Literatura parodică

LITERATURA ROMÂNĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

ANUL AL II-LEA

Studentă,
Rusu Irina-Florentina
 Între ironie și „Minune”
Trăsături ale literaturii parodice
în „Minunea” de Marin Sorescu

În lucrarea de față, voi avea în vedere conceptele ce stau la baza literaturii parodice. În
prim plan voi încerca să definesc „parodia” din punct de vedere al literaturii și să exemplific
reperele teoretice ce conturează întregul concept. În partea a doua a lucrării voi demonstra
apartenența textului „Minunea” de Marin Sorescu la „fenomenul parodic”.
Pentru a înțelege pe deplin conceptul de „parodie”, trebuie să am în vedere ce
reprezintă acesta ca termen. În „Dicționarul explicativ al limbii române”, parodia este definită
ca, acțiune: „A imita, preluând temele, motivele, mijloacele artistice, (cu intenții satirice,
pentru a demonstra lipsa de valoare sau pentru a obține efecte comice); a face o parodie, a
imita ceva cu intenția de a ridiculiza și de a obține efecte comice; a reproduce în manieră
grotească (pentru a obține un efect comic sau satiric)” 1; ca și concept: „Creație literară în care
se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în
scopul de a obține un efect satiric sau comic.”2. Astfel, putem distinge din această definiție,
alți termeni în strânsă legătură cu parodia și parodicul: satiric, comic, a imita, a ridiculiza, etc.
Mai exact, fenomenul parodic are ca scop transpunerea altor opere, ce nu au la bază un
temei ironic, în sfera comicului. De cele mai multe ori, textele din literatura parodică au o
dimensiune redusă, comicul având astfel un impact mult mai mare asupra cititorului. Acest
fapt este un element aproape definitoriu postmodernității. Foarte mulți autori din spațiul literar
românesc au aderat la parodic. Îmi amintesc de operele lui I.L.Caragiale și de diferitele tipuri
de comic. Personajele sale, cu nume reprezentative clasei sociale sau alese în funcție de
ocupație, năravuri rămân un simbol al comicului. Caragiale, deși stârnește râsul prin diferitele
tipuri de comic abordate, nu scrie neapărat în acest scop. Întreaga sa operă este bazată pe
diferențierea tipurilor de oameni, pe situații din care dacă ar lipsi parodicul critic, ar fi cu
adevărat tragice. Așadar, pot spune că el utilizează parodicul și implicit ironia, tocmai în
scopul enunțat mai sus, pentru a atrage atenția cititorilor.
Parodicul nu are ca scop doar crearea cadrului comic, în lucrarea intitulată „Retorica
parodiei” a prof.dr. Daniela Petroșel, vorbește despre acest aspect: „Parodicul nu este doar
unul dintre modurile comice; el este rezultatul variatelor încercări pe care literatura le face
1
Dicționarul explicativ al limbii române, text preluat: https://dexonline.ro/definitie/parodia.
2
Idem.
spre a se reînnoi prin autonegare. Asumându-şi acest rol, literatura parodică are luciditatea de
a-şi etala mecanismul auto-producerii, analizându-şi exagerările, dar şi constitutivele
convenţii. Această întoarcere spre literaritatea literaturii pe care mizează orice demers parodic
este camuflată prin aparenta orientare spre diferiţi autori, texte sau stiluri. Orice parodist este,
simultan, explorator prin textele altora, dar şi autorul ce-şi analizează lucid teritoriul
propriului text”3. Astfel, putem distinge o trăsătură foarte importantă a literaturii parodice, și
anume, „reînnoirea prin autonegare”.
În aceeași lucrare sunt prezentate și tipurile parodice: „parodia critică”, întâlnită la
autori precum I.L. Caragiale și Marin Sorescu; „parodia-omagiu” (Mihai Eminescu, Lucian
Blaga, Mircea Cărtărescu, Tudor Arghezi, etc.); „parodia-pretext” (George Topîrceanu).
Parodia a fost utilizată încă de la începuturile literaturii și se regăsește sub diverse
forme și interpretări. De la utilizarea comicului ca element umoristic, după cum am
menționat, la I.L.Caragiale, până la parodia ca tot unitar. Dacă la unii autori întâlnim
subtilități ale parodicului, realizate prin ironie, în alte lucrări putem distinge elemente
definitorii expuse spre citire.
În continuarea lucrării, mă voi raporta la opera lui Marin Sorescu, mai exact la poezia
parodică „Minunea”.
Marin Sorescu „s-a născut la 18 februarie 1936 în comuna Bulzeşti (Dolj). Face liceul
la Predeal şi Facultatea de Filologie la Iaşi (1960). Debutează în 1957 la revista Viaţa
studenţească, unde devine redactor. Va mai fi redactor la revistele Luceafărul şi Ramuri. Va
primi premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie în 1965 şi pentru teatru în 1968, apoi premiul
Academiei R.S. România, în 1970”4. Încă de la debutul său, scriitorul Marin Sorescu, se face
remarcat prin stilul său aparent neobișnuit, ironic, publicând volumul de parodii Singur
printre poeți, urmând ca mai apoi să publice și alte volume din aceași sferă a literaturii.
Opera lui Marin Sorescu este caracterizată de ironic în toate categoriile. Întâlnim
parodicul atât la lucrările sale în versuri cât și în teatru și proză. Acesta alternează între serios
și parodic în lucrările sale. De aici și nota sa de originalitate. După cum am menționat, foarte
mulți scriitori au apelat la parodic, în principiu la ironie și umor, dar, așa cum afirmă George
Topârceanu, „Umorul e un gen uşor,/ Să-i dăm mai multă greutate:/ Lui, calitatea de
umor,/Nouă, umor de calitate”5, la prima vedere umorul pare foarte ușor de abordat în sfera
literaturii, tocmai de aici și întinderea vastă pe care o are în operele literare românești, dar

