Teoria literaturii

Anul III, Seria I

2020-2021

Prof. Carmen Mușat

Posibilitatea teoriei literare

Definiţii ale teoriei

• Gr. theoria – cunoaştere speculativă, ideală, independentă de aplicarea ei în practică;

• Termen ce desemnează toate operele care reuşesc să provoace şi să reorienteze gîndirea,
determinînd efecte spectaculoase nu doar în domeniul din care provin. Definită prin
consecinţele practice pe care le are asupra modului de gîndire al oamenilor, teoria este, în
mod fundamental, o critică „a ideilor primite de-a gata“;
• Richard Rorty: „Beginning in the days of Goethe and Macaulay and Carlyle and
Emerson, a new kind of writing has developed which is neither the evaluation of the
relative merits of literary productions, nor intellectual history, nor moral philosophy, nor
social prophecy, but all of these mingled together in a new genre“
• Teoria literaturii – definită de Deleuze&Guattari, în Mille Plateaux, ca aranjament
ideatic în interiorul unei zone bine delimitate de concepte precum : autor, cititor, text,
societate, gen etc. Perspectiva teoretică este interesată de relaţiile dintre aceste concepte.
Antoine Compagnon, în Demonul teoriei (1998) defineşte teoria ca provocare la adresa
locurilor comune, pe care le critică, le contestă şi le denunţă ca iluzii: autorul, universul,
lectorul, stilul, istoria, valoarea etc.
• Teoria literaturii – teorie literară (v. distincţiile lui Antoine Compagnon)  Finalitatea
demersului teoretic:
- descrierea Operei, elaborarea unor modele abstracte ale Operei (invariante),
precum şi a unui corpus de concepte necesare criticii şi istoriei literare;
- teoria literaturii nu are ca scop formularea unor judecăţi de valoare, ci elaborarea
unor repere conceptuale;
- comprehensiunea, analiza, interpretarea şi evaluarea operelor individuale sînt
posibile doar în măsura în care raportăm individualul la general, varianta la invariantă;
 - demersul teoreticianului presupune reflecţia despre: natura literaturii şi funcţia ei
întrun anumit context (social, istoric, politic); sens; statutul autorului; reprezentare;
ficţiune şi ficţionalitate etc.

Trăsături definitorii ale teoriei literare

• Interdisciplinaritate – produce un discurs care are efecte şi în alte domenii ale gîndirii şi, la rîndul
său, recurge la concepte şi la perspective ce aparţin altor domenii;
• Caracterul analitic, speculativ, auto-reflexiv – tentativă de a descifra sensul unor concepte
complexe; teoria este „gîndire despre gîndire“
• Dimensiunea critică – critica locurilor comune, a ideilor şi conceptelor „de la sine înţelese“

Puncte de plecare:

Cît de importante sînt mijloacele metodologice şi conceptuale pentru cel interesat de studiul
literaturii?

Este necesar un limbaj critic conceptualizat sau nu?

Bibliografie:

Gheorghe Crăciun, Introducere în teoria literaturii, Editura Magister/Cartier, 1997, pp. 73-76)

Antoine Compagnon, Demonul teoriei (1998),

Studiul teoriei literaturii presupune şi înţelegerea raporturilor foarte complexe dintre teoria literaturii şi
teoria pur şi simplu, dintre tentativa de a aborda literatura din perspectiva componentelor sale
tradiţionale (autor, text, cititor, gen, limbaj etc.) şi tentativa de a înţelege natura ontologică, epistemică,
axiologică şi pragmatică, precum şi implicaţiile şi ipotezele oricărui fenomen literar, abordat ca formare
şi practică culturală. Rostul teoriei literaturii nu este să ofere răspunsuri, ci să deconstruiască inerţiile
modului nostru de a gîndi literatura, să provoace întrebări şi să determine atitudini.

