoria literaturii istoria si critica literara. Acestea au urgent mai evidente de
rezolvat. Ele trebuie sa reevalueze periodic canonul literar, sa stabileasca paternitatea unor texte, sa
alcatuiasca editii critice, sa promoveze adevaratele valori literare, sa ierarhize valorile, sa impuna
nume noi in literatura. Aceste activitati se desfasoara in jurul unor concept centrale precum canonul
literar, traditia literara sau valoarea literara. Dar nu doar teoria literaturii are nevoie de istoria si
critica literara, ci si acestea de teoria literara, deoarece ele nu pot functiona in gol, fara un nivel
metaliterar prealabil.

Si asta, mai ales, in epoca actuala post moderna, dupa ce a trecut moda formalismului si cercetarea
literara a acceptat pluralismul teoretic, presupunand interpretarile diverse si examinand in plan
sincronic cu incursiuni in diacronic, adecvarea coerenta, gradul de relevanta a modelelor.

Rezultatul acestor inteprinderi dificile, dar necesare, este in planul unei gnoseologi aplicate.

Metacritica este critica critici, sistematica reflectilor despre literatura. Teoria literaturii ii poate
sugera cercetatorului care modele sunt mai adecvate realitatii operei literare, care modele detin o
putere explicativa mai mare.

Peste ocean, in SUA, teoria literaturii este inteleasa ca hermeneutica(stiinta interpretarii) a textului
literar.

Dreamland(taram de vis) Edgar Alan Poe

Pe o sumbra cale din departate vai,

Bantuita numai de ingeri rai,

Unde intunericul ca un Eidolon(imagine inselatoare),

Domneste inalt pe un negru tron,

Cadeam dintr-o ultima clima,

O Thule(insula groenlanda) nebuloasa sublima,

Care stranie sta, indepartat anotimp,

Dincolo de spatiu, dincolo de timp.

Nepatrunse vai, nesfarsite valuri, paduri de uriasi, prapastii si maluri…

Omul nu le mai dezvaluieste, roua le inmoaie si le abureste,

Peretele muntilor se naruie dur, in mari cu tarmul fara contur,

Dar care aspira, fara noroc, umflate spre inaltele ceruri de foc;
Lacuri fara sfarsit revarsa apa lor singura, spre moarte intoarsa,

Apa tacuta si inghetata de zapezile crinilor reci incarcata…

Pe langa lacurile ce astfel revarsa apa lor singura, catre moarte intoarsa,

Apa tacuta si incarcata de zapada crinilor pe ea aplecata,

Aproape de munti, langa raul Tern, cu murmur surd, cu murmur etern

Langa padurile sure, prin mlastina, unde soparla si broasca de bastina,

Intre viroage si iazuri sumbre, gulzii acolo se ascund printre umbre,

In locul plin de nenoroc, pagan si melancolic loc, drumetul intalneste inspaimantat albe amintiri din
trecutul uitat,

Forme in giurgiuri,ce tresar si suspina, cand trec pe langa el, cu ochii inchina,

Prieteni de mult dusi in agonie pe a pamantului si cerului nasalie,

Pentru inima in care tristeti sunt legiune,

Tara e calma, impacata regiune.

Pentru spiritual ce se plimba in umbra,

Ah, un El Dorado e tara sumbra!

Dar drumetul care rateceste prin ea nici nu cuteaza, nici nu o poate vedea.

Tainele ei nu apar nici in vis,

Slabului ochi ce nu-I inca inchis.

Regele a vrut in tara-I umbrita sa nu se ridice pleoapa zimtuita

Si astfel sufletele ce trec cernite, o contempla doar prin sticle innegrite.

Pe un drum intunecos, din departate voi, bantuit de ingeri rai,

Unde intunericul, ca un Eidolon, domneste inalt pe un negru tron,

Am ratacit intorcandu-ma acasa din Thule cea nebuloasa.

Serge faucher

1Teoria lit disciplina care se desfasoara in acest moment, sincronica

Examenul va fi un punct de teorie si un punct de analiza de text

Boema mea (Rimbaud)

Porneam varandu-mi pumnul in buzunarul rupt

Si insusi pardesiul parandu-mi ideal.

Sub cerul inalt o muza ti-eram supus pe alb;

O ce iubiri, ce mandre, in visu-mi interupt!