3
Daniela Petroșel, Retorica parodiei, Editura Ideea Europeană, București, 2012, p.4.
4
Emil Alexandrescu, Literatura română în analize și sinteze, Eitura Tipo. Moldova, volumul I, Iași, 2010, p.462.
5
George Topârceanu, Umorului-epigramă.
pentru ca umorul să își atingă țelul, să obțină acel statut de „calitativ” nu este suficientă
introducerea unor elemente specifice literaturii parodice sau ironia. Așa cum putem observa și
la Marin Sorescu, umorul este introdus în context, dar nu degradează realitatea.
Una dintre operele sale mi-a atras atenția în mod deosebit. Poezia parodică Minunea,
publicată în volumul I din ciclul de volume La lilieci, se încadrează perfect în acest tipar
parodic, fiind conturată de subiectivitate și expresivitate. De la utilizarea limbajului colocvial
până la caracterul parodic, pe alocuri umoristic, Minunea lui Marin Sorescu reușește să
contureze un întreg tablou al oamenilor simplii, din poezie spre narațiune.
Poezia „Minunea” prezintă apariția divinității, a lui Dumnezeu, în satul Bulzești. Firul
narativ, întâlnit la Marin Sorescu în volumele „La Lilieci” este bazat pe conceptul tradițional
al satului, fapt confirmat prin prezența numeroaselor regionalisme și a personajelor de tip
tradițional. Dacă Caragiale alege spațiul urban în operele sale, Marin Sorescu tinde spre
condiția și valorile spațiului rural. La o primă citire am spune că tema este una de natură
religioasă, dar în fapt aceasta este conturată de imaginea omului tradițional, sătesc. Pe tot
parcursul operei, încă de la început, putem observa importanța dată subiectului credibilității,
iar credibilitatea devine aici o marcă a umorului. Poezia începe prin remarca naratorului „Lui
Lungu i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte” 6, ca în orice text de tip narativ, dar păstrându-se
caracterul de „povestire” și nu de afirmație. Faptul că Lungu îl vede pe Dumnezeu nu este o
certitudine ci un așa zis „zvon”. Putem spune că există chiar din acest prim vers o ușoară
ironie la adresa personajului, fapt care se confirmă și în următoarele versuri: „A avut el o
vedenie de-asta, nemaipomenită, ieşită din comună,/ Care-a-ntors tot satul cu curu-n sus”.
Sorescu numește aici „întruchiparea divinului” ca „vedenie de-asta nemaipomenită” cu o
oarecare notă de ironie. Subiectul este păstrat pe tot parcursul poeziei deși încă din debutul
acestuia ni se transmite prin intermediul ironiei scepticitatea faptelor. Utilizarea
regionalismelor și a expresiilor, „ieșită din comună” accentuează și mai mult umorul subtil.
Practic, Marin Sorescu împrumută limbajul sătenilor și îl utilizează în acest scop al ironiei.
O altă noanță a umorului este dată de numele personajelor și de mărcile spațiale
utilizate: „Că din Prejoi de la deal de la Pazu şi până la Nătărău la vale” 7; Măria Bălii; Ţaţa
Măria, etc. Acest aspect îl întâlnim și la Caragiale, poate mai bine conturat de nume ale clasei
sociale. Odată cu apariția divinului, intervine se instalează așa zisa stare de evlavioasă, din
nou sub semnul umorului, deoarece în situația aceasta oamenii satului sunt impresionați de
marea întâmplare. Se păstrează același caracter ironic și același „împrumut” de limbaj: „Toţi

