MOARA CU NOROC

de Ioan Slavici

1.AUTORUL
Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române alături de
Mihai Eminescu, I. L. Caragiale și Ion Creangă. Integrează elemente de analiză psihologică ,
dominate de conflicte puternice, prezentând satul sau orașul transilvănean.

2.DEFINIȚIA SPECIEI/GENULUI
Nuvela este specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, ce prezintă un
conflict puternic între personaje bine conturate și individualizate prin detalii semnificative, cu un
subiect concis și o structură riguroasă.

3.APARIȚIE ȘI CURENT LITERAR (+ trăsături nuvelă psihologică și realistă)

Anul 1881 în volumul Novele din popor, realism

4.TEMA
  Consecințele nefaste și dezumanizate ale dorinței de îmbogățire, banul
5.ELEMENTE DE SRUCTURĂ
 Titlul
 Relație incipit – final
 17 capitole, conflicte
 Reperele temporale și spațiale

6. SCENE REPREZENTATIVE
Apariția lui Lică la han , finalul

ALTE ELEMENTE DE STRUCTURĂ

 Personaje
 Limbaj

7.CONCLUZIA
Este nuvelă psihologică pentru conflictul interior și frământările interioare ale
personajelor și realistă prin temă și psihologia personajelor.
 ESEU TEMĂ ȘI VIZIUNE
Ioan Slavici, autor al perioadei clasice, contemporan cu Mihai Eminescu, lon Creangă şi I.L.
Caragiale, este considerat ca deschizător de drumuri prin crearea romanului realist obiectiv Mara și prin
integrarea elementelor de analiză psihologică , dominate de conflicte puternice precum patima banului
sau discrepanțe sociale și prezintă viața satului sau orașului transilvănean de la tradiționalism la
capitalism.
Nuvela este specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, ce prezintă un conflict
puternic între personaje bine conturate și individualizate prin detalii semnificative, cu un subiect concis
și o structură riguroasă.

Nuvela psihologică ,,Moara cu noroc" este publicată în volumul „Novele din popor" , în anul
1881, fiind de factură realistă.

Este o nuvelă psihologică deoarece înfățișează frământările de conștiință ale personajului