Nadragi ultimii, bietii, vai,gauriti erau,

Si visitor de-o scheapa, cu rime pe Calare,

Insiruiam in versuri spre hanul carul mare,

Si in cer atatea stele, cu fosnet imi sopteau.

Cum le-acscultam, gingase, pe margine de cale,

M-asezam, pe frunte-mi se prelingeau agale,

Stropi, roua, dand putere precum un vin vrajit;

Ori, rimele cu bezna mi le-mpleteam fantastic;

Si din pantofii-lire, raniti, un fir elastic,

Trageam tinand piciorul de pieptul meu lipit.

Boema mea(comentariu)

Aceasta poezie este prima poezie franceza scrisa de un tanar, anume Arthur Rimbaud, pe care am
citit-o vreodata. Singurele poezii franceze pe care le-am citit inainte au fost parte din volumul Florile
Raului de Charles Boudelaire, care au o tematica complet diferita de poemul de fata.

Boema mea este o poezie nepretentioasa, cu un stil simplu si placut. Mesajul insasi este direct, dar
inainte de a analiza continutul, as dori sa acord atentie titlului. Consider ca titlul se refera la stilul de
viata boem care prevede neobisnuitul, nonconformismul de a duce o viata diferita, chiar
dezordonata. Aceasta descriere se potriveste ca o manusa chiar continutului poeziei, deoarece desi
autorul nu pare instarit financier, totusi pastreaza o atitudine pozitiva, chiar nepasatoare(Porneam
varandu-mi pumnul in buzunarul rupt/Si insusi pardesiul parandu-mi ideal.). Este ideal pentru ca el
nu este patat de vanitate si bogatie. Rimbaud este fascinat de mediul inconjurator, de vesnica natura
si este inspirat de frumusetea lor(Insiruiam in versuri spre hanul carul mare,Si in cer atatea stele, cu
fosnet imi sopteau.) O alta mentiune in legatura cu titlul care doresc sa o fac este ca s-ar putea ca
“Boema mea”, chiar acest stil de viata sa fie Muza, inspiratia lui Rimbaud.

Niste idealuri mari ale Romantismului sunt in acest poem: virtutea lumii naturale , inocenta unei
vieti neingradite de artificialitate, si Muza, poetul servitorul sau. Poate ca acest caracter al poeziei
este dat si de varsta autorului, inca neschimbat de greutatile vietii de adult.

In strofa a doua, saracia materiala a poetului este evidenta din nou, datorita gaurii in ultima sa
pereche de nadragi. Stelele sunt hanul sau,adapostul sau. Ele sunt stelele sale, si ii “soptesc”.
Desigur, stelele ii simbolizeaza destinul. Eul lyric isi asculta stelele, in timp ce sta la marginea strazii.
Aceasta da un sentiment ca poetul este in armonie cu natura, cu Dumnezeu, si cu destinul sau,
oricare ar fi el. Natura pare ca ii ofera tot ceea are nevoie: Carul Mare adapost, rimele pe marginea
strazii, ca si cum poezia poate sa il hraneasca, iar roua de pe fruntea sa ca “vin vrajit”.

Poezia se finalizeaza cu imaginea poetului impletind rime din firul elastic al pantofilor sai. Cred ca
este o imagine frumoasa, deoarece este ca si cum poetul poate sa creeze muzica(sau poezie) fara
bogatie, statut, sau cunostinte, sau orice altceva care s-ar crede necesar. Rimbaud este un poet pur
“impletind rime” doar de placere.

13 Noiembrie 2020

Retorica.

Inteiemetorii retorici au fost corax, elev din siracuza al filozofului empedocle si Chisias din
antichitate. In atena venise Gorgias din Leontini, spre anul 427 inainte hr. El a creat genul epidictic,
acel gen rhetoric demonstrativ, el era adept, sofit fiind, al relativismului gnoseologic, preocupat de
ordonarea cuvintelor, de dispunerea lor maiestrita, si de calitatatea limbajului. El era preocupat si de
componentele taxis, sintagmatica discursului si lexis, vocabularul.

Platon vorbea de existent a doua retorici: cea buna sic ea rea. Ultima era retorica sofistilor, care
puteau dupa cat de bine erau platiti, sa sustina orice cauza, sa rosteasca orice fel de discurs.
Adevarata retorica era filosofica si Platon o identifica cu dialectica al carui obiect il constituia aflarea
adevarului: un asemenea tip de gimnastica mental cu finalitate metafizica il dezvolta platon in cea
mai mare parte a dialogurilor dintre maestro(socrate) si discipol(platon).