Refuzul teoriei literaturii

1. Argumentele criticului

- Experienţa literară este nemijlocită, ceea ce înseamnă că literatura are un caracter i-

mediat. Dar:

- chiar lectura critică este o formă de mediere între operă şi cititor. Orice lectură presupune
medierea – nu există lectură inocentă, orice lectură e precedată de o altă lectură (v. teoria
recitirii);

- unicitatea operelor – refuzul clasificărilor, al generalizării.

 - Obsesia originalităţii

Dar

- În chiar originalitatea ei, opera nu este decît o sinteză de elemente recognoscibile şi

comparabile. Sinteza este originală, nu componentele ei.

- Unicitatea operei se stabileşte numai raportînd-o la operele existente deja. Roman

Jakobson sublinia faptul că existenţa invariantelor permite recunoaşterea variantelor.

2. Argumentele istoricului literar

a) Sub influenţa filierei analitice anglo-saxone (ateoretice, aideologice), este respinsă

posibilitatea construirii unor termeni care să descrie cu precizie fenomenul literar.

Dar

- Formularea unor definiţii etern valabile e imposibilă. Literatura este un fenomen în

permanentă mişcare, care se caracterizează prin constanţă şi variaţie infinită. Orice model
teoretic nu poate avea decît un caracter deschis;

- Factorii comuni tuturor operelor sînt repere ale universalităţii, ale unităţii şi raţionalităţii
literaturii.

b) Absenţa dimensiunii istorice – existenţa acestor constante aduce o perspectivă unificatoare

asupra literaturii

Dar

- Perspectiva teoretică nu este a-istorică, ea surprinde deopotrivă istoricitatea şi permanenţa

faptului literar.

c) Caracterul convenţional al literaturii: cea mai non-conformistă mişcare literară nu face decît
să schimbe anumite convenţii literare cu altele. Dar, în pofida acestor diferenţe, există o serie
de elemente supraindividuale, dominante într-o epocă.

d) Caracterul intenţional al oricărui act creator: intenţia artistului este determinată biografic, ea
duce la crearea operei.

Dar

- Literatura modernă este o literatură ce meditează la propria sa condiţie;

- Poezia modernă – o poezie a poeziei;

- Romanul modern este un metaroman;

 - Literatura are ea însăşi un caracter autoreflexiv, autoreferenţial.

Cele două tendinţe ale teoriei literaturii:

1. De a generaliza: produce scheme abstracte, coerente, lipsite de complicitatea cu operele literare

individuale;

2. De apropiere de intimitatea faptelor artistice, cu riscul unor generalizări mediocre.

Concluzii
• Teoria literaturii este, astăzi, o teorie a limitelor literaturii şi a propriilor sale limite;

• Nu este o ştiinţă; îşi cucereşte rigoarea datorită dimensiunii sale raţionale;

• Rostul teoriei – să furnizeze criterii necesare interpretării

• Conceptele şi metodologiile elaborate de teoria literaturii sînt flexibile, supuse determinismului

istoriei;

• Teoria literară postmodernistă se distinge prin caracterul său multicultural şi interdisciplinar, prin
refuzul de a discuta literatura ca un teritoriu autonom, preocupată mai cu seamă de schimbările
majore care s-au produs de-a lungul timpului nu doar în cultură, ci şi în societate şi, în general, în
mentalitatea umană.

Perspectiva istorică în studiul literaturii

Aplicată literaturii, perspectiva istorică pune în evidenţă „ritmul” sau „tiparul”, „legile” şi
„tendinţele” care stau la baza evoluţiei fenomenelor artistice. Dificultatea unui astfel de demers
provine din imposibilitatea de a aplica cu stricteţe metoda istoricistă – care defineşte istoria ca
proces coerent, ce evoluează spre un ţel final (v. Hegel, Marx, Popper, Fukuyama) – asupra
diversităţii fluide a literaturii şi artelor, în general.

Termeni specifici studiului literaturii, cum ar fi „curent” sau „gen”, surprind unitatea în
diversitate, continuitatea în mişcare a fenomenului artistic.