principal, iar analiza se realizează prin tehnici de investigare psihologică precum monologul interior,
scene dialogate și stil indirect liber, și realistă prin tema familiei și a dorinței de îmbogățire,
obiectivitatea perspectivei narative, narator obiectiv, relatare la persoana a III-a, verosimilitatea veridică
a societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și tehnica detaliului semnificativ în
descriere (drumul) și în portretizare (Lică).
Tema operei prezintă consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire asupra destinului uman.
Acțiunea se desfășoară de-a lungul a 17 capitole, structurate pe două planuri – unul din perspectiva
socială, prezentând conflictul exterior dintre Ghiță și Lică Sămădăul, iar unul din cea psihologică, unde se
prezintă conflictul interior trăit de Ghiță, care este indecis, dorind să rămână cinstit dar să se și
îmbogățească alături de Lică în același timp.
Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la o răscruce de drumuri, în
pustietate. Hanul este o fostă moară, simbol al perisabilului. Este un titlu impropriu, deoarece este un
loc aducător de ghinion. Aici se macină destine umane.
Relația incipit-final este una strânsă. Nuvela se deschide astfel cu sfatul soacrei lui Ghiță, un fost
cizmar, care ia în arendă Moara cu noroc pentru a-și mări câștigurile în vederea deschiderii unui atelier
propriu de cizmărie – "Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit". Finalul nuvelei revine simetric la vorbele bătrânei, rostite în urma tragediei
petrecute – "Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat. "
Semnificația creștină a celor cinci cruci aflate în preajma hanului, prevestește ceva tragic, pentru
că acestora li se vor adăuga încă două.
Simetrică este și prezentarea drumului, care duce la han – "de la Ineu drumul de țară o ia printre
păduri și peste țarini... ", pentru ca la final, bătrâna alături de cei doi copii să își continue destinul ,
părăsind locul tragediei.
Coordonatele temporale și spațiale sporesc veridicitatea textului. Acțiunea este plasată în Ardeal,
în secolul al XIX-lea. Ea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere creștine – sărbătoarea
Sfântului Gheorghe și Paștele.
O prima secvență semnificativă o reprezintă venirea lui Lică Sămădăul la han ce marchează
perturbarea echilibrului familial. Naratorul conturează trăsăturile a două categorii sociale: cizmarul și
sămădăul, celui din urmă fiindu-i atribuite însușiri precum o stare materială bună, cunoscător al
psihologiei umane, fiind în același timp un om aspru si neîndurat. Din această categorie se
individualizează Lică Sămădăul, a cărui vestimentație prezentată prin tehnica detaliului îl plasează pe un
statut superior. Portretul fizic îl surprinde ca un “om de 36 de ani, înalt, uscățiv ... cu ochii mici și verzi”.
 Caracterele celor doua personaje se definesc prin intermediul dialogului construit sub forma unui
interogatoriu condus de Lică. Răspunsurile lui Ghiță dovedesc prudența, chibzuința și hotărârea de a-și
impune un punct de vedere - “de cârciumar să nu întrebi niciodată”.
Abordarea lui Lică se face dintr-o perspectivă autoritară superioară, provocând nesiguranță lui
Ghiță, care nu mai are dreptul la replică. Autocaracterizarea lui Lică subliniază trăsăturile acestuia,
precum influența la nivelul comunității “nimeni nu mă oprește-n cale”, autoritatea - “eu voiesc să știu” și
faptul că este stăpânul lumii din care face parte “de la mine nimeni nu cutează să fure”. Plecarea lui Lică
e urmată de primul moment de nesinceritate din partea lui Ghiță, care, frământat ulterior, nu-și
exteriorizează gândurile “dorind să ascundă nevestei gândurile grele”. Din acest moment, în raport cu
Lică, Ghiță începe să simtă că are o poziție inferioară deoarece este însurat și ține la imaginea sa.
Ultima secvență cuprinde etapa finală a degradării interioare a lui Ghiță, atunci când acesta o
lasă pe Ana în brațele Sămădăului din dorința de a-l prinde cu ajutorul jandarmului Pintea, fost tovarăș
de al Lică. Prin urmare, Ana își pierde încrederea în soțul ei și comparându-i pe cei doi, afirmă că “tu ești
om, Lică, iar Ghiță nu e decat o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Astfel, nemaiînțelegând
comportamentul lui Ghiță, ajunge să-i cedeze lui Lică.
Eșecul familiei lui Ghiță este unul al comunicării și al orgoliului masculin. Crima din final, în care
Ghiță o ucide pe Ana, se naște din disperarea unui om care nu mai are nimic de pierdut. Ana este
pedepsită pentru adulter, Ghiță pentru patima banilor, fiind împușcat de Răuț, un prieten de al lui Lică,
iar sfârșitul Sămădăului este pe măsura fărădelegilor sale, odată ce se izbește violent de un copac,
pentru a nu fi prins de Pintea. Un incendiu provocat de oamenii antagonistului mistuie Moara cu noroc,
purificând locul. Se salvează doar cei experimentați-bătrâna, și cei inocenți -copiii, teza morala fiind că
nimic în viață nu rămâne nerăsplătit.
Ghiță este portretizat prin caracterizarea directă de către narator ca fiind "un om harnic și
sârguitor", ce devine "unul ursuz și irascibil", iar prin caracterizarea indirectă, reiese cum acesta se
îndepărtează de familie, o folosește pe Ana , aruncând-o în brațele Sămădăului, setea de bani îl face
părtaș la jaf și crimă iar frica față de Lică îl face să-l asculte. În relație cu Ana își dovedește incapacitatea
de a rămâne un soț bun, ucigând-o.
Limbajul artistic al nuvelei se caracterizează prin sobrietatea şi concizia stilului de factură clasică.
Monologul interior se împletește cu narațiunea, descrierea şi dialogul, determinând evoluția tensionată
a conflictului către un deznodământ tragic.
În concluzie, nuvela psihologică „Moara cu noroc", de Ioan Slavici, este o capodoperă a literaturii
române, despre care criticul literar G. Călinescu afirmă că "este o nuvelă solidă cu subiect de roman".
 CARACTERIZARE GHIȚĂ
Ioan Slavici, autor al perioadei clasice, contemporan cu Mihai Eminescu, lon Creangă şi I.L.
Caragiale, este considerat ca deschizător de drumuri prin crearea romanului realist obiectiv Mara și
prin integrarea elementelor de analiză psihologică , dominate de conflicte puternice precum patima
banului sau discrepanțe sociale și prezintă viața satului sau orașului transilvănean de la
tradiționalism la capitalism.
Nuvela este specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, ce prezintă un conflict
puternic între personaje bine conturate și individualizate prin detalii semnificative, cu un subiect
concis și o structură riguroasă.