Dupa parerea lui Aristostel, in cartea sa tehne rhetorike(retorica), retorica trebuie sa fie o disciplina
distincta de poetica, dar si de dialectica lui Platon. Dialectica avea ca obiect descoperirea
adevarului(pentru el, adevarul trebuia sa aiba un support ontologic,confirmat prin realitatea
existentului), iar ca mod de a rationa, silogismul, pe cand retorica folosea ca mod de a rationa
entimema , un silogism incomplete(vulgarizat) pentru ca era destinat uzului public, iar ca obiect avea
persuasiunea. Retorica repr asadar acea disciplina perceputa ca arta a discursului public. In cartea
intaia a tratatului sau definea retorica drept “facultatea de a descoperi in mod speculative ceea ce, in
fiecare caz este susceptibil de a crea convingerea”. Retorica era astfel asezata pe o treapta inferioara
fata de dialectica(ea producea convingeri, nu cunoastere), dar nu complet lipsita de relevant in
ordinea actiunii mentale, ca sa nu mai vorbim de cea practica. Ceea ce a caracterizat-o de la inceput a
fost faptul ca s-a constituit intr-o techne(tehnica, arta), al carei obiect esential nu era, dupa cum
preciza aristotel, persuasiunea si mijloacele de a persoada, proprii fiecarui subiect.
 Trebuie sa tinem seama de conditiile de aparitie a disciplinei noastre, daca vrem sa explicam
evolutia ei ulterioara, modificarea domeniului ei de aplicatie- de la arta oratorical la literatura propriu
zisa si resuscitarea in zilele noastre, a interesului pentru retorica.

Retorii latini, intre care mai important sunt Cicero si Vintilianus au urmat in linii mari gandirea
grecilor, in ceea ce priveste domeniile de aplicatie a retoricii: Viata publica si stiinta practica. Cicero,
un orator reputabil a imbinat activitatea practica cu cea teoretica, infatisand retorica din perspectica
unei tehnici de constructive a discursului. Retorul producea persuasiune, convingere. Lui I s-a atribuit
scrierea retorica lui herennius si I se cunosc opera precum die inventione, de oratore dar si orator.

Vintilianus a scris “ de institutione oratoria”(arta oratorical), un tratat in 12 carti, o lucrare

monumenta, un proect didactic declarat.

Formula imprumutata de la stoical Fleante: ”retorica este stiinta de a vorbi bine”(ars bene dicendi)
mascheaza raportarea obligatorie la adevarul faptelor. De asemenea, oratorul trebuia sa studieze
gramatica, defectele si calitatiile stilului, ortografia, gestica. Reotrul latin pastreaza cele 5
componente ale dispozitivului rhetoric cunoscute din retorica clasica greaca: “Heuresis-
inventio(gasirea subiectelor potrivite unui anumit tip de discurs), taxis disposition(ordonarea
materialului), lexis\elucutio(expresia verbal folosita), mneme\memoria(gasirea explificariilor),
hypocrisies\actio(dictiunea), dar si miscarea scenic a oratorului.

Din sec V inainte de Hr pana in sec XIX dupa hr, retorica europeana a produs un model functional,
fiind conceputa ca arta a persuasiunii.

In anii ’60 ’70 neoretorica franceza, mai ales grupul cercetarilor de la Lieje s-a ocupat de analiza
figurilor(de sunet, sintactice si de sens), folosind un aparat lingvistic de inspiratie culturalista.

Charles Perlerman a sustinut intoarcerea retoricii la vechiile ei prerogative, eveniment produs in

contextual filosofiei pragmatice.

Poetica

Aristotel a destinat aceste discipline o examinare speciala in micul sau tratat, Poetica ajuns la noi
incomplet. Continutul lui era dat de chestiunile cele mai generale despre natura si alcatuirea operei
literare. Poetica avea in acest caz un domeniu distinct de retorica, deoarece obiectul ei il constituia
ceea ce numim astazi “fictiunea literara”. Poetica parea sa functioneze mai curand ca disciplina
teoretica in timp ce retorica a fost privita ca tehnica, si doar in subsidiar ca stiinta.