6
Marin Sorescu, La Lilieci, volumul I, Editura Art, București, 2010, p.26.
7
Idem.
se-nchină, nu mai prididesc cu-nchinatul,/ Au făcut scurtă la mână.”. Din nou intervine
expresivitatea și de data aceasta exagerarea prin expresia „au făcut scurtă la mână” noanțată
de limbaj.
Strofa a doua își păstrează caracterul obiectiv, susținut și în prima strofă, dar de data
aceasta timpul devine trecut, anterior celui din strofa I. Astfel, ne sunt prezentate detaliile
întâmplării lui Lungu. O diferență este conturată de intervenția lui Lungu prin citare. În
același cadru pitoresc, Lungu nu poate adormi și decide să asculte vitele cum rumegă pentru
că îl ajută să „picotească”, iar atunci se întâmplă „minunea”: „Când se uită în sus -
Dumnezeu!/Sta aşa în capul oaselor.”8 Putem observa același limbaj rural și în prim plan
apariția interjecțiilor cu scopul de a accentua și mai mult sfera umorului : „fâș!”. Inclusiv
interjecțiile au un caracter regional, dar în prim plan este ținuta omului tradițional: „Era aşa
cum încercase să doarmă,/ În izmene, desculţ”9. Apariția lui Dumnezeu este descrisă în
aceeași termeni simpli, printr-o expresie ce nu indică uimirea momentului. Imaginea
divinității este conturată de dogma religioasă, poate de „legendele” trasmise de-a lungul
timpului: „a sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor (pop.)= a se ridica stând în pat, a sta
în șezut”10.
Ironia subtilă își face simțită prezența și în următoarele strofe, pentru că „cel ce a văzut
minunea”, o împărtășește cu ceilalți. În primă fază, Dumnezeu îl întreabă „Ce mai faci?” iar
pe parcursul textului Lungu își schimbă mărturia, devenind confuz: „Mă, ce să fie ?"/Şi când
s-a uitat el în sus, minune mare: Dumnezeu./ L-a întrebat: „Ce mai faci?"/- Tu l-ai întrebat -
ori el pe tine, ai ?/ Aici ceva nu era limpede în minune./ Vă-nchipuiţi că n-ar fi fost tot aia.” 11.
Intervenția naratorului de data aceasta face direct trimitere la faptul că Lungu lansase un zvon
neadevărat și la faptul că oamenii pot fi influențați foarte ușor, o ironie vizibilă la
credibilitatea lui Lungu. Sorescu se adresează direct cititorilor, sub o anumită formă de
„respect”, acesta anticipează faptul că cel care citește înțelege pe deplin remărcile sale. Toate
aceste aspecte conturează un fapt ce îl întâlnim chiar și astăzi, curiozitatea omului.
Comicul este prezent în continuare, Marin Sorescu nu ironizează divinitatea ci
perspectiva oamenilor asupra acesteia. Personajele din „Minunea” nu sunt decât niște
întruchipări ale tipurilor de oameni tradiționali, dar diferiți prin gândire. Deși la început
oamenii au acceptat minunea cu recunoștință, scepticismul ulterior al acestora îl pune Lungu
în situația de a fi interogat și criticat. Detaliile oferite de Lungu nu sunt în perfectă
8
Idem.
9
Idem.
10
Marin Bucă, Marele dicționar de expresii românești, Editura Meteor Press, 2011, p.59.
11
Marin Sorescu, op.cit., p.27.
concordanță cu situația inițială, ba chiar mai adaugă alte detalii pentru a convinge: „Blând şi
aşezat de-acolo din pătuiag, parcă-ar fi fost pe tronul/ Lui de aur,/ Că sclipea totul în jur./ Îi
era chiar teamă să nu dea foc/ La ceva, cu strălucirea-i,/ Se mai alege si cu casa arsă.” 12.
Marin Sorescu conturează aici un tip de personaj cu ajutorul ironiei, și anume cel care
pretinde că deține cunoașterea, în fond, Lungu își atinsese scopul prin povestea sa. Acum era
considerat alesul lui Dumnezeu.
Dar cum orice minune are nevoie și de confirmări, intervin o succesiune de noi
personaje care pun întrebări consecutive, de la frustrarea consătenilor lui Lungu că nu a reușit
să îl întrebe nimic pe Dumnezeu, până la scepticismul Spânului. Se utilizează din nou
limbajul regional și comparația: „Tu, dacă ţi s-a arătat, de ce-ai stat ca Mutu Ioncicăi?” 13. Un
alt aspect important este legat de curiozitatea oamenilor asupra esenței divine: „Fiorul mistic