Nuvela psihologică ,,Moara cu noroc" este publicată în volumul „Novele din popor" , în anul
1881, fiind de factură realistă.
Este o nuvelă psihologică deoarece înfățișează frământările de conștiință ale personajului
principal, iar analiza se realizează prin tehnici de investigare psihologică precum monologul interior,
scene dialogate și stil indirect liber, și realistă prin tema familiei și a dorinței de îmbogățire,
obiectivitatea perspectivei narative, narator obiectiv, relatare la persoana a III-a, verosimilitatea
veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și tehnica detaliului
semnificativ în descriere (drumul) și în portretizare (Lică).
Tema operei prezintă consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire asupra destinului
uman. Acțiunea se desfășoară de-a lungul a 17 capitole, structurate pe două planuri – unul din
perspectiva socială, prezentând conflictul exterior dintre Ghiță și Lică Sămădăul, iar unul din cea
psihologică, unde se prezintă conflictul interior trăit de Ghiță, care este indecis, dorind să rămână
cinstit dar să se și îmbogățească alături de Lică în același timp.
Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la o răscruce de drumuri, în
pustietate. Hanul este o fostă moară, simbol al perisabilului. Este un titlu impropriu, deoarece este
un loc aducător de ghinion. Aici se macină destine umane.
Relația incipit-final este una strânsă. Nuvela se deschide astfel cu sfatul soacrei lui Ghiță, un
fost cizmar, care ia în arendă Moara cu noroc pentru a-și mări câștigurile în vederea deschiderii unui
atelier propriu de cizmărie – "Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci
liniștea colibei tale te face fericit". Finalul nuvelei revine simetric la vorbele bătrânei, rostite în urma
tragediei petrecute – "Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat. "
Semnificația creștină a celor cinci cruci aflate în preajma hanului, prevestește ceva tragic,
pentru că acestora li se vor adăuga încă două.
Simetrică este și prezentarea drumului, care duce la han – "de la Ineu drumul de țară o ia
printre păduri și peste țarini... ", pentru ca la final, bătrâna alături de cei doi copii să își continue
destinul , părăsind locul tragediei.
Coordonatele temporale și spațiale sporesc veridicitatea textului. Acțiunea este plasată în
Ardeal, în secolul al XIX-lea. Ea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere creștine –
sărbătoarea Sfântului Gheorghe și Paștele.
Ghiță este personajul principal al nuvelei realiste psihologice. De-a lungul firului epic,
personalitatea sa cunoaște schimbări profunde, transformându-se treptat şi dramatic, dintr-un
cizmar cinstit într-un cârciumar care trăieşte cu obsesia banilor. Acesta intră într-un anturaj nefast,
fiind sub influența rea a lui Lică Sămădăul şi înfăptuiește nelegiuiri grave care culminează cu o crimă
tocmai împotriva celei pe care o iubea cel mai mult.
 La începutul nuvelei, el întruchipează individul nemulțumit de condiția sa socială umilă. Nu
ține cont de sfatul înțelept al soacrei şi îşi dorește mai mult. Ghiță se dovedește astfel întreprinzător
când ia în arendă hanul de la fosta moară. Fiind harnic şi descurcăreț, reușește cu ajutorul familiei,
cu care trăieşte în deplină armonie, să obțină câștiguri mulțumitoare, fapt care îl conduce spre
fericirea temporară. Marea sa eroare este că îşi fundamentează împlinirea sufletească pe câștigul de
bani, ceea ce devine pe parcurs o obsesie, care îl dezumanizează.
Situația inițială este perturbată de apariția personajului negativ, dominator. Prezența lui Lică
denotă faptul că, în acele locuri neprielnice, nu poate rezista nimeni care se bazează pe cinste.
Acesta condiționează starea materială a lui Ghiță de complicitatea cu el, arătându-i că nu va putea
rămâne la han păstrându-şi independența. Cârciumarul îşi dovedește caracterul slab în raport cu
porcarul, care îşi afirmă de la început superioritatea.