Fuziunea dintre poetica si retorica s-a produs in momentul in care retorica a inceput sa fie privita ca
tehnica a scrisului frumos.

Ovidiu, poetul latin, avea sa fie mult citat de catre retoricienii medievali pentru convingerea ca
poezia este inrudita cu arta oratorical. Horatiu, la randul sau, manifesta aceeasi convingere in ars
poetica.

Confuzia domeniilor s-a limpezit in Renastere. Reflectia asupra literaturii unui moment anume care
presupunea consideratii stilistice, elemente de estetica literara, norme si strategii de politica literara,
si incercarea de a proiecta literatura in timp, au generat numeroase poetici, care au ajuns din
timpurile mai vechi pana la noi(a clasicismului, a barocului, a romantismului, ale avant gardei).
Poetica, sistematizare a proprietatilor generale, marcate de atemporalitate, pe care se presupune ca
le-ar avea literatura, constituie o faza relative recenta in evolutia disciplinei.

Secolul al xx-lea gaseste poetic ape pozitii foarte appropriate de cele pe care le ocupa astazi teoria
literaturii.

Confuzia cu retorica- ea inglobeaza la un moment dat si stilistoca textului literar, este pricinuita de
ascendentul pe care il dobandeste metodologia lingvistica, socotita pana spre anii 70 o stiinta pilot in
cercetarea umanista.

In 1938, cand Polle Valery afirma “Introduction a la Poetique”(Introducere in poetica) ca literatura

nu inseamna nimic altceva decat extensiunea si aplicarea anumitor proprietati ale limbajului, si ca, in
consecinta, poetica are ca obiect cautarea si precizarea efectelor propriu zis literare ale acestuia, el
anticipa acea atitudine analitica in fata textului literar care, nu dupa mult timp, avea sa fie
omologata.

Dar prestigiul metodologiei lingvistice a facut ca sensul fundamental al poeticii, sens legat de
etimoniul grecesc al cuvantului (poiein- a face a crea), sa se estompeze. Deplasearea de accent pe
care o propuse Paul Valery, de la acceptia compuna a consceptului(poetica- inventar de reguli,
conventii, strategii discursive si elemente de constinut/ ideologie literara) la cel
redescoperit(poietica)- tip special de activitate lingvistica creatoare, ce intorcea reflectia despre
literatura la conditia ei originara, a trecut intr-un plan secundar.

Reinterpretarea conceptului de “poietica”, in sensul etimologic a mai avut si o alta semnificatie:

timp de secole, poetica, si mai ales, retorica au evidentiat un caracter normative. Daca in proiectul
aristotelic initial normativitatea a fost o conditie constitutiva a disciplinei, aceasta s-a intamplat
pentru ca retorica clasica era legata de finalitatea practica a persuasiunii. In poetica
stagiritului(aristotel), caracterul normative a constituit o dimensiune mai putin evidenta, totusi
importanta, daca ne gandim ca micul tratat era de fapt alcatuit din notele la un curs tinut de aristotel
in fata discipolilor sai. Retorica si-a mentinut caracterul evident normative, in ciuda restrangerii
dreptate de la un ansamblu de tehnici aplicate discursului(non literar) la o clasificare a figurilor de
discurs in timp ce caracterul normativ al poeticilor diverse a flunctuat in timp, cunoscand un
reviriment, doar atunci cand normele exprimau o optiune estetica. Inspirata de doctrina clasica.
Poeticile renasterii au propus norme ale scrisului literar derivate din preceptele aristotelice.

La inceputul secolului al XX-lea, confuzia intre poetica si retorica din ce in ce mai limitata s-a produs
pe fundalul constientizarii caracterului autonom al literaturii, proces in care ideea ca opera literara
constituie un produs de limbaj, a insemnat probabil argumentul cel mai important.

Retorica a continuat sa fie cand identificata cu tropologia(teoria fig de stil), cand socotita sub
aspectul mecanismelor ei argumentative( Charles perleman). In perioada anilor ’70, chiar intoarcerea
la retorica generala intreprinsa de grupul de la Liege, nu a insemnat in esenta decat o reluare a
vechilor clasificari in termenii foarte rigurosi ai semanticii structuraliste.