În orice gen există însă riscul extrapolării, al reducţiei. Important este ca această extrapolare să se
facă în sensul descoperirii unor principii generice, valabile pentru categorii de opere.
  Istorie/ Istoricitate

Există o istorie fără ca aceasta să implice istoricitatea? Un exemplu – istoria Antichităţii:

percepţia anticilor asupra istoriei era diferită; istoria era considerată un dascăl al vieţii, cu o
valoare exemplară. Nu exista, în Antichitate, sentimentul apartenenţei la o epocă diferită,
căci istoricul era contemporanul perioadei despre care scria. Lipseşte în Antichitate conştiinţa
diferenţelor epocale (esenţa istoricităţii).

În Evul Mediu, convingerile religioase împiedicau preocuparea pentru istorie, pentru „lumea
de aici”. Doctrina creştină desparte adevărurile religioase, eterne, de adevărurile istorice,
relative.

Umanismul redescoperă interesul pentru istoria omului – consecinţă a repunerii omului în

centrul preocupărilor filosofilor, gînditorilor etc. Pico della Mirandolla scria că „viaţa
terestră nu este doar o pregătire a vieţii de apoi”, iar Machiavelli, adept al pragmatismului
politic, propune o ierarhie politică independentă de cea spirituală.

Francis Bacon (sf. Sec. XVI-XVII) vorbea despre formarea unei noi perspective asupra
istoriei, care să ţină cont de natura umană. Memoria, imaginaţia şi raţiunea sînt, în opinia lui,
cele 3 surse din care derivă istoria, poezia (literatura) şi filosofia. Bacon face o clasificare a
ştiinţelor umane, pornind de la aceste 3 surse: istoria literară („ochiul lui Polifem”) sau
istoria literelor şi artelor ca secţiune a istoriei civile, opuse celei naturale (istoria corpurilor
cereşti, a speciilor etc.).

Gottfried Wilhelm Leibniz (1646 – 1716, Germania) – proiecta să scrie o istorie universală,
convins că în lume există o strânsă întrepătrundere a tuturor faptelor și elementelor lumii.
„Prezentul este sporit de viitor şi încărcat de trecut”. În 1710, Theodiceea – despre justiția
divină și rolul răului în istoria lumii; afirmă că lumea în care trăim este cea mai bună dintre
lumile posibile create de Dumnezeu (afirmație luată în răspăr de Voltaire, în romanul satiric
Candide, 1759).

Monadologia (1714) – monadele (gr. monas – solitar; unitate): unităţi de substanţă, care nu
sînt supuse nici unei influenţe din afară, orice schimbări sau evoluţii într-o monadă se
datorează manifestării naturii interne a acesteia, într-un univers perfect coerent şi raţional:

„influenţa unei monade asupra alteia nu este decît o influenţă ideală; ea nu îşi poate
produce efectul decît prin intervenţia lui Dumnezeu... de vreme ce o monadă creată n-ar
putea avea o influenţă fizică asupra naturii interioare a alteia...”

Nu există, în viziunea lui Leibniz, cauzalitate externă. Monadele sunt de sine stătătoare și
conțin în ele însele atât trecutul, cât și viitorul. Teoria lui Leibniz este un posibil model pentru o
istorie a literaturii ca istorie a receptării literaturii (fiecare epocă are propriul ei sistem de
referințe/lectură).
Giambatistta Vico (1668-1744, Napoli, Italia), precursor al antropolgiei culturale. Redefineşte, în
Ştiinţa nouă (Scienza nuova, 1725 ), obiectul istoriei, introducînd conceptul de evoluţie – corsi e
ricorsi – convins că societatea umană a trecut prin etape de înflorire și de decădere ale evoluției
sale (de la stadiul „bestial” la cel civilizat; Vico crede că e posibil ca societatea umană să revină
la barbarismul inițial, în care oamenii nu erau dominați de rațiune, ci de instincte). Interesat să
descopere și să cerceteze sensul vieții și al istoriei, filozoful napoletan nu renunță la perspectiva
providenţialistă (afirmă că Providența reglează cursul istoriei așa încât umanitatea să nu fie
distrusă cu totul de catastrofe), deși afirmă că istoria e făcută de oameni. Natura duală a omului
este cauza decăderii societății: omul este mai aproape de condiția animalică decât de cea
angelică.

