Scrisoarea I

Mihai Eminescu Scrisoarea I face parte din ciclul celor 5 poezii care poarta numele generic de scrisori. In contextul acestor poezii descoperim temele mari ale creatiei romantice: conditia omului de genui, cosmopolonia, timpul, moartea si iubirea. Tema centrala este conditia nefericita a omului de geniu, dar in discursul liric descoperim si alte teme precum nasterea si stingerea universului, timpul si spatiul. Compozitional poezia este structurata in 5 segvente lirice. Poezia debuteaza cu o interiorizare a eului liric creandu-se o atmosfera: propria meditatie cand eu gene ostenite sara suflu-n lumanare. Se contureaza un motiv romantic, motivul timpului divalent, timpul individual doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare si timpul universal sugerat de imaginea lunii: luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie. Al doilea tablou se deschide cu o invocatie a lunii vazuta ca un castru tutelar care panorameaza intreg universul de la spatiile infinitului care se vor restrange treptat pentru a cuprinde in final diferitele ipostaze ale fiintei umane mii pustiuri, mii de valuri, miscatoarea marilio singuratate, codrii, tarmuri ionsorite, palate, cetati, mii de case, frunti pline de ganduri. Surprinde polii opusi ai societatii, imaginea regelui si a celui sarac. Meditand asupra conditiei umane identificam elemente preluate din filozofia lui Schopenhower: identitatea oamenilor in fata mortii: desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!. Sunt infatisate imaginea tanarului filozof, cosmopolit, a inteleptului si negustorului. Batranul dascal intruchipeaza figura omului de geniu insetat de cunoastere, un om al spiritualitatii depline, aspirand spre absolut. In antiteza apar 2 aspecte: social, material- este de nimic(sitoatie materiala, umila, precara) sugestive in acest sens sunt sintagmele: haina roasa-n coate, halatul vechi, uscativ, garbovit, de nimic , pe cand universul fara margini e in degetul lui mic ne trimite la valoarea spirituala a omului superior. Pentru a se accentua ideea spiritualitatii depline batranul dascal este comparat cu personajul mitologic Atlas facanduse referire si la puterea divina a numarului Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar/Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar. Patra a treia debuteaza cu imaginea cosmogonica a nasterii si a posibilei stingeri a universului. Identificam infulente preluate din filozofia indiana Rig-Veda. Imaginea haosului primordial de inceput de lume guvernata de o enterna pace, de prezentul etern, cand nimic nu era perceptibil este sugerata de cuvintele insotite de negatie sau care contin in semantica lor ideea de negatie: fiinta, nefiinta, lipsa de viata si vointa, nu se ascundea nimica , tot era ascuns, N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa, Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza. Momentul creatiei vazut in punctul de miscare care va conduce la aparitia tuturor elementelor din univers: Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,/E

stapanul fara margini peste marginile lumii.... Treptat se contureaza o imagine grandioasa a spatiului cosmic ale carui elemente sunt atrase in viata de un dor nemarginit in opozitie cu imensitatea spatiului cosmic poetul surprinde cu ironie micimea fiintei umane: Iar in lumea asta mare noi copii ai lumii mici,/Facem pe pamantul nostru musuroaie de furnici Musti de-o zi peo lume mica de se masura cu cotul. Meditatia filozofica se adanceste ajungand la concluzia ca lumea noastra fenomenala este o iluzie caci e vis al nefiintei universul cel himeric. Puterea de gandire a omului superior isi poate imagina si o posibila stingere a universului, o reintoarcere in neant, in haosul primordial. Partea a V-a debuteaza cu cateva reflectii care au avut ca sursa de inspiratie filozofia lui Schopenhower: dorinta oarba de a exista de a vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti, identitatea omului cu intreg universul unul e in toti, tot astfel precum una e in toate, viata e vazuta ca o adevarata zadarnicie, desertaciune: ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc.../Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc. Se contiuna discursul liric cu imaginea batranului dascal, cel care isi face iluzii ca prin opera sa va intra in eternitate: Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l.../Ce-o sa aiba din aceastea pentru el, batranul dascal?/Nemurire, se va zice... Treptat tonul se schimba, apare sarcasmul, ironia, surprinzand defapt conditia nefericita a omului de geniu intr-o societate in care nu exista nici un criteriu al valorii. Identificam din nou reflectii din filozofia lui Schopenhower, precum imposibilitatea cunoasterii propriei tale vieti: Si in propria ta viata, singur n-o stii pe de rost/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost. Eul liric isi imagineaza propria sa inmormantare, descoperind sau dezvaluind faprul ca recunostinta posteritatii, opera sa geniala va ajunge sa fie amintita doar in vro nota prizarita sub o pagina neroada. Setea de cunoastere, valoarea spirituala a operei lui va sta sub semnul neintelegerii iremediabile din partea posteritatii Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/Nu slavindu-te pe tine...lustruindu-se pe el. Sunt surprinse micimea sufleteasca, a contemporanelor Ba sa vezi...posteritatea este inca si mai dreapta./Neputand sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire? Biografia subtire, petele de intuneric din fiecare fiinta umana ii vor atrage mult mai mult decat valoarea spiritualitatii omului de geniu: Ei vor aplauda desigur biografia subtire/Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,/C-ai fost om cum sunt si dansii.... Se revine asupra ideii ca intreaga existenta e doar o desertaciune: Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami orice-ai spune/Peste toate o lopata de tarana se depune. In partea a V-a se revine la tabloul romantic in care luna patroneaza intreg universul, luna e vazuta ca un martor al destinului omenirii caracterizar prin efemeritate: Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/De-o potriva ii stapaneste raza ta si geniul mortii!