Si in poetica a existat o anumita reorientare. Astfel, Tzvetanto Torov, unul dintre repr important ai
neoretoricii franceze a imaginat o cu totul alta configuratie a disciplinei.
 Exista o anumita autonomie a literaturii, si aceasta nu trebuie negata. In ultima instanta, poetica
structuralista ar trebui sa opereze tot cu transpozitii care sa permita insa trecerea de la manifestarile
literare particulare(operele concrete) la structurile sau proprietatiile abstracte ale acestora:”nu opera
lit insasi este obiectul poeticii: ea se preocupa de proprietatiile acestui discurs particular care este
discursul literar”. Todorov isi precizeaza fara echivoc in continuare punctul de vedere:”astfel, aceasta
stiinta nu se mai ocupa de literatura reala, ci de literatura posibila, cu alte cuvinte, de proprietatea
abstracta care constituie singularitea faptului literar, literalitatea.

Suprematia structuralismului a mai contribuit insa si in alt mod la mentinerea acestei stari de
confuzie: la un moment dat, o disciplina supraordonata, semiotica literara, a nutrit ambitia de a
absorbi intreaga reflectie despre literatura, desi ea debutase mai curand ca posibilitatea de aplicare a
unei metodologii generale(semiotica) la un domeniu particular(literatura). In aceasta stare de
confuzie nu au lipsit insa, dupa cum s-a putut observa, incercarile de a trasa granite si de a distribui
competente specifice fiecarui domeniu.

Relatia dintre retorica, poetica si teoria literaturii

Spre deosebire de retorica si poetica, teoria literaturii nu a avut niciodata un caracter normative,
prescriptive, scopul teoriei literaturii este acela de a incerca o regandire a modurile de fintare a
operei literare, o sistematizare a categoriilor care defines statutul literaturii ca arta a limbajului:

Din aceasta cauza, teoria literaturii nu poate fi identificata nici cu retorica, nici cu poetica. Chiar si
atunci cand se apleaca asupra faptului literar concret, teoria literaturii are un caracter de
generalitate(analiza operei concrete vizeaza ilustrarea unei idei generale), in timp ce retorica si
poetica isi fixeaza obiectivele la nivele variabile de concretete: s-a vorbit de o “retorica a lecturii”,
apropriata de stilistica receptorului, adica de studierea acelor configuratii textuale care pun in
valuare figura/figurile cititorului inscrise in text, de o retorica a intitularii, de o retorica a
naratiunii(naratologia) etc.

Poetica poate dubla oricare dintre domeniile retorice, fara ca, fundamental, problematica de fond
sa se schimbe.

Exista asadar un parallelism intre retorica textului literar si poetica, promovat mai ales de
structuralism si de cercetarea semiotica.

In multe privinte, poetica lui Aristotel repr – in fasa/in ucem – teoria literaturii de astazi.

Teoria literaturii incearca sa edifice o ontologie si o axiologie a operei literare, deci sa defineasca
locul si menirea literaturii intre alte forme de manifestare a spiritului creator. Prin avergura
obiectivelor ei, teoria literaturii depaseste orizontul retoricii si pe cel al poeticii, dar punctele de
contact intre ele exista. Teoria literaturii intalneste retorica atuncii cand vrea sa inteleaga
functionarea literaturii in cadrul unei comunicari de tip special. Cu poatica se intalneste cu modele
promovotate cu modelele de participare care config a ceea ce repr literatura.

Eugenio Montagno

Balconul
Parea un joc usor, sa schimb in nimic spatial Mie deschis, o vaga plictiseala

Certul tau foc

Am unit astazi, cu acest gol,

Orice Motiv mai tarziu,

Pe asprul nimic rasare,

Nelinistea de a ma vrea viu.

Reiner Aurora

Viata cand d alumina e singura care ni se arata.

Spre ea ma intorc de la aceasta

Fereastra care ramane intunecata

Iar e miresme in padure acum,

Sus lunecand ciocarliile,

Cerul inalta cu ele, ce greu pentru umerii nostri era,

E drept, printer ramuri vegheai inca ziua, ce goala era,

-dar dupa lungi, dupa amieze ploioase,

Vin in soare scaldate,

Ore mai noi,

De care fug, de-a lungul caselor, pana departe,

Toate ranitele,

Geamuri, batrani din aripi speriate.

Apoi e tacere.

Chiar ploaia trece acum mai usor,

Pe-a pietrelor karma.

Intunecanda lucire.
Atat se ascende orice fosnire,

In muguri de lastare,

Sclipitor