Vârstele omenirii în viziunea lui Vico, după ieșirea din barbaria primitivă: 1) epoca zeilor –
omul e condus de spaima de tot ceea ce este supranatural; 2) epoca eroilor – dominată de alianțe
militare, menite să proteze comunitățile împotriva atacurilor din exterior; societatea e divizată
între patricieni (bogați și faimoși) și plebei; 3) epoca oamenilor – plebea dobândește aceleași
drepturi cu patricienii și apar fenomene precum corupția și disoluția societății, ceea ce poate duce
la o recădere la stadiul de barbarie.

Cearta dintre vechi şi moderni (Franţa sf. De secol XVIII)

Abatele Du Bos, Reflecţii critice asupra poeziei şi picturii – teoriea valorii operei.

Sec. XVIII – conştiinţa diferenţelor epocale, a istoricităţii, este afirmată acum şi dusă mai
departe, în romantism.

Clasicismul – absenţa conştiinţei istoricităţii (v. transpunerea subiectelor antice în decoruri

contemporane lor)

Romantismul – concepţia finalistă a istoriei; v. Hegel – „definiţia obiectului se confundă cu

istoria lui”. În viziunea lui Hegel, istoria are un scop, evenimentele care au loc nu sunt
întâmplătoare, ci necesare.

Pozitivismul – Auguste Comte (1798-1857) este filozoful de numele căruia se leagă apariția
curentului, a doua jumătate a sec. al XIX-lea (vezi Cours de philosophie positive, 1830-1842).
Influențat de gândirea empiriștilor britanici (David Hume și George Berkeley) și a
enciclopediștilor iluminiști (Denis Diderot, Jean d'Alembert, Saint-Simon ș.a.). Comte este și
sociolog de formație, nu doar filozof, iar acest fapt se răsfrânge asupra gândirii sale. Comte
respinge a priori speculațiile metafizice, întemeindu-se exclusiv pe datele furnizate de experiență
și consideră că, dincolo de fapte, se află doar logică și matematică pură. Preia din romantism
ideea evoluţiei, înlocuieşte ideea de scop cu cea de cauză şi respinge preocuparea pentru filosofia
istoriei.
Denaturarea ideilor romantice (v. transpunerea modelului evoluţionist în teoria genurilor:
reprezentantul cel mai cunoscut al curentului evoluționist în studiul literaturii este Ferdinand
Brunetière, 1849-1906: Evoluția genurilor în istoria literaturii, 1890; Evoluția criticii, 1890;
Evoluția poeziei lirice în Franța în secolul al XIX-lea, 1891-2)

Determinismul – relaţia dintre biografie şi operă, ideea că biografia și psihologia autorului

determină opera literară.

v. Sainte-Beuve, 1804-1869: critica literară nu trebuie să ignore biografia autorului, are datoria
de a furniza date despre caracterul, familia, înfățișarea, educația, religia, aventurile, iubirile,
prieteniile, excesele etc. autorului.

Împotriva acestui tip de abordare a relației dintre autor și opera sa reacționează Proust, în Contre
Sainte-Beuve, un volum publicat postum, alcătuit din texte publicate de Proust de-a lungul anilor,
texte în care aduce nenumărate argumente împotriva alegațioilor criticului francez.

Reacţia anti-pozitivistă

Benedetto Croce

Bergson – intuiţionismul; durata

W. Dilthey, Introducere în ştiinţele spiritului (1883): redefineşte istoria în sensul modern al

termenului

A.D. Xenopol, Principii fundamentale ale istoriei: fapte de repetiţie (obiectul ştiinţelor naturii)
vs. fapte de succesiune (obiectul ştiinţelor omului)

Există continuitate între epocile istorice?

a) Diferenţa între epocile istorice merge pînă la incomunicabilitate, la ruptură (v. O.