lipsește nu doar naratorului, dar și personajelor, care sânt atrase de ineditul și nu de caracterul
religios al situației: - Şi cum fu, mă, cum fu îmbrăcat?/„Hă, ce-l doare pe ăsta, ce ţoale
are!"/„Era în razele ale bune ori alea de purtare?"” 14. Divinitatea părăsește sfera religiei și din
evlavia de la începutul poeziei, ajungem la apelativul de „ăsta”. Autorul scoate în evidență din
nou prin umor, interesul omului spre cunoaștere și importanța detaliilor. În același timp,
întrebările se mențin în axa cotidianului, divinitatea este văzută mai degrabă ca element
terestru decât astral. Crezarea oamenilor cum că Dumnezeu își schimbă „razele” precum
oamenii își schimbă hainele uzate cu cele bune în zile de sărbătoare accentuează și mai mult
ironia și astfel, domeniul religios se inhibă.
Pe parcursul textului, Lungu își schimbă relatarea de mai multe ori, de la Dumnezeu,
minunea ajunge să fie comparată cu un sfânt mai degrabă: „Semăna c-un sfânt, spune omul pe
gânduri./Plutea pe un tron de foc... şi zbârr peste case... dând din/ Bărbie... Eu nu ştiu
acum.../ce-o să se întâmple cu mine ?/Dar simt o-mpăcare mare.” 15. Din nou întâlnim limbajul
regional, și interjecțiile, mărci ale expresivității.
Evoluția lui Lungu pe parcursul textului de la om liniștit la „predicator”, îndemnat de
Maria Bălii este fără doar și poate demascarea „minunii”. Element la umorului, scaunul care
scârțâia la fel ca povestea lui Lungu. Pe parcursul textului, deși personajul schimbă povestea,
este de remarcat că nu este „demascat” neapărat de ceilalți.
Finalul ironic al poeziei are la bază același principiu de început. Marin Sorescu
păstrează în continuare ideea că Lungu a văzut divinitatea și că a fost ales în aparență, dar în
12
Idem.
13
Ibidem, p.28.
14
Daniela Petroșel, op.cit.
15
Marin Sorescu, op.cit., p.28.
substrat prin ultilizarea ironiei, îl descrie pe acesta exact așa cum s-a pretins a fi: „După aia -
ce l-o fi apucat? - că odată s-a schimbat la faţă,/ A prins un fel de transparenţă,/Dar rău de
tot,/Că a intrat într-un sac rupt,/Şi-a pus o coroană de mărăcini de roşcov în jurul gâtului/ Şi-a
plecat să propovăduiască în pustiu.”. Asocierea plecării în pustiu face trimitere direct la
anumite dogme creștine, în baza cărora unii călugări plecau în pustiu pentru a se ruga și a trăi
o viață departe de păcat. O altă asociere este legată de coroana de spini purtată de Iisus, dar la
Lungu coroana este de „mărăcini”. Toate aceste asocieri ale lui Lungu cu divinitatea au o
noanță ironică, acestea nefiind asocieri reale, ci înlocuitoare ale dogmelor creștine.
Versurile finale „A ajuns aşa, înotând prin pustiu, şi certând omenirea/ Până aproape
de Caracal.”16, marchează și finalul „minunii”. De la ideea de pustiu, autorul trece la faptul
real. Astfel, finalul marchează din nou falsa minune a lui Lungu.
Am ales să vorbesc despre titlul în finalul acestei lucrări deoarece am reflectat la ideea
de „minune” . Pot spune că titlul este unul foarte potrivit, această „minune” fiind defapt, ca tot
textul o ironie, „minunea care nu este minune”.
În concluzie, pot afirma că Marin Sorescu se încadrează perfect în tiparele literaturii
parodice. Umorul ca și concept central al operei este conturat de numeroasele tipuri de comic
prezente în text, dar cu preponderență, autorul utilizează ironia și arta limbajului. Umorul la
Marin Sorescu nu este unul jignitor, sau care defăimează, ci unul revelator. Personajele sale
sunt diversificate iar limbajul va dăinui ca izvor istoric.

Bibliografie
1. Dicționarul explicativ al limbii române, text preluat: https://dexonline.ro/definitie/parodia;
2. Daniela Petroșel, Retorica parodiei, Editura Ideea Europeană, București, 2012;
3. Emil Alexandrescu, Literatura română în analize și sinteze, Eitura Tipo. Moldova, volumul
I, Iași, 2010;
4. George Topârceanu, Umorului-epigramă;
5. Marin Bucă, Marele dicționar de expresii românești, Editura Meteor Press, 2011;

16
Idem.