Deși Ana este intuitivă şi îşi previne soțul despre faptul că Lică este ,,om rău şi primejdios",
cârciumarul nu o ia în seamă şi acceptă să fie informatorul Sămădăului, anunțând-l ,,cine umblă pe
drum [...] cine ce zice şi ce face". Încă de la început, cele două personaje sunt prezentate în relaţie de
opoziție: Lică este ferm şi poruncitor, Ghiță este un caracter slab, umil şi ușor de stăpânit.
Predomină caracterizarea indirectă, bazată pe trăsături ce reies din faptele, vorbele,
atitudinea personajului, cum ar fi teama, suspiciunea și neliniștea permanentă. De asemenea,
naratorul notează obsesia personajului de a se îmbogăți: "vedea banii grămadă înaintea sa şi i se
împăienjeneau parcă ochii", dovedind-şi în mod indirect, lăcomia.
Pe parcurs, cârciumarul trece prin mai multe stări, care îl conduc către pierderea propriei
identități și câștigarea uneia iluzorii, aceea a câștigului obținut pe căi necinstite, care nu-l poate duce
decât la pierzanie. Devine fricos, îşi ia măsuri de prevedere împotriva unui presupus dușman, când,
de fapt, forța distructivă a propriei vieți se află in sine.
Comportamentul său se schimbă pe parcursul nuvelei, dintr-un om vesel, optimist, "om
harnic si sârguitor", aşa cum este portretizat prin caracterizarea directă de către narator.
Devine ,,ursuz și irascibil", trecând ușor de la o stare la alta: „se aprindea pentru orișice lucru de
nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el". În gândul
său, personajul ajunge chiar să regrete că are familie, pentru că o considera o piedică în vederea
realizării idealului de îmbogățire rapidă.
Dezumanizarea sa este evidentă în momentele în care, de dragul câștigării încrederii
Sămădăului, o împinge pe Ana, pe care o iubește enorm, în brațele acestuia, folosindu-se de ea, în
mod egoist pentru atingerea propriilor țeluri.
Imaginea de om cinstit a lui Ghiță se destramă pe parcurs, acesta făcându-se vinovat de fapte
din ce în ce mai grave: părtaș la afacerile necinstite ale lui Lică, complicitate la jaf şi la crimă, şi, la
final, crimă împotriva propriei soții pentru a cărei greșeală însuşi e vinovat. Deși are intenția de a-l
trăda pe Lică, Ghiță este duplicitar, gândindu-se cu lăcomie că ar putea să mai câștige de pe urma
acestuia înainte de a-l denunța.
Remușcările lui Ghiță sunt momente scurte de revenire la umanitate, în care acesta îşi
deplânge sincer propria soartă, de care e conștient că e determinată, în mare parte, obsesia sa de a
se îmbogăți. El e capabil să se gândească profund la destinul copiilor săi, care nu vor mai avea parte
de amintirea unui părinte cinstit.
La final, Ghiță devine criminal, omorând-şi soția din gelozie şi ajungând astfel pe ultima
treaptă a dezumanizării. Este pedepsit prin moartea ce se constituie ca singura soluție salvatoare,
căci cu siguranță nu ar fi putut trece niciodată peste obsesii si remușcări datorită caracterului său.
 Monologurile interioare denotă frământări sufletești puternice, personajul
autocaracterizându-se ca un om necinstit, trăsătură de care îi este rușine, dând vina pe destin.
În relație cu celelalte personaje, Ghiță se dovedește a fi un caracter slab, deși şi-a dorit
prosperitatea. În confruntarea cu tăria de caracter a Sămădăului, el nu are nicio șansă de a reuși să
se împotrivească. Soția sa, Ana, este la fel de slabă ca şi el, dar are forța interioară de a-l preveni de
un fapt pe care şi el îl vede ca pe o amenințare, dar căruia este incapabil să i se sustragă. Față de ea,
își dovedește incapabilitatea de a rămâne un soț devotat, îndepărtându-se de ea pentru prietenia lui
Lică, ajungând să o ucidă – "Ana era întinsă la pământ și cu pieptul plin de sânge cald, iar Ghiță o
ținea sub genunchi și apăsa cuțitul mai adânc spre inima ei".
În concluzie, nuvela psihologică „Moara cu noroc", de Ioan Slavici, este o capodoperă a
literaturii române, despre care criticul literar G. Călinescu afirmă că "este o nuvelă solidă cu subiect
de roman".