Spengler)

b) Posibilitatea transmisiunii, de la o epocă la alta – v. Curtius, Literatura europeană şi Evul

Mediu latin

Excesele istorismului

Provin din aplicarea unui determinism exterior, mecanic, abuziv în literatură, care constă în
reducerea operei literare la cauzele (sociale, biografice, literare) care au provocat-o.
Sociologismul vulgar oferă o explicaţie mecanică, simplistă evoluţiei literare, plecînd de la
originea socială a scriitorului.

• Opera e văzută preponderent ca document al unei epoci; valoarea estetică nu e un criteriu

de selcţie;

• Comparatismul tradiţional absolutiza cauzalitatea literară – influenţa unei opere

anterioare asupra unei opere posterioare; absolutizarea sursei are ca efect reducerea
originalităţii scriitorului studiat. Imitaţia e considerată principiul evoluţiei şi al
comunicării literare;

• Ideea „productivităţii literare” înţeleasă ca indiciu de valoare – un scriitor e cu atît mai

valoros cu cît numărul emulilor/epigonilor săi e mai mare;

• Neîncrederea în literatura contemporană – absolutizarea factorului timp în valorizarea

operelor de artă, folosit împotriva autorilor contemporani; acumulare fără ierarhizare.

Reacţia anti-istoristă

Saturaţi de excesele istorismului, care pune în plan secund valoarea estetică, scriitorii resimt
istoria ca pe o povară impusă. „Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc” (James Joyce)
Paradoxul artei: atemporalitatea operelor de artă şi, simultan, profunda lor istoricitate.

T.S. Eliot, Tradiţie şi talent personal (1919) – contemporaneitatea esenţială a tuturor operelor şi
autorilor în timp (sincronicitatea)

Paul Valèry – o istorie literară concepută ca istorie a spiritului, fără ca numele unui singur autor
să fie pomenit (v. Călinescu, istoria ca sinteză epică)

Miguel de Unamuno – „tradiţie eternă”

Andre Malraux – „muzeu imaginar”: existenţa lăuntrică

Orientarea formalistă şi cea structuralistă

Impune opoziţia netă între istorism şi formalism.

Structuralismul dezvoltă o direcţie din New Criticism: opera de artă e o structură formală, fără
conţinut şi intenţie, despre care istoria nu poate spune nimic.

Apariţia operei coincide cu dispariţia autorului şi ieşirea din istorie (v. Mallarmé despre
„dispariţia elocutorie”, v. Barthes despre „moartea autorului” – de comparat)
 1. Structuralismul genetic – Lucien Goldman a încercat să reconcilieze pct. De vedere critic
şi estetic cu cel istoric. Înaintea lui Goldman, Tînianov formula teoria evoluţiei literaturii
pe serii istorice, corelînd astfel evoluţia formelor cu evoluţia socială, fără a ignora
criteriul valoric.

2. Leo Spitzer, continuatorul lui Auerbach, e fondatorul unei direcţii noi de cercetare a
literaturii – stilistica istorică şi inductivă

1960, Adevăr şi metodă – H.G. Gadamer New Historicism Concluzii

• Operele există în istorie;

• Formele, ele însele, sînt angajate în istorie;

• Istoricitatea artei nu depinde de genuri şi specii;

• Orice limbaj artistic este un produs al istoriei;

• Perspectiva istorică nu rezolvă problema genezei artistice;

• Opera este istorică în măsura în care transistoricitatea ei se realizează doar cu ajutorul

istoricităţii;

• Perenitatea artei nu înseamnă atemporalitatea artei. Perenitatea este un ideal temporal, o

provocare şi o depăşire a timpului cu mijloacele şi cu ajutorul timpului.